Chapter VI · Ramura tăiată

Până miercurea următoare, Krista muta expoziția la etaj. Sponsorul principal se retrăsese luni; marți, comitetul declarase sala mare indisponibilă din cauza încălzirii.

Soles o ajuta cu ramele. Citise scrisoarea sponsorului, în care îi mulțumea pentru colaborare și invoca o realiniere a priorităților fundației. Nici scrisoarea, nici anunțul despre sală nu pomeneau fotografiile.

— Cineva e plătit să le scrie pe astea, spusese Krista. Mi-ar plăcea să-l cunosc. Poate învăț ceva.

Omul comitetului sosi în timp ce Soles fixa o ramă îngustă în capătul de sus al scării.

Jos, Krista lucra la masa lungă, iar Alden, arhivarul care le arătase albumele, sorta fotografii într-o cutie, cu ochelarii pe vârful nasului. Bărbatul intră fără să bată. Era înalt, cu paltonul gri-deschis desfăcut la gât, și vorbea cu o voce joasă, prietenoasă, ca un om care nu avusese niciodată nevoie să o ridice.

— Domnișoară Krista. Înțeleg că fotografiile de pe șantier rămân.

— Rămân.

— Comitetul v-a rugat foarte frumos.

— Comitetul mi-a cerut să scot documente istorice dintr-o expoziție istorică. Am refuzat foarte frumos.

Bărbatul zâmbi. Se uită la panourile de pe perete, la Alden, care își coborâse privirea în cutie, apoi din nou la ea.

— Păcat, spuse el. Ați făcut o treabă minunată cu aranjarea panourilor. Dar o expoziție nu e o anchetă. Iar un comitet are nevoie de profesioniști.

Alden se opri din sortat.

Soles sprijini rama de balustradă.

Voia ca omul să înceteze să-i vorbească Kristei de parcă fusese angajată să mute mobilă. Coborî scările ca să-i spună asta. Cu fiecare treaptă, greutatea cunoscută se așeza în el: masa din sufragerie, camera lui Serren, mâna regelui odihnindu-se pe un scaun. Simțea că i se cuvenea tăcerea care se lăsă când se opri în fața bărbatului.

— Domnișoara Krista, spuse el, nu aranjează panouri.

Vocea nu era a lui. Era mai joasă, mai rece și cădea pe fiecare cuvânt ca pe o treaptă pe care numai el avea dreptul s-o urce.

— Ea scrie istoria acestui loc. Dumneavoastră doar semnați ce vă pun alții în față. Nu le confundați.

Bărbatul îl privi, apoi zâmbi din nou, mai puțin cald, își încheie paltonul la gât și plecă.

Ușa se închise încet, cu un clic.

Alden îl privi pe Soles pe deasupra ochelarilor și își coborî din nou ochii în cutie, mai adânc decât înainte.

Krista se ridică de la masă.

— Pe hol, spuse ea. Te rog.

Holul era rece și mirosea a soluție pentru podele. Krista închise ușa atelierului în urma lor.

— Să nu mai faci asta niciodată, spuse ea.

— Te-a insultat.

— Știu că m-a insultat. Eram acolo. Am auzit fiecare cuvânt.

Vocea îi era politicoasă și egală, iar asta o făcea mai rece decât a bărbatului în palton.

— Și aveam un răspuns. N-am apucat să-l dau, fiindcă l-ai dat tu pe al tău.

— Eu doar voiam—

— Să vorbești în locul meu. În fața lui Alden. În fața comitetului. Ca să știe toată lumea că domnișoara Krista are pe cineva care s-o apere.

Soles simți greutatea ridicându-se din nou. Știa că nu trebuia s-o lase. Nu știa cum s-o oprească.

— Poate ai nevoie de cineva care să te apere, spuse el.

Cuvintele ieșiră reci, plictisite, de undeva de sus, ca un verdict dat de pe un jilț înalt.

Krista nu răspunse. Stătea în mijlocul holului cu brațele pe lângă corp și îl privea de parcă era cineva pe care nu-l cunoștea.

Când certitudinea se retrase, Soles auzi insulta din propriile cuvinte. Deschise gura. Nimic din ce putea spune n-ar fi făcut-o pe Krista să nu le mai fi auzit.

— Krista…

— Mulțumesc pentru ramă, spuse ea. O poți lăsa pe scară. O urc eu.

Se întoarse în încăpere și închise ușa.

În seara aceea, Soles așteptă până când Maxim plecă după o ridicare târzie.

Stătu pe treapta magaziei, în frig, cu telefonul în mână, până când ecranul se stinse singur. Apoi îl sună pe Varren.

Varren veni în mai puțin de douăzeci de minute și se așeză lângă el pe treapta magaziei.

— I-am spus ceva Kristei. A sunat ca regele.

Varren se întoarse spre el.

— Dar l-am auzit venind, adăugă Soles. Aș fi putut să-l opresc.

Varren tăcu o vreme.

— Ai visat despre el?

— Da. Crede că toți sunt sub el. M-am lăsat și eu să cred asta.

Varren privi curtea, sera întunecată.

— Și acum?

— Acum mă uit la ea și nu știu dacă o să-mi mai deschidă vreodată ușa.

— O să ți-o deschidă.

Varren întoarse capul spre el.

— Dar nu mâine. Mâine are nevoie să fie supărată pe tine. E dreptul ei. Las-o să-l aibă.

Soles încuviință. Nu știa de ce, dar faptul că i se spusese ce să facă îl liniștea.

Varren rămase până târziu. Nu mai vorbiră despre Krista. Vorbiră despre pompa lui Maxim, despre câini, despre o carte pe care Varren o citea și n-o plăcea. Când plecă, Soles îi mulțumi.

— Pentru ce? întrebă Varren.

— Că ai venit.

Varren zâmbi.

— Eu vin mereu, spuse el. Știi asta.

Vineri, Tesa îi trimise un singur rând: A treia oară.

Apoi o fotografie făcută din mers, strâmbă, prin geamul unei stații de autobuz. O mașină gri parcată la colțul unei străzi pe care Soles nu o recunoștea, cu jumătate din plăcuța din spate acoperită de noroi.

Apoi: Mă urmărește de o săptămână. Sau vrea să vadă dacă observ.

Soles o sună.

— Unde ești?

— Acasă. Ușa încuiată. Nu-ți face griji, n-o deschid decât dacă bate cineva cu pumnul în ea.

Soles nu râse.

