Capitolul V · Transport final

Soles se trezi vineri cu mâna dreaptă strânsă în jurul încheieturii stângi.

Încheietura îi părea goală. Nu fusese niciodată vreo sfoară acolo. Totuși, frecă pielea deasupra bandajului înainte să se poată opri.

Punga rece lăsată de Varren se încălzise. Instrucțiunile de la centrul de urgență erau lângă ea. Soles își verifică pansamentul de pe piept înainte să se miște.

Coastele îl durură când se ridică în șezut. Așteptă să treacă ce era mai rău, apoi verifică ora. Maxim plecase într-o cursă de dimineață. Lângă instrucțiuni era un pahar cu apă.

Mirosi apa înainte s-o bea. Clor, sticlă. Luă o înghițitură. Nimic amar. O lăsă jos, rușinat de ușurarea pe care o simțea.

Închise ochii. Sub arbore, planta joasă încă lumina. Citi piatra ei: Phenom. Omul de dincolo nu-i dădu niciun răspuns. Când Soles deschise ochii, Mina privea mâna rămasă suspendată deasupra paharului.

Se spălă cu o singură mână. În oglinda de deasupra chiuvetei, o vânătaie galben-violet se întindea peste pomet, iar lângă ochi avea o zgârietură subțire pe care nu-și amintea s-o fi făcut. Se uită mult la ele, apoi la pumnul drept și la bandajul proaspăt de pe mâna stângă.

Ai lovit după gong.

Mâncă, hrăni câinii și se îmbrăcă încet. Voia s-o găsească și să-și ceară scuze înainte să găsească un motiv să n-o facă. Îi trimise mesaj lui Maxim, apoi luă un taxi până la rampa pentru bărci; îl durea prea tare ca să se gândească măcar la condus.

La lumina zilei vedea pietrișul călcat, apoi urmele dintre blocuri unde o împinsese în noroi. Îl plăti pe șofer la rampă și coborî spre podeț.

Ușa șopronului lui Ivo se deschise pe jumătate. Bătrânul îl privi din prag, cu o cană în mână, și nu spuse nimic. Soles îi făcu un semn scurt din cap. Ivo nu i-l întoarse. Mai rămase o clipă, apoi închise ușa.

Soles porni spre podeț.

Pe a treia scândură era o pată mică, maronie și uscată. Alta, mai departe, lângă un cui ieșit din lemn. Pe partea cealaltă, unde trestiile se desfăceau spre treptele de piatră ale malului opus, o fâșie de bandă albă rămăsese agățată de o tulpină, răsucită și roșie la un capăt.

Soles se aplecă spre ea, apoi se opri și o lăsă acolo. Se uită în noroiul de lângă trepte. Urme mici, pas scurt, greutatea mai mult pe vârfuri decât pe călcâi. Urcau.

Le urmări până la stradă. Dispăreau pe asfalt.

Garaje mărgineau strada de deasupra treptelor. Soles întrebă un mecanic dacă era vreo sală de box prin apropiere. Omul arătă spre un panou decolorat mai încolo pe drum. Soles distinse două mănuși ridicate.

Lângă ușa metalică, un ghem de bandă albă însângerată stătea deasupra unui coș de gunoi. La ușa laterală a sălii, se opri cu mâna bună pe clanță. Poate îl lovea din nou. Încă putea să lase un mesaj și să plece acasă. Mai rău, putea să-și spună că ea începuse și că scuzele erau mai mult decât merita. Își pregătea argumentul ăsta de când se trezise. Își ținu mâna bună unde ea o putea vedea și intră. Dacă îi spunea să plece, avea să plece.

Înăuntru mirosea a transpirație veche, piele și fier. Sala era mai mare decât părea din stradă, cu ferestre înalte și murdare, un ring cu corzile lăsate și un șir de saci grei atârnați de o grindă. Un bărbat mai în vârstă spăla podeaua lângă ring. Ridică ochii spre Soles, spre fața și mâna lui bandajată, apoi continuă să spele de parcă văzuse asta de o mie de ori.

Femeia din albie lucra la sac în capătul îndepărtat.

Soles o recunoscu după mișcare înainte să-i vadă fața. Aceiași pași mici, aceeași bărbie coborâtă. Avea bandă proaspătă pe mâini și bandă de culoarea pielii peste rădăcina nasului. Ochiul stâng îi era umflat pe jumătate închis. Lovea încet, apoi se opri și apăsă baza palmei sub nas. Până și lucrul ușor o durea.

Îl văzu în oglinda murdară de pe perete. Își luă mâna de la nas.

— Ai venit pentru runda a doua? întrebă fără să se întoarcă.

— Am venit să-mi cer scuze.

Mai lovi de două ori. Apoi prinse sacul cu ambele brațe, îi opri balansul și se întoarse spre el. Râse scurt, iar râsul i se frânse la jumătate. Își atinse nasul.

— Pentru ce, mai exact? Că m-ai aruncat în noroi?

— Pentru ultima. Ai coborât garda. Am văzut. Și te-am lovit.

Tăcu. Bărbatul cu mopul se opri, apoi se îndepărtă.

— După gong, spuse ea.

— După gong.

Îl măsură cu ochiul bun, de sus până jos, ca pe un sac nou despre care încă nu hotărâse dacă merita lovit.

Voia să fie văzută ca cineva care nu avea nevoie de nimeni. Soles cunoștea tiparul. De obicei, așa arătau oamenii când rămăseseră ultimii într-o casă.

— Eu nu-mi cer scuze, spuse. Eu am lovit înainte de gong.

— Am observat.

— Toată lumea observă. De asta se cheamă primul pumn.

Începu să-și desfășoare banda de pe mâna dreaptă cu dinții, pornind de la încheietură, fără grabă. Soles urmări gestul și ceva din el se strânse fără motiv, ca atunci când auzi un sunet cunoscut dintr-o altă cameră.

— De ce te-ai dus la Ivo? întrebă ea.

— Ivo îl cunoștea pe tata. Când l-au luat pe Kerr, s-a uitat la mine și a zis „băiatul lui Kale”. N-a apucat să-mi spună de unde.

Se opri cu banda pe jumătate desfăcută.

— Kale, repetă. Macaraua.

— Știi de macara.

— Știu tot ce a lucrat pe malurile alea. De asta n-am mai dormit bine de șase ani.

Se uită din nou la el, altfel de data asta.

— Și avocatul? De unde îl cunoști?

— Nu-l cunosc. Mi-a făcut cu mâna. Nu știu de ce.

— Eu știu. Ca să te vadă toată lumea.

Soles nu se gândise la asta. Nu-i plăcu cât de repede păru adevărat.

Femeia aruncă banda într-o găleată de lângă perete și se așeză pe marginea ringului, cu antebrațele pe genunchi.

— Fratele meu era paznic pentru Banks, spuse. La șantierele din grădină după inundație. Tura de noapte. Vedea camioane venind goale și plecând pline, sau invers — nu-și amintea niciodată care era care. Mi-a spus o dată la cină și a râs. A doua oară n-a mai râs. Kerr a trecut pe la postul lui de două ori în luna aceea. După a doua oară, fratele meu a venit acasă cu o mână pe care n-o mai putea închide.

Se uită la propriile degete desfăcute, apoi le închise.

— Trei săptămâni mai târziu a plecat din oraș. Așa spun actele. A plecat și nici măcar nu și-a luat haina de iarnă.

— Kerr a mărturisit, spuse Soles.

— Kerr a mărturisit ce i s-a spus să mărturisească. Frauda e reală. Doar că nu Kerr a gândit-o. Kerr n-a gândit nimic în viața lui.

Cu o zi înainte, anchetatorul oferise câte un motiv pentru fiecare parte a mărturisirii. Soles nu găsise nicio cale să-l facă să audă ce lipsea.

— Se potrivește prea bine, fu tot ce spuse.

Femeia își ridică ochiul bun spre al lui și îl ținu acolo. Pentru prima dată de când intrase, nu mai era nimic batjocoritor în privirea ei.

— Da, spuse. Se potrivește.

Rămaseră așa, el în picioare, ea pe marginea ringului. Bărbatul cu mopul terminase podeaua și dispăruse undeva în spate. Un singur sac încă se legăna încet de la ultima ei combinație.

Se ridică, făcu doi pași spre el și întinse între ei pumnul stâng, încă bandajat.

Soles se uită la pumn.

— Așa facem noi, spuse ea. După.

Își atinse o dată, ușor, pumnul drept de al ei, ținând mâna stângă bandajată lipită de haină. Banda ei era aspră și caldă.

— Tesa, spuse.

— Soles.

— Știu. Avocatul ți-a făcut cu mâna.

Se întoarse spre saci, apoi se răzgândi și privi peste umăr.

— Și prietenul tău? Ăla care nu coboară.

— Varren.

— Nu-mi place cum se uită la oameni.

— Așa se uită la toată lumea.

Tesa își trase gluga peste cap, deși erau înăuntru.

— Exact, spuse.

