Chapter IV · Mașina gri

De la balustrada publică, Soles putea vedea acoperișul peticit și ușa laterală a șopronului lui Ivo. Între ele se întindea vechea albie a râului, cu trestii și ochiuri puțin adânci de apă pe unde cursese cândva râul. Podețul de lemn traversa la capătul șirului.

Pe drumul din spatele șoproanelor, mașina gri stătea cu motorul oprit.

Maxim ținea telefonul pregătit. Soles urmărea ușa, nu mașina, temându-se că, dacă își lua ochii de la ea, avea să piardă chiar momentul pentru care venise.

Blocuri de piatră mărgineau o parte din malul opus, cu muchiile tocite și întunecate de umezeală. Păreau prea puține pentru cifrele de pe factură. Nu avea nicio măsurătoare care să-i permită s-o spună cu certitudine.

Marta ar fi putut lucra pe porțiunea aceea. Tatăl lui ar fi putut sta chiar acolo unde erau acum trestiile.

Ușa laterală se deschise.

Ieși un bărbat cu brațul drept într-o eșarfă murdară. Mâneca îi fusese tăiată ca să nu atingă brațul. Scoase cu stânga o țigară dintr-un pachet mototolit și se întoarse spre drum.

Soles recunoscu mișcarea înainte ca fața să-i intre cu totul în vedere.

— El e.

Maxim sună. Dădu locația, șopronul și ce recunoscuse Soles. Când închise, spuse că li se ceruse să rămână unde erau.

Dincolo de albie, Kerr își puse țigara în gură. Căută în buzunar o brichetă, o găsi, apoi se opri cu ea în mână.

Geamul mașinii gri coborâse. Soles vedea o formă palidă la volan, dar nimic din care să poată alcătui o față.

Kerr se apropie de ușa șopronului.

— Intră, spuse Soles.

— Știm în ce șopron e. Știu și ei.

Maxim se apropie de partea lui dreaptă, ca Soles să-l audă limpede.

— Nu-l pierdem doar fiindcă închide o ușă.

Kerr privi peste albie.

Privirea îi trecu pe lângă ei, se întoarse și rămase. Coborî bricheta. Chiar și de la distanța aceea, Soles îl văzu recunoscându-i pe cei doi bărbați de lângă balustradă.

Kerr își scoase țigara din gură.

— Iar voi.

Cuvintele traversară albia deschisă. Soles se aplecă înainte fără să-și dea seama.

— De ce? strigă.

Maxim îi puse o mână pe mânecă.

Kerr privi spre mașina gri, apoi înapoi la ei.

— Te-ai întors și după cealaltă mână?

Ridică puțin eșarfa. Mișcarea îl durea; zâmbetul îi dispăru înainte să apuce să-l pună la loc.

Soles voia să înceteze să se poarte de parcă fusese doar ceva între doi bărbați care se bătuseră. Kale și Mary nu fuseseră acolo ca să pună o mână pe un pistol. Fuseseră acasă.

— Spune-mi cine te-a trimis.

Expresia lui Kerr se schimbă. Aruncă din nou o privire spre drum, de data asta brusc.

Apoi deschise ușa laterală din spatele lui.

Soles părăsi balustrada.

— Soles, spuse Maxim. Rămâi aici.

Podețul era la doar câțiva pași pe potecă. Soles putea ajunge pe celălalt mal înainte ca Kerr să iasă prin față, înainte ca cineva din mașină să ajungă la șopron, înainte ca o altă ușă să se închidă cu răspunsul în spatele ei.

Își auzea scuzele aranjându-se singure. Continuă să meargă.

Telefonul lui Maxim sună. Vărul lui răspunse cu numele lui Soles încă pe buze, apoi începu să-i spună persoanei de la celălalt capăt unde se ducea.

Prima scândură se mișcă sub piciorul lui Soles. Se sprijini de balustradă, traversă încet și păși pe poteca de pe celălalt mal. Nu era nicio certitudine stranie care să-l poarte înainte. Îl durea pieptul, iar țiuitul îi acoperea sunetele din stânga.

În spatele șopronului, o barcă răsturnată stătea pe două capre între potecă și ușă. Cea apropiată era strâmbă în noroi, ținută la nivel de un singur calup de lemn. Soles se opri lângă ea. Avea podul în spate și drumul de întoarcere încă liber.

Kerr nu intrase. Stătea chiar dincolo de ușă, cu țigara neaprinsă atârnând din mâna bună.

— Ai venit singur?

— Nu. Vine poliția.

Kerr privi peste el, spre pod.

— Ar fi trebuit să-i aștepți.

Aruncă o privire prin ușa din spatele lui.

— Nici eu nu sunt singur.

Undeva înăuntru mergea un radio. Soles îi putea distinge ritmul, dar nu și dacă sub el se afla și o altă voce. Fusese atât de concentrat pe omul care ieșea încât aproape că nu se gândise cine ar fi putut rămâne în șopron. Barca nu mai părea mare lucru în spatele căruia să stai.

Soles ținu barca între ei. Nu vedea niciun pistol și își amintea cât de puțin avertisment avusese lângă camion.

Kerr își duse mâna stângă spre talie. Soles se încordă lângă barcă înainte ca mâna să se întoarcă goală.

— Tot te aștepți să te împușc?

Răspunsul era prea evident ca Soles să i-l dea. Mâna lui rănită începuse să tremure. O lăsă pe lângă corp, unde Kerr o putea vedea, și se obligă să se uite la fața omului, nu să urmărească fiecare mișcare a degetelor lui.

— A fost ideea ta?

Kerr se uită la el.

