Chapter VII · Ce lipsește

— N-ai încercat, îi spuse Maxim.

— Nu.

— De ce?

Tesa ridică din umeri.

— Nu calc pe ce nu pot vedea, spuse ea. Și nici nu pun mâna pe așa ceva.

Se întoarse spre ieșire. Trecând pe lângă Varren, se opri o clipă fără să se uite la el.

— Nici tu n-ai făcut-o, spuse ea.

Varren scoase o mână din buzunar și își trecu o dată degetul mare peste încheietura celeilalte, înainte și înapoi.

— Eu am adus cafeaua, spuse el. Mi-am făcut partea.

Tesa ieși din încăpere fără un cuvânt. Fasciculul lanternei ei alunecă de-a lungul pereților tunelului și dispăru după cot.

Soles privi încă o dată placa. Ramura tăiată. Micul morman de praf alb de sub gaura burghiului, în care călcase fără să vrea și care avea acum, chiar în mijloc, urma unei tălpi. A lui.

Cine lăsase urmele acelea proaspete avea să se întoarcă. Și avea să vadă că fusese cineva acolo.

Lumina zilei umplea arcul din fața Tesei. Dincolo de el, un bărbat stătea ghemuit lângă grilajul deschis, trecând un lanț printre bare și printr-un inel de fier prins în piatră.

— Înapoi înăuntru.

Trase. Grilajul prinse umărul Tesei și o izbi de Maxim. Soles se opri în spatele vărului său; lumina Kristei lovi lanțul peste umărul lui. Varren era în spatele ei. Tunelul jos nu le lăsa loc să se îndrepte.

Maxim opri grilajul cu umărul înainte să se închidă. Tesa împinse alături de el, dar bocancii îi alunecară pe piatra udă. Bărbatul trase iar de lanț. Încă câțiva centimetri și putea să-i prindă capetele în afara razei lor.

— Ranga, spuse Soles.

Maxim i-o împinse înapoi. Soles încercă să ajungă cu mâna pe lângă el, iar coasta îl opri la jumătatea unei respirații. Grilajul se târî mai aproape. Își imagină cum ar fi strigat prin el, obloanele închise deasupra, fără ca nimeni să răspundă.

Mai jos. Înțepenește-o în piatră.

Împinse ranga pe lângă bocancul lui Maxim și îi strecură capătul sub grilaj. Vărul său apăsă cu bocancul. Fierul lovi piatra; spațiul care se închidea rămase blocat.

Bărbatul întinse mâna prin gratii ca să scoată ranga. Tesa prinse lanțul slăbit și îl trase înăuntru, lipindu-i cealaltă mână de bare. Maxim împinse din umăr. De data asta, grilajul se mișcă.

Bărbatul îi dădu drumul și o luă la fugă spre magazii. Tesa eliberă lanțul. Acesta căzu zăngănind pe pietriș, afară.

Ieșiră pe brânci, ferindu-se de fierul care se legăna. Soles rămase în genunchi până îi mai trecu presiunea din coastă. Bărbatul dispăruse după magazii. Maxim recuperă ranga; lanțul zăcea dincolo de zăvorul rupt.

Tesa era deja afară. Stătea pe primul bloc, cu mâinile în buzunarele hainei, privind în sus spre drum.

— Nu vă ridicați, spuse ea peste umăr. Doar uitați-vă.

Pe drumul de deasupra albiei, la vreo sută de metri de șopronul lui Ivo, era parcată o mașină. Gri, curată, genul de mașină pe care nu ți-o amintești nici după ce te uiți la ea. Stătea cu botul spre ei, iar în spatele parbrizului nu se afla nimeni.

Maxim se lăsă încet pe vine lângă Soles, cu ranga de-a curmezișul genunchilor.

— Regulă nouă, spuse încet. Dacă omul din mașina gri coboară, plecăm. Amândoi. Fără negocieri.

— Nu e în mașină.

— Exact. A coborât.

Soles își plimbă privirea de-a lungul albiei. Stuful cenușiu, blocurile, podețul, treptele de piatră de pe celălalt mal. Nimeni. Obloanele lui Ivo erau trase. Doar paharele de hârtie ale lui Varren stăteau pe marginea podețului, unul în altul, acolo unde le lăsase.

— Grilajul, spuse Krista. Nu-l mai putem închide. Zăvorul e rupt.

— Și ai călcat în praful lui, spuse Tesa, tot peste umăr. Dacă vine azi, află azi. Dacă vine mâine, află mâine. Află oricum.

— Atunci plecăm și ne gândim, spuse Maxim.

— Nu.

Tesa coborî de pe bloc. Fața i se vindecase în mare parte după lupta lor. Soles îi recunoscu însă încordarea maxilarului: hotărâse deja ce voia înainte să audă obiecțiile.

— Dacă plecăm acum, spuse ea, mâine lacătul e nou, grilajul e sudat și în spatele pietrei nu mai rămâne nimic. Așa cum n-a rămas nimic în depozitul lor. Așa cum n-a rămas nimic nicăieri. Fratele meu păzea malul ăsta. Au trecut lucruri pe lângă el. Iar după aceea a plecat din oraș fără haina de iarnă.

Nimeni nu spuse nimic.

— Vreau să văd ce e de partea cealaltă, spuse ea. Azi.

— Soles a spus nu, spuse Maxim.

— Știu ce-a spus Soles.

Se uită la el. Soles își ținea mâna dreaptă apăsată pe piept fără să-și dea seama. Palma încă îi furnica, iar în piept, locul acela care se lărgise îl trăgea în continuare, ca o haină cusută prea larg.

— Nu trebuie s-o mai atingă, spuse Tesa.

— Nu trecem de încă o ușă, spuse Soles. Și dacă nu mai poți s-o ții, plecăm.

Tesa dădu din cap. Krista verifică bateria telefonului înainte să-l bage la loc.

Varren se ridicase de pe marginea podețului. Se uită spre mașina de pe drum, apoi la ei.

— Mă duc sus, spuse el. Stau lângă șopron. De acolo văd și drumul, și panta. Dacă vine cineva, vă sun.

— Jos n-avem semnal, spuse Krista.

— Atunci strig.

— Nici strigătele nu se aud acolo jos.

Varren zâmbi, cald, răbdător.

— Atunci alerg, spuse el. Picioarele mele sunt într-o stare mai bună decât coastele lui.

Nu așteptă răspuns. Urcă panta pe lângă magazii cu pas egal, mâinile în buzunare, și se opri la colțul șopronului lui Ivo, cu fața spre drum. De jos părea un om care aștepta autobuzul.

Maxim se ridică și se așeză în fața arcului de piatră, cu spatele la grilajul rupt și ranga sprijinită de gleznă.

— Eu rămân aici, spuse el. După ce intrați voi, cine vrea să intre trebuie să treacă de mine.

Încercă grilajul cu piciorul, apoi trase ranga mai aproape. Soles îl privi cum se așază lângă piatră. Era aceeași încăpățânare care îl pusese între Soles și Kerr. De data asta, Soles îl lăsa afară în mod deliberat.