Când Soles pomeni de cineva care citise facturile Banks, Tesa întrebă cine și dacă le putea vedea. O sună pe Krista înainte să plece din sală. Ea acceptă să se întâlnească. Luaseră un taxi până la intrarea publică și urmară poteca de lângă canal spre pavilion.

Tesa se opri în fața porții pavilionului și se uită la emblemă, apoi la cititorul de card montat în locul vechii yale.

— Frumos, spuse. Au pus încuietoare electronică pe o grădină.

— Pe club, spuse Soles.

— Asta am zis și eu.

Un bărbat stătea pe parapetul canalului, cu haina neagră încheiată până la gât. O mânecă era suflecată deasupra unei sfori groase de noduri. Privea malurile de sub pod.

O dubă de livrări trecu între ei. Când dispăru, parapetul era gol. Tesa încă studia cititorul.

În timp ce Tesa cerceta cititorul, Soles își frecă încheietura stângă. Peticul gol de piele îi tot atrăgea atenția. Voia să verifice dacă sfoara mai era acolo, în celălalt loc.

Închise ochii.

Planta joasă lumina sub arbore. Dincolo de ea, bărbatul își înfășura o sfoară în jurul încheieturii. Soles se aplecă mai aproape, încercând să vadă nodul.

— Ai de gând să cazi?

Deschise ochii. Tesa îl prinsese de mâneca hainei; el se aplecase spre o ușă care nu era deschisă.

— Nu.

— Convingător. Data viitoare încearcă și cu ochii deschiși.

Se retrase de pe treaptă. Prin sticlă, o văzu pe Krista coborând pe coridor. Nu o auzise apropiindu-se.

Krista deschise ușa laterală dinăuntru înainte ca Soles să apuce s-o strige. Avea mânecile suflecate, o urmă de praf pe antebraț și ținea o riglă lungă de metal. Se uită la fața lui Soles, la vânătaia de pe pomet și la zgârietura de lângă ochi. Apoi se uită la Tesa, la banda peste nas și la ochiul umflat pe jumătate închis.

Rămase așa, cu rigla în mână.

— Presupun că v-ați cunoscut, spuse.

— Ne-am prezentat, spuse Tesa.

— Văd.

Krista se dădu la o parte ca să-i lase să intre. Pe coridor, înainte să ajungă în camera de lucru, se întoarse spre Soles și își coborî vocea, mai politicoasă decât fusese vreodată cu el.

— Coastele?

— Tot acolo.

— Mă bucur că nu le-ai pierdut pe drum.

Camera de lângă birourile clubului era plină de panouri de expoziție sprijinite de pereți, fotografii prinse în colțuri și foi de text lipite temporar dedesubt. Pe masa lungă din centru erau dosare deschise, o cutie cu piuneze și două căni de cafea.

Lângă fereastră, cu o foaie de hârtie în mână, stătea Varren.

Soles nu se așteptase să-l vadă acolo. Varren ridică privirea, iar zâmbetul veni imediat, cald, fără nicio urmă de surpriză.

— Cum sunt coastele? întrebă.

— Cam la fel.

Varren trase un scaun de lângă perete. Soles îl lăsă să-l așeze lângă masă, apoi se așeză. Acceptase drumul cu mașina cu o seară înainte. Nu acceptase explicația.

— M-a sunat Krista dimineață, continuă Varren. Avea panouri de mutat și a rămas fără mâini.

— Aveam două, spuse Krista. Le-am folosit pe amândouă ca să scriu e-mailuri.

Varren își mută privirea spre Tesa, de partea cealaltă a mesei. Nu mult. Nu mai mult decât se uită cineva la oricine intră într-o cameră. Tesa rămase lângă ușă, cu mâinile în buzunarele hanoracului, și nu se apropie.

— Ne-am văzut aseară, spuse Varren.

— Tu ne-ai văzut aseară, spuse Tesa. Eu eram ocupată.

Krista puse rigla pe masă. Se uită de la unul la altul, dar nu întrebă nimic. În schimb, deschise laptopul și îl întoarse spre Soles.

— Asta a venit la nouă dimineață. De la biroul comitetului.

Soles citi. E-mailul era scurt și politicos, semnat în numele comitetului, fără numele vreunei persoane. Echipa expoziției era informată că, în urma mărturisirii lui Kerr, panoul dedicat restaurării grădinii după inundație urma să fie revizuit.

Fotografiile de pe șantiere aveau să fie scoase până la încheierea procedurilor. Biroul comitetului urma să furnizeze un text nou. Comitetul își exprima încrederea că expoziția va reflecta cu demnitate perioada dificilă în care grădina însăși a devenit victima unor practici frauduloase.

— Victimă, spuse Soles.

— Ai găsit cuvântul-cheie, spuse Krista.

— Kerr a mărturisit ieri, spuse Tesa de lângă ușă. Și ei au deja textul.

— Azi ancheta a devenit motivul pentru care scot fotografiile, spuse Krista.

Deschise un dosar și scoase trei foi, așezându-le cu grijă una lângă alta pe masă, cu marginile aliniate. Facturi Banks, aceleași pe care i le trimisese lui Soles în fotografii. Pe fiecare, în colțul din dreapta jos, se afla o ștampilă a administrației grădinii, peste care erau două semnături.

— Aprobat, spuse Krista. De fiecare dată, doi oameni. Nu o firmă care păcălește pe cineva. Oameni care au citit cantitățile și au scris dedesubt că sunt corecte.

Soles se aplecă peste foi. Coastele îl traseră înapoi și se opri la jumătatea mișcării.

— Cine?

— Pe unul îl cunosc. Nu mai e în comitet. Pe celălalt încă nu l-am descifrat.

Bătu cu degetul în prima semnătură.

— Aceeași mână ca în anexa inventarului. Linia lungă de la final, care intră în ștampilă.

Scoase de sub laptop dosarul cu anexa, îl deschise și găsi pagina. Soles puse documentele unul lângă altul. Trăsăturile se potriveau.

— Și al doilea? întrebă Tesa.

— Îmi amintesc forma. N-am văzut încă un nume pe care s-o pot pune. Asta trebuie să găsesc.

Nu spuse numele primului. Soles nu insistă. Tesa se desprinsese de lângă ușă și venise la masă, iar acum privea semnăturile cu ochiul bun, ca pe ceva ce căutase mult timp și nu mai era sigură că voia să găsească.

— Publică-le, spuse.

— Și după? întrebă Krista.

— Atunci vede toată lumea.

— Vede ce? Două semnături pe trei facturi pe care o firmă de avocatură le face să dispară într-o săptămână? O expoziție anulată fiindcă sponsorii și-au retras banii?

— Nu-mi pasă de expoziție.

— Știu că nu-ți pasă.

Krista o spuse fără răutate. Trase spre ea un panou sprijinit de picioarele mesei și îl întoarse cu fața spre ei. Fotografii vechi arătau oameni lucrând în grădină: o femeie aplecată peste un strat de răsaduri, doi bărbați ridicând un trunchi, un copil cărând o găleată mai mare decât el. Sub fiecare, pe foi prinse temporar, Krista scrisese de mână nume, ani, câteva cuvinte.

— Timp de treizeci de ani au scris „personal” sub ei, spuse. Dacă expoziția cade, rămân „personal” încă treizeci. E singurul loc unde apar numele lor. Și exact oamenii ăștia plătesc pentru asta.

Fără să atingă hârtiile, arătă spre semnăturile de pe facturi.

Tesa privi mult timp panoul.

— Fratele meu nici măcar nu apare la „personal”, spuse.

Krista ridică ochii spre ea.

— Era paznic pentru Banks, spuse Tesa. Nu pentru grădină. Nu apărea în fotografiile tale. Păzea șantierele unde se descărcau lucruri pe care nu le primea nimeni niciodată.

Camera amuți. Din birourile alăturate se auzi o imprimantă, apoi o ușă închizându-se încet.

— Îmi pare rău, spuse Krista.

Vocea îi schimbase registrul; devenise formală, ordonată, așa cum devenea când punea lucrurile în ordine.

— N-am știut. Cum îl chema?

Tesa îi spuse. Krista luă pixul și îi scrise numele cu litere de tipar pe marginea unei foi, lângă facturi.

Ochii lui Soles rămaseră pe numele acela, scris lângă semnături.

— Mărturisirea lui Kerr spune că tata a văzut frauda, spuse încet. Și de asta a murit.

— Și tu nu crezi asta, spuse Krista.

— Cred că frauda e reală. Nu cred că ăsta e motivul. Se potrivește prea bine. Ca și cum cineva ar fi vrut ca asta să fie toată povestea.

— Sau asta chiar e toată povestea, spuse Tesa, iar tu nu vrei ca tatăl tău să fi murit pentru o grămadă de pietre.

Soles nu răspunse. Tesa îi prinse privirea și păru că regretă. Nu-și retrase cuvintele.

Varren lăsase foaia pe pervaz. Venise la masă fără să-l audă nimeni și se uita la cele trei facturi, apoi la fiecare dintre ei.