— Ce?

— Să veniți la noi acasă. Părinții mei. A fost ideea ta?

Își imaginase că avea să strige întrebarea. Ieși încet, iar pentru o clipă Kerr păru mai tulburat de asta decât de poliție.

— Ideea mea, repetă.

Privirea îi fugi spre drum.

— Nimic din toate astea n-a fost ideea mea. Nici măcar tu.

Soles strânse marginea bărcii cu mâna bună.

— Ce înseamnă asta?

— Nu trebuia să fii acolo.

— Unde?

— Acasă. Atunci. Trebuia să vii mai târziu.

Kerr se opri. Se uită la țigară de parcă tocmai descoperise în mână un lucru care nu-i aparținea. O lăsă să cadă în noroi.

Soles își aminti de omul de lângă ușa bucătăriei, nemișcat înainte să ridice pistolul. Revenise la clipa aceea până când nu mai putea despărți amintirea de efortul de a-și aminti. Acum apăruse ceva despre care nici măcar nu știuse că trebuia să se întrebe: ora la care altcineva se așteptase să se întoarcă.

— Cine a spus că vin mai târziu?

Kerr clătină din cap.

— Am spus destul.

— Mi-ai omorât părinții.

Așteptă o negare. Un motiv. Orice ar fi putut duce înapoi peste pod și așeza lângă numele acelea.

Kerr se uită la el fără să ridice vocea.

— Știu ce-am făcut.

O spuse încet, fără să se apere. Soles nu avu niciun răspuns. Venise pregătit pentru minciuni, amenințări, un pistol. Nu pentru un om care știa ce făcuse.

O mișcare de pe drum îi atrase privirea. Se deschisese o portieră a mașinii gri.

Se întoarse spre ea. Țiuitul din urechea stângă îi acoperise sunetul.

Omul stătea deasupra albiei, lângă mașina gri, cu o mână pe portiera deschisă. Rămase acolo, prea departe ca Soles să-i poată citi fața. Stabiliseră să nu plece deloc de pe malul opus. Soles privi înapoi spre pod.

— Soles.

Vocea veni de pe poteca prin trestii, mai aproape decât ar fi trebuit. Maxim traversase în timp ce termina apelul care avea să-i aducă pe polițiști la șopronul potrivit. Îi rosti numele fără să strige, cu același ton cu care spusese „ia mâna de pe el”.

Tot ce trebuia Soles să facă era să se întoarcă și să plece. Încă nu auzise un nume. Mai voia un minut.

Mâna bună a lui Kerr se prinse de marginea bărcii. Trupul îi devenise rigid în jurul brațului din eșarfă și îl urmărea pe omul de lângă mașină așa cum un animal urmărește un câine care încă nu a lătrat. Privirea îi rămase pe drum când vorbi.

— Pleacă, îi spuse lui Soles. Acum!

— Tu?

— Eu rămân.

— Vine poliția.

Kerr își smulse privirea de la drum și se uită la el. Pentru prima oară, pe fața lui apăru ceva aproape omenesc: o ușurare strâmbă și amară.

— Bine, spuse. Mai bine ei.

Din șopron ieși un bărbat masiv, cu barbă căruntă și o față lată, brăzdată, ținând jos, pe lângă picior, un cuțit de tăiat frânghii. Se opri în ușă. Privirea îi trecu de la Kerr la omul de lângă mașina gri, apoi la Soles și rămase acolo.

— Ți-am spus ieri să pleci, îi zise lui Kerr.

— Știu, Ivo.

Ivo nu se uită la el. Privea străinul care traversase albia în timp ce mașina gri urmărea.

— Te-au trimis pe jos?

Soles înțelese întrebarea abia când Ivo se pusese deja în mișcare.

Ocoli capătul bărcii mai repede decât ar fi trebuit să poată un om de mărimea lui, cu cuțitul jos, tăișul în sus, purtat cum poartă un om o unealtă pe care chiar are de gând s-o folosească. Soles se retrase de-a lungul bordajului. Nu podul. Mă prinde pe scânduri. În spatele lui nu erau decât noroiul și curtea deschisă. Nu putea fugi cu pieptul în starea aceea și nu putea lupta cu o singură mână.

Ivo întinse mâna liberă peste bordaj, îl apucă pe Soles de haină și îl trase spre el.

Chila îl izbi sub pansament. O lumină albă îi străbătu pieptul și îi ieși prin dinți. Pentru o clipă nu mai văzu decât scândurile gudronate la câțiva centimetri de față și cuțitul venind pe lângă prova.

Pana.

O văzuse fără să vrea, așa cum vedea orice lucru care susținea altceva: capra apropiată stătea strâmb în noroi, iar un singur calup de lemn o ținea la nivel. O lovi cu piciorul.

Capra se clătină. Prova coborî o palmă, apoi dintr-odată, iar întreaga greutate a bărcii căzu pe antebrațul lui Ivo. Cuțitul se înfipse în noroi.

Ivo mormăi. Nu-i dădu drumul cu cealaltă mână. Îl trase pe Soles mai aproape peste chilă, până când fețele le ajunseră destul de aproape ca Soles să simtă miros de gudron și cafea, și își trase pumnul înapoi.

Peste umărul lui, Soles îl văzu pe Kerr. Mâna bună îi părăsise barca. Era sub cămașă, la talie, și rămânea acolo. Ochii îi erau pe cei doi, iar Soles nu putea spune pe care dintre ei se opriseră.

Pumnul nu veni.

Ivo îi privea fața. Nu haina, nu bandajul, nu mașina de pe drum. Fața, de aproape, ca și cum ar fi citit un nume de sub un strat de vopsea.

