Chapter VIII · La vedere

Tunelul era la fel de cald ca înainte. Urmele de bocanci din praf se înmulțiseră, acum mai proaspete, toate îndreptate în aceeași direcție. Capacul lăzii dispăruse. Urmele de târâre fuseseră călcate în picioare, de parcă cineva venise și plecase de mai multe ori în ziua aceea.

Maxim mergea în față, cu ranga într-o mână și lampa întorcându-se de la peretele stâng la cel drept, apoi înapoi. La fiecare pas.

— Nu te mai uita la pereți, spuse Krista. Mă faci să mă uit și eu.

— Asta e ideea.

Încăperea joasă dinaintea plăcii era deja luminată.

Nu de lampa lor. Felinare de teren stăteau de-a lungul marginilor podelei, la distanțe egale, răspândind o lumină galbenă și constantă, ca într-o sală pregătită pentru o ceremonie. La capătul îndepărtat se afla placa cu arborele. În lumina aceea, rădăcinile cioplite păreau să se miște.

În mijlocul încăperii, pe un scaun pliant de metal, stătea un bărbat.

Ținea un dosar subțire pe genunchiul încrucișat. Când intrară, îl închise, îl puse pe podea lângă scaun și se ridică fără grabă, ca o gazdă care se ridică pentru oaspeții pe care îi aștepta.

Maxim se opri lângă peretele stâng, Tesa lângă cel drept. Krista și Soles erau între ei, cu fața spre placă. Varren rămase lângă intrare.

Soles îl recunoscu înainte ca omul să zâmbească. Costumul bleumarin. Fața netedă și îngustă. Părul pieptănat aproape de scalp. Ușa laterală a sediului poliției, mașina gri, micul salut din parcare.

— Domnule Soles, spuse avocatul lui Kerr. Mă bucur că ați venit. Și cu prietenii. Asta simplifică lucrurile.

Vocea lui era joasă și plăcută, fără muchii. Îi privi pe rând, fără grabă, ca pe niște oameni într-o sală de așteptare. Krista. Maxim și ranga. Tesa și vânătaia de sub ochi.

Apoi Varren.

Privirea i se opri acolo o clipă mai mult decât asupra celorlalți. Destul cât să potrivească o față cu o descriere.

— Ai venit și tu, spuse încet.

Varren nu răspunse. Nimic nu i se mișcă pe față. Soles cunoștea chipul acela, iar nimicul era ceea ce era nou.

— Cine ești? întrebă Maxim.

— Un om care își face treaba. De data asta, treaba mea este să deschid o ușă. Iar ușa asta, am aflat de curând, nu se deschide pentru mine.

Se uită la placă cu o ușoară dezaprobare, ca la un funcționar care refuza să-i ștampileze un formular.

— Oamenii mei trec prin orice zid din orașul ăsta. Nu prin acesta.

Făcu un gest scurt peste umăr.

Pereții se încețoșară.

Peste tot în jurul lor deodată, ca suprafața unui iaz când cineva aruncă în el un pumn de pietriș. Praful se ridică și rămase suspendat în aer. Oameni ieșiră din piatră.

Patru. Poate cinci. Soles nu reuși să-i numere. Ieșiră la fel ca primul, cu umărul înainte, în haine închise la culoare fără însemne. Unul ieși în spatele lui Maxim.

— Zid! strigă Maxim și se întoarse cu ranga.

Avu timp să strige. Avu timp să se întoarcă. Ranga lovi umărul omului care încă ieșea din piatră, cu un trosnet sec de os. Omul se clătină.

Un al doilea îl prinse pe Maxim din lateral și îi răsuci brațul la spate. Ranga zăngăni pe piatră. Omul îl forță pe Maxim în genunchi și îl aplecă înainte până când fruntea îi lovi podeaua.

Dar strigase primul. De data asta, strigase.

Tesa se mișca deja. Se balansă o dată pe vârfuri, apoi pumnul îi porni spre cel mai apropiat dintre ei, cu toată greutatea aceea care nu era a ei. Omul nu se feri. Făcu o jumătate de pas înapoi în perete, ca într-un prag.

Pumnul Tesei lovi piatra.

Ceva trosni.

Nu țipă. Își trase mâna la piept, albă la buze, iar omul ieși din perete lângă ea și o prinse de ceafă.

Krista nu se mișcase. Stătea în mijlocul încăperii, cu caietul lipit de piept. Omul fără chip de joi stătea în spatele ei. Nu o ținea. Nu era nevoie. Mâna lui se odihnea pe umărul ei, ușoară, aproape prietenoasă, iar șnurul negru cu noduri îi atârna la încheietură.

Soles simți în el atenția aceea rece și răbdătoare. Simți miros de fier încins. Vedea totul cu o claritate care nu părea a lui: o singură ieșire, cinci oameni, o coastă fisurată, mâna stângă bandajată, o lamă sub haină pe care nu știa s-o folosească. Greutatea rămasă de la placă îi era încă în brațul drept, oarbă, cerând un loc unde să se ducă.

Unul dintre oamenii din perete privea locul de sub haina lui Soles. Nu placa.

— Nu, spuse avocatul blând. Nu, domnule Soles. Nu e nevoie. Nu trebuie să pățească nimeni nimic.

Își mută privirea spre mâna de pe umărul Kristei, apoi înapoi.

— Vă cer doar să puneți mâna pe piatră. O singură dată. Ca joi.

— Și după?

— După aceea intru, mă uit și ies. Iar voi mergeți cu toții acasă. Toți.

— Așa cum a mers Kerr acasă?

Avocatul zâmbi, aproape trist.

— Kerr a scris prea mult, spuse. Dumneavoastră nu trebuie să scrieți nimic. Trebuie doar să atingeți o piatră.

Kerr a scris. Cuvântul intră în Soles ca o așchie. Omul știa că existaseră pagini. Poate știa ce era pe ele. Poate le avea chiar în dosarul subțire de pe podea, lângă scaun.

Krista îl privea cu ochii larg deschiși și foarte calmi și clătina din cap. Abia. Nu.

Tesa era aplecată peste mâna ruptă, cu pumnul unui străin la ceafă. Respirația lui Maxim zgâria podeaua.