— Deci, spuse el cu vocea lui caldă și liniștită, Krista vrea timp. Tesa vrea foc. Iar Soles vrea să știe dacă focul arde în locul potrivit.

Toți trei se uitară la el. Soles simți iritarea abia după aceea, mică și vagă, ca atunci când cineva îți termină corect propoziția.

— Și tu ce vrei? întrebă Tesa.

Varren zâmbi.

— Să nu vă certați între voi cât timp se uită alții.

Umplu un pahar din carafa cu apă de pe masă și îl puse lângă mâna lui Soles.

Tesa îl urmărea pe Varren cu sprâncenele încruntate.

Krista strânse facturile și le puse înapoi în dosar, în aceeași ordine.

— Două zile, spuse. Până duminică la prânz. Compar facturile cu actele comitetului și inventarele. Nimeni nu publică foile astea până atunci.

— Poliția are deja copiile Banks, spuse Soles.

— Bine. Vă cer să nu le publicați. Nu vă cer să ascundeți probe.

— Nu promit, spuse Tesa.

— Am cerut timp să verific al doilea nume. Dacă nu-l găsesc, vă spun ce am găsit.

Tesa se uită la ea cu ceva ce, pe fața altcuiva, ar fi putut fi respect.

— Două zile, spuse. După aia arde.

Ea plecă prima. Soles se ridică încet, cu o palmă pe masă. Krista îl conduse până la ușă și rămase în prag, cu dosarul lipit de piept.

— Soles.

— Da.

— Data viitoare când vă mai cunoașteți voi doi, încercați să nu vă folosiți pumnii.

— Ea a început.

— Asta spune toată lumea.

Pe coridor, înainte să plece, Soles se uită înapoi.

Varren nu se mișcase de lângă masă. Stătea cu spatele la ei, în fața unui panou de pe peretele opus pe care Soles nu-l observase. Era fotografia veche a podului, cu apa aproape de balustradă, de dinainte ca râul să fie deviat. Varren o privea fără să se apropie și fără să plece, cu mâinile atârnând nemișcate pe lângă corp.

Varren nici nu observă când plecară.

Afară, Tesa aștepta lângă poarta publică în timp ce Soles chema un taxi, cu gluga trasă.

— Ai uitat ceva înăuntru? întrebă.

Soles se uită înapoi spre ușa laterală închisă.

— Nu.

Îi trimise lui Maxim un mesaj că venea acasă. Apoi își trecu în telefon duminică la prânz, lângă un memento să o sune pe Krista.

— V —

Prima dată când vocile tăcură, băiatul avea nouă ani și era sub gheață.

O mănușă roșie zăcea pe iazul înghețat din spatele orfelinatului. Copiii mai mari râdeau de mâna goală a celui căruia îi aparținea. Băiatul se uită la degetele albăstrite ale celui mic și păși pe gheață. Haina îi atârna peste încheieturi, iar fața slabă aproape dispărea în guler.

Gheața ținu doi pași. La al treilea se rupse fără zgomot, ca hârtia udă.

Apa îl prinse mai întâi de piept și îi fură aerul. Apoi îl trase în jos, iar lumina de deasupra deveni o pată cenușie, departe, cu marginile tremurând.

Și vocile tăcură.

Le avusese de când își amintea. Înăuntru, sub gândurile lui: o femeie fredonând într-o limbă pe care nu i-o predase nimeni.

Un bărbat numărând, furios din cauza unui lucru pe care băiatul nu-l văzuse niciodată. Plâns care nu se oprea când se oprea el. Copiii care pomeneau asemenea lucruri ajungeau la femeia de la etaj și se întorceau cu pastile. El nu spuse nimănui.

Sub gheață nu mai era nimeni.

Frigul îi intră în oase și pieptul îi ardea, dar peste toate se așezase tăcerea. O tăcere atât de vastă și de curată încât băiatul încetă să se zbată. Rămase acolo cu ochii deschiși spre pata cenușie de deasupra și se gândi că așa trebuia să fie tot timpul în capul tuturor celorlalți.

Mâinile care îl scoaseră îi aparțineau îngrijitorului. Îl trase pe băiat de gulerul hainei, înjurând, cu un braț întins peste gheață și burta lipită de mal.

Aerul îl lovi în față. Odată cu aerul se întoarseră și vocile, toate deodată, mai puternice decât fuseseră vreodată, ca oamenii care se îmbulzesc într-o cameră după ce cineva i-a făcut să aștepte prea mult.

Băiatul începu să plângă.

Îl înveliră în pături și îl ținură peste noapte la infirmerie. Cel mic stătu lângă el a doua zi, cu mănușa pe mână, până când îl chemară la masă.

Băiatul nu spuse nimănui de ce plânsese.

Noaptea găsea uneori, dincolo de pleoapele închise, o grădină cenușie. În centru stătea un arbore, cu lumină strecurându-se prin scoarță. Printre contururile palide ale plantelor, unele aveau propria strălucire. Nu putea merge mult pe acolo fără să simtă pe cineva în apropiere. Se întorcea în întunericul dormitorului, la respirația copiilor pe care îi cunoștea. Grădina nu-i oferea tăcere.

După iarna aceea, învăță ceva. Nu dintr-odată. Vocile îl învățară încet, așa cum un câine învață unde este gardul.

Când se speria, veneau mai aproape. Când era fericit, la fel. Într-o seară, când un băiat mai mare îi luă farfuria și furia îi urcă în gât, bărbatul care număra se ridică în el atât de repede încât băiatul nu mai știu a cui mână făcuse pumnul.

Celălalt băiat ajunse la infirmerie fără doi dinți. El ajunse la femeia de la etajul doi. Nu spuse nimic despre voci. Spuse că îi părea rău, și chiar îi părea, dar nu știa față de cine.

Sentimentele puternice deschideau ușa. Așa se întâmpla la el.

Așa că învăță să nu simtă puternic.

Nu era greu după ce găsi locul. Își apăsa unghia degetului mare în vârful fiecărui deget al aceleiași mâini, pe rând, și trăgea câte o respirație pentru fiecare. Patru degete, patru respirații. Apoi din nou. Când nici asta nu ajungea, privea în afară. Căuta ce le lipsea celorlalți oameni.

O pătură căzută de pe un pat. O lingură lipsă lângă o farfurie. Un copil așezat singur la capătul mesei. Cât timp se uita la ce le lipsea altora, nu mai rămânea loc pentru ce simțea el, iar vocile se retrăgeau și murmurau undeva în spate ca niște vecini dincolo de un zid gros.

Îi spuneau cel mai liniștit copil din orfelinat. Numai bucătăreasa bătrână o spunea ca pe o boală.

La doisprezece ani, voia să doarmă în camera mică de lângă magazie, cea cu o singură fereastră în care nu mai stătea nimeni. Nu ceru. Începu să țină registrul magaziei fără să-i fi dat cineva sarcina, foaie după foaie, cu un scris în care directorul nu putea găsi nicio greșeală.

Se trezea la cinci și se asigura că dormitorul mare afla asta în fiecare dimineață, până când certurile ajunseră la director. Directorul se gândi o săptămână. Apoi îl chemă pe băiat și îi oferi chiar el camera mică, cu condiția să continue registrul.

Ținu registrul. Nimeni nu-l mai verifică.

Familiile veneau duminica. El le aducea scaune și le răspundea la întrebări. Plecau cu copii care râdeau, plângeau sau se agățau de mâinile lor. El privea de la fereastra magaziei.

Cel mic plecă într-o duminică din aprilie cu o familie care avea o mașină albastră. La poartă se întoarse să facă cu mâna. Băiatul ridică și el mâna.

Atunci începu să creadă că el nu avea să fie ales. Era prea liniștit. Oamenii nu luau acasă un copil liniștit. Luau un copil care avea nevoie de ei.

Cel mai apropiat lucru de a fi ales era să fii necesar. Îl chemau când dispăreau cheile sau se strica soba. Directorul avea nevoie de registrul lui. Îl ținea cald pe dinafară, așa cum o haină împrumutată te poate ține cald.

La optsprezece ani trebui să plece.

Recrutorul veni într-o marți cu o mapă și o uniformă care nu avea ce căuta în sala de mese. Vorbi despre disciplină, viitor, frați care nu erau legați prin sânge. Ceilalți băieți ascultau cu jumătate de ureche, privind pe ferestre. Băiatul ascultă tot.

Nu se gândea la frați. Se gândea la iaz.

În nouă ani, tăcerea aceea nu se întorsese niciodată. Nici în camera mică, nici în registre, nici în nopțile în care își număra degetele până se lumina. Venise o singură dată, sub gheață, acolo unde lucrurile se terminau. Poate exista și în alte locuri ca acela. Poate, dacă ajungea destul de aproape de marginea lor, avea s-o găsească din nou.

Și poate de data asta nu-l mai scotea nimeni.

— De ce vrei să te înrolezi? întrebă recrutorul, cu pixul deasupra formularului.

După o zi întreagă de băieți care se uitaseră pe ferestre, voia ceva suficient de simplu de scris.