— Băiatul lui Kale, spuse încet, aproape pentru sine.

Strânsoarea i se desfăcu. Își băgă umărul sub provă și o ridică de pe propriul braț, așa cum ridică un om ceva ce ridicase de o mie de ori.

Soles alunecă pe bordaj până ajunse așezat în noroi. Mâna lui Kerr ieși goală de sub cămașă și se așeză din nou pe barcă, ca și cum n-ar fi fost niciodată în altă parte.

— L-ai cunoscut pe tata? spuse Soles.

Ivo nu apucă să răspundă. De pe drumul deasupra albiei se auzi o sirenă, încă departe, apoi alta, mai aproape. Silueta de lângă mașina gri se mișcă. Se urcă înapoi, trânti portiera și plecă fără lumini, încet la început, apoi tot mai repede, până când mașina dispăru după capătul ultimului șopron.

Soles rămase în noroi lângă barcă, cu întrebarea despre tatăl lui încă fără răspuns. Maxim ieși dintre trestii și ajunse la el, respirând puțin greu, cu telefonul încă în mână.

— Ți-am spus să aștepți pe celălalt mal.

— Știu.

— Te-a rănit?

— Nu.

Nu era chiar adevărat. Maxim se uită la el, apoi spre mâna bună a lui Kerr. Rămase lângă Soles fără să mai spună nimic.

Kerr se așezase pe banca făcută din lăzi. Își sprijinea brațul din eșarfă pe genunchi și privea în pământ, la țigara neaprinsă. Ivo stătea în ușă, ținându-și antebrațul la piept. Cuțitul zăcea în noroi unde căzuse. Înăuntru, radioul trecuse la un cântec vechi pe care Soles îl știa de la Mary fără să-i știe numele.

Anchetatorul coborî din prima mașină și îl văzu pe Soles înaintea tuturor. Se uită la el cu expresia pe care Soles o văzuse pe fața lui Kale când ajungea acasă mai târziu decât promisese.

— Vorbim mai târziu, spuse.

Kerr nu se împotrivi. Se ridică singur când se apropiară doi polițiști. Unul îi scoase un pistol de la brâul de sub cămașă înainte să-i pună cătușele, având grijă de brațul rănit. Soles îl privi pe polițist întorcând pistolul în mână. Se gândi la degetele lui Kerr de la talie, în timp ce Ivo îl ținea lipit de bordaj, și nu știa pentru care dintre ei fusese. Kerr nu se uită la Soles când trecu pe lângă el. Privi în sus, spre drum, spre locul gol unde fusese mașina gri.

Trecu mai bine de o oră până li se dădu voie să plece. De fiecare dată când Soles povestea, se oprea la aceeași frază. Nu trebuia să fii acolo. Trebuia să vii mai târziu. Anchetatorul o notă.

Ivo refuză să vorbească cu el. Nu se uită nici măcar o dată la fața lui Soles. Când Soles se apropie, îi spuse polițistului de lângă el că avea treabă la motor și intră în șopron. Ușa rămase deschisă. Radioul amuțise.

Înapoi la camion, Maxim urcă și își puse centura. Rămase cu mâinile pe volan, privind albia întunecată.

— Am numărul, spuse în cele din urmă.

Soles se întoarse spre el.

— De la mașina gri?

— Jumătate. Restul era acoperit cu noroi. Ciudat, pentru o mașină atât de curată.

— I-ai spus anchetatorului?

— Da. A zis că e mai bine decât nimic.

Soles se lăsă pe spate. Coastele îl dureau mai tare decât îl duruseră toată ziua. Mâna bandajată îi tremura în poală și o apăsă cu cealaltă ca s-o oprească.

— Trebuia să vin mai târziu, spuse.

— Am auzit.

— După ce?

Maxim nu răspunse. Porni motorul și reintră pe drum. Soles mai văzu o dată șirul de blocuri de piatră de pe mal înainte ca o curbă să-l ascundă.

— Am crezut că o să dispară, spuse Soles.

— Știu ce-ai crezut.

— Asta nu înseamnă că a fost în regulă.

Maxim ținu ochii pe drum.

— Pot să te ajut să cauți. Pot să conduc. Pot să sun. Nu pot continua să fiu omul care află că ai schimbat planul uitându-se cum pleci.

Soles privi mâinile vărului său pe volan. Voia să-i mai dea o promisiune. Mai dăduse una înainte să plece de acasă.

— Îmi pare rău.

Maxim încuviință o dată. Nu era încă pregătit să-i ușureze lucrurile mai mult de atât.

Soles își scoase telefonul și deschise conversația cu Krista.

M-am întors. L-au luat.

Răspunsul veni înainte ca Maxim să fi ieșit de pe drumul cu pietriș.

Ești bine?

Soles privi întrebarea mult timp.

Încă nu știu. Am trecut când am spus că n-o să trec. Sunt întreg.

Anchetatorul sună joi dimineață, la câteva minute după opt, când Soles încă nu-și terminase cafeaua.

— Poți să treci azi pe aici?

— S-a întâmplat ceva?

— Vorbim aici.

Soles își lăsă cafeaua și se duse să-i spună lui Maxim. Orice ar fi găsit anchetatorul, voia să audă înainte să mai petreacă o dimineață imaginându-și.

Maxim îl duse cu camionul, amânând o ridicare până după prânz. Niciunul nu pomeni ce se întâmplase cu o zi înainte în albie.

Maxim opri camionul în fața sediului poliției. Soles intră singur, ținând mâna stângă bandajată lipită de haină.