Tesa se aplecă și intră prima în tunel. Krista se uită o clipă la Soles.

— Nu trebuie să vii.

— Tu trebuie?

Krista nu răspunse. Intră după Tesa.

Trecuseră repede de urmele de bocanci și de capacul de ladă răsturnat. Soles număra fiecare pas făcut aplecat prin durerea din coaste. Căldura li se lipi din nou de haine.

În încăpere, placa stătea nemișcată, cu arborele și ramura lui tăiată. În micul morman de praf alb de sub gaura burghiului se vedea urma tălpii lui.

Tesa se opri în fața pietrei. Își scoase mâinile din buzunare și le ținu înaintea ei, deschise, privindu-le în lumina lanternei așa cum privești niște unelte pe care nu ți le-ai cumpărat singur.

— Știi de ce nu ating lucrurile? spuse ea fără să se întoarcă.

— Nu calci pe ce nu poți vedea.

— Asta spun eu.

Își strânse pumnii și îi desfăcu din nou.

— De ceva timp, pumnii mei sunt mai grei decât mine, spuse încet. Nu mai grei ca forță. Mai grei ca și cum... ar lovi și altcineva odată cu mine. La sală am rupt doi saci. Antrenorul a spus că e tehnica. Nu e.

Își privi palmele.

— Și e un loc pe care îl văd mereu când dorm. Un copac. O plantă luminoasă printre unele cenușii. Un bărbat lângă ea care știe cum să stea când eu nu știu.

Soles uită o clipă de piatră.

— O grădină?

Ea ridică ochii spre el.

— Nu mă face să regret că ți-am spus.

Soles se gândi la noaptea din noroi. La loviturile care îl izbeau ca o grindă scăpată dintr-un cadru. La clipa în care o împinsese de pe pietrișul neted și pumnul ei nu mai cântărise dintr-odată nimic.

— Am simțit, spuse el.

— Știu că ai simțit. Ai fost primul care a simțit și a rămas în picioare.

Își lovi încheieturile una de alta de două ori, cu sunetul sec al benzilor, deși nu avea benzi pe mâini. Își roti umerii. Își coborî bărbia. Apoi își puse ambele palme pe rădăcinile cioplite.

— Deschide-te, spuse în șoaptă și se rezemă în piatră.

Piatra se mișcă.

Mai repede decât sub mâna lui Soles, mai hotărât, de parcă o recunoscuse. Praful se ridică de pe podea și rămase suspendat în aer în jurul picioarelor lor. Picăturile de pe tavan se opriră la capetele pietrei. Placa se retrase fără zgomot, o palmă, două, un pas, până când între ea și perete se deschise un spațiu prin care putea trece un om.

Tesa gemu. Nu tare, printre dinți. Soles o văzu începând să se legene încet de pe un picior pe celălalt, cu palmele apăsate în piatră, ca în ring între reprize, când nu mai ai aer și nu vrei să se vadă. Un fir de sânge îi coborî din nas peste buza de sus. Nu-l șterse. Respirația i se scurtă pe măsură ce spațiul se lărgea.

Soles își aminti greutatea din propria mână, grea și nu a lui. Degetele Tesei se încordară pe piatră. Putea să-i dea drumul atunci. N-o făcu. Luă greutatea așa cum iei o lovitură pe care ai fi putut s-o eviți și o ținu.

— Du-te, spuse ea. Am o repriză. Trei minute. Poate mai puțin.

— Tesa…

— Nu vorbi cu mine. Numără.

Soles verifică ora pe telefon înainte să-l bage în buzunar. Trebuia s-o aducă pe Krista înapoi prin spațiul acela cât Tesa încă îl putea ține.

Krista trecu prima, cu telefonul ridicat. Soles se strecură după ea, cu brațul apăsat peste coaste, iar aerul dinăuntru îl izbi în față, cald și greu, cu mirosul acela de pământ răscolit după ploaie.

Încăperea de dincolo era rotundă. Tavanul urca într-o boltă atât de înaltă încât lumina telefonului nu ajungea la vârf. Pereții erau acoperiți cu semne, de la podea până cât se putea vedea, rând după rând, săpate adânc în piatră. Nu erau litere. Nici desene. Erau ceva între ele: linii care se ramificau, cercuri închise, cercuri deschise, forme care se repetau cu mici schimbări, ca un cuvânt scris în mai multe feluri.

Krista se opri în mijlocul încăperii și nu se mișcă. Lumina telefonului îi tremura în mână.

— Nu cunosc scrierea asta, spuse ea. Unele forme se repetă, dar nu le pot citi.

— Krista. Trei minute.

— Știu.

Începu de la intrare și ocoli peretele, făcând fotografii care se suprapuneau. Între cadre, ochii îi alergau înainte, fixând următorul grup de semne. Ea ar fi putut păstra ce vedea; ceilalți aveau nevoie de imagini.

Privind-o, Soles își aminti o balanță sub o lampă de laborator, omul de lângă ea uitând că se lăsase noaptea.

— Rămâi unde o poți auzi, spuse el.

— O aud. Du-te.

Soles se uită și el, pentru că nu se putea abține.

Pe peretele din fața lui, printre semne, era un om. Întins pe spate, cu brațele pe lângă corp, cioplit de sus, de parcă cel care îl sculptase stătuse deasupra și privise în jos. Din pieptul omului creștea un copac. Rădăcinile îi intrau în piept, iar ramurile urcau pe perete, printre semne, până se pierdeau în întuneric.

Soles îl privi mai mult decât ar fi trebuit.

Știa cum arată lumea văzută de sus. Nu știa de unde știa.

— Soles, spuse Krista, iar vocea ei era altfel. Acolo.

Arătă cu lumina spre stânga, unde peretele se deschidea într-un gol mic și jos, de mărimea ușii unei cămări. Soles se aplecă și intră.

Încăperea de dincolo era mică și pătrată, cu pereți netezi și fără semne. Fără copaci, fără oameni văzuți de sus. Doar piatră goală și praf. Iar în mijloc, pe podea, un cufăr. Krista lumină cu telefonul pe lângă umărul lui și îl fotografiă din prag înainte să se întoarcă la semnele din camera mai mare.

Nu era din piatră. Era din lemn, închis, aproape negru, cu colțurile ferecate în fier. Era mult mai nou decât încăperea și se vedea imediat, așa cum se vede un scaun de plastic într-o biserică veche. Pe capac, cineva făcuse crestături. Rânduri de crestături scurte și adânci, îngrămădite unele lângă altele, atât de multe încât se îngroșaseră într-o singură bandă noduroasă, ca o rădăcină încolăcită în jurul unei pietre.

Soles își simți încheietura stângă.

Nu-l durea. Doar o simțea, așa cum simți locul din care tocmai ți s-a luat ceva. Își frecă pielea o dată cu degetul mare, din reflex, și se opri când își dădu seama ce făcea.

În încăperea mare, Krista făcea fotografii. Dincolo de deschizătură se auzea respirația Tesei, lungă și aspră, eliberată pe gură la intervale regulate.

Cufărul nu avea lacăt. Soles ridică capacul.