Dacă Soles atingea piatra, avocatul avea să treacă prin camera rotundă și în cea mică. Avea să ridice capacul pe care Soles îl închisese cu grijă. Dacă Soles refuza, mâna de pe umărul Kristei nu avea să mai rămână prietenoasă.

Soles se uită la Varren.

Varren nu se mișcase. Stătea lângă intrare, singurul pe care nu-l ținea nimeni. Niciunul dintre oamenii din perete nu se apropiase de el. Doi îl priveau cu o atenție pe care Soles nu o înțelegea.

Varren se uita la șnurul de la încheietura omului care o ținea pe Krista.

Fața îi devenise albă.

Soles se duse la placă.

Își puse palma dreaptă pe rădăcini.

Căldura veni mai repede decât joi. Nu mai era o surpriză. Îi urcă prin palmă, încheietură, cot, iar în piept locul care se lărgise se lărgi din nou. Nu mult. Cât un deget. Destul cât să știe că nu avea să se mai închidă. Durerea din coaste amuți cât timp mâna îi rămase pe piatră, așa cum un câine tace când în casă intră cineva mai puternic decât stăpânul lui.

Praful se ridică. Toate felinarele pâlpâiră în același timp. Placa se retrase fără zgomot, o palmă, două, un pas.

Avocatul luă un felinar și trecu prin deschizătură fără să se uite la Soles. Unul dintre oamenii din perete îl urmă.

Soles își ținu palma pe piatră. Joi, placa rămăsese deschisă doar cât o mână o ținuse. Dacă îi dădea drumul acum, avocatul și omul lui rămâneau închiși de cealaltă parte, iar aici rămâneau ceilalți: Krista cu o mână pe umăr, Tesa aplecată peste mâna ruptă, Maxim în genunchi. Soles nu știa ce ar fi făcut oamenii din jurul lor ca să împiedice o ușă să se închidă peste stăpânul lor.

Numără. Secunde. Respirații. Pașii avocatului dincolo de placă, traversând camera rotundă, trecând pe lângă omul cioplit pe spate, cu arborele crescându-i din piept. Pașii se opriră, se întoarseră, continuară. Un om care căuta. Apoi spre stânga, către deschizătura joasă, cât ușa unei cămări.

Se opriră.

Tăcerea de cealaltă parte dură atât de mult încât Soles auzi apa picurând din tavan în spatele lui. O picătură. Alta.

Apoi pașii reveniră. Mai repede.

Avocatul ieși prin deschizătură cu felinarul în mână. Omul lui se opri lângă gol, cu fața spre încăpere. Avocatul nu mai zâmbea. Fața îi era aceeași, aceleași trăsături plăcute, aceeași piele netedă, dar fără zâmbet părea să aparțină altcuiva. Se opri suficient de aproape încât Soles să-i simtă respirația.

— E un cufăr acolo, spuse încet. Închis. Capacul pus frumos la loc. Nimic înăuntru. Doar o pată pe fund. Ulei. Lungă, curbată. Cam o palmă și jumătate.

Ridică mâna liberă, cu degetele lipite, ca să arate lungimea.

— Uleiul nu rămâne proaspăt pe lemn, domnule Soles. Până foarte de curând a stat acolo ceva înfășurat în piele unsă cu ulei.

Privirea îi coborî spre haina lui Soles. Spre locul de sub braț, lipit de coaste.

Joi, Soles închisese capacul ca nimeni să nu vadă dintr-o privire că fusese deschis cufărul. Se gândise la capac. Nu se gândise la ulei.

— Percheziționați-i, spuse avocatul, tot cu ochii la Soles. Pe toți. Pe el primul.

Omul fără chip își luă mâna de pe umărul Kristei.

Atunci, din camera rotundă de dincolo de deschizătură, veni un sunet care nu era nici pas, nici picătură.

Un scârțâit lung. Lemn pe piatră.

Se întoarseră cu toții. Chiar și oamenii din perete.

Prin spațiul dintre placă și perete se vedea o parte din camera rotundă, slab luminată de felinare. Pe cel mai apropiat perete, printre rândurile de semne, acolo unde nu fusese nicio ușă, se deschidea una. Îngustă, veche, din lemn, cu balamale de fier. Dincolo de ea era lumină. Nu lumină de felinar. O lumină caldă de după-amiază, cu praf plutind prin ea.

În încăpere ajunse miros de ceară topită și hârtie veche.

Krista scăpă caietul.

— Cunosc locul ăsta, spuse ea, iar vocea i se frânse. N-am fost niciodată acolo. Și îl cunosc.

Omul fără chip se oprise la jumătatea drumului spre Soles, cu o mână încă ridicată. Privea prin deschizătură spre ușa de lemn. La fel și oamenii care îi țineau pe Maxim și Tesa. La fel și avocatul, cu felinarul atârnând pe lângă picior.

Maxim își ridică fruntea de pe podea. Omul din spatele lui nu-l mai împinse în jos. Uitase de Maxim cât timp ușa rămase deschisă.

Krista făcu un pas.

— Nu, spuse Soles.

Nu-l auzi. Sau îl auzi și nu conta. Mai făcu un pas, apoi încă unul, cu brațele pe lângă corp și fața întoarsă spre lumină, așa cum te întorci spre o voce care te strigă cu un nume folosit doar de o singură persoană.

— Las-o, spuse avocatul încet.

Omul fără chip își coborî mâna.

Avocatul o privea pe Krista. Furia îi dispăruse de pe față, la fel și zâmbetul. Ceea ce le înlocuise era mai rece decât amândouă: interesul. Interesul unui om care petrecuse săptămâni la o ușă cu dalta și burghiul și care vedea acum, pentru prima dată, că dincolo de ea mai existau și alte uși.

Krista trecu pe lângă Soles atât de aproape încât părul îi atinse obrazul. Nu se uită la el. Trecu prin deschizătură, în camera rotundă, pe lângă omul cioplit cu arborele în piept, și se opri în pragul ușii de lemn.