— N-am pe nimeni, spuse băiatul.

Era adevărat. Recrutorul încuviință, mulțumit, și scrise.

În tren, băiatul își sprijini fruntea de geam. Pe afară treceau câmpuri acoperite de chiciură, un râu îngust cu gheață subțire pe margini, sate cu fumul ridicându-se drept din hornuri. Vocile murmurau în spatele lui, încet, obosite și ele. Își puse palma pe geam. Era rece.

Își apăsă unghia degetului mare în vârful fiecărui deget. Patru. Patru.

Apoi închise ochii și așteptă să ajungă.

❦

Sâmbătă dimineață, Soles strângea menghina cu mâna dreaptă, cea bună, când Maxim se întoarse dintr-o ridicare matinală. Soles așteptase ca să-i explice ce lăsaseră pe dinafară mesajele lui.

Un țiuit metalic subțire se ridica din camion la ralanti și se stingea când Maxim ambala motorul. Lucky alergă la poartă. Mina veni în trap din șopron cu o mănușă de lucru și o lăsă la piciorul lui Soles. Lucky se întoarse după cealaltă și încercă s-o transforme într-un joc de tras.

Maxim intră fără să sune. Avea o pungă de hârtie într-o mână și cheile în cealaltă.

— Am adus covrigi, spuse. Erau calzi când i-am cumpărat. Acum sunt covrigi.

Puse cheile de la camera de oaspeți lângă pungă și se uită cu adevărat la fața lui Soles.

Vânătaia de pe obrazul lui Soles începuse să se îngălbenească.

— Întoarce-te, spuse. Spre lumină.

— Maxim.

— Spre lumină.

Soles se întoarse. Maxim îi cercetă atent fața, apoi mâna bandajată din nou, apoi felul în care își ținea un braț aproape de coaste.

— Asta ai numit tu încăierare.

— A început mic.

— Fața ta nu e de acord. Cine?

— O femeie. Boxeriță.

Maxim așteptă restul.

— O cheamă Tesa, spuse Soles. E boxeriță. Mă aștepta la Ivo, în întuneric, între blocuri. Credea că sunt cu avocatul.

— La Ivo.

— Da.

— Când?

— Joi seara.

Maxim privi punga.

— Am primit mesajul tău despre Ivo, spuse. Nu și partea asta.

— Varren era cu mine. M-a dus după aceea la centrul de urgență.

Maxim tăcu. Luă un covrig din pungă, îl rupse în două și nu mâncă nicio jumătate.

— Puteai să suni după.

— Dormeai când ne-am întors. Ieri am crezut că-ți explic când ajungi acasă.

— Ai urcat înainte să pot întreba.

Maxim ridică privirea prea repede. Soles recunoscu efortul de a-și face fața din nou obișnuită.

— Ce-i cu apelurile? întrebă Soles.

— Nimic.

— Maxim.

— Dispecerul. Clienții îl sună pe el, apoi mă sună el. Se pare că întârzierea merge mai repede decât camionul.

Mai rupse o dată covrigul. Bucățile se împrăștiară pe banc, iar el se opri cu firimiturile încă în palmă.

— Data viitoare mă suni, spuse. Și dacă nu răspund, mai suni o dată. Și dacă tot nu răspund, îi scrii lui Bren, pentru că Bren nu doarme niciodată.

— N-am vrut să te târăsc după mine de fiecare dată când...

— Nu mă târăști.

Vocea i se scurtă.

— Nu vreau să aflu ce s-a întâmplat uitându-mă la fața ta. Nu vreau să ajung după.

Maxim se uita la bucățile de covrig de pe banc, iar Soles înțelese că fraza nu fusese doar despre joi.

— Bine, spuse Soles.

Maxim ridică ochii.

— Bine, repetă Soles. Gata cu mesajele care lasă pe dinafară motivul pentru care mă doare ceva.

Maxim încuviință. Umerii i se relaxară puțin. Luă cealaltă jumătate de covrig și, de data asta, mușcă din ea.

— Deci, o fată, spuse cu gura plină.

— Boxeriță.

— Și tu ce-ai făcut? I-ai reparat ceva?

— I-am spart nasul.

Maxim se opri din mestecat.

— Bravo, spuse după o pauză. Ai făcut impresie bună.

Se așezară pe treapta șopronului. Soles îi povesti despre luptă, lăsând pe dinafară doar ce încă nu putea explica.

Dimineața de la sală și pumnii atinși după. Fratele Tesei, paznicul de la Banks, și mâna pe care nu o mai putea închide. Grădina. E-mailul comitetului, cu cuvântul „victimă” pus exact unde trebuia. Facturile cu cele două semnături. Cele două zile ale Kristei.

La mâna rănită a fratelui, maxilarul lui Maxim se încordă.

— Și Tesa ce vrea? întrebă la sfârșit.

— Să ardă tot.

— Și Krista?

— Să citească tot înainte să ardă.

— Și tu?

Soles privi peste curte spre seră, la folia care se mișca ușor în vânt.

— Să aflu dacă arde ce trebuie.

Maxim puse punga deoparte.

— Atunci vreau s-o cunosc. Și vreau să aud restul chiar de la Ivo.

— Krista verifică actele până mâine la prânz.

— Bine. Dar la Ivo mergem împreună. Nu vreau să mai aud de la ea numele altor oameni pe care i-ai cunoscut.

— Ai livrarea luni.

Maxim clipi. Nu întrebă de unde știa Soles.

— Atunci marți.

— Marți.

Maxim se ridică și își scutură firimiturile de pe pantaloni. Lăsă punga și plecă să ducă camionul înapoi la depou. Lucky îl urmă, trădat de faptul că nu mai cădeau covrigi.

Soles îl urmă încet.

Maxim urcă în camion și porni motorul. Țiuitul reveni imediat la ralanti, subțire și constant, cu o vibrație ușoară sub el pe care Soles o simțea mai mult decât o auzea. Se duse la capotă și ascultă.

— Ai un rulment pe ducă, spuse.

Maxim scoase capul pe geam.

— Ce?

— Pompa de apă, probabil. Sau întinzătorul. Mai degrabă pompa. Ascultă cum se schimbă când îl turezi.

Maxim tură motorul. Țiuitul se subție, apoi reveni.

— Face așa de când mi l-au dat, spuse. Are personalitate.

— Personalitatea lui o să te lase pe marginea drumului.

— Bine.

Maxim plecă.

Soles avea să verifice pompa înainte să comande ceva. Maxim putea ignora zgomotul. Rulmentul nu avea să-l ignore pe Maxim.

În seara aceea, Soles verifică datele camionului firmei în mesajul trimis de Maxim. Găsi la magazinul de piese de lângă depou o pompă de schimb, un întinzător și garnitura.

Le puse pe toate într-un coș virtual. Nu făcu comanda. Ținu degetul deasupra butonului, întrebându-se cum ar lua Maxim faptul că i-ar fi rezolvat o problemă înainte să recunoască existența ei. Probabil ar spune că are personalitate.

Închise telefonul.

Tesa îi scrisese la opt: Ivo are o nepoată. Îi aduce mâncare marțea. Nu întreba de unde știu. Nu întrebă. Răspunse doar: Marți. Ea trimise înapoi un singur simbol, un pumn.

Maxim ajunse acasă după ce mâncaseră câinii și urcă fără alt apel de la serviciu. Soles dormi în patul lui în noaptea aceea. Coastele își găsiră o poziție pe o parte, cu brațul ținut aproape de piept. Mina i se urcă la picioare. Soles mai avu timp doar să se gândească la țiuitul subțire și egal al pompei înainte să adoarmă.

În somn găsi arborele. Elias stătea lângă tulpinile fine, aplecat înainte ca peste o pagină pe care numai el o vedea. Soles atinse frunza cea mai apropiată.

— III —

În laboratorul din munți, cu mult înainte de alarmă, Elias îl privi pe colonel întinzând fotografiile pe masa lui ca pe o mână de cărți.

Erau douăsprezece. Elias le numără înainte să se uite la ele, din obișnuință, apoi le cercetă una câte una de la stânga la dreapta fără să le atingă.

Un post de comandă, cu zidurile exterioare intacte și ferestrele nesparte. Înăuntru, mese răsturnate și bărbați zăcând în pozițiile în care îi găsise moartea: unul încă pe scaun, cu capul pe hărți, altul lângă o ușă încă încuiată pe dinăuntru. O cameră de hotel, zăvorul tras, un general în cămașă pe covor. O cazarmă. Un pod. Altă cameră, cu fereastra zăbrelită și ușa încuiată.

— Toate în ultimele șase săptămâni, spuse colonelul. Toate la mai puțin de două sute de kilometri de capitală.

Elias se uită din nou la ușa încuiată pe dinăuntru.

— Cine a găsit-o așa?

— Ordonanța lui. A spart-o dimineață.

— Cheia era în broască?

Colonelul clipi. Căută printre hârtiile din mapă și găsi raportul.

— Da. Pe dinăuntru.

— Și fereastra?

— Închisă. Cu gratii.