Înăuntru era o bucată de piele unsă cu ulei, înfășurată de câteva ori în jurul unui obiect lung și subțire. Așeză pachetul pe capacul deschis și desfăcu pielea rigidă cu mâna bună.

Sub ea era o lamă.

Nu era lungă. O palmă și jumătate, ușor curbată, cu tăișul pe interior, ca un cuțit de altoit, ca uneltele cu care Mary tăia trandafirii toamna, la marginea serei. Doar că nu era din fier. Era din piatră. O piatră întunecată, netedă ca apa, lustruită până strălucea, fără nicio zgârietură. Același fel de piatră din care fusese făcută placa în care era cioplit arborele.

Soles o ridică.

Nu se întâmplă nimic.

Praful nu se ridică. Picăturile nu se opriră. Mâna nu i se încălzi. Era o lamă, rece și exact atât de grea cât trebuia să fie, nimic mai mult.

Doar un cuțit.

Îl întoarse în lumină. Tăișul era perfect. Nicio ciobitură. De parcă nu tăiase niciodată nimic sau de parcă tăiase de atâtea ori încât piatra învățase să nu se mai rupă.

— Soles!

Vocea Tesei. Frântă, prea ascuțită.

— Soles, se termină repriza!

Și sub vocea ei, departe, din tunel, din lumina albă a zilei, veni un sunet pe care îl cunoșteau cu toții.

Scârțâitul lung al unui grilaj de fier tras în balamale.

Maxim nu strigase. Varren nu venise în fugă.

Cineva intra.

Soles împături pielea peste lamă cu mâna dreaptă, sprijinind pachetul de capac. Îl băgă sub haină și închise cufărul. Dacă îl lăsa deschis, oricine ar fi intrat ar fi știut imediat. Nu avea timp să hotărască ce însemna faptul că îl lua.

Ieși în genunchi din încăperea mică. Krista stătea încă în mijlocul camerei rotunde, cu telefonul ridicat spre omul întins pe spate și arborele care îi creștea din piept.

— Krista.

— Încă una.

— Krista. Acum!

Coborî telefonul. Verifică porțiunea neluminată de după ultima fotografie, apoi băgă telefonul în buzunar și alergă spre deschizătură. Rămăseseră lucruri pe care nu le văzuse. Memoria nu le putea înlocui.

Tesa încă se legăna, cu palmele lipite de piatră. Sângele din nas îi cursese peste buză și îi picura de pe bărbie pe haină în stropi grei și lenți. Avea ochii deschiși, dar nu privea nimic.

— Unu, spunea încet. Doi. Unu. Doi.

Krista trecu prin deschizătură. Soles se strecură după ea, cu brațul strâns peste lama ascunsă, și simți marginea plăcii atingându-i umărul, caldă, tremurând ușor, ca un animal mare care își ținea respirația.

— Gata, spuse el. Tesa. Gata. Am ieșit.

Tesa nu-și luă mâinile de pe piatră.

— Tesa.

Soles îi puse mâna pe umăr. Era tare ca lemnul, încordat până la os. Tesa tresări de parcă s-ar fi trezit și își smulse palmele de pe placă dintr-odată, cum îți retragi mâna de pe o plită încinsă.

Praful căzu. Picăturile se izbiră de podea. Placa reveni la loc fără zgomot, iar arborele cu ramura tăiată rămase în fața lor de parcă nu se deschisese niciodată nimic.

Tesa se clătină. Soles o prinse de braț, iar coastele îi izbucniră în durere prin piept, dar nu-i dădu drumul. Ea își șterse nasul cu dosul mâinii și se uită la sânge, apoi la palme. Erau uscate. Complet uscate, într-un tunel în care apa curgea pe pereți.

— Mersi, spuse ea cu voce răgușită. Pentru gong.

— Taci și respiră.

Din tunel nu se mai auzea nimic.

Scârțâitul grilajului se stinsese. Nu urmaseră pași. Nicio lumină pe pereții de după cot. Nicio voce. Doar apa, picurând din tavan, o picătură, apoi alta, după mult timp.

— Maxim? strigă Krista.

Vocea îi coborî prin tunel și se întoarse mai subțire.

Nimeni nu răspunse.

Soles simți cum ceva se schimba în el. Frica nu dispăru. Doar făcu un pas înapoi, ca un om care lasă loc altcuiva la masă, iar în locul ei veni cineva rece și răbdător, care nu întreba cine sau de ce.

Tunelul era singura ieșire pe care o cunoșteau. Placa se închisese în spatele lor; dacă o deschideau din nou, Tesa trebuia să se împingă iar în piatră în timp ce cineva se apropia. Soles o mută mai aproape de Krista și se întoarse spre gura tunelului. Auzea mai bine cu urechea dreaptă întoarsă spre ea.

Nu venea din față.

Peretele din stânga lor, cel neted, fără niciun semn, se încețoșă.

Piatra nu se mișcă. Aerul din fața ei se mișcă, așa cum tremură aerul deasupra unui drum încins vara. Praful de pe podea se ridică din nou înaintea peretelui, nemișcat, prins în fasciculul lanternei lui Soles. Și din piatră, acolo unde nu era nicio ușă și nicio crăpătură, păși un om.

Ieși cum ieși din apă. Mai întâi un umăr, apoi un picior, apoi tot trupul, fără grabă. În spatele lui aerul mai tremură puțin, apoi se liniști.

Părea nimic. Asta fu primul lucru pe care îl văzu Soles și lucrul care îl sperie cel mai mult. Nu era înalt. Nu era lat în umeri. Avea un chip pe care nu l-ai fi ținut minte nici dacă te-ai fi uitat la el, părul tuns scurt și o haină neagră fără însemne, strânsă pe mâneci. Mâneca stângă era suflecată până la cot.

La încheietură purta un șnur negru. Cu noduri.

Soles mai văzuse șnurul acela, la omul care stătuse pe parapetul canalului în ziua în care merseseră la Krista.

Își simți propria încheietură stângă precum un loc gol.

Omul nu se uita la ei. Se uita la placă. O cercetă îndelung, de jos în sus, de la rădăcini până la ramura tăiată, apoi se aplecă spre micul morman de praf alb de sub gaura burghiului, spre urma tălpii din mijloc. Nu părea surprins.

Abia atunci se întoarse spre ei.

Mâna stângă bandajată a lui Soles alunecase sub haină. Își agăță degetele de pielea împăturită fără să strângă palma. Prin ea simțea curbura lamei. Întinsese mâna după ea înainte să hotărască să se miște. Cel rece și răbdător din el măsurase deja distanța: trei pași. Doi, dacă se arunca. Omul nu avea nimic în mâini. Omul nu era în gardă. Omul era la trei pași de Krista.

Impulsul de a lovi veni cu miros de fier încins și pământ ud. Câmpul soldatului se revărsă peste încăpere: o mișcare însemna un dușman, o umbră însemna pe cineva care venea să-l omoare. Să aștepți însemna să-i dai omului prima lovitură.

Sub impuls se afla greutatea uriașă pe care placa o lăsase în el. Putea să ajungă la ea acum. Nu avea habar ce ar fi făcut într-o cameră în care Tesa abia se ținea în picioare și Krista era la o lungime de braț de străin.