Așteptă patruzeci de minute sub un ceas care o lua înainte cu două minute. O femeie în vârstă, așezată în fața lui, ținea o sacoșă lipită de piept. Niciunul nu vorbi.

Când ușa se deschise, anchetatorul ieși el însuși să-l ia. Îi strânse mâna lui Soles fără să zâmbească și îl conduse într-un birou mic, cu o fereastră spre curtea interioară și un ficus uscat pe pervaz. Îi arătă scaunul. Se așeză în fața lui și își puse ambele palme pe dosarul închis.

— Kerr a mărturisit, spuse.

Soles nu se mișcă.

— Aseară. Cu avocatul lui de față. Totul.

— Ce înseamnă totul?

Anchetatorul deschise dosarul. Nu-l întoarse spre Soles. Citi din el cu vocea joasă și egală a unui om care citise deja de câteva ori aceleași lucruri și încerca să nu adauge nimic.

Ani la rând, Banks primise bani din donațiile destinate restaurării grădinii. Unele lucrări fuseseră facturate de două ori. Altele nu fuseseră făcute deloc. Consolidarea malului de-a lungul vechii albii, cu blocuri de piatră aduse pe barjă, fusese facturată la de trei ori cantitatea montată efectiv. Macaraua care așezase blocurile fusese Marta. Șeful mecanic al echipei fusese Kale.

— Potrivit declarației, continuă anchetatorul, tatăl tău a observat diferența. Ținea un carnet cu încărcăturile, așa cum fac mulți șefi de echipă. A văzut factura cumva — Kerr n-a explicat limpede partea asta. A amenințat că duce carnetul la primărie.

Kale verificase fiecare încărcătură cu mâna lui. Soles putea crede în existența carnetului. Voia să-l vadă, nu să audă ce spunea Kerr că scria în el.

— Kerr spune că s-a dus să vorbească cu el. Să-l convingă. Că discuția a scăpat de sub control în curte. Că mama ta a ieșit din seră și a văzut.

Anchetatorul făcu o pauză.

— Și că a tras. Spune că tu ai ajuns în timp ce pleca și că a intrat în panică.

— Mă aștepta lângă ușa bucătăriei.

— Asta ne-ai spus. A rămas în declarația ta.

Soles auzi un sunet mic și abia după o clipă își dădu seama că era al lui. Respirația, oprită și pornită din nou prea repede.

— Cine l-a trimis?

— Spune că nimeni. Că a fost ideea lui. Că Banks era, în fapt, compania lui, chiar dacă pe acte apărea numele altcuiva. Că el avea cel mai mult de pierdut.

— Nu e adevărat.

Anchetatorul se uită la el.

— De unde știi?

— Mi-a spus. În curtea lui Ivo. A spus că nimic din toate astea n-a fost ideea lui.

— Mi-ai spus. Am notat. L-am întrebat. Spune că încerca să scape de tine.

— Și cealaltă frază?

Anchetatorul întoarse o pagină.

— Nu trebuia să fii acolo. Trebuia să vii mai târziu. Spune că a așteptat să fii la serviciu. Că a urmărit casa două zile și știa că vii acasă seara. Că nu voia martori.

Fiecare întrebare avea un răspuns.

Facturile erau reale. La fel și blocurile de piatră și Marta. Dar o factură adevărată nu-i putea spune cine îl trimisese pe Kerr prin poarta lor.

Se potrivea prea bine.

De obicei, când o reparație se explica atât de frumos singură, Soles verifica ce lăsase pe dinafară. Aici, explicația lăsa pe dinafară un om într-o mașină gri.

— Și mașina gri? întrebă.

— Numărul parțial nu duce nicăieri. Sunt câteva sute de combinații posibile.

— Și omul care i-a cerut lui Serren să garanteze pentru el?

— Serren refuză să-i spună numele. Nu-l putem obliga. Nu e acuzat de nimic.

— Și banii pe care Kerr i-a cerut lui Serren? Pentru că îl căuta cineva?

— Tu îl căutai.

Anchetatorul închise dosarul.

— Ascultă-mă. Avem un om care a recunoscut că ți-a omorât părinții. A dat detalii pe care le putem verifica și pe care le-am verificat deja. Procurorul are suficient ca să formuleze acuzații. Ar trebui să fii...

Se opri. Nu termină fraza. Soles îi fu mai recunoscător pentru asta decât pentru orice altceva îi spusese în dimineața aceea.

— Pot să-l văd?

— Nu.

— Doar un minut.

— Nu. Ai sunat înainte să te duci ieri. Ți-am spus să aștepți. Vărul tău a trebuit să sune din nou fiindcă tu ai traversat oricum. Data viitoare, ascultă.

Se ridică. Soles se ridică și el, încet, cu o mână pe spătarul scaunului.

Pe coridor, o ușă metalică se deschise lângă scările spre subsol. Doi polițiști ieșiră cu Kerr între ei, cu încheieturile încătușate și brațul drept încă bandajat.

Soles se opri.

Kerr îl văzu. Nu se opri, dar pasul i se schimbă foarte puțin, ca al unui om care găsește o treaptă mai joasă decât se aștepta. Trei pași se priviră de-a lungul coridorului.

Apoi Kerr clătină din cap. O dată. Scurt.

Nu era o amenințare. Nu era o scuză. Soles nu știa ce era. Semăna cu gestul pe care îl faci către cineva care urmează să pună mâna pe ceva încins.

Polițiștii îl coborâră pe scări. Ușa metalică se închise în urma lor.

— Domnule Soles?

Vocea veni din spatele lui, de lângă biroul anchetatorului. Soles se întoarse.