Mesajul și apelul veniră aproape în același timp luni dimineață.

Mai întâi veni un mesaj de la Krista, fără salut, fără nimic altceva: Am numele celui de-al doilea semnatar. Nu-l pun în scris aici.

Apoi sună anchetatorul.

— Kerr vrea să vorbească cu tine. Numai cu tine. Am aranjat mâine la zece, sub supraveghere. Avocatul lui a fost anunțat; asta e procedura. Vrei?

Soles stătea în mijlocul curții cu telefonul la ureche și Lucky lipit de piciorul lui.

— Vreau, spuse el.

— Mai e ceva, spuse anchetatorul. A cerut hârtie și un pix aseară. A scris două pagini. Nu vrea să le dea nimănui în afară de tine.

Soles închise. Rămase în curte, în frigul limpede al dimineții, cu telefonul în mână.

Pentru prima dată de când îi muriseră părinții, avu impresia că putea vedea sfârșitul, departe.

Luni seara, bucătăria lui Soles era prea mică pentru cinci oameni care nu știau ce să facă cu mâinile.

Maxim stătea rezemat de frigider, cu brațele încrucișate. Tesa ședea pe pervaz, cu gluga trasă deși în casă era cald. Krista stătea la capătul mesei cu dosarul subțire închis în față și mâinile așezate peste el. Varren tăia pâinea pe un fund în felii egale și le punea pe o farfurie în mijlocul mesei, deși nu mânca nimeni.

Soles le spuse tot. Cererea lui Kerr. Ora. Cele două pagini.

— Două pagini, repetă Maxim. Kerr. Care n-a scris două pagini în viața lui.

— Poate le-a scris cu stânga, spuse Tesa. Pare mai sincer.

Nici măcar Tesa nu se așteptase să râdă cineva.

— Furnizorul a cerut schimbarea permanentă a șoferului, spuse Maxim. A anunțat depozitul azi.

Se uită la Soles.

— Pompa merge perfect.

Nimeni nu comentă. Varren tăie încă o felie și i-o întinse fără un cuvânt. Maxim o luă și rămase cu ea în mână, nemâncată.

— Kerr știe cine l-a trimis, spuse Tesa după o vreme. Și cine l-a trimis știe că Kerr știe.

Varren puse cuțitul jos, lângă fund.

— Atunci Kerr e cel mai în siguranță om din oraș, spuse el. E închis. Păzit. Nu poate ajunge nimeni la el.

Soles se gândi la camerele încuiate din fotografiile lui Elias. Voise să meargă chiar azi; anchetatorul putuse aranja abia pentru mâine. Nu-i plăcea să audă cât de în siguranță era Kerr de la cineva care suna atât de sigur.

Tesa își ridică ochii spre el de pe pervaz.

Maxim se uită la ceas. Krista își ținea mâinile pe dosarul închis.

— Cine mai știe despre mâine? întrebă Tesa.

— Anchetatorul. Oamenii de la centrul de detenție.

— Și?

— Și avocatul lui. Asta e procedura.

Tesa își încleștă maxilarul. Se uită pe fereastră, în curtea întunecată, de parcă ar fi căutat o mașină gri.

— Avocatul lui, spuse ea. Cel aranjat.

— Nu-l pot împiedica să afle, spuse Soles. Nu e decizia mea.

— Știu că nu e.

Krista împinse dosarul puțin mai în mijlocul mesei.

— Am numele, spuse ea. Al celui de-al doilea semnatar. Nu vi-l spun în seara asta. După ce Soles vorbește cu Kerr. Dacă Kerr numește pe cineva, vreau să compar numele fără să i-l fi pus eu mai întâi în cap lui Soles.

— Metodic, spuse Maxim.

— Atent, spuse Krista. Nu e același lucru.

Abia dacă se uitase la Soles de când venise. El lăsase scaunul de lângă ea gol.

Varren împinse farfuria cu pâine mai aproape de ea.

— Mâine la zece, spuse el calm. Și până la unsprezece vom ști mai mult decât știm acum. E prima dată când putem spune asta.

Maxim încuviință. Și Krista, fără să ridice privirea. Tesa îl urmări pe Varren de pe pervaz, cu capul lipit de geamul rece, și nu încuviință.

Marți, la nouă și patruzeci, anchetatorul îl aștepta pe Soles pe treptele centrului de detenție, nu înăuntru.

Soles îl văzu de la poartă. Stătea cu mâinile în buzunare, uitându-se la poartă de parcă simplul fapt că aștepta acolo putea face vizita posibilă.

În parcare, o mașină gri se strecură dintre celelalte. Jumătate din plăcuța din spate era acoperită de noroi. Soles se opri și o urmări până dispăru după colțul clădirii. De data asta nu-i făcu nimeni cu mâna.

— Kerr a murit, spuse anchetatorul.

Soles nu se mișcă.

— La șase, în celula încuiată. Paznicul spune că n-a avut vizitatori în timpul nopții. Nicio rană vizibilă. Părerea preliminară este că a fost inima. Se va face o examinare.

— Paginile.

Anchetatorul își feri privirea.

— N-am găsit nicio pagină.

— A scris două pagini. Mi-ai spus.

— Paznicul mi-a spus că a cerut hârtie și un pix și a stat aplecat peste ele până târziu. Atât știu. Dimineață, pixul era pe masă. Hârtia nu. Nici în celulă, nici printre lucrurile lui, nici în coșul de lângă ușă.

Anchetatorul scoase o mână din buzunar și și-o trecu peste față.

— Căutăm. Poate le-a distrus.

— Înainte de o vizită pe care tot el a cerut-o?

— Poate s-a răzgândit, spuse anchetatorul.

— Știu că a cerut să mă vadă. Numai pe mine. Știu că a scris două pagini pe care nu voia să le dea nimănui altcuiva. Și știu că până dimineață dispăruseră și el, și paginile.

Anchetatorul se uită din nou spre ușile încuiate.

— Ei tratează mărturisirea lui ca răspunsul complet la moartea părinților tăi. N-am alt suspect pe care să-l pot pune în fața lor. Îmi pare rău.

Soles se întoarse și coborî treptele.

Se opri lângă locul lăsat gol de mașina gri. Își apăsă o mână pe piept și își simți propria inimă bătând. Kerr fusese viu ieri. La fel și cuvintele de pe paginile acelea.

Nu până nu aflu cine a făcut asta.

Cheia fusese în mâna lui. O noapte. O noapte întreagă.