Mâinile omului erau goale. Soles se uită la ele, nu la distanță. Mâneca Kristei îi atinse brațul. Era suficient de aproape încât s-o prindă orice mișcare pe care el n-ar fi putut-o opri.

Soles nu se mișcă.

Nu știa de unde găsise puterea să nu se miște. Nu era curaj. Era ceva mai mic și mai încăpățânat, al lui, care se uita la omul din față și vedea că mâinile acelea nu voiau nimic. Încă.

Își desprinse degetele de pe piele. Mâna stângă rămase sub haină, la îndemâna lamei, dar renunțase la prima lovitură. În brațul drept, greutatea de la placă rămase. Pentru prima dată nu părea să ceară o ieșire. Putea s-o lase nefolosită cât timp omul stătea acolo. Atât știa să facă cu ea.

Omul se uită la mâna lui Soles ascunsă sub haină, la fața lui, la Tesa.

La mâinile Tesei.

Tesa le ținea înaintea ei, pe jumătate strânse, cu sângele uscându-i-se pe încheieturi. Omul se uită la ele cum te uiți la o urmă în zăpadă, citind-o. Palmele ei erau uscate. Apoi privirea îi trecu la mâna dreaptă a lui Soles, cea cu care se sprijinise în placă. Palma era încă roșie și uscată.

Nu zâmbi. Nu făcu nimic cu fața. Doar dădu o dată din cap, ca un om care verificase un calcul și îl găsise corect.

— Doi, spuse el.

Avea o voce obișnuită. Joasă, calmă, fără niciun accent, vocea unui funcționar care îți spune că ai venit la ghișeul greșit.

Krista făcu un pas înainte, între el și Tesa. Ținea telefonul în mână, strâns la piept.

— Cine ești?

Omul nu răspunse. Întinse mâna spre telefon, cu palma în sus.

Krista nu se mișcă.

— Nu.

Omul își ținu mâna întinsă. N-o apropie. N-o trase înapoi. Stătea acolo, între ei, cu palma deschisă și șnurul negru la încheietură, așteptând cu răbdarea unui om care mai așteptase așa de multe ori și obținuse mereu ce voia.

— Krista, spuse Tesa încet. Dă-i-l.

— Fotografiile sunt acolo. Semnele. Cufărul. Tot ce am putea arăta cuiva.

— Știu. Dă-i-l.

Krista se întoarse spre Tesa. Tesa se uita la șnurul de la încheietura omului. Pe fața ei nu mai era nici furie, nici batjocură. Era ceva ce Soles nu mai văzuse niciodată acolo: o frică foarte veche, fără nume, ca a unui copil care a auzit o poveste pe care n-ar fi trebuit s-o audă.

Krista puse telefonul în palma omului.

Omul băgă telefonul în buzunar fără să-l privească. Mai cercetă o dată placa, arborele, ramura tăiată, apoi pe cei trei, unul câte unul, încet, ca să le țină minte fețele. Privirea i se opri din nou pe mâna lui Soles ascunsă sub haină. Rămase acolo o clipă mai mult decât ar fi trebuit.

Apoi se întoarse spre perete și intră în el.

Piatra se încețoșă, praful se ridică, iar omul trecu prin ea cu umărul înainte, așa cum treci printr-o perdea, și dispăru. Aerul mai tremură o clipă. Apoi peretele fu din nou perete.

Nimeni nu se mișcă mult timp.

Tesa fu prima care se lăsă în jos, cu spatele lipit de placă, și își îngropă fața în palmele uscate. Nu plângea. Respira. Lung, pe gură, cu umerii ridicându-se și coborând.

— Vânători, spuse în palme. N-am crezut. Fratele meu spunea. N-am crezut.

Soles își scoase mâna stângă de sub haină. Degetele îi tremurau când le îndreptă, iar tăieturile îl usturau sub bandaj. Certitudinea împrumutată se retrăsese. Tremuratul rămăsese. Îi tremurau mâinile, genunchii, maxilarul. Se rezemă de perete și își luă repede mâna de acolo, de parcă piatra s-ar fi putut încețoșa și sub el.

— Maxim, spuse Krista.

Plecară. Străbătură tunelul cât de repede îi lăsau coastele lui Soles și picioarele Tesei. Pe lângă capacul de ladă, pe lângă liniile din praf, pe lângă urmele de bocanci, pe care acum le priveau altfel. Lumina zilei apăru după cot, albă și îngustă, iar în ea, în genunchi, se vedea o siluetă lată cu o rangă.

Maxim era exact unde îl lăsaseră, cu fața spre drum și spatele la grilaj. Când îi auzi, se întoarse atât de brusc încât ranga lovi piatra.

— Ce? spuse el. Ce s-a întâmplat? Ce aveți?

— A intrat cineva, spuse Krista.

Maxim se uită la ea, la Tesa, la sângele de pe fața ei, apoi la grilajul care atârna deschis în balamale exact cum îl lăsase.

— N-a intrat nimeni, spuse el. Am fost aici. Nu m-am mișcat de aici. N-a trecut nimeni de mine.

— A scârțâit grilajul.

— Eu am mișcat grilajul. Cu piciorul. Îmi amorțise glezna și am…

Se opri. Le văzu fețele și ceea ce era pe ele îl făcu să tacă.

— N-a trecut nimeni de mine, spuse din nou, mai încet, iar de data asta nu mai suna ca o afirmație.

Soles ieși primul în lumină. Se ridică lângă blocurile puse de tatăl său și își ridică privirea spre pantă, spre șopronul lui Ivo.

Varren era acolo. Exact unde spusese că va sta, la colțul șopronului, cu fața spre drum. Doar că nu se mai uita la drum. Se uita în jos, la ei. Stătea foarte drept, cu mâinile în buzunare, și nu se mișca deloc. Niciun pas. Niciun semn.

Sus, pe drum, locul unde fusese parcată mașina gri era gol.

Soles urcă panta încet. Varren îl urmări cu privirea până ajunse la el și abia atunci păru să se trezească. Își scoase mâinile din buzunare. Zâmbi, aproape ca de obicei.

— Ați ieșit, spuse el. Bine. Începeam să…

— Ai văzut pe cineva?

Varren se uită la el. O secundă. Poate mai puțin. Dar Soles văzu secunda aceea, cum vezi o piesă care intră cu un sfert de tură prea greu.

— Mașina a plecat, spuse Varren. Acum câteva minute. N-am văzut pe nimeni coborând. Am crezut că era doar cineva care oprise să dea un telefon.

Soles se uită dincolo de el, la drum. Varren rămăsese afară; omul trecuse prin piatră. Soles nu putea face faptele acelea să-i spună dacă Varren văzuse ceva sau nu.

Explicația era calmă și în ordinea potrivită.

Soles îl crezu.

Aproape.

În noaptea aceea, Grădina era încă deasupra pădurii. Arborele crescuse; plantele luminoase nu se înmulțiseră.