Elias încuviință. Se aplecă peste fotografie ca să vadă mai bine praful de pe pervaz — fără urme — și balamalele ușii, care nu fuseseră atinse. Fără voia lui, simți o explicație începând să se asambleze. O cheie duplicat. Cineva deja înăuntru. Ordonanța. Era simplă și elegantă și închidea fiecare gol, tocmai de aceea nu-i plăcea.

— Oamenii spun că trec prin ziduri, spuse colonelul.

— Oamenii spun multe.

— Mai spun și că folosesc ce au scos din ruinele din munții nordici. Ceva ce nu mai știe nimeni să facă.

— Și dumneavoastră ce credeți?

Colonelul se uită la el. Era un om obosit într-o uniformă croită pentru un trup mai plin, cu ochii roșii de somnul de care nu avusese parte de mult.

— Cred că, indiferent cum intră, Doctore, pot intra. Și vreau să știu cât timp mai ai până când nu va mai conta dacă intră sau nu.

Elias nu răspunse imediat. Se uită la ceasul de pe perete. La masa de alături, colega lui se oprise din scris.

— Câte luni? insistă colonelul.

— Eu nu lucrez în luni. Lucrez în verificări.

— Atunci câte verificări?

Elias îi spuse. Colonelul făcu un calcul rapid, pe care Elias i-l văzu pe față înainte să-l rostească.

— E prea mult.

— Durează exact cât trebuie să dureze.

— Frontul nu așteaptă să-ți termini verificările.

— Nici materia nu așteaptă să termine frontul.

Colega lui își lăsă creionul încet, așa cum făcea când voia să-i spună că mersese prea departe. Elias nu se uită la ea.

Colonelul strânse fotografiile într-un teanc. La ultima se opri. O ținu o clipă, apoi o așeză din nou pe masă, separat de celelalte.

— Pe asta n-o arătăm des, spuse.

Era un mort.

Zăcea pe spate pe pietrișul unei curți, cu armura neagră fără însemne desfăcută peste piept de cineva care încercase fie să-l salveze, fie să vadă ce era dedesubt. Tânăr. Mai tânăr decât se așteptase Elias. Fața îi era calmă, aproape plictisită, iar deasupra sprâncenei stângi avea o gaură mică.

— O santinelă, spuse colonelul. Noroc. Un glonț tras la întâmplare în întuneric. E singurul pe care l-am găsit vreodată. De obicei își iau morții cu ei. Pentru ăsta n-au avut timp.

Elias se uită la mâna stângă a mortului.

În jurul încheieturii, peste mănușa neagră, era legată o sfoară. Sau fusese cândva sfoară. Nu mai arăta a sfoară.

Nodurile se strânseseră unul în altul, atât de multe încât formau o singură bucată groasă și noduroasă, ca o rădăcină înfășurată de două ori în jurul unei pietre.

— Ce e asta?

— Numărătoarea lui, spuse colonelul. Fiecare nod e o persoană. Din ce am aflat, toți o poartă. Aici, pe stânga. Unii au două, câte una pe fiecare mână, când nu mai au loc. Se spune că e un obicei de dinainte să fie Vânători. De când erau sălbatici prin păduri, vânători de recompense, pe vremea bunicilor noștri. Ăsta avea patruzeci și unu.

Elias se aplecă mai aproape. Numără. Nu voia să numere și numără oricum, așa cum număra totul, de la stânga la dreapta, cu vârful pixului ținut deasupra hârtiei fără s-o atingă.

— Patruzeci și trei, spuse.

— Ce?

— Nu sunt patruzeci și unu. Sunt patruzeci și trei. Două sunt legate una peste alta aici, lângă încheietură. Se vede după umbră.

Colonelul luă fotografia și o apropie de ochi. Tăcu.

— Ce diferență face? spuse în cele din urmă.

Elias nu știa. Privea cele două noduri strânse unul peste altul, ca și cum cineva le-ar fi legat în aceeași zi. Sau în aceeași oră. Se întrebă cine fuseseră cei doi. Se gândi că pe hârtia colonelului rămăseseră nenumărați.

— Niciuna, spuse.

Colonelul puse fotografiile înapoi în mapă. La ușă se opri și se întoarse.

— Te întreb din nou peste o lună, Doctore. Poate până atunci vei lucra în luni.

Pleacă. Pașii i se auziră pe coridor până la lift, apoi ușa grea a liftului, apoi nimic.

Colega lui se ridică de la masă și veni lângă el.

— Nu trebuia să-i numeri nodurile.

— Numărătoarea era greșită.

— Era un mort, Elias.

— Exact. Cineva ar trebui să-l numere corect.

Ea nu răspunse. Îl privi mult o clipă cu expresia pe care o avea uneori, undeva între iritare și ceva mai blând, apoi se întoarse la masa ei.

Elias rămase singur cu calculele. Luă foaia la care lucrase în dimineața aceea și o puse în fața lui. Nu citi primul rând.

Se gândea la sfoara aceea. La un om care ținea pe propriul trup socoteala oamenilor pe care îi omorâse, nod cu nod, până nu mai rămăsese loc.

Se gândi că dispozitivul de sub munte, dacă avea să fie folosit vreodată, nu avea să lase nimănui timp să lege noduri. Și nici pe cineva care să le lege pentru ei.

Pe hârtiile militare, orașele erau numărate altfel. În sute de mii. Rotunjit.

Își împinse ochelarii mai sus pe nas și începu să scrie.

Mai avea verificări de făcut.

Le făcu pe toate, una câte una, fără să sară niciuna, până târziu, când colega lui își stinse lampa și plecă fără să-i spună noapte bună.

Abia la sfârșit, când închise caietul, își dădu seama că de câteva ore își strângea mâna dreaptă în jurul încheieturii stângi.

❦

Duminică la prânz, Krista trimise rezultatul promis: fotografia unei intrări de transport fără pereche. Am nevoie de registrul depoului înainte să numesc asta marfă lipsă. Arhiva se deschide mâine. Miercuri seara, cel târziu.

Tesa îl sună pe Soles.

— A cerut două zile.

— A găsit ceva în ele.

— Atunci ne poate spune miercuri ce înseamnă. Eu nu mai aștept încă o săptămână.

Marți dimineață, Maxim se întoarse din prima cursă și îi duse la Ivo. Tesa îi aștepta lângă albie.

Poteca spre șopronul lui Ivo se îngusta lângă podeț. Un bărbat cu bocanci de lucru noroioși aștepta pe a treia scândură, cea slăbită. Tesa stătea mai jos pe mal; Maxim îl urma pe Soles.

Bărbatul le blocă drumul.

— S-a săturat de întrebările voastre.

— Atunci să-mi spună el.

Soles încercă să treacă pe mal. Bărbatul îl împinse lateral pe pod. Scândura coborî sub călcâiul lui. Mâna bandajată nu reuși să se țină; dreapta prinse grinda solidă de pe margine.

Sub el erau blocurile lui Kale. Văzu colțul de care avea să-și lovească capul.

— Un accident. Atât trebuie.

Soles voia ambele picioare pe pământ. Își trase genunchiul în sus ca să se târască înapoi, dar bărbatul puse bocancul pe scândura slăbită. Se înclină și mai mult. Soles atârna de grindă, cu coasta fisurată preluând greutatea. Nu putea respira.

Vrea să mă ridic. Atunci mă poate împinge.

Își agăță cotul drept peste grindă și își trase greutatea pe ea. Bărbatul se aplecă să-i desprindă brațul.

Tesa îl prinse o singură dată sub maxilar.

Dinții îi clănțăniră. Se clătină pe potecă și căzu greu în șezut. Tesa stabiliză scândura cu un picior, în timp ce Maxim îl ajută pe Soles să ajungă pe mal.

— Ridică-te, spuse ea. În altă parte.

Bărbatul plecă ținându-și maxilarul. Soles așteptă o respirație întreagă, cu mâna bună tremurând pe mâneca lui Maxim. Un bocanc fusese aproape suficient să-l trimită acasă.

Îi dădu drumul și porni spre șopron.

Ușa șopronului fusese vopsită de curând, gri, un strat dat peste rugină fără s-o curețe mai întâi. Soles bătu de două ori și așteptă.

Deschise nepoata lui Ivo. Era mică de statură, cu fața rotundă și roșie și un șorț umed la poale. În spatele ei se prăjea ceapă.

— E înăuntru, spuse fără să întrebe cine erau. Se aștepta la unul dintre voi.

— La unul dintre noi? repetă Tesa.

Femeia se uită la ea, apoi la Soles, apoi la Maxim, care rămăsese cu doi pași în urmă, cu mâinile în buzunarele salopetei.

— Mi-a spus să nu vă las pe toți odată. Zice că nu-i place să se simtă interogat.

Se dădu la o parte doar cât să poată ieși Ivo, nu cât să poată intra ei. Ivo ieși cu o cană aburindă și îi măsură din priviri.

— Tu, spuse, arătând spre Soles cu bărbia. Restul, pe ușa laterală. Am un ansamblu de motor pe care nu-l pot ridica singur.