Bărbatul purta un costum bleumarin bine croit, cravata strânsă corect și o servietă subțire de piele sub un braț. Era scund și compact, cu o față netedă, îngustă, și părul pieptănat aproape de scalp. Nimic la el nu părea nelalocul lui pe coridor.

— Sunt avocatul domnului Kerr, spuse. Voiam doar să vă spun cât de profund îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră.

Îi întinse mâna.

Soles nu i-o luă. Bărbatul o coborî fără să pară ofensat. Un ceas scump îi alunecă sub manșetă.

— De unde îmi știți numele? întrebă Soles.

— E în dosar, domnule Soles.

Zâmbetul rămase. Prea politicos pentru un coridor de poliție.

— Clientul meu a ales să coopereze, continuă avocatul. Cred că e cel mai bun lucru pentru toată lumea. Mai ales pentru dumneavoastră. Acum vă puteți odihni.

— Să mă odihnesc.

— Ați trecut prin foarte multe.

Anchetatorul îi privea din prag fără să spună nimic.

Avocatul își înclină ușor capul în semn de rămas-bun și trecu pe lângă Soles spre scări. Pantofii lui nu făceau niciun zgomot pe gresie. La jumătatea coridorului se opri o clipă, se uită la ceasul de pe perete, apoi la al lui și ajustă ceva la cadran cu degetul mare.

Coborî.

Soles ieși din sediul poliției și îl găsi pe Maxim așteptând în camion. Voia să-i spună despre mărturisire înainte să înceapă să sune rezonabil.

— Ei?

Soles nu urcă. Rămase lângă portiera deschisă din dreapta, cu mâna bună pe cadrul ei.

— A mărturisit.

— Asta e... bine?

— A mărturisit tot. Frauda. Tata. Carnetul. Fraza. Tot.

Maxim tăcu. Se uită la el multă vreme.

— Și nu-l crezi.

— Se potrivește prea bine.

— Ce înseamnă prea bine?

— Fiecare parte incomodă are o explicație. În afară de omul care ne urmărea ieri.

Maxim se aplecă prin cabină. Soles nu se mai uita la el. Dincolo de camion, lângă intrarea laterală a clădirii, o mașină gri stătea între o dubă albă și o mașină oficială.

Plăcuța din spate era acoperită cu noroi. Doar pe jumătate.

Maxim îi urmări privirea. Nu spuse nimic. Soles îi auzi respirația schimbându-se, la fel de scurt cum i se schimbase și lui.

Ușa laterală a clădirii se deschise. Avocatul în costumul bleumarin ieși, își fixă servieta sub braț și scoase cheile din buzunar.

Se opri.

Privi peste parcare, direct la ei. Nimic nu i se schimbă în expresie.

Ridică o mână. Un salut mic și politicos.

Apoi urcă în mașina gri, semnaliză dreapta și dispăru după colț.

Soles urcă în cabină. Treapta de pe partea pasagerului îi trase de coaste. Maxim așteptă până se așeză înainte să pornească motorul.

Motorul făcu schimbătorul să tremure între ei.

— Ți-a făcut cu mâna.

— Am văzut.

— Nu. Ție ți-a făcut cu mâna. Ca un vecin. Ca unul pe care îl vezi în fiecare dimineață la chioșc.

Soles trase centura peste piept cu mâna dreaptă. Catarama se prinse în haină. Maxim o eliberă fără să spună nimic.

— Cine era?

— Avocatul lui Kerr.

Maxim se uită în oglindă spre locul gol dintre duba albă și mașina oficială.

— Avocatul lui Kerr, repetă. Care parchează pe locuri rezervate.

— Da.

— Și conduce o mașină gri.

— Da.

— Pe care a spălat-o peste tot, mai puțin jumătate din număr.

Soles nu răspunse. Maxim băgă camionul în viteză.

— Un om foarte ordonat, spuse și ieși din parcare.

Bulevardul era aglomerat. Maxim conducea mai încet decât de obicei, verificând oglinzile mai des decât drumul din față. La al doilea semafor, Soles îl văzu uitându-se de două ori la rând în oglinda din dreapta.

— Nu ne urmărește.

— Știu.

— Atunci la ce te uiți?

— La mașina din spatele nostru. E roșie. Mă liniștește.

Soles verifică. O femeie din mașina roșie își aranja părul. Se întoarse cu fața înainte.

Telefonul lui Maxim vibră în suportul de lângă bord. Pe ecran apăru numele unei firme. Maxim respinse apelul cu degetul mare, fără să-și ia ochii de la drum.

— Ce ți-a spus anchetatorul înăuntru? întrebă Maxim. Tot.

Soles îi povesti. Frauda cu banii din donații. Lucrările de pe maluri, ce fusese plătit și ce fusese făcut. Carnetul lui Kale și primăria, după declarația lui Kerr. Fraza din curte și felul în care o explicase Kerr. Maxim ascultă până la capăt. Numai la fraza aceea i se strânseră degetele pe volan.

— Și partea cu malurile? întrebă la sfârșit. Pe aia o crezi?

— Poate. Tata ar fi observat. Observa tot.

— Atunci ce nu crezi?

— Restul. Că a venit singur. Că știa exact cât trebuia să știe și nimic mai mult.

Maxim se gândi la asta până la următoarea intersecție.

— Și avocatul ce ți-a spus?

— Că acum pot să mă odihnesc.

— Frumos din partea lui. Poți?

— Nu.

— Nici eu.

Telefonul vibră din nou. Același nume de firmă. Maxim răspunse pe difuzor.

— Da. Îl duc acasă. După aia vin pentru ridicare.