Soles vedea o parte din ea. Un umăr, un obraz, o mână ridicată și oprită la un deget de toc. Dincolo de ea, în lumina după-amiezii, se afla o masă lungă acoperită cu hârtii. O lumânare ardea pe jumătate într-un suport de tablă. Cineva stătea la masă cu spatele la ușă, aplecat peste o foaie, scriind.

Soles nu vedea cine era. Doar un spate aplecat și o mână care se mișca încet pe pagină, ca și cum fiecare literă costa ceva.

Ușa nu fusese acolo joi. Krista stătuse în aceeași cameră cu telefonul ridicat, iar peretele rămăsese perete. Orice se schimbase de joi până acum se schimbase în ea, nu în perete.

— Krista, spuse el mai tare.

Mâna Kristei coborî pe tocul ușii.

Persoana de la masă se opri din scris.

Iar avocatul se întoarse spre Soles.

— Pe el, spuse. Acum.

Omul fără chip veni. Nu se grăbea. Nu avea de ce. Soles stătea cu palma apăsată pe placă și nu putea face niciun pas. Dacă își lua mâna, piatra s-ar fi putut închide, iar Krista ar fi rămas de cealaltă parte, cu ușa aceea deschisă în față și cu oricine stătea la masă.

Omul fără chip se opri lângă Soles și îi deschise haina.

Nu brutal. Cu o grijă aproape politicoasă, ca un croitor care desface haina unui client ca să-i ia măsura. Mâna îi alunecă sub haină, peste coaste, peste locul care îl durea oricum, și se opri pe pielea unsă cu ulei. Pe forma curbată de dedesubt.

Soles îl prinse de încheietură.

Nu hotărâse să o facă. Mâna stângă bandajată îi pornise singură, repede, cum pornește o mână după o cană care cade. Tăieturile de sub bandaj se desfăcură. Degetele i se închiseră peste șnurul negru. Peste noduri. Le simți unul lângă altul, tari, strânse, ca o rădăcină înfășurată în jurul unei pietre.

Nimeni nu se mișcă.

Omul fără chip se uită la mâna de pe încheietura lui. Apoi la fața lui Soles. Pentru prima dată, ceva trecu peste chipul acela pe care nimeni nu și l-ar fi putut aminti. Nu frică. Nu furie. O scurtă uimire, ca a unui om care a crezut toată viața că nimeni nu-l vede și își aude numele strigat pe o stradă goală.

Se smuci și se eliberă. Șnurul alunecă printre degetele lui Soles. Pielea rămase sub haină.

— E aici, îi spuse avocatului fără să se întoarcă. Sub braț.

— Atunci ia-l.

Omul ridică din nou mâna.

Lampa frontală a lui Maxim, înclinată de pe podea în sus, lumină bolta pentru o clipă.

Soles ridică privirea.

Blocuri lungi și netede, așezate fără mortar, ținând pământul și râul deasupra capetelor lor. Își petrecuse jumătate din viață privind lucruri care susțineau alte lucruri: grinzi pe macaralele din port, console, cadrul unei prese. Tatăl lui spunea mereu că nu te uiți niciodată la piesa care pare să ducă totul. Te uiți la cea din spatele ei.

În cheia bolții, un bloc era prins între celelalte, mai îngust jos decât sus.

Sub palma lui, placa era caldă și vie, și nu era singură. Se sprijinea în pereți, pereții în boltă. Soles simțea sarcina prin piatră așa cum simțea un rulment defect prin carcasa unei pompe: nu cu ochii. Fiecare bloc apăsa pe cel de lângă el. De-a lungul marginilor celui îngust, presiunea se aduna.

Mișcă-l pe acela și vin toate după el.

Nu era Leonatus. Nu mirosea a fier încins. Nu era nici răbdarea lui Elias. Era a lui, gândul unui om care repara mașini.

Omul fără chip îi deschise din nou haina.

Soles împinse.

Nu cu mâna. Mâna îi rămase pe placă. Împinse cu greutatea care îi stătuse în brațul drept de joi, presiunea oarbă care voia undeva să se ducă. Intenționase să-i dea puțin. Destul cât să miște o piatră și să-i facă pe toți să ridice privirea.

Nu ieși puțin.

Locul din piept care se lărgise de două ori se deschise a treia oară, complet, ca o ușă izbită de perete. Căldura îi urcă prin braț și ieși din el, în placă, în pereți, în piatra îngustă, așa cum apa izbucnește dintr-o țeavă spartă. N-ar fi putut s-o oprească nici dacă ar fi încercat.

Toate felinarele se stinseră.

În întuneric, praful se ridică de la podea până la tavan. Soles îl simți pe față, pe buze. De sus veni un sunet pe care nu-l mai auzise: un trosnet lung și adânc din interiorul pietrei, ca un os uriaș cedând încet.

Cineva strigă. Poate avocatul.

Lampa lui Maxim se aprinse din nou, cu fasciculul tremurând spre tavan.

Piatra din cheia bolții coborâse. Cât un deget. Poate două. În jurul ei, prin rosturi în care n-ar fi intrat nicio lamă, pătrundea apă.

Nu picura. Curgea. Subțire, apoi groasă, în fire negre care se răsuceau și cădeau cu sunet de ploaie de vară. Apă rece, mirosind a mâl și stuf.

Râul.

— Afară! spuse avocatul, iar vocea nu-i mai era nici plăcută, nici joasă. Toată lumea afară. Acum!

Oamenii din perete îi dădură drumul lui Maxim. Îi dădură drumul Tesei. Nu alergară spre tunel. Se întoarseră spre pereți și intrară în ei cu umărul înainte, acum grăbiți, neglijenți, așa cum oamenii sar în apă înghețată. Piatra se încețoșă în urma lor și reveni la loc.

Omul fără chip fu ultimul. Se opri cu un picior în perete și unul încă afară, jumătate din el înghițită de piatră, și se uită la Soles. Nu la haină. La fața lui.

Apoi dispăru.

Avocatul smulse dosarul subțire de pe podea și alergă spre tunel, cu felinarul stins în cealaltă mână, prin apa care îi trecea deja de glezne. Nu se uită înapoi. Soles privi dosarul dispărând cu el.