Maxim și Tesa ocoliră spre ușa laterală. Tesa se uită o dată înapoi înainte să intre.

Ivo se așeză sub streașina care picura și îl lăsă pe Soles în picioare.

— Ai adus o armată, spuse.

— Am adus oameni cărora le pasă.

— Și armatele fac la fel.

Înăuntru răsună metal. Maxim spuse ceva și Tesa râse.

— Mi-ai spus „băiatul lui Kale”, zise Soles. Când l-au luat pe Kerr.

— Am spus multe în ziua aia. Erau sirene.

— De unde îl cunoșteai pe tata?

Ivo se uită în cană.

— Kale venea aici cu ani în urmă, când firma încă avea utilaje și eu încă aveam barcă. Mi-a reparat odată troliul fără să-i cer. A zis că nu suporta să vadă ceva care ar putea funcționa și nu funcționează. Asta mi-a rămas.

— Și după ce s-a închis firma?

— Eu am rămas cu șoproanele și fierul vechi. Nu mi-a spus nimeni să plec.

— Cine ar fi putut să-ți spună?

Pentru prima dată, Ivo îl privi drept în ochi.

— Ești mai deștept decât pari, spuse. Sau poate doar mai încăpățânat.

Nu era un răspuns. Soles așteptă.

— Banks a lăsat tot aici fiindcă nu merita costul să mute lucrurile, spuse Ivo în cele din urmă. Dar cineva tot trebuia să semneze hârtia care spunea că nu m-a dat nimeni afară. În fiecare an. O singură semnătură. Un om care putea la fel de ușor să nu semneze.

— Cine?

— Cine nu contează. Contează că am învățat să nu văd anumite lucruri, ca el să continue să semneze.

Ploaia picura acum mai repede prin streașina crăpată. Soles se uită la mâinile lui Ivo, crăpate și ele, cu unghiile tocite de ani de muncă.

— Ce n-ai văzut?

Ivo puse cana pe banca dintre ei.

— Într-o noapte, acum șase ani, poate șapte, nu mai țin minte exact, a venit un camion pe drumul de sus, spre malul nordic, unde tocmai se terminase un șantier. Era gol. L-am văzut plecând două ore mai târziu, plin. Nu cu pământ. Cu lăzi. Multe.

— De pe un șantier gol.

— De pe un șantier care, pe hârtie, mai avea nevoie de încă o livrare. Ultima. N-am întrebat nimic. Învățasem să nu întreb.

— Camionul, spuse Soles. L-ai recunoaște?

— Aveam șaizeci și ceva de ani, nu optzeci. Da, l-aș recunoaște. Galben, cu o dungă neagră pe ușă, întreruptă la mijloc.

Ivo se ridică încet de pe bancă, cu o mână pe genunchi.

— Asta am văzut. Nu e dovadă despre ce era în lăzi.

— De ce nu i-ai spus anchetatorului?

— El a întrebat despre Kerr și Kale. Ție ți-am spus fiindcă tot te întorci. Acum poți să-i spui și pot să regret.

Maxim și Tesa apărură de după colț, coborând între ei un bloc de motor pe un palet. Maxim transpira; Tesa avea ulei pe obraz.

— A zis să-l ridici, nu să-l arunci, îi spuse ea.

— Atunci trebuia să spună asta înainte de înjurături.

Maxim își îndoi degetele și o lăsă să stabilizeze greutatea înainte să-i dea drumul.

Ivo îi măsură din priviri și se întoarse spre Soles.

— Să nu mai vii aici, spuse. N-am nimic altceva să-ți dau.

Intră în șopron și trase ușa gri după el fără s-o închidă de tot.

Înapoi în camion, Soles repetă ce spusese Ivo. Tesa începu să caute pe telefon dunga întreruptă.

— Un camion galben, spuse Tesa la sfârșit. Știi câte camioane galbene sunt în orașul ăsta?

— Cu dungă întreruptă?

Ea continuă să caute.

La jumătatea drumului spre casă, acul temperaturii de pe bord începu să urce.

Soles observă primul. Acul continua să se ridice. Țiuitul subțire devenise un scrâșnet uscat.

— Maxim.

— Văd.

— Trage pe dreapta.

— Mai sunt doar două străzi—

— Trage pe dreapta acum!

Maxim opri lângă un gard de beton acoperit cu afișe vechi. Un fir de abur alb se ridică din grilă, apoi altul, mai gros. Mirosul dulce de antigel umplu cabina.

Tesa se uită la abur, apoi la Maxim.

— Are personalitate, spuse.

Maxim nu răspunse. Opri motorul și își ținu mâinile pe volan.

Soles așteptă departe de abur, apoi ridică capota cu mâna dreaptă. Lichidul de răcire picura sub pompă. Fuliea stătea strâmb față de marginea lustruită a curelei.

— Rulmentul, spuse. S-a dus de tot. Fuliea joacă. Încă două străzi și rupea cureaua. Rămâneai și fără direcție.

Maxim se uită la fulia strâmbă, apoi la lichidul de răcire de pe drum.

— Cât?

— Piesele? Nu mult. Le am în coș de sâmbătă.

Maxim se întoarse spre el.

— În coș.

— Pompă, întinzător, garnitură. N-am făcut comanda.

Tesa se sprijini de gard în timp ce Maxim se uita la telefonul lui Soles.

Chemară o platformă. Soles comandă piesele de pe telefon în timp ce așteptau pe marginea drumului, cu ridicare a doua zi dimineață. Tesa plecă pe jos înainte să ajungă platforma. Spuse că avea pe cineva de văzut în legătură cu un camion galben, iar Maxim nu întrebă cine.

Miercuri, camionul stătea în curtea lui Soles, cu piesele ridicate și o tavă sub motor. Maxim făcea munca grea. Soles stătea lângă aripă, ghidându-l cu mâna dreaptă, cea bună.

Reparaseră lucruri împreună din copilărie. În ultima vreme, Maxim cărase tot. Soles voia să-i dea înapoi ceva care avea să-i fie util și după micul dejun.

— Golește-l întâi. Mai jos. Ăla e senzorul.

— Se uita la mine.

— Încearcă să nu-l repari din răzbunare.

Lichid verde se scurse în tavă.

— Acum cureaua. Slăbește întinzătorul. Cheie de cincisprezece. Trage spre tine, încet. Ține. Eu scot cureaua.

Maxim trase. Soles desprinse cureaua de pe fulii cu două degete. Ținu mâna stângă bandajată departe. Cureaua se eliberă.

— Îți place să-mi spui ce să fac, spuse Maxim.

— La partea asta, da.

— Îți plăcea mereu.

— Cele mai multe lucruri te avertizează înainte să se strice.

Maxim lăsă întinzătorul să revină.

Se uită la fulia strâmbă a pompei vechi.

Al treilea șurub al pompei nu voia să se miște. Maxim trase mai tare. Soles îi spuse să se oprească, dar el îi mai dădu o singură cheie. Șurubul se rupse.

Maxim înjură și aruncă cheia în iarbă.

— A ajutat, spuse Soles. Acum du-te și adu-o.

Maxim recuperă cheia și o puse cu grijă lângă motorul deschis.

— E în regulă, spuse Soles. Se întâmplă. Adu trusa de extractoare. În șopron, raftul de sus, cutia albastră.

Soles alinie burghiul, apoi îl lăsă pe Maxim să țină greutatea mașinii de găurit. Lucrând încet, prinseră extractorul în șurubul rupt și îl scoaseră înapoi.

— Ai noroc, spuse Maxim.

— Nu. Am un burghiu bun.

Soles îi arătă pompa veche. Axul îi juca precum un dinte de lapte; urmele uscate de lichid de răcire arătau că pierdea de săptămâni.

— De cât timp țiuită? întrebă.

Maxim privi în altă parte.

— De ceva timp.

— De cât?

— De când am început să fac mai multe curse.

— Ce curse?

Maxim așeză garnitura nouă pe pompă, cu destulă grijă ca să evite răspunsul.

— De la înmormântare. Am schimbat cursele ca să pot fi aici. Le luam pe cele târzii, mă întorceam prin cartierul ăsta. Dispecerul a încetat să mai întrebe de ce. După aia au început clienții să-l întrebe pe el.

Soles îl privi fără să-și ia ochii de la el.

— Care s-a plâns?

— Furnizorul de materiale de construcții. Dispecerul a pus pe altcineva pe cursa lui de joi.

Maxim mai așeză o dată garnitura, deși stătea deja bine.

— Dacă mai întârzii, vrea alt șofer. Depoul poate aranja asta. Devine tot mai bun la așa ceva.

Soles puse pompa veche jos, lângă tavă.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că ai fi zis: „Nu trebuie să vii.”

— Aș fi zis.

— Vezi?

Maxim îi întinse pompa nouă, cu garnitura montată, iar Soles o luă și o puse la loc, aliniind încet găurile cu degetele.

— Tot am crezut că o să-mi spui dacă cer prea mult, spuse Soles. Îmi spui că sunt idiot de când am învățat să vorbim.