Răspunsul dispecerului se auzi prin cabină. Clientul anulase. Altul urma să preia și cursa următoare.

— Atunci trece-mă pentru luni, spuse Maxim. Te-am auzit.

Închise și puse telefonul cu ecranul în jos lângă suport.

— Aveai ceva azi, spuse Soles.

— Aveam.

— Și?

— Și acum îl am luni.

Soles se uită la el. Maxim ținea ochii pe drum, bărbia ușor ridicată așa cum o ținea când nu voia să i se vadă ceva pe față.

— Nu trebuia să stai toată dimineața în parcare.

— N-am stat toată dimineața. Am stat două ore și cincizeci de minute. Am numărat porumbeii de pe acoperiș. Sunt unsprezece. Unul șchiopătează.

— Maxim.

— Șchiopătează, dar e cel mai curajos. Primul la firimituri.

Soles se întoarse spre geam. Pe trotuar, un bărbat trăgea după el un cărucior cu sifoane goale. Se gândi la ghetele lui Maxim de lângă ușa camerei de oaspeți, la diminețile în care vărul lui pleca la muncă după ce hrănea câinii, la toate drumurile care începuseră cu „nu trebuie să vii” și se terminaseră cu Maxim venind oricum. Nu știa ce îi datora pentru ele. Faptul că erau familie făcuse prea ușor să nu se mai întrebe cât îl costa ajutorul.

— Nu trebuie să faci asta, spuse.

— Ce anume?

— Să mă duci peste tot.

— Camionul te duce. Eu sunt aici mai ales ca să descurajez cutia de viteze.

Soles aproape zâmbi.

— Ce-au spus despre cursa următoare?

— Că o ia cineva de încredere.

Maxim ținu ochii pe drum. Zâmbetul îi dispăru lui Soles.

Pe strada lor, Lucky îi auzi înainte să oprească. Lătratul lui veni din spatele porții, urmat de cererea limpede a Minei să fie lăsată să treacă. Maxim trase la bordură și lăsă motorul pornit.

— Intri? întrebă Soles.

— Trebuie să duc camionul înapoi. Vin acasă mai târziu.

Soles coborî. Rămase o clipă cu o mână pe portieră.

— Mulțumesc.

— Pentru porumbei?

— Pentru tot.

Maxim încuviință o dată, cu privirea trecând pe lângă el spre poartă.

— Încuie-o.

— E zi, răspunse Soles.

— Încuie-o și ziua.

Soles își întoarse șoldul din calea salutului lui Lucky, protejându-și pieptul. Mina sărea pe lângă ei până când îi spuse „Așteaptă”. Se așeză, cu coada măturând pământul, în timp ce Lucky încerca să-și vâre capul sub mâna lui Soles. După ce încuiă poarta, amândoi îl urmară spre casă. Când ajunse la ușă, se uită înapoi.

Camionul era încă acolo. Motorul mergea. Prin parbriz, Soles îl văzu pe Maxim încercând încă un apel. Niciun răspuns. Vărul lui lăsă telefonul jos și rămase cu ambele mâini pe volan.

Stătu așa până când Mina se plictisi și intră în casă.

Apoi camionul plecă.

Până la șapte seara, Soles hotărâse să-l întrebe pe Ivo despre tatăl lui. Mărturisirea îi oferise un motiv. Nu-i oferise pe nimeni care să-i poată spune dacă Kale știuse într-adevăr despre fraudă.

Maxim dusese camionul înapoi la depou și încă nu ajunsese acasă. Soles îi lăsă un mesaj spunându-i unde avea de gând să meargă. Încă aștepta un răspuns când Varren sosi cu mâncare.

— În seara asta? întrebă Varren.

— Înainte să hotărască Ivo că m-a uitat.

— Conduc eu.

Pe drum, Soles îi povesti despre mașina avocatului și despre cuțitul din curtea lui Ivo. Varren ascultă, apoi îl întrebă ce avea să facă dacă Ivo refuza din nou.

— Plec, spuse Soles.

Voia să fie adevărat.

Parcară lângă rampa pentru bărci și coborâră spre șopron. Dincolo de el, podețul traversa vechea albie. Un șir jos de blocuri de piatră despărțea poteca de sus de pietrișul de lângă apă; noroiul umplea spațiile dintre ele.

Obloanele lui Ivo erau închise. Soles bătu și așteptă. Nimic.

Se întorceau spre pod când cineva se mișcă în spatele celui mai apropiat bloc.

— Ivo?

Soles coborî pe pietriș. Varren rămase pe poteca de deasupra lui.

Lovitura îl prinse pe Soles sub coaste înainte să vadă vreo mână. Vechea rană din piept se strânse când se îndoi și tot aerul îi ieși din plămâni. Se sprijini în palma bună, iar pietrișul îi tăie pielea.

Un pumn alb îi trecu pe lângă față. Se trase înapoi spre bloc, iar următoarea lovitură izbi piatra lângă urechea lui.

Femeia făcu un pas înapoi, scuturându-și mâna.

Gluga îi încadra o față pătrățoasă și îngustă, cu sprâncene grele și un nas care mai fusese rupt. Era mai scundă decât Soles, compactă în umeri, cu greutatea mutându-se ușor de pe un picior pe altul. Ambele mâini îi erau înfășurate în bandă albă.

Între ea și apă, pietrișul era tare. În spatele lui se afla golul dintre blocuri. Deasupra, poteca ducea înapoi la Varren și la mașină. Avea nevoie de loc să se întoarcă fără să-i ofere spatele.

— Stai, spuse.

Ea intră din nou.