Un al doilea bloc cedă lângă cheia bolții, scrâșnind. Prin crăpătură izbucni o întreagă venă de apă, groasă de pământ și rădăcini de stuf.

— Soles!

Maxim era în picioare, cu sânge pe frunte și ranga din nou în mână. O găsise pipăind prin apă. Tesa stătea lipită de el, cu mâna ruptă la piept și cealaltă strânsă pe umărul lui ca să nu cadă.

— Ia mâna de pe piatră! Se prăbușește tot!

Soles nu-și luă mâna.

Prin deschizătură, în camera rotundă, lumina de după-amiază încă se revărsa din ușa de lemn, caldă și constantă, ca și cum apa, trosnetele și întunericul aparțineau altei lumi. În prag stătea Krista.

Nu se întorsese. Stătea cu mâna pe toc și privea persoana de la masă.

Persoana de la masă se ridicase.

Acum era cu fața spre ea. Soles vedea o parte din el pe fundalul luminii: un bărbat nici înalt, nici scund, cu mânecile suflecate până la coate și degetele pătate cu cerneală. Îi întindea peste masă o foaie de hârtie. Ca pe ceva pregătit demult și păstrat pentru ea.

Krista întinse mâna după ea.

Apa îi ajunsese lui Soles la genunchi.

Dacă îi dădea drumul, placa s-ar fi putut închide, iar Krista ar fi rămas de cealaltă parte, cu ușa, omul și hârtia.

Dacă continua s-o țină, bolta se prăbușea peste toți.

— Krista! strigă el cu tot aerul pe care i-l permiteau coastele.

În pragul ușii de lemn, Krista luă hârtia.

Abia atunci se întoarse.

Krista nu veni.

Rămase în pragul ușii de lemn, cu hârtia în mână și fața spre el. Soles îi văzu ochii prin deschizătură, printre firele negre care cădeau din boltă, și nu era frică în ei. Era o liniște ciudată și adâncă, ca a cuiva trezit în mijlocul unei propoziții pe care încă o aude.

— Krista! Haide!

Buzele i se mișcară. La el nu ajunse nimic. În spatele ei, omul cu degetele pătate de cerneală se așezase din nou și scria, aplecat aproape de pagină. Lumina după-amiezii îl acoperea ca mierea.

Apa îi ajunsese lui Soles la jumătatea coapselor. Era rece și trăgea. Nu spre tunel. Spre deschizătură, spre camera rotundă, așa cum apa trage spre o gură de scurgere.

Dacă îi dădea drumul, piatra s-ar fi putut închide. Dacă o ținea, nu putea ajunge la ea.

— Soles. Dă-i drumul!

Maxim ajunsese la el, cu apa până la brâu și ranga ridicată deasupra capului ca o torță stinsă.

— Nu pot. E de partea cealaltă.

— Atunci mă duc eu după ea.

— Nu treci. Uită-te.

Maxim se uită. În fața deschizăturii, curentul se răsucea într-un vârtej negru și înghițea felinare stinse, așchii de lemn, noroi din boltă.

Cineva puse o palmă pe placă, lângă mâna lui Soles.

— Du-te, spuse Varren. O țin eu.

Soles nu se întoarse. Nu era timp și nici loc în el pentru încă o întrebare. Simți doar căldura de sub palmă schimbându-se, așa cum se schimbă o cană când o țin două mâini și nu mai știi care dintre ele duce greutatea.

Își luă mâna.

Piatra nu se mișcă.

Soles se aruncă spre deschizătură. Curentul îi prinse picioarele și îl trase prin ea mai repede decât ar fi putut merge. Coastele îi luară foc dintr-odată. Lovi marginea plăcii, se ținu cu o mână, o pierdu și ateriză în genunchi în camera rotundă, cu gura plină de apă.

Aici apa era mai joasă, doar până la glezne, adunându-se în mijloc în jurul omului cioplit ca și cum acesta ar fi zăcut într-o albie. Pe pereți, rândurile de semne luceau ude în lumina venită de la ușă.

Krista stătea în prag.

Soles o prinse de braț. Mâna ei era caldă. Uscată. Se uită la el ca la cineva pe care îl cunoscuse ani întregi și nu-l mai văzuse de mult.

— A scris-o pentru mine, spuse ea. Demult. De parcă știa că o să vin.

— Îmi spui afară.

— Nu mă minte, Soles. Toți ceilalți mint despre ceva. El nu.

Omul de la masă se opri din scris. Nu ridică privirea. Așeză pana pe hârtie cu grijă, de parcă nu trebuia să facă niciun zgomot.

Soles trase.

Ea veni. Nu se împotrivi. Făcu un pas înapoi din prag, apoi încă unul, cu hârtia lipită de piept, iar în clipa în care pantofii îi atinseră apa din camera rotundă, ușa de lemn se închise în spatele ei. Nu cu o bubuitură. Nu cu un scârțâit de balamale. Se închise cum se închide un ochi.

Peretele era din nou perete, acoperit cu semne.

Soles o trase spre deschizătură. Acum curentul venea spre ei și trebuiau să treacă înapoi prin el. Apucă marginea plăcii cu mâna liberă și îi târî de-a lungul ei, Krista agățată de brațul lui, pas cu pas prin torentul negru, cu coastele urlând.

Reușiră să treacă.

În încăperea joasă, apa le ajunsese la brâu. Soles se poticni, căzu într-un genunchi, se ridică. Lângă placă, cineva îl prinse de guler și îl smuci în picioare.

Tesa.

Stătea cu mâna ruptă lipită de piept și umărul apăsat în placă, cu fața albă ca varul. Varren era lângă ea. Acum stătea cu spatele în piatră, nu cu palma. Avea mâinile în buzunarele hainei, deși apa îi ajungea până la piept. Îi privea pe Soles și Krista cu expresia caldă și calmă a cuiva care fusese acolo dintotdeauna.

În spatele lor, placa alunecă la loc fără zgomot.

Soles se uită la placă, apoi la umărul Tesei lipit de ea.

O ținea.

Gândul veni simplu și se așeză înainte ca el să-l poată pune la îndoială. Tesa o ținuse joi. Tesa avea umărul în piatră.