Maxim pufni scurt.

— De obicei îmi faci treaba mai ușoară decât acum. Te-ai uitat în oglindă de joi încoace?

— Maxim.

— Știu.

Maxim luă un șurub nou din cutie și i-l dădu. Soles îl prinse în prima gaură și îl strânse cu degetele. Maxim îi dădu al doilea.

— Vin pentru că vreau, spuse Maxim, uitându-se la șurub. Și pentru că, dacă se întâmplă ceva și eu nu sunt acolo, n-o să-mi iert nicio cursă pe care am făcut-o în altă parte.

Soles strânse al doilea șurub. Apoi pe al treilea, cel nou, în filetul curățat.

— Cheia de zece, spuse.

Maxim i-o dădu.

Maxim montă cureaua la loc și umplu sistemul de răcire sub ochii lui Soles. Verificară să nu curgă, apoi porniră motorul.

Motorul mergea la ralanti. Soles se aplecă peste capotă și ascultă, cu capul ușor într-o parte.

Nu mai țiuită nimic.

Ascultară lângă aripă ca și cum ar fi așteptat ca cineva să tulbure liniștea.

— O să cer din nou cursa aia, spuse Maxim. Le spun că pompa e reparată.

— Spune-le că a schimbat-o un mecanic bun.

— Le spun că a schimbat-o un mecanic cu o singură mână, după ce a ținut piesele trei zile în coș fără să le comande.

— Și dacă găsește pe altcineva?

— Atunci iau alt traseu. Dar ajung când spun că ajung.

Maxim închise capota cu grijă, apăsând-o cu palma până se prinse.

— Gata cu schimbatul fiecărei ture. Îmi dai timp, găsim o soluție.

— Te sun.

— Cu toată povestea.

Soles încuviință.

Telefonul îi vibră în buzunar, cu marginea încă udă de antigel. Era Krista.

— Am citit tot, spuse fără salut. Trebuie să vorbim. Toți. În seara asta, la mine.

Vocea îi era politicoasă și ordonată, așa cum era când nimic nu era în ordine.

În seara aceea, Krista își deschise apartamentul pentru ei. Copii de documente acopereau masa din sufragerie și se întindeau pe podea. Un pulover era aruncat peste un scaun pe care îl eliberase pentru musafiri.

— Scuzați dezordinea, spuse Krista când deschise ușa. Vă rog să călcați doar pe covor.

Maxim se uită la teancuri, apoi la Soles.

— Asta e dezordine? întrebă încet.

— Pentru ea, da, spuse Soles.

Tesa era deja acolo, așezată pe pervaz cu genunchii strânși și o cană de ceai din care nu bea. Ridică două degete în loc de salut.

— Camionul? o întrebă Soles.

— Mai multe galbene. Niciunul cu dunga întreruptă. Încă caut.

— Ai cerut până duminică, spuse Tesa.

— Duminică aveam o chitanță lipsă. Azi am registrul depoului.

— Și?

— N-a sosit nimic. Acum pot să vă arăt asta, nu doar un gol în copiile mele.

Tesa puse cana jos și veni la masă.

Krista aduse ceai și se așeză lângă dosarul închis.

— Am citit tot, spuse. Tot ce a venit de la biroul comitetului, tot ce era în anexele pe care le separaseră de inventar și tot ce nu trebuia să fie acolo.

Deschise dosarul.

— Și am găsit asta.

Era o singură factură. Același antet, aceeași ștampilă a administrației, aceleași două semnături în colț. Transport final de materiale, șantierul de pe malul nordic. Recuperare și relocare. Cantitatea ocupa un rând întreg de cifre.

— Recuperare, spuse Maxim. A ce? Șantierul era terminat.

— Exact, spuse Krista. Pe hârtie, materialele nefolosite au fost duse înapoi de acolo la depou, plătite din donații. Numai că, potrivit inventarului, în luna aceea n-a ajuns nimic la depou.

Soles citi data și ridică privirea spre Maxim. Maxim se uita deja la el.

— Ivo a văzut un camion, spuse Soles. Pe drumul de sus, spre malul nordic. A intrat gol și a ieșit plin. Cu lăzi. Acum șase ani, poate șapte.

Krista ridică privirea de la data de pe original.

— Ăsta e datat de acum șase ani și patru luni.

Frigiderul porni cu o bufnitură.

Tesa coborî de pe pervaz și veni la masă. Studie factura de sus cu ochiul bun, cu gura strânsă.

— Fratele meu era de pază pe malul nordic, spuse ea. În toamna aia. Schimbul de noapte.

Krista ridică privirea spre ea. Nu spuse că-i pare rău. Spuse doar:

— Știu. Am verificat. Numele lui apare pe foile de pontaj ale Banks pentru lunile acelea. E singurul paznic de noapte trecut acolo.

Tesa își sprijini palmele de marginea mesei și rămase aplecată deasupra ei, de parcă tocmai terminase o serie lungă la sac.

— Deci e adevărat, spuse ea. Totul.

— Frauda e reală, spuse Soles.

Tesa întoarse capul spre el.

— Nu începe.

— Nu încep. Spun ce e pe masă. O factură, un camion și un paznic. Nu tatăl meu.

— Tatăl tău e în mărturisirea lui Kerr.

— Exact.

Se priviră peste masă. Maxim își mută privirea de la unul la altul, apoi puse cana jos.

— Factura. Ce facem cu factura?

— Asta e copia din registrul depozitului? întrebă Soles.

— Factura și registrul, spuse Krista. Le-am trimis pe amândouă anchetatorului. Copiile rămân la mine.

Krista închise dosarul și își așeză mâinile deasupra lui, una peste alta.

— Nu o public încă. Vreau al doilea nume înainte să afle ce urmăresc.

— Deci taci, spuse Tesa.

— Nu.

Krista o privi drept în ochi.

— Comitetul mi-a cerut să scot fotografiile șantierelor din expoziție. Nu le scot. Rămân pe perete, cu datele dedesubt. Niciun cuvânt în plus. Cine vrea să înțeleagă, o să înțeleagă.

Maxim fluieră încet.

— Și sponsorii?

— S-ar putea să se retragă.

Krista ridică din umeri, într-un gest mic și precis.

— Atunci expoziția se micșorează. Dar se ține.

Tesa se îndreptă. O privea pe Krista altfel acum, așa cum îl privise pe Soles la sală, după ce își atinseseră pumnii.

— Încă ceva, spuse Krista. Mai adaug un nume pe panoul oamenilor grădinii.

Nu spuse al cui. Nici nu era nevoie.

Tesa își întoarse privirea spre fereastra întunecată.

— Nu era grădinar, spuse după o vreme. Vocea îi devenise răgușită.

— Păzea grădina, spuse Krista. Pe hârtie, alți oameni furau de la ea. El o păzea. Pentru mine, asta îi câștigă un loc pe panou.

Tesa nu răspunse. Se întoarse pe pervaz și se așeză cu fața spre geam. În reflexie, Soles o văzu ștergându-și nasul cu dosul mâinii, încet, de două ori, atentă la banda adezivă.

Maxim își mută scaunul din calea lui Soles.

— Dacă mai vine cineva, stă în picioare.

— Am mai invitat pe cineva, spuse Krista.

— Bine. Poate să stea în picioare.

Krista se ridică. Merse la dulap, scoase a cincea cană și o puse într-un colț al mesei.

Soneria sună.

Krista deschise ușa. Varren stătea pe palier cu o pungă de hârtie cu pâine caldă într-o mână și un scaun pliant de lemn în cealaltă.

— Am bănuit că n-ai cinci scaune, spuse el zâmbind.

— N-am, spuse Krista, făcându-i loc să intre.

Varren desfăcu scaunul la colțul mesei, unde îl aștepta deja a cincea cană. Puse pâinea în mijloc și o rupse cu mâinile în bucăți, pentru toți, înainte să se așeze. Îi dădu lui Soles bucata cu coaja cea mai groasă, ca și cum era de la sine înțeles.

Tesa se întoarse de la fereastră și îl privi peste umăr.

Maxim se uită la scaunul adus de Varren.

— Fanfaron.

Varren îi întinse pâinea.

Își mutară cănile și făcură loc.

— V —

Pe șnur nu era niciun nod.

Instructorul i-l legă de două ori în jurul încheieturii stângi, strâns, cu mâinile unui om care făcuse asta de sute de ori. Era negru și subțire, dintr-un material care nu se rupea și nu se destrăma. În hangarul fără ferestre, unsprezece bărbați își țineau mânecile suflecate deasupra aceluiași șnur gol.

Rămăseseră unsprezece din șaizeci.

Tânărul simțea șnurul fără greutate ca pe o mână în jurul încheieturii.

— Înainte să avem un nume, spuse instructorul, eram vânători. Oameni ai pădurii fără stăpân, care își țineau numărătoarea pe propriul trup. Mai târziu ni s-a dat un nume, într-o limbă a orașului. Vânători. Apoi ni s-a luat și numele, fiindcă nu mai convenea nimănui. Acum nu ne mai spune nimeni nimic.