În seara aceea se adunară din nou la casa lui Soles. Nimeni nu propusese asta. Pur și simplu sosiră unul după altul, fără să sune înainte.

Maxim se întorsese mai devreme de la lucru. Stătea în ușa bucătăriei, cu cheile camionului încă în mână.

— Ar fi trebuit să vin cu tine.

— N-ai fi putut schimba nimic, spuse Soles.

Maxim se așeză de parcă abia atunci genunchii îi acceptaseră lucrul ăsta.

Tesa veni cu mâinile în buzunare și fața albă. Nu se așeză pe pervaz. Se așeză la masă, pe scaunul cel mai aproape de ușă, și își păstră geaca pe ea.

— L-au omorât, spuse ea. Nu-mi pasă ce spune medicul. L-au omorât ca să nu poată vorbi! Și acum n-o să mai vorbească nimeni niciodată.

Krista veni ultima. Își puse paltonul pe spătarul scaunului și se așeză la capătul mesei, cum făcea mereu. Scoase din buzunar o bucată de hârtie împăturită de două ori și o puse în mijlocul mesei, lângă farfuria goală pentru pâine.

— Numele, spuse ea. Nu-l citiți încă. Nu mai sunt sigură că vreau să-l citească cineva.

Nimeni nu întinse mâna spre hârtie.

Varren sosise între Tesa și Krista. De data asta nu adusese pâine, doar scaunul pliant, pe care îl desfăcu în colțul mesei. Merse la aragaz, puse ibricul la fiert și așteptă în tăcere să fiarbă apa, cu spatele la ei.

Varren umplu cănile. A lui Soles era cea cu toarta ciobită. I-o puse în față fără să întrebe.

O păstră pe a cincea în mână și se așeză.

Nimeni nu vorbi. Ceaiul aburea în cinci căni. Foaia împăturită stătea albă în mijlocul mesei și nimeni nu se uita la ea mai mult de o clipă.

Toți se uitau la Soles.

Maxim încă nu lăsase cheile. Krista îl privea pe Soles cu o întrebare pe care n-o rostea. Varren aștepta, cu cana între palme.

Soles se uită la hârtie.

Singura care nu se uita la Soles era Tesa.

Ea se uita la Varren. La mâinile lui, liniștite pe cană. La chipul lui, pe care nu se mișca nimic, deși în seara aceea se mișca ceva pe toate celelalte fețe. Îl urmărea de parcă aștepta ca liniștea să se spargă.

Apoi își coborî privirea spre cană și bău, pentru prima dată în seara aceea.

Maxim puse cheile camionului pe masă, cu un zgomot prea puternic pentru un lucru atât de mic.

— Deci, spuse el. Stăm toată seara așa, uitându-ne la o bucată de hârtie și bând ceai rece?

— Nu e rece, spuse Varren.

— O să fie.

Krista nu se uită la el. Ochii ei erau la Soles, iar ai lui Soles la hârtie.

— Nu trebuie să hotărăști acum, spuse ea. Am spus că nu știu dacă vreau să-l citească cineva. N-am spus că nu vreau să-l citească.

— Atunci de ce l-ai adus? întrebă Soles.

— Fiindcă altfel ar fi rămas în buzunarul meu, iar tu m-ai fi întrebat despre el din zece în zece minute, cu ochii, fără să întrebi. Așa măcar e pe masă.

Soles luă hârtia. Degetul mare îi intră sub o îndoitură. O singură mișcare și ar fi avut numele.

Un nume. Atât.

Se gândi la Kerr văzându-l de partea cealaltă a albiei, la Maxim ajungând prea târziu ca să-i țină promisiunea în locul lui. Un nume îi dădea un loc unde să meargă. Știa cât de repede putea transforma asta în permisiune.

— Dacă-l citesc acum, spuse el, mâine dimineață sunt la ușa lui.

— Singur, spuse Maxim.

— Singur, recunoscu Soles. Ca la albie.

Nimeni nu-l contrazise.

Puse hârtia exact unde fusese, cu colțurile împăturite spre el, și își trase mâna înapoi.

— Bea întâi, spuse Varren și împinse mai aproape cana cu toarta ciobită. Înainte să-i demonstrăm lui Maxim că are dreptate.

Soles luă cana. Lăsă hârtia nedesfăcută.

Tesa nu se uita la hârtie. Încă se uita la Varren, la mâna care împinsese cana și apoi se retrăsese să se odihnească pe masă, liniștită. Abia atunci se întoarse spre Soles.

— Eu l-aș citi, spuse ea. Dar tu nu ești eu.

— Nu.

— E singurul lucru bun la tine, spuse ea, fără sarcasm de data asta. Rareori faci ce-aș face eu.

Maxim ridică sprâncenele, cu o replică pregătită, dar se răzgândi și bău din ceai.

Afară, o mașină trecu pe stradă, iar farurile ei alunecară pentru o clipă peste tavan și peste fețele lor, apoi dispărură. Nimeni nu vorbi până când lumina se stinse de tot.

Soles împinse hârtia înapoi spre Krista.

— Păstreaz-o tu. Până când pot să-ți promit că nu mă duc singur.

— O citim împreună, spuse Krista. Când vei putea promite.

Luă hârtia, o mai împături o dată, de parcă voia s-o facă să încapă undeva unde nu mai avea loc, și o puse în buzunar. Soles simți ceva cedându-i în piept, nu ușurare, doar o tensiune mutată cu o zi mai departe.

Maxim se ridică primul. Avea o cursă la șase. Își puse cheile în cârligul de lângă ale lui Soles și porni spre camera de oaspeți. La scară, se uită înapoi.

— Dacă te mănâncă curiozitatea la noapte, bate în peretele meu. Eu nu țin hârtii. Doar datorii.

— Asta ar trebui să mă liniștească?

— Nu. Dar e sincer.

Maxim urcă. O scândură scârțâi deasupra bucătăriei, apoi ușa lui se închise.

Tesa se ridică următoarea. Își trase fermoarul până sub bărbie și își duse singură cana la chiuvetă, fără să-i ceară nimeni. Varren era deja acolo, cu mânecile suflecate, clătind prima cană sub un fir subțire de apă. Tesa o puse lângă el, nu în mâna lui.

— Mulțumesc pentru ceai, spuse ea.

— Cu plăcere.

Se întoarse spre Soles.

— Mă conduci până la poartă? Câinele tău se uită la mine de parcă sunt hoț.

Lucky dormea lângă aragaz. Soles se ridică oricum.