Soles își ridică brațele. Pumnul ei i le împinse în obraz, apoi celălalt îl lovi în coastă înainte să poată coborî cotul. Izbi blocul atât de tare încât pierdu aerul pe care abia îl recăpătase.

Era mai mică decât Maxim. Era cel mai stupid lucru pe care mintea lui i-l putea oferi, dar continua să i-l ofere. Loviturile acelea n-ar fi trebuit să aibă atâta greutate.

O certitudine cunoscută se ridică prin durere: închide distanța, pune-o jos.

Se aruncă spre picioarele ei.

Ea păși într-o parte. Umărul lui îi rată șoldul, mâna rănită nu reuși să-i prindă haina, iar ea îl lovi în partea de sus a spatelui când trecu. Căzu în genunchi, cu podețul mai departe decât înainte.

Certitudinea dispăruse. Coastele nu.

Se ridică sprijinindu-se de bloc, încercând să-și țină fața acoperită. Ea ar fi putut să-l lovească din nou. În schimb, se retrase și expiră lung, cu brațele lăsate moi.

— Frumos salut azi-dimineață, spuse. Avocatul. Foarte emoționant.

— Ai fost la secție.

— Tot apari pe unde apare și el.

— E avocatul lui Kerr.

— Știu al cui avocat e.

Îl privi ștergându-și gura.

— Te-a trimis aici? Să-i spui lui Ivo că poate toată lumea să nu mai întrebe?

— Am venit pentru tata.

Ochii i se îngustară, dar deja își rotea umerii. Își lovi încheieturile înfășurate una de alta, își coborî bărbia și trase aer adânc în piept.

Soles privi în sus spre Varren. Era tot pe poteca de sus, cu mâinile împreunate în față.

— Spune-i, zise Soles.

Femeia se mișcă înainte ca Varren să răspundă.

De data asta, Soles se retrase pe lângă bloc. Își ținea brațul drept peste față și pe cel stâng, bandajat, lipit de corp. Un pumn îi prinse brațul ridicat; se răsuci odată cu lovitura și călcâiul i se afundă în noroiul dintre pietre.

Ea se opri la marginea pietrișului.

Următorul ei pas ar fi ajuns la el. Nu-l făcu. Pumnii îi rămaseră sus în timp ce aștepta ca el să iasă.

Soles își auzea respirația, prea scurtă, prea rapidă. Altceva din el rămânea destul de calm ca să observe unde îi erau picioarele. Aceeași atenție detașată care urmărise masa de consiliu a regelui începu să separe lucrurile: terenul tare, respirația, pauza.

Nu-i oferea nicio cale să nu-l mai doară.

Se deplasă de-a lungul blocului, încercând să ajungă la poteca de deasupra. Gheata îi alunecă în gol. Ea îl urmă pe pietriș, tăindu-i drumul spre pod, dar nu intră în noroi.

De două ori acum.

— Nu-l cunosc pe omul ăla, spuse. El a venit la mine.

— Și tu ai venit la Ivo. Zi plină.

Lovitura veni spre fața lui. Soles se feri prea târziu; pumnul îi atinse obrazul și îl întoarse spre bloc. Mâna bună îi găsi marginea de sus. Se ținu de ea, înghițind gustul de sânge.

Apoi se retrase din nou. Umerii îi coborâră odată cu aerul pe care-l eliberă și își scutură brațele ca să le destindă.

Soles o privi în loc să se repeadă la ea.

Trăsese aer înaintea fiecărui atac. Când lovea, rămânea pe teren tare, ocolindu-l în loc să-l urmeze în gol. Când expira, se oprea.

Nu știa ce însemna. Știa că nu mai putea suporta încă un atac cât timp încerca să-și dea seama.

Poteca de deasupra blocurilor era doar puțin mai sus decât umărul lui. Îi vedea pantofii lui Varren. Niciun pas nu coborâse spre el.

— Varren!

Prietenul lui se uită la el. Soles se așteptase la alarmă, la un ordin să se oprească, la orice. Degetul mare al mâinii stângi a lui Varren se mișca peste articulațiile celeilalte mâini. Fața îi purta o atenție atât de deplină încât, pentru o clipă, Soles avu senzația că întrerupsese ceva.

Femeia își aduse din nou pumnii unul lângă altul.

Soles își desprinse mâna dreaptă de pe bloc. Palma îi sângera. Cea bandajată era inutilă pentru prins, iar o inspirație adâncă îl durea prea tare ca s-o poată face.

Ea putea sta acolo toată noaptea, respirând și venind spre el. El nu putea.

Își ținu călcâiul în noroi și îi urmări umerii ridicându-se.

Ea traversă pietrișul în timp ce Soles încerca să se tragă mai sus pe lângă bloc.

Nu putea urca destul de repede. Putea rămâne acolo cu capul acoperit sau putea ajunge la ea înainte să vină următorul pumn. Se împinse din piatră spre ea.

Pumnul ei îi izbi brațul ridicat. În loc să încerce să-l oprească, Soles se lăsă dus de lovitură și intră peste ea, închizându-și brațul drept în jurul taliei ei. Mâna bandajată prinse material, dar nu-l putu ține. Coastele aproape îl îndoiră între ei.

Ea își fixă picioarele și îi împinse antebrațul în umăr ca să-l întoarcă.

Pentru o clipă, Soles vru să-i dea drumul. Apoi aceeași greutate pe care o simțise lângă pistolul lui Kerr se așeză prin trupul lui. Rămase în picioare. Nu-i opri durerea. Îi permise să continue să se miște prin ea.

Golul era lângă el. Se întoarse spre el cu femeia prinsă la piept.