Mergea încet de-a lungul rândului, studiindu-i pe fiecare.

— Nu purtați însemne. Nu apăreți pe nicio listă. Dacă muriți, nimeni nu v-a cunoscut vreodată. Asta primiți în schimb.

Se opri la capătul rândului și ridică propria mână stângă. Șnurul aproape că nu se mai vedea. Era gros și înnodat, ca o rădăcină veche încolăcită în jurul unei pietre.

— Primul nod îl legați astăzi, spuse el. Nu pentru altcineva. Pentru voi înșivă. Pentru persoana care ați fost până în dimineața asta. Pe aceia îi purtați cu voi.

Fiecare își legă singur primul nod cu dinții, așa cum li se arătase. Tânărul îl strânse și simți cum ceva i se așază în piept, greu și nemișcat, ca o piatră scufundându-se pe fundul unui lac.

Fusese ales. Pentru prima dată în viață, cineva îl arătase dintr-un șir de oameni și spusese: el.

În unitate, vocile se domoleau mai mult decât oriunde altundeva.

Nu ca sub gheață. Dar somnul, mesele, alergarea și poligonul urmau o ordine pe care n-o hotăra el. Emoțiile puternice aveau puțin loc în ea. Grădina îl aștepta în continuare când dormea; el nu-i mai căuta figurile.

Era cel mai bun la ceea ce nu putea fi predat. Ceilalți învățau să-și țină respirația înainte de a trage. El făcea asta de la nouă ani. Ceilalți învățau să nu intre în panică într-o cameră întunecată plină de oameni înarmați. El nu mai știa cum să intre în panică. Ceilalți învățau să observe ieșirile, armele, mâinile oamenilor. Toată viața urmărise ce le lipsea celorlalți, iar un om fără armă îi era la fel de evident ca unul fără pătură.

Frații lui îi spuneau că era înfricoșător. O spuneau râzând la masă, cu gura plină. Râdea și el cu ei.

Puștiul era cel mai tânăr dintre cei unsprezece. Vorbea prea mult, dormea prea puțin și uneori plângea în somn fără să știe. Tânărul îl auzea din patul de jos. Dimineața nu pomenea niciodată de asta. Doar îi lăsa lângă gamelă cana cu ceai pe care puștiul o uita mereu.

În al treilea an, unitatea îi trimise la o fermă izolată.

Se afla la capătul unui drum de pământ, trei clădiri în interiorul unui gard de sârmă. Înăuntru, spuneau hârtiile, erau șase bărbați înarmați și un om pe care cineva, undeva, îl voia viu. Șapte dintre ei intrară noaptea fără lumini, în două grupuri, din părți opuse ale curții.

Tânărul intră primul pe ușa din spate.

Nu se gândea la nimic. Asta era partea pe care n-o putea explica niciodată: nu se gândea la nimic. Se mișca prin camere ca prin propria magazie, fiecare pas unde trebuia, fiecare ușă deschisă din partea corectă. Primul bărbat stătea pe un scaun cu o pușcă peste genunchi, pe jumătate adormit.

Tânărul îi țintui pușca de genunchi cu o mână și îl lovi sub mandibulă cu cealaltă. Paznicul se prăbuși într-o parte peste scaun fără să se trezească de-a binelea. Al doilea se întoarse dinspre bucătărie cu o farfurie în mână. Tânărul îi prinse încheietura, o răsuci până trosni osul și îl lăsă să cadă lângă farfuria spartă fără să mai facă nimic. Nu era nevoie. Nu făcea niciodată mai mult decât era nevoie.

Al treilea trase. Glonțul trecu prin tocul ușii la o palmă de capul lui. Tânărul nu clipi. Păși sub țeavă. Cuțitul intră o singură dată, unde trebuia, iar omul se lăsă la podea ca unul obosit.

Din stație se auzi vocea puștiului din cealaltă parte a curții, prea repede, prea ascuțită:

— Am o problemă. Am o problemă în clădirea mică…

Tânărul alergă înapoi prin ușa pe care intrase și traversă curtea spre clădirea mică.

Înăuntru, puștiul stătea în mijlocul încăperii, cu arma îndreptată spre un băiat. Băiatul era mic, desculț, în pijama, cu o oală de lapte răsturnată la picioare. Țipa. Țipa fără să se oprească, cu gura larg deschisă, ochii fixați pe țeavă, iar nimeni nu știa dacă mai era cineva în casă, dacă țipătul îi chema, dacă după ușa următoare aștepta cineva cu o pușcă.

Puștiul tremura. Nu trăgea.

— Taci! continua să spună puștiul. Taci! Taci!

Băiatul nu se opri.

Și atunci tânărul simți ceva ridicându-se.

Nu știa ce era. Nu era frică. Uitase frica de mult. Poate era țipătul. Sau chipul puștiului, care acum plângea cu adevărat, arma tremurându-i în mâini. Sau laptele alb întins pe podea ca gheața sub care zăcuse cândva, acolo unde fusese liniște. Ceva se ridică în el atât de repede încât nu avu timp să-și numere degetele.

Și în locul acela gol unde ar fi trebuit să fie el, se ridică în schimb omul care număra.

Nu-și putu aminti tot ce urmă. Își amintea că țipătul se oprise repede. Își amintea că el nu. Își amintea un sunet repetându-se, lent și regulat, purtând o furie care nu era a lui, și o voce numărând peste sunet, calmă, într-o limbă pe care nimeni nu-l învățase. Își amintea că băiatul încetase de mult să se mai miște și că el continuase să numere.

Mâinile care îl traseră înapoi erau ale puștiului.

Puștiul îl smucea de gulerul vestei cu toată greutatea, cu fața udă, strigând ceva ce tânărul nu putea auzi. Apoi veniră și alții, doi, trei, și îl târâră în curte. Îl ținură lipit de clădire, cu fața apăsată în tencuiala rece, până când vocea care număra obosi și se scufundă din nou în adâncuri.

Afară, aerul mirosea a lapte vărsat și fier.

Când îi dădură drumul, se întoarse. Frații lui stăteau înaintea lui într-un semicerc, în întuneric, cu armele coborâte. Nu îl priveau cum îl priveau la masă. Îl priveau cum privești ceva pe care l-ai adus în casă fără să știi ce este.

Puștiul stătea puțin mai în spate. Avea sânge pe mâneci, nu al lui. Plânsul i se oprise undeva pe drum, iar în loc rămăsese altceva, ceva ce tânărul nu-i mai văzuse niciodată pe chip.

Îl cunoștea. Asta era. Puștiul îl privea pentru prima dată ca pe un om pe care îl cunoștea.

Omul pe care cineva îl voia viu fu găsit în pivniță, legat și nevătămat. Operațiunea fu consemnată drept succes.

Nimeni nu scrise nimic despre băiat. Nu apărea pe nicio listă.

Săptămânile care urmară fură liniștite.

Nimeni nu îl pedepsi. Unitatea nu pedepsea. Unitatea uita. Uita să-l cheme la masă. Uita să-i facă loc pe bancă. Uita să-l pună cu cineva la poligon. Nimeni nu mai atingea cana cu ceai de lângă gamela puștiului, iar tânărul încetă să o mai lase acolo.

În seara în care primi ordinul de transfer, își legă nodul.

Frații își legau noduri unul altuia după fiecare operațiune, stând în cerc în hangar. Era singura lor ceremonie. Unul își oferea încheietura, altul lega, iar ceilalți priveau. Așa știai că nodul era adevărat: îl legase cineva care te cunoștea.

Tânărul și-l legă singur, cu dinții, pe patul din dormitorul gol. Un al doilea nod peste primul. Pentru un băiat care nu apărea pe nicio listă.

Puștiul stătea în ușă. Nu intră. Nu spuse nimic. Doar îl privi pe tânăr cum strângea nodul până la capăt, apoi se întoarse și plecă.

A doua zi, tânărul își puse lucrurile într-un singur rucsac. Afară cădea o ploaie măruntă. Camionul care urma să-l ducă la gară aștepta cu motorul pornit și nimeni nu ieșise să-l conducă.

Vocile se întorseseră. Toate. Mai tare ca oricând, ca niște oameni înghesuindu-se într-o cameră unde fuseseră ținuți prea mult la așteptare.

Se urcă în camion și nu privi înapoi.

Se gândi la gheața sub care fusese. La liniștea de acolo. Venise la unitate căutând un loc ca acela, o margine unde lucrurile se terminau. Găsise altceva, ceva ce nu căutase: zece bărbați care îl arătaseră și spuseseră el.

Acum nu mai avea nici marginea, nici pe ei.

Se uită la încheietură. Două noduri pe un șnur negru. Unul pentru persoana care fusese. Unul pentru persoana care nu mai era acolo.

Doar cineva care îl cunoștea reușise să-l oprească. Înțelesese asta cu fața lipită de tencuială, în curtea care mirosea a lapte. Nu mai știa ce însemna.

Știa doar că era adevărat.

❦