Afară, pietrișul scârțâia sub pași. Luna era aproape rotundă deasupra acoperișurilor. Tesa se opri lângă stâlpul porții.

— De cât timp îl cunoști? întrebă ea.

— Pe cine?

Se uită prin fereastra bucătăriei. Varren punea cănile la loc fără să caute.

— De dinainte, spuse Soles. Dinainte de toate astea.

— Și știe unde stau cănile.

— Vine des pe aici.

— Mhm.

Soles așteptă continuarea. Nu veni.

— Ce ai cu el? întrebă în cele din urmă.

— Nimic.

Tesa ridică din umeri.

— Asta e. Nu e nimic la el. Toată lumea avea ceva pe față în seara asta. El n-avea nimic.

— Poate așa e el.

— Poate.

Deschise poarta și se opri cu mâna pe fier.

— Fratele meu spunea că oamenii care nu tresar niciodată fie n-au nimic de pierdut, fie au pierdut deja totul. Nu mi-a spus niciodată cum îi deosebești.

O privi până la colț, unde lumina unui felinar îi prinse gluga și apoi o pierdu.

Înăuntru, Krista își punea paltonul. Varren uscă cana ciobită și o așeză în fața dulapului, unde Soles întindea mâna după ea în fiecare dimineață.

— Te conduc, îi spuse Varren Kristei.

— Am mașina.

— Atunci te conduc până la ea.

Krista zâmbi scurt, renunțând să protesteze, și se întoarse spre Soles. Își atinse doar buzunarul, o dată, cu vârfurile degetelor, ca să-i arate că încă era acolo.

— Mâine la patru, la sală, spuse ea. Dacă mai am sală.

— O să ai.

— De unde știi?

— De nicăieri. Dar sună bine spus cu voce tare.

De data asta râsul ei ajunse până la ușă.

Varren plecă ultimul. În prag se opri și aruncă o privire înapoi prin bucătăria goală, spre masă, cu scaunul pliant încă desfăcut în colț.

— Îl las aici, spuse el. S-ar putea să ne mai trebuiască.

Soles încuviință.

Rămas singur, stinse lumina din bucătărie și ieși pe verandă. Mina îl urmă și se lipi de piciorul lui, caldă, grea de somn. Luna urcase deasupra copacilor din spatele curții. Era aproape plină.

Undeva, într-un buzunar de palton, un nume stătea împăturit de trei ori.

Soles privi luna până când începură să-l usture ochii, apoi intră și încuie ușa.

Miercuri după-amiază, Soles o găsi pe Krista în încăperea mică de deasupra sălii de expoziție. Lacul proaspăt nu putea ascunde praful. Caloriferul ticăia fără să dea căldură.

Îi eliberase un loc la masa lungă. Fotografiile erau deja puse în perechi.

— Ai o sală, spuse el.

— Am o încăpere cu pretenții. Nu e același lucru.

Panourile erau sprijinite de pereți în două rânduri. Alden, arhivarul, stătea la o masă lângă ușă cu o cutie de fotografii în față și ochelarii pe vârful nasului. Ridică o mână în semn de salut și nu adăugă nimic.

Soles aruncă o privire spre paltonul din cuier. Numele împăturit era încă acolo. Krista îi urmări privirea.

— Când ești pregătit, spuse ea. Azi vreau să te uiți la ceva.

Își lăsă haina pe un scaun. Ea îi ceruse ajutorul, iar el intenționa să asculte înainte să-l ofere.

— Am nevoie de ochii tăi, spuse ea. Nu de coaste. Așază-te.

Îl conduse la masa lungă, unde așezase fotografii în două coloane. În stânga, grădina înainte de lucrări, cu apa ajungând până la trepte. În dreapta, aceleași locuri după lucrări: un mal nou, alei noi, blocuri de piatră aliniate de-a lungul vechii albii.

— Panoul despre restaurare, spuse Krista. Comitetul îl vrea scos. Eu îl vreau cu date sub fiecare fotografie și nimic altceva. Așa că am pus fiecare fotografie veche lângă cea nouă, din același unghi, ca să nu mă poată acuza nimeni că am ales ce-mi convine.

Soles se aplecă peste masă. Coastele îl traseră înapoi și se sprijini în palma bună.

Primele perechi nu spuneau mare lucru. Aceeași seră, reparată. Același pod, fără barca din colț. Aceeași terasă, cu mesele mutate mai aproape de copaci.

La perechea care arăta pasarela, se opri.

În fotografia veche, sub pasarelă, malul de piatră avea deschideri. Arcade joase, rotunjite, suficient de mari încât un om să intre aplecat, așezate la distanțe egale, cu apa intrând până la jumătatea lor. Cinci. Le numără de două ori.

În fotografia nouă, în același loc, nu mai era nimic. Doar blocurile, puse cap la cap, și stuful crescut în fața lor.

— Canale, spuse el.

— Drenuri, după planurile vechi.

Krista își puse degetul pe marginea fotografiei, fără să atingă imaginea.

— Doar că nu apar în niciun plan al lucrărilor. Nicio reparație, nicio zidire, nicio înlăturare. Am căutat toată dimineața. După hârtii, n-a existat niciodată nimic acolo care să trebuiască reparat.

— Și totuși au dispărut, spuse Soles.

Soles studie blocurile. Se sprijinise de ele în timpul luptei cu Tesa. Pământul din gol îi cedase sub bocanc; când o împinsese acolo, îi rupsese ritmul. Nu se întrebase ce era dedesubt.

— Blocurile astea au fost puse cu macaraua tatălui meu, spuse el.

Krista nu răspunse imediat. Scoase din dosar factura pe care o știau deja cu toții, cu antetul, ștampila și cele două semnături, și o așeză lângă fotografii. Degetul ei se opri pe un rând.

Recuperare și relocare.

— Registrul depozitului nu are o intrare corespunzătoare, spuse ea. Asta nu ne spune unde s-a dus încărcătura.

— Ivo a spus că a văzut camionul intrând gol și ieșind plin.

— Iar fratele Tesei, spuse Krista încet, obișnuia să spună că nu-și putea aminti niciodată care era care. Plin la intrare sau plin la ieșire.

Amândoi își ținură ochii pe masă. Caloriferul ticăi de câteva ori în tăcere.

— Ivo a văzut un camion ieșind plin, spuse Soles. Nu putem transforma asta într-unul care a intrat plin.