Phenom ridică privirea când Soles se apropie. Ochii îi urmăriră mâna. Soles întinse brațul peste frunzele joase și îi atinse încheietura goală.

Pielea atinse pielea. Își smulse degetele înapoi.

În picioare.

Un singur cuvânt, aspru și nerăbdător. Soles se ghemuise fără să-și dea seama. Când se ridică, Phenom îi urmări picioarele.

Leonatus stătea dincolo de frunzele înguste, privind prin el ca înainte. Soles voia să întrebe despre ramura cioplită și piatra caldă. Soldatul nu se întoarse.

Soles atinse frunzele înguste. Următorul lucru de care își dădu seama fu frigul. Nu alesese amintirea.

— I —

Iarna îi prinse pe malul unui râu fără nume.

Poate că avea un nume. Leo nu îl aflase. Sergentul cu fața arsă de soare, acum arsă de ger, le spusese doar că aveau să rămână acolo până se topea gheața, apoi să pornească spre sud, unde era războiul care încă nu ajunsese la ei. Până atunci, războiul era frigul.

Tabăra se întindea pe o pantă sub un deal golaș, printre ruine. Nimeni nu știa ale cui fuseseră. Erau pietre prea mari și prea netede pentru orice mâini din acea regiune, așezate fără niciun rost: un zid care nu împrejmuia nimic, o treaptă care nu urca nicăieri, un stâlp culcat pe o parte, cu o față lustruită ca apa. Oamenii își legau caii de ele și își uscau obielele pe ele. Nimeni nu le privea mai mult decât privești un bolovan.

Cu excepția uneia.

Stătea la marginea taberei, îngropată pe jumătate în coasta dealului, ca o ușă pe care cineva o îngropase și uitase s-o mai dezgroape. Era înaltă cât doi oameni și netedă ca apa înghețată, iar pe ea cineva cioplise un arbore. Rădăcinile coborau în pământ și se pierdeau sub zăpadă. Ramurile urcau și se desfăceau sus, spre margini. Doar una, în stânga, se oprea la jumătate, tăiată curat.

Piatra era caldă.

Leo aflase asta în a doua săptămână, când zăpada se așezase peste tot, mai puțin într-un semicerc din fața arborelui. Acolo pământul rămânea negru și moale. Veteranii dormeau lângă ea. Nu toți.

Șapte sau opt, cei care trecuseră deja prin alte ierni și alte tabere. Își întindeau păturile pe pământul negru, cu spatele la piatră, și dormeau ca niște copii, în timp ce restul taberei tremura până la ziuă și își număra degetele de la picioare dimineața.

— Cine doarme lipit de ea, îi spusese unul dintre ei într-o seară, un om căruia îi lipsea jumătate de ureche, când Leo se holbase prea mult, visează morțile unor străini. Ești prea tânăr pentru morțile străinilor. Mai ai încă de făcut morțile tale.

Oamenii din jurul focului râseseră. Râsese și Leo, ca să nu fie singurul care nu râdea.

Fiul morarului nu râsese. Tușea.

Plecaseră împreună de pe dealul de lângă sat, în aceeași dimineață, sub același steag. Era cu un an mai mic decât Leo, deși jurase la masa de recrutare că era mai mare. Ofițerul îi văzuse mâinile albe de făină și semnase fără să mai întrebe nimic. Avea voie să semneze pentru oricine putea ține o suliță.

Tusea îi începuse la sfârșitul toamnei. Acum nu se mai oprea. Venea noaptea, din adâncul pieptului, cu un sunet umed, ca un foale spart. Ziua o ascundea.

La apel stătea drept, cu fața albă și buzele albastre, și răspundea tare când îi era strigat numele. Noaptea se ghemuia lângă Leo, sub cele două pături puse una peste alta, și tremura atât de tare încât tremura și Leo odată cu el.

Într-o noapte, după ce gerul întărise frânghiile corturilor, fiul morarului încetă să mai tremure.

Leo se trezi din cauza liniștii. Nu știa ce îl trezise. Apoi își dădu seama că nu mai auzea tusea. Atinge obrazul băiatului. Era rece. Nu rece ca un om în frig. Rece ca un lucru.

Băiatul deschise ochii când Leo îl zgâlțâi. Se uită la el ca de pe fundul unei fântâni.

— Mi-e cald, spuse.

Leo știa ce însemna. Știa de la bunicul lui, care găsise cândva un cioban în zăpadă și îl cărase în sat pe umeri, apoi spusese povestea la fiecare masă: A zis că îi era cald. Când spun că le e cald, ai până dimineață. Dacă nu i-ai încălzit până atunci, nu mai ai ce să faci.

Se ridică. Îl ridică și pe el, cu tot cu pături, și îl târî prin zăpadă, printre corturi, pe lângă focurile stinse, până la marginea taberei, la semicercul negru din fața arborelui de piatră.

Veteranii dormeau. Șapte, într-un șir, cu spatele la piatră, sub pături groase. Între ei nu era loc nici de o palmă.

Leo se opri la marginea pământului negru. Simțea căldura de acolo, pe față, ca gura unui cuptor. Fiul morarului îi atârna greu de braț, cu capul căzut în piept.

— Faceți loc, spuse Leo.

Nimeni nu se mișcă.

— Faceți loc! spuse el mai tare. E bolnav.

Omul cu jumătate de ureche deschise un ochi. Îi cântări din privire pe amândoi. Închise ochiul la loc.

— Toți suntem bolnavi, spuse. Du-te și dormi. Apelul e dimineață.

— Până dimineață moare.

— Atunci n-o să-i mai trebuiască locul.

Nu era o glumă. Omul spusese ceva ce știa și pe care poate îl mai spusese altor băieți, în alte ierni. Se întoarse pe o parte, cu fața la piatră, și își trase pătura peste urechea întreagă.

Leo rămase acolo, în zăpadă, cu băiatul atârnându-i de braț.

Știa ce ar fi trebuit să facă. Să se întoarcă în cort. Să-i frece mâinile și picioarele până la ziuă și să se roage, deși nu știa sigur cui. Erau șapte veterani. El era unul singur, cu un băiat pe jumătate mort în brațe. Omul cu jumătate de ureche avea mâini cât lopețile și un cuțit la centură, iar Leo văzuse ce făcuse cu el unui cărăuș de catâri care îi furase cândva rația.

Îi era frică.

Nu îi fusese frică pe dealul de lângă sat, sub steag, cu fumul casei lor ridicându-se drept din horn. Nu îi fusese frică în tabără, în marș, la primul apel când sergentul îi strigase numele și nimeni nu râsese. Acum îi era. Era o frică rece, care îi urca din tălpi, și nu știa ce să facă cu ea.

Îl așeză pe băiat cu grijă la marginea pământului negru, cu picioarele în zăpadă și spatele spre căldură. Apoi păși peste primul veteran.

Îl prinse pe omul cu jumătate de ureche de pătură și trase.

Pătura veni. Omul nu. Se ridică într-un cot și se uită la el. Ceilalți se treziră și se ridicară în jurul lui Leo, blocându-i drumul înapoi spre băiat.

— Pleacă de aici, băiete, spuse omul, aproape blând.