— Mulțumesc, îi spuse.

Tesa nu răspunse. Se uita la Varren.

Deasupra lor, bolta trosni din nou. Piatra din cheie coborî încă o palmă, iar lângă ea apa izbucni într-o coloană neagră și groasă care lovi podeaua ca un pumn și ridică un val până la umerii lor.

Lampa de pe fruntea lui Maxim se stinse.

Întunericul fu total. Nu întunericul unei camere în care stingi lumina și ochii găsesc încet mobila. Întunericul unui loc în care lumina nu intrase niciodată. Soles nu-și putea vedea propria mână. Nu o putea vedea pe Krista, deși îi ținea brațul. Exista doar apa: căzând, curgând, urcând.

— Maxim! strigă cineva. Krista!

— Aici!

— Unde-i tunelul?

Nimeni nu știa. Apa îi întorsese, îi împinsese, îi învârtise. Tunelul putea fi înainte. Putea fi în spate. Putea să fi fost sub apă de ceva timp.

— Am un perete, spuse Tesa. Nu știu care.

— Nu te ține de perete! strigă Krista. Dacă ies din el—

Nu termină.

Apa îi ajunse lui Soles la gât. Își ridică bărbia. Simțea lama sub haină, rece prin piele. Simțea locul din piept care se deschisese de trei ori și care acum rămăsese deschis ca un geam spart prin care intra frigul. Orice fusese în brațul lui îl cheltuise pe boltă. Nu-i mai rămăsese nimic cu care să împingă.

Atunci, peste apa întunecată, apăru o lumină.

Roșie. Nestatornică. Ca strălucirea unui foc văzut noaptea în fereastra unei case îndepărtate. Se întinse peste suprafață în fâșii subțiri și tremurătoare și deveni mai puternică.

Soles întoarse capul spre ea.

În peretele din stânga lor, deasupra apei, unde fusese doar piatră, se deschisese ceva. Nu o ușă de lemn. O deschidere rotundă, cu marginile tocite, ca intrarea într-un turn. Dincolo de ea, o scară de piatră urca în spirală, iar de sus, foarte de sus, cobora lumina unui foc mare și viu.

Pe prima treaptă stătea un om.

Era bătrân. Avea umerii strâmbi ai unui om care cărase greutăți toată viața, iar mâinile îi erau negre de funingine până la coate. Un braț de lemne îi era legat cu funie pe spate. Se uită în jos la apă, la ei, fără surpriză, așa cum un om de pe zidul unui port privește bărcile ieșind din întuneric.

Lângă Soles, Maxim înțepeni.

În lumina roșie, Soles îl vedea: ud până la piele, cu ranga încă în mână și fața ridicată spre treaptă.

— Tertius, spuse Maxim atât de încet încât Soles abia îl auzi.

Bătrânul nu răspunse la nume. Se uită la Maxim așa cum te uiți la cineva pe care l-ai așteptat, apoi își potrivi lemnele pe spate cu o mișcare obosită, făcută de o mie de ori.

— Foc, spuse.

Vocea îi era aspră, cu un accent pe care Soles nu-l cunoștea. Atât spuse.

Maxim îl privi. Apoi privi în sus pe spirală, spre lumina care cobora de foarte departe. Apoi, încet, îi întoarse spatele.

Lumina focului îl prinse din spate și îi aruncă umbra peste apă, lungă și dreaptă, ca un drum întins în fața lui.

Maxim rămase privind în jos de-a lungul umbrei. Buzele i se mișcară de parcă verifica ceva pe o listă.

— Apa intră pe unde e gura, spuse el.

Vocea nu-i tremura.

— Mergem împotriva curentului. Aia e ieșirea. De unde vine apa cea mai rece.

Nimeni nu întrebă de unde știa. Odată ce o spuse, Soles simți și el: sub apa caldă care se întorcea în vârtejuri din templu curgea un fir mai rece, venind de la gura tunelului și apăsându-i pe tibii.

— Țineți-vă de mine, spuse Maxim. Unii de alții. Nu de pereți.

Se prinseră: Soles de umărul lui Maxim, mâna bună a Tesei de haina lui Soles, Krista de spatele hainei Tesei. Varren veni ultimul.

Maxim porni împotriva apei.

Lumina roșie rămase în spatele lor și le împinse umbrele înainte. Soles nu se întoarse. O singură dată, în spate, auzi lemne puse jos pe o treaptă de piatră și pașii grei ai unui om urcând încet o scară în spirală, așa cum trebuie să fi urcat-o în fiecare noapte a vieții lui.

Apoi lumina se stinse.

Dar erau în tunel. Apa rece le izbea piepturile. În față, Maxim căuta cotul cu ranga; dincolo de el, tavanul jos avea să-i oblige să se aplece.

La cot se opri. Soles se sprijini în spatele lui, dar apa îi luă piciorul din urmă. Se izbi de Tesa, care își strânse mâna ruptă la piept. Mâna Kristei alunecă de pe haina udă.

Strigătul ei se duse prin tunel.

Soles se întoarse și întinse mâna stângă. Prinse o mânecă. Tăietura îl trase sub bandajul ud; degetele îi cedară, iar mâneca îi alunecă printre ele. Krista fu trasă înapoi spre încăpere, cu bărbia abia deasupra apei.

Porni după ea. Mâna lui Maxim îi prinse haina.

Nu am sprijin. Îl trag și pe el după mine.

Soles încetă să se lupte cu mâna care îl ținea. Își lipi tălpile de interiorul cotului și ținu, făcând din el un sprijin în loc de încă un trup luat de curent.

Varren o prinse pe Krista de sub guler. Apa îi trecu peste gură. Ea se agăță de brațul lui, trăgându-l într-o parte, iar el își puse un picior în perete. Apoi o ridică dreaptă lângă el, aproape blând. Umărul abia i se mișcă.

Tesa se întorsese. Ochii îi trecură de la Krista la mâna care o ținea.

— Stați jos, spuse Soles. La cot.

Varren puse mâinile Kristei înapoi pe haina Tesei și o prinse el de centură. De data asta se aplecară înainte ca tavanul să-i atingă și avansară unul câte unul, lăsând fiecare om să-și găsească sprijin înainte să se miște următorul. Mâna stângă a lui Soles pulsa la piept. Tusea Kristei se auzea în urmă prin întuneric.