— Nu. Dar el n-a văzut tot ce se întâmpla în șantier. Vreau să știu de ce au dispărut intrările din fotografii fără să apară în documentele lucrării.

De la masa de lângă ușă se auzi un foșnet. Alden își scosese ochelarii și îi ștergea încet cu o batistă, privind spre fereastră.

— Drenurile alea, spuse el, cu spatele la ei, sunt mai vechi decât grădina.

Krista se întoarse pe scaun.

— De unde știți?

— Grădina are o sută și ceva de ani. Am planurile ei originale în arhivă, jos, în dulapul trei. Arhitectul le-a desenat pe mal ca pe ceva care era deja acolo. N-a scris ce sunt. A scris doar existent.

Își puse ochelarii la loc și se întoarse la cutie, de parcă ar fi spus cum era vremea afară.

Soles căută ochii Kristei. Krista se uita deja la el, cu aceeași expresie pe care o avusese când găsise numele sub fotografia unui om trecut doar drept personal.

— Vrei să vezi, spuse el.

— Ai făcut-o să sune ca o mărturisire.

— A fost expresia.

— Am o singură expresie.

— Și pe asta o faci.

Mâna ei rămase lângă fotografie. Soles așteptă până când îl privi din nou.

— Aș vrea să vin. Dacă vrei ajutorul.

Krista strânse perechile relevante și le prinse cu o clamă. Nu râse, dar colțul gurii i se mișcă.

— Atunci îi întrebăm pe toți, spuse ea. Mâine, pe lumină. Aș prefera să ții o lanternă decât să încerci să ridici ceva.

Soles scoase telefonul. Deschise conversația cu Maxim și pe cea cu Tesa. Scrise același lucru în amândouă: Mâine. Pasarela. Aduceți lanterne.

Degetul îi rămase deasupra celui de-al treilea nume din listă.

Telefonul vibră în mâna lui înainte să hotărască.

Varren. Suna, ca de obicei, exact când Soles se gândea la el.

— Ești la sala de expoziție? întrebă Varren înainte ca Soles să apuce să spună ceva.

— Sus. Camera mică.

— Deci comitetul n-a câștigat.

— A câștigat pe jumătate. Ne-a dat o cameră cu calorifer decorativ.

Varren râse încet la celălalt capăt. Se auzi un robinet deschizându-se, apoi închizându-se.

— Am trecut pe la tine. Câinii erau convinși că le-am adus mâncare. N-am adus. Sunt dezamăgiți de mine. Ce faci diseară?

Ochii lui Soles se duseră spre Krista. Ea strângea dosarul, cu capul plecat, dar nu mai întorcea nicio pagină.

— Mâine mergem la pasarelă, spuse el. În vechea albie. Krista a găsit ceva în fotografii. Niște canale vechi care au dispărut după lucrări. Vrem să vedem ce e în spatele blocurilor.

Linia tăcu. Nu mult. Destul cât să pui jos un pahar.

— Canale, repetă Varren.

— Sau ce-or fi.

— Crezi că mai e ceva din încărcătura aia acolo jos?

Varren știa deja despre Ivo și camion. O chitanță lipsă nu punea încărcătura în spatele acelor deschideri.

— Nu știm. Vrem să vedem intrările.

— Ar trebui să anunțăm poliția, spuse Varren calm, ca un om citind cu voce tare ce scrie pe o cutie de medicamente. E un mal surpat, sunt canale vechi, iar tu ai o coastă fisurată.

— Ei tratează mărturisirea lui Kerr ca răspunsul. Krista îi trimite pozele astea anchetatorului. Începem din exterior.

Varren nu insistă.

— La ce oră?

— Dimineață. Pe lumină.

— Vin și eu. Aduc cafea. O să uiți.

Închise. Krista își puse paltonul fără să se uite la Soles.

— Vine și Varren, spuse Soles.

— Am auzit.

Nu adăugă nimic. Înainte să plece, trimise fotografiile puse în perechi și locația. Până dimineață nu venise niciun răspuns. Asta nu era permisiune; Soles știa diferența.

A doua zi dimineață, sub cerul alb și jos, Maxim îi aștepta la rampa pentru bărci cu ranga pe care spera să n-o folosească.

— Ce-i aia? întrebă Tesa, coborând drumul cu mâinile în buzunarele gecii.

— Diplomație, spuse Maxim.

— Arată ca o rangă.

— Diplomație la distanță.

Tesa se opri lângă el. Sub ei, blocurile lui Kale stăteau între stuful cenușiu și ochiurile întunecate de apă.

— Aici m-ai trântit, îi spuse lui Soles.

— Tu m-ai trântit prima.

— Te-am lovit. Trântitul a fost ideea ta.

Varren sosi ultimul, pe jos, cu un termos și un teanc de pahare de hârtie. Le împărți fără să întrebe și privi în jos spre pasarelă, cu mâinile vârâte adânc în buzunare.

— Te-ai uitat pe tine, spuse Maxim.

— Am băut deja, spuse Varren.

— Foarte responsabil. Bei înainte să ne faci pe restul să bem.

Coborâră panta pe lângă magazii. Ușa lui Ivo era închisă, obloanele trase. Dar când trecură pe lângă ea, Soles văzu una dintre lamele coborând puțin, cât un deget, apoi ridicându-se la loc.

Doi bărbați scoteau o ladă de ambalaj din magazia următoare. O lăsară lângă un cărucior de mână și îi întâmpinară la pasarelă, unul pe scânduri, celălalt blocând drumul înapoi spre rampă.

— Proprietate privată, spuse omul de pe pasarelă. V-ați uitat destul.

— Ne uităm la mal, spuse Krista.

— Vă puteți uita de pe drum.

Soles îl opri pe Maxim cu o atingere pe mânecă. Ranga era încă pe umărul vărului lui. Voia să rămână acolo.

— Nu vă încurcăm. Cinci minute.

Omul din spatele lor întinse mâna după rangă. Maxim se întoarse ca să nu i-o dea, iar omul de pe pod coborî, punându-l pe Soles între ei. Coastele i se încordară înainte să-l atingă cineva.

Dacă învârte chestia aia, pleacă și capul cuiva odată cu ea.

— Maxim. Las-o jos.

Vărul lui coborî fierul. Omul din spate apucă tija și smuci spre el. Maxim ținu strâns; capătul se roti spre Tesa.

Varren puse paharele pe pod și prinse încheietura bărbatului.