— Faceți-i loc.

Primul pumn îl prinse în gură. Nu-l văzu venind. Se trezi în genunchi pe pământul cald, cu gust de sânge pe limbă. O lovitură de picior îl izbi în coaste și îi scoase tot aerul.

Se ghemui. Mai veniră câteva, în spate, în umăr, în ceafă, cu lenea unor oameni treziți din somn care voiau să se întoarcă la el.

Apoi se opriră.

Leo rămase ghemuit, cu obrazul lipit de piatră. Era caldă. Nu ca un cuptor. Ca o mână așezată pe frunte.

— Ajunge, spuse cineva. Lăsați-l. E copil.

Veteranii se așezară la loc, unul câte unul. Leo își ridică fața de pe piatră. Ajunsese să stea întins exact între doi dintre ei, pe o fâșie unde nu era nimeni.

Nimeni nu-l alungase.

Se târî înapoi, îl luă pe fiul morarului de sub brațe, îl trase pe pământul negru și îl așeză lângă el, cu spatele la piatră.

Veteranul din dreapta se mută câteva degete mai încolo fără să deschidă ochii. Poate în somn. Poate nu.

Spre ziuă, băiatul începu din nou să tremure. Leo aproape că plânse de bucurie. Cine tremură încă e acolo.

Deasupra lui, arborele cioplit urca spre cerul care începea să se lumineze. De jos vedea că ramura tăiată nu fusese ruptă de timp. Fusese tăiată de o mână. Drept. Hotărât. Așa cum tatăl lui tăia o ramură de măr ca pomul să crească drept.

Își puse degetele în tăietură. Piatra era mai caldă acolo decât oriunde. Nu se întâmplă nimic.

Stătu cu gust de sânge în gură până dimineață și înțelese că războiul nu era ceva care îi aștepta în sud după ce se topea gheața. Era deja aici, cu jumătate de ureche și un cuțit la centură. Și nu-l câștigai. Îl plăteai.

La apel, sergentul îi văzu gura și nu întrebă nimic.

— Leonatus, strigă.

— Aici.

Nu mai râse nimeni.

❦

Krista desenă până când creionul se tocise până la lemn.

Telefonul ei era în buzunarul unui străin. Ceea ce văzuse în camera rotundă nu era. Așternu semnele într-un caiet cu spirală, grup după grup, așa cum fuseseră pe pereți, fără să știe ce însemna vreunul. Exactitatea era singurul lucru pe care și-l mai putea dovedi.

Pe la trei, capul îi căzu pe braț.

Stătea sub un arbore pe care nu-l văzuse niciodată și știa că era al ei așa cum își cunoștea propriul scris. Contururi cenușii de plante stăteau în jurul rădăcinilor. Una avea frunze palide, luminate dinăuntru de-a lungul nervurilor, și mirosea vag a ceară.

La baza ei zăcea o piatră plată. Pe ea era cioplit un nume.

Anselm.

Nu stătea nimeni lângă plantă. Krista se aplecă și atinse o frunză.

— Frunza I —

Timp de treizeci și unu de ani, Anselm scrisese ce i se spunea. În fiecare toamnă, când căruțele intrau pe poarta de jos, trecea în registru ceea ce îi dictau administratorii.

Primăvara aceea aduse foame. Brădet mâncă scoarță de ulm până în mai, iar la începutul verii morarului urcă la conac cu socoteala satului. Patruzeci de crestături. Stăpânul ceru registrul din toamnă. În el scria douăzeci și cinci, de mâna lui Anselm.

Administratorul stătea lângă scaunul stăpânului, cu mâinile la spate.

— Scrisul lui, spuse. Oricine îl cunoaște poate spune.

În burta primei litere, acolo unde bucla se închidea, era o linie subțire cât un fir de păr. Anselm o vedea de la trei pași. Nimeni altcineva nu o vedea. Dacă ar fi arătat-o, ar fi dovedit doar că știuse și că scrisese oricum.

— E scrisul meu, spuse Anselm.

Îl spânzurară la poarta de jos într-o dimineață însorită. Ultimul lucru la care se gândi fu linia minusculă. Că avea să rămână în burta literei și după el. Că poate, într-o zi, cineva avea să se uite.

❦

Krista se trezi la patru cu obrazul pe caiet. Mirosul de ceară era încă în cameră. În apartamentul ei nu erau lumânări.

Soles se trezi cu gust de fier în gură. Buza îi era întreagă. Gustul rămăsese, ca după un vis în care mușcase ceva.

Mina dormea pe picioarele lui. Lucky stătea în ușa dormitorului și îl privea. Când Soles se ridică în capul oaselor, coastele îi amintiră de ziua dinainte. Tunelul. Piatra caldă. Mâinile uscate ale Tesei. Omul care ieșise din perete așa cum ieși din apă și spusese un singur cuvânt.

Doi.

Deschise sertarul noptierei. Lama zăcea înfășurată în pielea rigidă, lângă încărcătorul telefonului și o cutie veche cu nasturii lui Mary. Își puse mâna pe ea prin piele. Era rece. Doar rece. Și totuși se gândi la o ramură de măr tăiată drept, ca pomul să crească așa cum trebuia.

Închise sertarul.

Telefonul vibră. Maxim, trimis puțin după cinci, din camera de pe hol.

N-a trecut nimeni de mine. Știu că n-a trecut nimeni de mine. Și totuși cineva a trecut.

Camera de oaspeți era goală. Soles urmă sunetul unei chei până în curte. Capota era ridicată. Maxim zăcea dedesubt pe un carton, doar picioarele ieșindu-i la vedere.

— Ai venit să vezi dacă m-am spânzurat? se auzi de sub camion.

— Am venit să văd dacă ai dormit.

— Am stat întins. Aproape același lucru.

Soles se lăsă pe o ladă lângă roata din față. Coastele îl lăsară să se așeze abia la a doua încercare.

După o vreme, Maxim ieși pe spate, trăgându-se cu călcâiele. Avea vaselină pe frunte și ochii roșii.

— Am fost acolo, spuse. Cu ranga. Cu spatele la gaură. Am văzut drumul, panta, șopronul. Am văzut paharele lui Varren pe podeț și o vrabie care s-a așezat pe ele. Și cineva a trecut de mine.

— Nu l-ai văzut pentru că nu putea fi văzut.

— Asta e mai rău, nu mai bine.

Își frecă fața cu palma și întinse vaselina de pe frunte până pe obraz.

— După Kerr, tot mă gândeam că trebuia să stau mai aproape. Așa că de data asta am fost acolo de la început. Am păzit nenorocita de intrare. Și tot degeaba. Dacă nu sunt de niciun ajutor nici când sunt acolo, spuse încet, atunci la ce sunt bun?

Soles se uită la camion. Capota ridicată. Motorul descoperit, cu un furtun scos și așezat pe aripă.

— Ce are?

— Pierde lichid pe undeva. Nu găsesc de unde.

Soles se ridică de pe ladă, cu mâna pe roată, și se aplecă peste motor atât cât îl lăsau coastele. Nu spre furtunul scos. Spre cel de lângă el, care cobora sub bloc într-un loc pe care nu-l puteai vedea fără oglindă. O dâră verde uscată marca blocul dedesubt.