Pe măsură ce urcau spre gură, apa coborî de la piept la genunchi. La capătul tunelului era o pată cenușie.

Nu lumină. Doar mai puțin întuneric.

Ieșiră prin grilaj unul câte unul, în mâini și genunchi, prin apa care se revărsa în gaură, și căzură pe pietrișul dintre blocuri. Soles rămase întins pe spate, cu fața spre cer. Era jos și alb, așa cum fusese toată săptămâna.

Se ridică într-un cot.

Vechea albie nu mai era o albie.

Apa urcase peste stuf, peste blocurile de jos, peste pietrișul unde se luptase cu Tesa. Podețul de lemn se rupsese la mijloc; jumătatea de pe malul lor plutea strâmb, prinsă în balamale. Dincolo de canal, malul de piatră se prăbușise pe zeci de pași, iar prin breșă apa continua spre grădină.

Soles se ridică. Coastele îl dureau mai puțin decât ar fi trebuit. Știa de ce: frigul, frica, corpul amâna nota de plată pentru mai târziu. Avea să vină.

Odată cu bolta, înțelese, cedaseră și scurgerile zidite de dedesubt. Apa pe care blocurile o ținuseră ani întregi își căuta vechiul drum prin grădină, pe unde cursese înainte ca cineva să mute pietrele.

Apa de la glezne îi era caldă. Caldă ca apa din camera rotundă. Soles își trase piciorul din ea fără să vrea.

Dincolo de gardul de fier, aleile grădinii erau sub apă. Serele stăteau în ea până la geamurile de jos, iar una se înclinase într-o parte, cu sticla spartă, ca o barcă eșuată. Pe terasa din fotografiile Kristei, mesele pluteau.

Maxim își ridică încheietura și se uită la ceasul vechi, aburit pe dinăuntru. Îl scutură și se uită din nou.

— Cât am stat acolo jos?

Nimeni nu răspunse. Coborâseră puțin după unsprezece. Lui Soles îi păruse o oră.

Maxim întoarse ceasul spre ei. Era aproape șapte.

Maxim se întoarse spre drum, nu spre grădină.

— Vine cineva, spuse.

Drumul era gol. Soles nu auzea nimic.

Apoi, departe, începu o sirenă. La capătul drumului apărură luminile unei autospeciale de pompieri, apoi ale alteia, apoi albastrul poliției.

Maxim nu păru surprins. Se uită la mâini. Erau negre, deși nu atinsese funingine. Le frecă încet una de alta și își întoarse privirea spre cotul drumului, spre locul în care avea să apară următoarea mașină, înainte ca aceasta să apară.

Krista stătea în genunchi pe pietriș. Hârtia din camera de lemn îi era în mână, udă, lipită de degete, cu cerneala răspândindu-se la margini. O netezi pe genunchi ca pe o fotografie veche.

— Ce scrie? întrebă Soles.

Liniile nu erau litere. Erau semnele de pe pereții templului: linii ramificate, cercuri închise, cercuri deschise.

Krista le citi încet, mișcându-și buzele, cum citește un copil un rând greu. Se opri, începu iar, se opri.

— Nu cunosc limba asta, spuse încet. N-am cunoscut-o niciodată.

— Dar?

— Dar știu ce spune rândul ăsta. Așa cum știi ce tocmai ți-a spus cineva. Doar pe acesta. Nu și restul.

Îl citi cu voce joasă:

— Ce s-a deschis nu se mai închide.

Nimeni nu spuse nimic.

Tesa stătea puțin mai departe, pe un bloc la care nu ajunsese apa, cu mâna ruptă în poală. Nu se uita la grădină. Se uita la Varren.

El stătea lângă ea, ud până la piele, cu mâinile în buzunare, privind grădina ca toți ceilalți, cu fața calmă a unui om care vede un dezastru și încă nu-i știe dimensiunea.

Tesa se aplecă spre el, apoi își întoarse privirea. Vorbi atât de încet încât Soles, la trei pași, abia o auzi, și numai pentru că sirena se opri chiar atunci.

— Palmele tale erau uscate, spuse. Acolo jos.

Varren nu se uită la mâini. Nu le scoase din buzunare. Zâmbi încet, ca unui copil care spusese ceva drăguț și lipsit de sens.

— Era întuneric acolo jos, Tesa. N-ai fi văzut nici ce aveai în propria mână. Hai să mergem acasă.

Nu merseră acasă.

Primii pompieri coborâră în fugă panta cu furtunurile pe umeri și lanterne de care nu mai aveau nevoie. Era lumină deplină. La marginea apei se opriră. Unul dintre ei se uită la podețul rupt, la malul prăbușit și la grădina de dincolo de gard și înjură încet, aproape cu respect, cum înjuri ceva prea mare ca să te poți supăra pe el.

Apoi îi văzură pe cei cinci, pe blocuri, uzi până la piele.

Cineva aduse pături de folie care foșneau ca ambalajele de bomboane și nu încălzeau nimic. Krista se aplecă peste genunchi până îi mai trecu tusea. Cineva întrebă dacă mai era cineva în apă.

— Nu, spuse Soles.

Nu era sigur. Se gândi la omul fără chip intrând în perete, la avocatul alergând prin tunel cu un felinar stins, și nu știa unde ieșiseră sau dacă ieșiseră.

Un paramedic se uită la mâna Tesei, apoi la fața ei.

— Ce ai lovit?

— Un zid.

— Și zidul?

— A câștigat zidul.

Paramedicul nu râse. Îi imobiliză mâna cu carton și îi spuse că merge cu ambulanța; oasele trebuiau puse la loc, iar azi era mai bine decât mâine.

Varren se ridică de pe bloc.

— Vin cu tine.

— Vine Maxim.

Nu se uită la Varren. Trecu pe lângă el, cu folia foșnindu-i pe umeri, și se opri lângă Maxim.

— Vii?

Maxim se uită la ea, apoi la Soles. Soles dădu din cap.

— Vin, spuse Maxim.