Ranga se opri. Gura omului se deschise, apoi se strânse. Încercă să se desprindă. Cotul lui Varren rămase relaxat lângă palton. Soles auzi un expir scurt prin nasul bărbatului și văzu cum îi dispare culoarea din obraji.

Tesa stătea lângă mâinile lor împreunate. Urmărea degetele lui Varren.

— Lasă-l să-și păstreze unealta, spuse Varren.

Omul deschise mâna. Varren îi dădu drumul imediat. Tovarășul lui se retrase de pe pasarelă și le făcu loc să treacă, iar amândoi se întoarseră la ladă.

Maxim își puse ranga sub braț. Varren își recuperă paharele. Tesa așteptă să treacă el înainte să-i urmeze pe pod.

Krista se opri pe pasarelă cu fotografia veche în mână și o ținu în față ca să potrivească unghiul. Se mută doi pași. Încă unul.

— Aici, spuse ea. De aici a fost făcută.

Soles se aplecă peste marginea pasarelei. Sub scânduri, malul de piatră cobora în apă. Blocurile fuseseră așezate în fața lui, cap la cap, dar între al treilea și al patrulea rămăsese un gol, cât o palmă sus și mai larg jos, umplut cu pământ și stuf. Pământul în care se afundase cu două săptămâni înainte.

— Acolo, spuse el. Între blocuri.

Tesa coborî de pe pasarelă înainte să o poată opri cineva. La al treilea bloc rămase pe piatra descoperită, ocolind golul moale cu pași scurți, și se lăsă pe vine lângă el, cu stuful la genunchi.

— În noaptea aia n-am intrat după tine aici, spuse ea cu spatele la ei. Nu calc pe ce nu pot vedea.

Maxim coborî după ea cu ranga și se opri pe piatra de lângă gol. Înfipse fierul în pământul moale, încet, apoi mai tare. Intră cât o palmă și lovi ceva. Nu piatră. Sunetul era gol, metalic, înfundat, ca atunci când bați într-un butoi pe jumătate plin.

Se priviră cu toții.

Vreo zece minute, Maxim afână pământul cu ranga, iar Tesa îl scoase din gol, bulgări negri și reci încurcați cu rădăcini de stuf. Krista ținea fotografia departe de săpătură. Deasupra lor, Varren ținea paharele. Soles lua tot ce i se dădea de pe marginea golului; când încercă să ajungă mai jos, coastele îl opriră, așa că îl lăsară să țină lucrurile. Cu cât îl lărgeau, cu atât semăna mai puțin cu un spațiu lăsat între două blocuri. Sub rădăcini apăru marginea rotunjită a unei arcade de piatră, exact ca în fotografie. Înăuntru era un grilaj de fier, ruginit până la culoarea pământului.

Grilajul era vechi.

Lacătul de pe el nu.

Maxim îl ridică între degete fără să tragă. Era un lacăt obișnuit, de magazin, cu toarta încă lucioasă pe margini, acolo unde frecase cheia.

— Ăsta nu e de la lucrările vechi, spuse el încet.

— Cineva încă îl folosește, spuse Tesa.

Krista fotografi arcada, apoi lacătul și prinderea lui. Soles verifică deschiderea de lângă Maxim. Nicio țeavă spartă, nicio apă curgând prin ea; doar întuneric dincolo de bare. Nu putea spune cât de departe mergea.

Sus, pe pasarelă, Varren tăcea. Soles ridică ochii spre el. Stătea exact unde se oprise, cu paharele în mâini, și se uita la lacăt cu aceeași atenție calmă cu care îi privise pe cei doi luptând în noroi în noaptea aceea.

— E încuiat cu un motiv, spuse Soles.

— Și registrele erau încuiate, spuse Tesa.

Maxim se uită la el înainte să potrivească ranga între grilaj și piatră. Soles i-ar fi putut cere să se oprească. În schimb, se lăsă pe vine departe de fier. Deschiderea urma să fie decizia lor, nu a anchetatorului.

— Diplomație, spuse Maxim și împinse.

Lacătul nu cedă. Cedă în schimb zăvorul ruginit de care era prins, cu un trosnet scurt și sec. Grilajul se deschise greu pe balamale, cu un scârțâit lung care se stinse înăuntru, departe, mai departe decât ar fi trebuit să ajungă.

Din deschidere ieși aer.

Era cald. Nu cald ca într-o cameră, ci cald ca o respirație, venind dintr-un loc unde iarna nu ajunsese niciodată. Mirosea a piatră udă și, sub asta, a ceva mai vechi decât piatra, ceva ce Soles nu putea numi.

O pâclă subțire se formă acolo unde aerul cald întâlnea frigul deasupra stufului.

Maxim intră primul, fiindcă ranga era a lui și, cum spunea el, cine aduce diplomația intră primul cu ea.

Se aplecă, apoi se puse în genunchi și aprinse lampa de pe frunte. Lumina alunecă înainte peste piatra umedă și rotunjită și se pierdu undeva unde tunelul cotea. Arcada era joasă. Un om înalt trebuia să meargă aplecat, iar un om cu o coastă fisurată trebuia să se roage.

— Încăpem, spuse Maxim, cu vocea întoarsă spre ei. Dacă nu vă prinde claustrofobia, încăpeți și voi. Dacă vă prinde, tot încăpeți, doar că plângeți.

Krista intră după el, cu fotografiile sub palton și telefonul în mână pe post de lanternă. Tesa se aplecă spre deschidere și se întoarse spre Soles.

— Tu? Rămâi de pază cu coastele tale?

— Vin.

— Atunci vino după mine. Dacă leșini, măcar cazi pe ceva moale.

— Tu nu ești moale.

— Atunci pe Varren.

Soles o urmă pe Tesa pe sub arcadă, coborându-se pe un genunchi înainte să-și plece capul. Durerea îl prinse când încercă să aducă și celălalt picior prin deschidere. Așteptă să se domolească, apoi continuă, ținând bocancii Tesei în fața ochilor. În urma lui, Varren puse paharele de hârtie pe marginea pasarelei, unul în altul, cu grijă, de parcă urma să se întoarcă după ele. Coborî pe piatră fără să atingă pământul dintre blocuri și intră ultimul.

Înăuntru era mai cald decât păruse de afară. Nu era căldura unei pivnițe. Era uniformă, liniștită și nu venea de nicăieri anume. După zece pași, Soles își desfăcu fermoarul gecii. După douăzeci își dădu seama că toți făcuseră la fel.