— Ai o oglindă?

— În șopronul tău. Pe raftul de sus, lângă cleme…

Maxim se opri.

— De ce?

— E antigel uscat sub furtunul din spate. Hai să ne uităm înainte să mai scoatem altceva.

Maxim intră în șopron și reveni cu oglinda. O băgă sub bloc, cu lanterna în cealaltă mână, și privi mult timp.

— Colierul, spuse. E crăpat pe dedesubt. Din față arată perfect.

— Din față arată mereu perfect.

Maxim întoarse oglinda în mână.

— Data trecută era pompa. Și ai zis că aveai un burghiu bun.

— Acum am o oglindă bună.

Maxim pufni. Nu era chiar râs, dar era mai aproape decât orice altceva în dimineața aceea. Se așeză din nou pe carton, lângă roată, iar de data asta umerii nu îi mai erau atât de ridicați.

Până la prânz adormise acolo, sprijinit de cauciuc, cu oglinda încă în mână. Lucky stătea culcat peste bocancii lui. Soles aduse o pătură din casă și nu-l trezi.

Cauciucul de la spatele lui Maxim era cald. Apoi deveni aspru. Scoarță.

Stătea sub un arbore pe care nu-l văzuse niciodată, într-o grădină fără culoare. Contururi cenușii de plante stăteau în jurul rădăcinilor. Una strălucea, joasă și întunecată, cu frunzele rigide ca acele. Mirosea a rășină arsă.

La baza ei zăcea o piatră plată cu un nume cioplit.

Tertius.

Nu stătea nimeni lângă ea. Maxim întinse mâna și strânse acele.

— Foc I —

Tertius păzise focul din turnul portului timp de douăzeci și doi de ani. Simțea corăbiile cu grâne cu o oră înainte ca cineva să le vadă, așa cum oasele bătrâne simt vremea. Era un dar al turnului. Nu plecase niciodată noaptea din turn ca să afle altceva.

Fiul lui pescuia dincolo de stânci, cu o lampă în prova. În noaptea aceea vântul se schimbă după miezul nopții.

Tertius puse lemne pe foc, destule până la ziuă, și merse la balustradă. Lampa fiului său era acolo, dincolo de linia albă a valurilor care se spărgeau, foarte mică. Se legăna. Apoi dispăru.

Corăbiile erau încă departe, spre sud. O oră, poate mai mult.

O oră, își spuse. Cobor, scot băiatul, mă întorc.

Vâsli spre stânci cu fața la turn. Jos, pe apă, nu simțea nimic. Nici stâncile, nici valurile, nici corăbiile. Departe de turn era un bătrân într-o barcă mică, în întuneric, ca orice alt om de pe mare.

Își găsi băiatul agățat de corpul răsturnat al bărcii și îl trase înăuntru. Nu simți valul venind.

Ultimul lucru pe care îl văzu din apă, cu mâna fiului strânsă de tunica lui, fu turnul. Focul se stinsese până la jar. Dincolo de el, felinarul unei corăbii venea drept spre dig.

Tertius încercă să strige. Avea gura plină de mare.

❦

Maxim se trezi cu pătura peste genunchi și miros de rășină arsă în nas. Nimic din curte nu ardea.

În seara aceea se adunară la casa lui Soles.

Krista veni prima, cu un telefon nou și ieftin încă în cutie și un caiet cu spirală sub braț. Maxim intră din curte cu mâinile spălate și o pungă de covrigi. Tesa ajunse ultima, cu o vânătaie proaspătă sub ochi.

— Sala, spuse ea când Soles se uită. Pentru asta poți să nu te mai simți vinovat.

Scaunul pliant al lui Varren stătea deschis lângă colțul mesei. Varren nu venise. La prânz scrisese: Nu pot ajunge azi. O problemă care nu se rezolvă singură. Vin mâine cu pâine. Ai grijă de coastele alea.

Tesa se uită la scaunul gol și se așeză cel mai aproape de ușă fără să-și scoată haina.

— Mi-am verificat contul azi-dimineață, spuse Krista. Ultima fotografie s-a încărcat la unsprezece și zece, sus, pe podeț. Paharele lui Varren. Tot ce era din tunel a rămas pe telefon.

— Iar telefonul e la omul din perete, spuse Maxim.

Deschise caietul la rândurile de semne, grupate cum fuseseră pe pereți.

— Astea se repetă. Semnele mici de lângă ele se schimbă. Nu știu ce înseamnă.

— Îți amintești toate astea? întrebă Maxim.

— Ce am privit. Nu pot dovedi că vin de pe un perete.

Omul luase fotografiile. Nu luase totul.

Inspectase placa și praful proaspăt de la burghiu, apoi mâinile lor. Nu le ceruse numele.

Doi.

— Cred că a venit să verifice ușa, spuse Soles. S-a uitat la palmele noastre uscate și a numărat doi.

— Și telefonul? întrebă Tesa.

— Ne lasă fără fotografii. Orice altceva ar fi vrut, a făcut mai greu de dovedit.

— Și mai ușor de negat, spuse Krista. Păstrează desenele. Nu le trata ca pe o traducere.

Parcă se aprinse o lampă în Soles. Întrebările se așezară mai ordonat decât fuseseră toată ziua. Răbdarea lui Elias, sau ceva din ea, ajunsese la el. Era ușor să aibă încredere în senzație. Tot trebuia să verifice faptele.

Trase caietul Kristei spre el, îl deschise la o pagină goală și îi luă creionul din mână. Ea îl lăsă, surprinsă.

— Kerr, spuse el.

Scrise numele. Sub el, o linie.

— Gardianul spune că celula a rămas încuiată. Niciun vizitator peste noapte. Ni s-a spus că a fost inima, până la examinare. A scris două pagini. Acum nu le mai găsesc.

Scrisul îi ieși mai mic decât al lui. Mai înghesuit. Nu observă. Trase un chenar în jurul rândurilor, unind colțurile.

— O cameră încuiată. Pagini dispărute. Ieri am văzut un om intrând fără să folosească o ușă.

Tăcerea se așternu peste masă ca o pătură.

— Omul din perete, spuse Maxim.

— Sau cineva ca el.

Posibilitatea se potrivea atât de bine încât Soles voia să fie răspunsul. Mai trase o linie sub paginile lipsă.

— Soles.

Tesa nu se uita la caiet. Se uita la el.

— Spune și cealaltă parte. Dacă cineva a luat paginile, cine trebuia să le citească?

— Poliția. Avocatul lui. Nu știu.

— Te-a cerut pe tine.

Se aplecă peste masă.

— Tu o transformi într-o problemă despre cum intri într-o celulă. Kerr voia să-ți spună ceva după ce mărturisise. Dacă cineva l-a redus la tăcere, poate a fost ca tu să nu auzi.

Soles puse creionul jos pe caiet.