Varren rămase unde era. Zâmbi înțelegător, așa cum zâmbești unui copil obosit care nu vrea ajutor, și își băgă mâinile mai adânc în buzunare.

Anchetatorul ajunse înainte de opt.

Soles îl recunoscu de la distanță după umerii aduși și felul în care cobora panta, ca un om care coborâse multe pante și nu găsise nimic bun la capătul vreuneia. Același palton. Aceeași față obosită.

Se opri în fața lui Soles și îl privi mult. Apoi pe Krista, cu hârtia ascunsă sub haină. Pe Maxim, pe Varren. Blocurile și apa cenușie care încă se revărsa prin malul rupt.

— Miercuri noaptea mi s-au trimis fotografii cu niște scurgeri vechi, spuse el, aruncând o privire spre Krista. Nimeni nu mi-a spus că cineva intenționa să intre noaptea într-una.

— Ne-am întors.

— Văd.

Își trecu o mână peste față.

— Spune-mi ce s-a întâmplat acolo jos.

Soles se uită la blocuri. Putea să-i spună despre oamenii care ieșiseră din piatră și despre un avocat care îi așteptase pe un scaun pliant. Anchetatorul avea să noteze. Apoi avea să întrebe cine putea confirma, iar singurele răspunsuri erau patru oameni uzi și o mână ruptă.

— Am intrat să ne uităm din nou la semne, spuse Soles. Bolta a cedat. A intrat apa.

Totul era adevărat. Nimic din asta nu era răspunsul, iar anchetatorul știa.

— În povestea asta nu doarme nimeni, spuse mai mult pentru sine.

Se întoarse spre mal. Acolo unde căzuse piatra, printre blocurile răsturnate și pământul spălat, se vedea acum gura unui arc de piatră. Rotund. Vechi. Pe jumătate înecat.

— Ce-i asta?

— O scurgere veche, spuse Krista. Una dintre cele cinci de pe planurile originale ale grădinii. Au fost zidite după inundație. Nu există nicio înregistrare a lucrării în dosare.

— De unde știi?

— Din fotografii. Înainte și după. Ai deja câteva dintre ele. Le-am pus în expoziție, iar comitetul mi-a cerut să le scot.

Anchetatorul privi o vreme arcul pe jumătate înecat. Ceva lent se petrecu pe fața lui, cum se petrece o socoteală pe fața unui om care nu vrea s-o facă.

— Deci malul nu s-a prăbușit, spuse. A cedat. Pentru că cineva a zidit ce nu trebuia zidit.

— Nu știu cine, spuse Krista. Știu ce e în fotografii.

— Voi vrea originalele. Oficial. Cu semnătura ta.

Krista dădu din cap. Soles îi văzu mâna strângându-se pe hârtia de sub haină.

Sus, pe drum, opri o mașină.

Nu mașina gri. Una lungă și neagră, curată, care n-avea ce căuta lângă autospeciale de pompieri. Din ea coborî un bărbat într-un palton închis la culoare, cu servieta în mână și părul pieptănat aproape de scalp, ca pentru o ședință la nouă fix.

Soles îl recunoscu după zâmbet.

Avocatul coborî panta fără grabă, ocolind bălțile. Nu avea noroi pe el. Nici pe pantofi, nici pe tivul paltonului. De parcă nu alergase niciodată cu apa până la genunchi printr-un tunel, cu un felinar stins. De parcă dormise toată noaptea.

Îi întinse mâna anchetatorului.

— Domnule anchetator. Am fost sunat acum o jumătate de oră. Reprezint administrația grădinii. O tragedie. Sper că nu e nimeni rănit.

Anchetatorul îi strânse mâna scurt.

— Până marți îl reprezentați pe domnul Kerr.

— Firma mea are mai mulți clienți.

— O mână ruptă, spuse anchetatorul. Și un mal.

— Malul poate fi reparat. Comitetul a votat deja, telefonic, un fond de urgență. Ne ocupăm de tot.

Se întoarse spre cei cinci de pe blocuri, iar zâmbetul i se adânci puțin, politicos, aproape cald.

— Domnule Soles. Ce noapte.

Soles nu răspunse.

Privirea avocatului coborî, fără grabă, spre haina lui Soles. Spre locul de sub braț, unde pielea unsă cu ulei stătea udă și grea lipită de coaste.

Rămase acolo o clipă. Nu mai mult.

— Aveți grijă, spuse. Terenul este instabil. Nu se știe niciodată ce altceva mai poate ceda.

Se întoarse spre anchetator și începu să vorbească despre ingineri, expertize, acces care trebuia închis imediat, cu aceeași voce joasă și plăcută, fără nicio muchie. Anchetatorul asculta cu capul plecat și caietul închis în mână.

Maxim se aplecă spre Soles.

— El e.

— Da.

— Și nimeni nu poate face nimic.

— Nu azi.

Maxim îi aruncă o privire. Soles își auzi cuvintele abia după ce le rostise și nu-i plăcu cum sunau. Ca și cum cineva le mai spusese cândva, pe un câmp plin de fum, cu altă voce.

Ambulanța dăduse cu spatele până unde îi permitea drumul. Tesa urcă panta spre ea, cu mâna în atelă și Maxim la un pas în urmă. La jumătate se opri și se întoarse. Nu spre Soles. Spre Varren, care stătea singur pe un bloc, cu mâinile în buzunare și folia alunecându-i de pe un umăr.

Varren nu se uita la avocat sau la anchetator. Se uita la apa care ieșea din arc, cenușie, groasă, fără sfârșit, așa cum un om privește ceva ce i-a scăpat din mâini și nu mai poate fi prins.

Tesa îl privi până când Maxim îi atinse cotul. Apoi continuă să urce.

— V —

Trenul avea trei ore întârziere.

Tânărul stătea pe banca de la capătul peronului, cu rucsacul între picioare și foaia de transfer împăturită în buzunar. Plouase toată dimineața. Sub acoperiș, apa cădea printr-o crăpătură în același loc, lângă un coș de gunoi, iar nimeni nu mutase coșul ca s-o prindă.