Tunelul era făcut din piatră tăiată, nu din cărămidă. Blocuri lungi și netede, așezate fără mortar, potrivite atât de bine încât n-ar fi intrat între ele nici lama unui briceag. Krista se opri de două ori ca să-și pună palma pe perete, apoi o retrase repede, ca de pe ceva care nu-i aparținea.

— Nu e un canal, spuse ea încet.

— Arată ca un canal, spuse Maxim din față.

— Uită-te la rosturi. Cine a construit asta a potrivit piatra mai bine decât în zidurile de deasupra. Poate că mai târziu a curs apă prin el. Asta nu ne spune de ce a fost construit.

Podeaua cobora într-o pantă ușoară. Pe mijloc se întindea o dungă mai lucioasă, tocită, ca o cărare printr-o pajiște. La margini, praful se adunase gros și neatins.

Apoi, după primul cot, praful nu mai era neatins.

Maxim se opri atât de brusc încât Krista aproape intră în spatele lui. Tesa se opri în urma ei, iar Soles se opri chiar înaintea călcâielor Tesei, încă aplecat sub tavanul jos. În față, lampa de pe fruntea lui Maxim coborî spre podea.

Urme de pași. Multe, călcate unele peste altele, venind și plecând. Tălpi de bocanci, mari, cu profil adânc. Și printre ele, două linii lungi și paralele, lăsate de ceva greu târât pe podea.

— Lăzi, spuse Tesa.

— Sau un cărucior, spuse Maxim. Cu roți pline. Nu, uite — astea nu sunt urme de roți, sunt linii. Ceva cu tălpi de lemn, târât pe podea.

Se lăsă pe vine și trase un deget prin praful de lângă una dintre linii. Își ridică degetul în lumină.

— Praf peste urme, spuse el. Dar nu știu să-ți spun cât durează asta aici jos.

Soles studie urmele de bocanci. Unele erau mai clare decât altele, cu marginile încă bine conturate.

— Urmele astea de bocanci trec peste cele de târâre, spuse el. A venit cineva după.

Maxim încuviință.

Continuară, mai încet, urmărind pașii și cele două linii în josul pantei. Tunelul se lărgi într-o încăpere cu pereți goi și tavan boltit, jos acolo unde intrau. Maxim se dădu deoparte de la gură ca să-i lase și pe ceilalți să treacă. Soles se îndreptă puțin, până când coastele îi spuseră să se oprească; Varren rămase la intrare, în urma lui. Praful de pe podea era răscolit peste tot, ca într-o cameră din care cineva se mutase în grabă. Scânduri rupte, o bucată de prelată putrezită, câteva cuie ruginite și capacul unei lăzi căzut cu fața în jos zăceau prin colțuri. Urmăriseră urmele de târâre până într-un loc în care nu mai erau lăzi.

Krista întoarse capacul cu vârful pantofului.

Pe lemn se mai vedea, cu vopsea neagră pe jumătate ștearsă, un șablon. Literele fuseseră date peste un tipar și mai rămăseseră doar câteva: B... NKS. Iar dedesubt, mai mic, ceva care semăna cu NORTH B.

— Malul nordic, spuse Krista. Ca pe factură.

Fotografie șablonul și capacul întreg. În bliț, bolta se ridică limpede deasupra lor. Tunelul jos din spatele lor era singura intrare; pe partea opusă a încăperii îi întâmpina un perete palid.

— Banks, spuse Tesa. Au adus ceva aici.

— Cel puțin un capac, spuse Krista. Vreau o poză înainte să mai mișcăm altceva.

— Poate mai e ceva mai înăuntru, spuse Maxim.

— Nu ceva la care putem ajunge, spuse Tesa, arătând spre capăt.

Acolo, tunelul nu continua. Se termina într-un perete.

Nu era un perete ridicat mai târziu ca să închidă ceva. Era o singură lespede de piatră, înaltă cât doi oameni și lată cât trei, așezată la capătul încăperii ca un capac pe un borcan. Era netedă ca apa. Pe ea, la înălțimea pieptului, cineva sculptase un copac.

Nu era orice copac. Rădăcinile îi coborau aproape până la podea și se răspândeau prin piatră ca niște degete. Trunchiul urca drept, iar ramurile se deschideau larg în partea de sus până atingeau marginile lespezii. Numai una era diferită. O ramură groasă din stânga se oprea brusc la jumătate, tăiată curat. Iar la capătul ei, acolo unde ar fi trebuit să fie fructul, nu era nimic.

Krista se apropie cu lumina telefonului. Soles se feri din raza ei.

— Tăiată, spuse ea. Nu ruptă. Tăiată. Cum tai o ramură ca să crească drept copacul.

— Sau ca să nu mai crească deloc, spuse Tesa.

Privirea lui Soles se oprise la marginea lespezii. Acolo unde piatra întâlnea peretele erau zgârieturi. Urme lungi, albe, proaspete, de daltă. Cineva încercase să forțeze o lamă în rost. Mai jos, o gaură rotundă de burghiu, lată cât degetul mic, adâncă de doi centimetri, apoi abandonată. Pe podea, sub ea, se adunase într-o grămăjoară un praf alb și fin care încă nu avusese timp să se împrăștie.

— Au încercat s-o deschidă, spuse el.

— Cine? întrebă Maxim.

— Cineva care putea trece de grilaj. Poate persoana cu lacătul nou.

Maxim se aplecă deasupra prafului alb fără să-l atingă.

— Urme ascuțite, praf liber, spuse el. Pare recent.

Krista fotografi gaura de burghiu lângă zgârieturile mai vechi. Ea le putea ține minte poziția; anchetatorul avea să aibă nevoie de mai mult decât cuvântul ei.

Tăcură cu toții. În spatele lui Varren, tunelul în pantă era singurul drum înapoi spre grilaj. Oricine încă folosea lacătul acela nou putea reveni pe aceeași cale. Soles ascultă. Undeva departe în urma lor, pe drumul pe care veniseră, se auzea apa picurând. O picătură. Apoi, după mult timp, alta.

Cineva încercase cu o daltă, apoi cu un burghiu. Lespedea nu cedase nici unuia. Soles studie rostul, vrând să vadă cum se deschidea. Nerăbdarea îi era cunoscută: un ansamblu nu se potrivea și cineva întinsese mâna după un ciocan mai mare.

Nu cu forța. Nu așa se deschide.

Nu știa de unde venise gândul. Era al lui, simplu și sigur, ca atunci când vezi că un șurub nu intră fiindcă nu aparține piesei aceleia.