Lampa din el se stinse. Nu dintr-odată. Se micșoră, apoi dispăru, iar în locul ei rămase bucătăria lui, cu covrigii lui Maxim, scaunul pliant gol și Tesa, încă aplecată peste masă, cu vânătaia întunecată sub ochi.

M-a cerut pe mine. Soles știa asta de zile întregi. O transformase într-o întrebare despre încuietori.

Ce voiai să-mi spui?

Maxim nu mai era la masă. Stătea la fereastră, cu spatele la ei, privind camionul cu capota încă ridicată.

Krista trase caietul înapoi peste masă și citi chenarul desenat de el. Nu se uită întâi la rânduri. Se uită la scrisul mic și înghesuit, apoi la mâna lui.

— O corecție, spuse ea și luă creionul. Gardianul nu a văzut că celula a rămas încuiată. El spune că a rămas încuiată. Asta e declarația lui, nu un fapt.

Scrise potrivit gardianului lângă rând și sublinie o dată.

— Iar paginile, continuă ea. Cineva i-a spus anchetatorului că existau. Persoana aceea le-a văzut. E un nume pe care nu-l avem.

Desenă un al doilea chenar sub al lui, cu un semn de întrebare înăuntru. Îl făcea pe al lui să pară neglijent și mai folositor.

Maxim se întoarse de la fereastră.

— Și ce facem?

Toți se uitară la Soles.

Se ridică. Merse în camera lui, deschise sertarul noptierei, luă pachetul de piele și se întoarse cu el. Îl puse între covrigi și caietul Kristei și îl desfăcu, strat cu strat, cu mâna bună.

Lama zăcea pe piele, curbată, netedă, întunecată. Lumina din tavan aluneca peste ea fără să se agațe de nimic.

Nimeni nu spuse nimic.

— Din cufăr, spuse Soles. Din camera mică, din spatele celei rotunde.

— Ai luat-o cât timp eu țineam ușa, spuse Tesa.

— Da.

— Și n-ai spus.

— Nu știam ce e. Nici acum nu știu.

Maxim reveni la masă. Nu se așeză.

— Ai trecut pe lângă mine cu asta sub haină.

— Am trecut pe lângă tine cu o coastă fisurată. Nici pe aia n-ai observat-o.

Maxim deschise gura și o închise la loc.

Krista se aplecă peste lamă fără s-o atingă. Cercetă tăișul de pe interiorul curburii, luciul pietrei, mica gaură de lângă bază unde fusese cândva prins ceva.

— E aceeași piatră ca placa, spuse ea.

— Și ruinele, spuse Soles înainte să se poată opri.

Krista ridică privirea.

— Ce ruine?

Nu văzuse niciodată ruine. Nu dormise niciodată într-o tabără sub un deal golaș, cu gust de sânge în gură. Și totuși cunoștea pietrele acelea, prea mari și prea netede pentru mâinile oricui.

— Dintr-un vis, spuse. Nu contează.

Krista lăsă lucrul să treacă. Nu trebuia să-l noteze.

— Omul din perete știe că a dispărut? întrebă Maxim.

— N-a intrat în camera mică cât am fost noi acolo. Am închis capacul. Atât știu.

— Atunci află prima dată când se uită, spuse Tesa.

Își strânse pumnul pe masă, apoi îl deschise. Ochii îi fugiră o dată spre scaunul pliant din colț.

— Nu mai spui nimănui despre asta.

— Cui să spun?

Tesa nu răspunse.

Soles înfășură lama la loc.

— Ne întoarcem. În seara asta.

— De ce în seara asta? întrebă Krista. Voia motivul, nu o dispută.

— Pentru că a numărat doi. Cine numără se întoarce să verifice numărătoarea. Dacă mergem mâine, mergem când vrea el.

— Și semnele, spuse Krista. Înainte să curețe cineva pereții.

— Și fratele meu, spuse Tesa.

Maxim legă punga cu covrigi și o băgă în buzunarul hainei, ca pe o rație.

— De data asta nu mai stau cu spatele la gaură, spuse. Intru și eu și mă uit la pereți.

Plecară după unsprezece. Mina se culcă pe preș când i se spuse. Lucky rămase în picioare în spatele geamului, cu urechile înainte, urmărindu-i până la poartă.

Lama era sub haina lui Soles, lipită de coaste, acolo unde îl durea oricum.

Sub felinarul de lângă poartă stătea cineva.

Era rezemat de gard, cu mâinile în buzunarele hainei și o pungă de hârtie la picioare. Se îndreptă când îi văzu.

— Am spus că vin mâine cu pâine, spuse Varren. M-am răzgândit.

Zâmbi. Același zâmbet cald, fără surpriză. Când își scoase mâinile din buzunare ca să ridice punga, Soles văzu degetul mare al mâinii stângi mișcându-se încet peste încheietura celeilalte. Înainte și înapoi.

Nu se opri.

Nimeni nu-i spuse să plece acasă.

Soles se gândi de trei ori la asta pe drum. De fiecare dată, Varren era lângă el, întrebându-l pe Maxim despre colier, râzând încet când Maxim îi spuse că Soles găsise crăpătura cu o oglindă, ca un dentist.

Era Varren. Omul care stătuse lângă un pat de spital când nu mai era nimeni în cameră. Soles nu putea potrivi săptămânile acelea cu un om pe care trebuia să-l trimită acasă.

Tesa mergea ultima, la zece pași în urmă, și nu vorbea cu nimeni.

La rampa pentru bărci nu era nicio mașină. Șopronul lui Ivo era întunecat.

Coborâră panta în lumina unei singure lămpi, cea de pe fruntea lui Maxim. Stuful foșnea, deși nu bătea vântul. Pe podeț, paharele de hârtie ale lui Varren dispăruseră.

Maxim se opri primul. Lumina îi coborî spre blocurile de piatră.

Grilajul era deschis.

Nu atârna strâmb în zăvorul rupt, cum îl lăsaseră. Fusese proptit larg de piatră, iar pământul din jurul arcului fusese măturat neted, ca intrarea unui magazin în dimineața deschiderii.

— Ne-a lăsat ușa deschisă, spuse Maxim încet.

— Ne așteaptă, spuse Krista.

— Ne aștepta și ieri, spuse Tesa din spate. Doar că noi nu știam.

La masă, Soles spusese că aveau să meargă când alegeau ei. Omul numărase doi și măturase pragul.

— Putem pleca, spuse Varren.

Stătea la marginea podețului, cu fața spre gaură. Lampa lui Maxim îi lumina o jumătate a feței și o lăsa pe cealaltă în întuneric.

— N-avem de ce să ne fie rușine. Mergem acasă. Mâine ne gândim. Grilajul nu pleacă nicăieri.

— Semnele s-ar putea să plece, spuse Krista.

Varren se uită la Soles. Numai la el.

— Ce vrei?

Întrebă așa cum întreba orice lucru simplu. De data asta se simți ca o mână întinsă, una care te poate ridica sau te poate ține unde ești.

— Vreau să știu ce urma să-mi spună Kerr, spuse Soles.

Varren dădu din cap. Fu primul care coborî de pe podeț. Se opri lângă arc, cu mâinile în buzunare, și îi așteptă.

Intrară toți cinci.