La unitate ar fi știut ce să facă la ora aceea. Cineva ar fi fluierat, cineva ar fi strigat un număr, iar el s-ar fi așezat cu ceilalți. Pe peron nu-l striga nimeni.

Scoase foaia și o desfăcu. O citise de șase ori în camion. Destinația era scrisă sus, cu litere mari. Mai jos, într-un chenar îngust, era motivul transferului.

Necesită redistribuire.

Nu scria ce făcuse. Nu scria nimic despre băiatul din clădirea mică sau despre puștiul care îl scosese trăgându-l de guler până când vocea care număra în el se liniștise. Hârtia îi dădea o destinație. La capătul ei, cineva avea să-i găsească un pat și ceva de făcut.

O împături din nou.

Pe banca din față, o femeie încerca să lege cu o mână sfoara în jurul unei cutii. Celălalt braț îi stătea într-o eșarfă legată după gât. Cutia era prea mare pentru poala ei; de fiecare dată când trăgea de sfoară, aluneca spre genunchi.

Tânărul îi privi mâna bună. Degetele îi erau umflate de frig. Prinse capătul sforii cu dinții, trase, pierdu cutia și o opri cu cotul înainte să cadă.

Se ridică.

— Vă țin eu cutia.

Femeia ridică privirea spre el. Ochii îi trecură peste uniformă, rucsac, apoi la mâna stângă. Mâneca acoperea șnurul, dar când întinse brațul, manșeta alunecă și lăsă două noduri la vedere.

Își trase mâneca peste ele.

— Doar cât o legați.

Ea îi făcu loc. El sprijini cutia de genunchi, iar femeia trecu sfoara pe dedesubt, încet, oprindu-se de două ori ca să-și odihnească degetele. Nu-i ceru să facă nodul. El nu se oferi.

— Mulțumesc, spuse ea.

Își luă cutia înapoi. El se așeză pe banca lui și privi apa care cădea lângă coș.

Cât ținuse cutia, vocile nu se apropiaseră. O privise pe femeie, pregătit să prindă cutia dacă aluneca, și fusese de ajuns. Acum le simțea din nou sub gânduri, prea încete ca să le înțeleagă, prea aproape ca să le uite.

Un băiat ieși din gară cu două căni de ceai. Se așeză lângă femeie, îi dădu una și o întrebă dacă reușise. Ea arătă spre cutia legată și se uită peste peron la tânăr. Băiatul îi făcu un semn cu capul. Tânărul răspunse la fel.

Când femeia vru să bea, băiatul luă cutia fără să-și întrerupă vorba.

Tânărul nu mai avea nimic de ținut.

Merse până la capătul peronului. Dincolo de șine, terenul cobora spre câteva magazii joase. O ușă se izbea în vânt. De acolo vedea balamaua slăbită: cea de sus ținea, cea de jos se smulgea cu tot cu lemn. Ar fi trebuit reparată înainte să cadă peste cineva.

La unitate, puștiul ar fi văzut-o și el. Ar fi spus că nu era treaba lor, apoi ar fi venit să țină ușa cât timp tânărul căuta o unealtă. Întâi se certa mereu.

Când trenul sosi, femeia și băiatul urcară într-un alt vagon. Tânărul îi privi doar cât să se asigure că băiatul ținea bine cutia. Apoi urcă și el.

Găsi un compartiment gol și își puse rucsacul în plasă. După o clipă îl coborî și îl așeză lângă el. Două schimburi de haine, un set de bărbierit și cana de metal pe care o folosise trei ani. Nu luase nimic altceva.

Trenul porni. În geam, ușa magaziei se deschisese din nou și lovea tocul la fiecare rafală.

Scoase foaia ca să citească numele stației unde trebuia să coboare. Îl știa deja. Voia doar ceva în fața lui, scris de un om, într-o ordine pe care s-o poată urma.

❦

Ușile ambulanței se închiseră peste Tesa și Maxim. Înainte să se închidă, Maxim se aplecă afară.

— Sun când i-o pun la loc.

Soles urmări ambulanța până coti sus, la drum. Abia atunci observă cât de tare își strângea haina sub braț. Își relaxă degetele. Pielea din jurul lamei rămase lipită de cămașa udă.

— O să închidă grădina, spuse Varren.

Ajunsese lângă Soles fără zgomot, ținând pătura de folie la gât cu două degete, ca și cum îi era puțin rușine de ea.

— E inundată, spuse Soles.

— Nu mă refeream doar la azi.

Dincolo de gard, apa împingea o masă răsturnată spre treptele terasei. Pe aleea pe care Soles mersese de atâtea ori cu roaba dispăruse pietrișul. Se mai vedeau doar vârfurile gardului viu.

Un pompier strigă de lângă mal. Apa scăzuse destul cât să se vadă marginea unui al doilea arc, sub două blocuri mari puse unul peste altul. Anchetatorul coborî și ceru ca blocurile să rămână unde erau până când aveau să fie fotografiate. Avocatul îl urmă, vorbind despre stabilizarea malului.

Krista stătea lângă balustrada de fier. Soles o văzu luându-și mâna de pe ea și flexându-și degetele, încruntată, ca și cum o dureau. Acolo unde o ținuse, vopseaua era turtită în patru linii scurte. Își băgă mâna în buzunarul hainei.

— Originalele sunt la sală, spuse când Soles ajunse la ea. Dacă le predau oficial, comitetul o să știe.

— Știe deja că le ai.

— Una e să știe. Alta e să-mi vadă semnătura pe ele.

Își scoase telefonul să verifice ora. Era uscat, într-o pungă de congelator închisă.

— Al meu e mort, spuse Soles.

— N-aveam de gând să mai pierd încă unul.

Soles nu-i spuse că putea aștepta. Hârtiile despre grădină erau ale ei. Și alegerea tot a ei.

— Vin și eu la sală.

— Întâi stai jos. Îți ții coastele de când ai ieșit.

Se așeză pe o piatră uscată, puțin mai sus de apă. Era unul dintre blocurile așezate de macaraua tatălui său. Sub el, vechiul arc continua în întuneric, dincolo de locul unde putea ajunge lumina dimineții.

Soles își puse palma pe piatră. Era rece.