Krista își pusese palma pe lespede, lângă rădăcini, și o mișca încet, căutând o denivelare, o crăpătură, un loc care să cedeze.

— Nimic, spuse ea. E caldă. Atât. E mai caldă decât pereții.

Maxim puse și el mâna pe ea, mai sus, pe trunchi. Împinse, la început ușor, apoi cu toată greutatea, cu umărul în piatră.

— Zero, spuse el. Asta nu e o ușă. E un munte care se preface.

Tesa își păstră mâinile în buzunare. Ochii îi trecură de la lespede la Varren.

Varren rămăsese la gura tunelului, privind ramura tăiată. Nu atinsese nimic de când intraseră.

Soles își ținu mâna stângă bandajată lipită de trup și se aplecă spre gaura de burghiu. O durere îl prinse peste piept. Se îndoi mai mult decât voise, iar palma dreaptă îi sări pe lespede ca să-l împiedice să cadă.

Piatra se mișcă.

Nu mult. Cât o respirație. Dar se mișcă întreagă, toată lespedea deodată, ca un lucru viu care simte o mână pe umăr și se întoarce să vadă a cui e.

Soles încremeni. Palma îi rămăsese lipită de piatră. Nu de frig, ci de căldură: o căldură care îi urca prin palmă, încheietură, cot, ca apa fierbinte trasă în sus printr-o țeavă. Nu îl durea. Era prea mult ca să doară.

În jurul lui, praful de pe podea se ridică.

Nu-l ridicase niciun vânt. Nu era niciun vânt. Se ridicase singur, grăunte cu grăunte, iar acum plutea la înălțimea genunchilor, nemișcat, prins în raza lămpii lui Maxim ca într-o fotografie cu expunere lungă. Picăturile de apă de pe tavan nu mai cădeau. Atârnau la capătul pietrei, grele, rotunde, tremurând fără să se desprindă.

Lespedea se retrase încet, fără niciun sunet de piatră pe piatră. Între marginea ei și perete se deschise o fâșie de întuneric, lată cât un deget, apoi cât o palmă. Din ea ieși același aer cald ca la intrare, doar că mai cald, mai vechi, cu un miros care nu era nici de piatră, nici de apă. Mirosea a pământ întors după ploaie. A grădină.

— Soles, spuse Krista. Foarte încet.

Nu se putea întoarce. Tot ce era în el se adunase în palmă, acolo unde pielea atingea piatra, ascultând. Nu era o voce. Nu erau vocile care veneau uneori, de departe, cu greutatea altor oameni. Era ceva mai simplu, fără cuvinte, ca o ușă care, odată deschisă, nu mai poate fi așezată niciodată pe balamale exact cum fusese.

Undeva în el, ceva se lărgi.

Încăperea dispăru.

Stătea sub copacul din Grădina lui. Lumina îi urca prin trunchi în fire tot mai groase. Ramurile se întindeau deasupra, despărțindu-se, ajungând mai departe decât putea el urmări. Plantele luminoase rămăseseră în jurul rădăcinilor. Dincolo de ele stăteau soldatul, regele, omul din laborator și Phenom. Soles nu putea spune ce le făcuse lumina; încă încerca să înțeleagă ce făcuse copacului. Nu apăruse nicio plantă nouă.

Dincolo de straturi, golul cenușiu se umplea cu trunchiuri. O pădure se întindea sub el, copac după copac, iar Grădina lui stătea suficient de sus încât s-o privească de deasupra. Se întoarse spre margine. Nu avusese niciodată până atunci o margine peste care să privească în jos.

Degetele i se strânseră pe scoarță. O putea ține. Asta nu-i spunea nimic despre cum s-o oprească din crescut.

— Soles. Mă auzi?

Krista. Scoarța dispăruse. Palma îi era pe piatră, iar umărul începuse să-i cadă. Îi pierduse din vedere pe toți în timp ce stăteau la îndemână.

O greutate uriașă și oarbă îi umplea mâna. Ca un cazan sub presiune fără nimeni la comenzi, voia o ieșire. Nu știa cum să i-o dea fără să rănească pe cineva.

Durerea din coaste reveni dintr-odată, toată, cu dobândă. Soles trase aer și își smulse mâna de pe piatră.

Praful căzu prin lumina lămpii. Picăturile de pe tavan loviră podeaua. Lespedea se așeză la loc, închizând fâșia întunecată până nu mai rămase nimic.

Piatra era din nou netedă. Ramura tăiată era unde fusese.

Soles se uită la mână. Palma era roșie, ca după ce ținuse o cană prea fierbinte. În mijlocul ei, pielea era perfect uscată, deși întreg tunelul era ud.

Rămaseră cu toții pe loc.

Maxim se mișcă primul. Se apropie de lespede, își puse din nou mâna pe ea, exact unde o avusese Soles, și împinse. Încă o dată, mai tare, cu umărul.

Nimic.

Se retrase și se uită la palma lui Soles, apoi la fața lui.

— Mâna ta e mai caldă decât a mea, spuse el. Atât.

Nu glumea în întregime.

Krista își puse și ea mâna pe lespede, o luă și o puse în alt loc, pe rădăcini, pe ramura tăiată, pe marginea cu gaura de burghiu. Piatra rămase piatră.

— Pune-o la loc, îi spuse lui Soles. Doar o clipă. Vreau să văd.

— Nu.

Brațul îi furnica până la cot. Greutatea rămăsese și după ce contactul se încheiase. Îl dureau coastele, mâna stângă încă era tăiată, iar ceilalți așteptau să facă asta din nou. Orice se schimbase nu-l făcuse pregătit.

— Nu azi, spuse el mai încet.

Krista coborî telefonul. Se uită de la mâna lui la rostul îngust, apoi se dădu deoparte în loc să-i mai ceară o dată.

— Poți să stai în picioare?

— Da. Doar fă-mi loc.

Maxim întinse mâna spre cotul lui și așteptă. Soles încuviință înainte să accepte sprijinul. Prinderea vărului îi era cunoscută; greutatea care aștepta în propriul braț nu. Își lăsă brațul moale pe lângă corp. Nimeni nu avea nevoie să le arate ce ar fi putut face.

Tesa nu pusese mâna pe piatră. Nu făcuse niciun pas spre ea. Stătea încă la doi pași distanță, cu mâinile în buzunare, iar fața ei, în lumina lămpii, era albă și foarte calmă.