Ea încercă să-l ocolească pe pietriș. Soles mai împinse un pas, obligând-o să-l urmeze. Un călcâi intră în noroi. Celălalt căută teren tare și alunecă după el.

Respirația i se frânse.

Antebrațul de pe umărul lui își pierdu greutatea imposibilă. Ea își desfăcu celălalt braț ca să-și păstreze echilibrul. Soles simți deschiderea și o lovi sub coaste cu cotul drept.

Ea se îndoi. O împinse în bloc și îi dădu drumul, prinzând marginea de sus înainte ca propriile picioare să-l lase.

Câteva secunde nu se mișcă niciunul.

Ea se ridică prima, cu o palmă noroioasă pe piatră. Garda îi urcă din nou, dar strâmb. Umerii îi oscilau de efortul de a o ține. Soles voise să nu-l mai poată lovi. Acum nu mai putea, iar nevoia lui de a continua nu dispăruse.

Recunoscu asta înainte s-o înțeleagă.

— Destul, spuse.

Cuvântul ieși jos și sigur. Mâinile ei coborâră puțin.

Pumnul lui drept o lovi în nas.

O văzuse oprindu-se. Avusese timp să știe asta înainte de lovitură și o dăduse oricum.

Ea căzu într-un genunchi. Două mâini îl prinseră pe Soles de umeri din spate.

— Soles. Uită-te la mine.

Varren coborâse de pe potecă. Îl întoarse pe Soles cu spatele la ea și se așeză destul de aproape încât să-i blocheze vederea benzii albe.

— Aici. Uită-te la mine.

Soles se uită.

Pe drumul de deasupra lor trecu o mașină. Auzi cauciucurile pe asfaltul ud, apoi propria respirație. Pumnul îi era încă strâns. Încet, îl desfăcu.

Varren îi dădu drumul.

Femeia își șterse nasul cu încheietura și se uită la banda înroșită.

— Ai lovit după gong.

— Ce?

— Nici măcar nu știi ce înseamnă. Normal.

Se ridică sprijinindu-se de bloc, respirând pe gură. Se uită la Varren mai mult decât se uitase la Soles.

— Antrenorul lui?

— Un prieten, spuse Varren.

— Ți-a luat ceva timp.

Varren nu spuse nimic. Și Soles aștepta o explicație, dar femeia se întorsese din nou spre el.

— Spune-i lui Ivo să-și aleagă mai bine mesagerii.

— N-am venit pentru mesajele lui Ivo. Kale era tatăl meu.

Ea încremeni. Sângele îi ajunse la buza de sus și îl șterse fără să pară că observă.

— Atunci ar fi trebuit să rămâi cu poliția.

Trece pe lângă el și porni spre podeț. Scândurile scârțâiră sub pașii ei.

În Soles se ridică o iritare bruscă. Nu-i spusese că putea pleca.

Strânse blocul până când senzația trecu. Regele se așteptase ca o încăpere întreagă să-l aștepte pe el. Asta nu însemna că Soles trebuia să se supună aceleiași așteptări.

Varren îi puse o mână sub cot.

— Hai. Te duc acasă.

— De ce n-ai oprit-o?

Prietenul lui privi spre pod.

— Am crezut că poți scăpa de ea. M-am înșelat.

— Ți-am cerut.

— Am auzit.

Răspunsul nu făcu nimic pentru furia lui. Soles își smulse brațul, făcu un singur pas în sus pe pantă și trebui să se oprească. Varren așteptă. În cele din urmă, Soles acceptă din nou brațul oferit.

Nu merseră direct acasă. Îl durea destul de tare când respira încât Varren îl duse la centrul de urgență. Soles stătu sub o lumină puternică în timp ce cineva îi curăța palma și îl întreba unde fusese lovit. Trebui s-o spună cu voce tare: încă o bătaie, înainte ca primele răni să se fi vindecat.

Pansamentul de pe piept era intact. Radiografia arătă o coastă fisurată și nimic mai grav. Îi dădură instrucțiuni pe care le mai auzise și îi spuseră să se întoarcă dacă respirația i se înrăutățea.

Când asistenta întrebă cine avea să stea cu el peste noapte, Soles dădu numele vărului său. Varren stătea lângă scaun cu ambele lor haine pe un braț. Niciunul nu-l corectă.

Acasă, Varren îl așeză pe canapea cu un pahar cu apă și ceva rece învelit într-un prosop. Ușa camerei lui Maxim de la etaj era închisă. Soles nu se simțea în stare să-l trezească pentru a-i explica încă o vizită la albie.

Telefonul i se aprinse pe masă. Îl întoarse cu fața în jos.

Varren rămase lângă canapea până când Soles se uită la el.

— Poți să pleci, spuse Soles.

Varren își luă haina. La ușă ezită, apoi îi ură noapte bună. Soles îl privi plecând fără să încerce să-i facă despărțirea mai ușoară.

Mai târziu, somnul îl duse înapoi în Grădină.

Arborele lumina slab deasupra pământului cenușiu. Soldatul stătea dincolo de frunzele lui înguste. Mai departe, în jurul rădăcinilor, regele stătea lângă frunzele lui late, cu o mână închisă pe nimic, iar Elias era aplecat înainte ca peste o pagină pe care Soles nu o putea citi.

Nu se apropie de niciunul. Voia un loc unde să stea fără să-i poată atinge nimeni coastele.

Aproape de partea îndepărtată a trunchiului, o plantă joasă prinse lumină.

Soles se opri. Fusese doar un contur pal printre celelalte. Acum lumina îi urmărea tulpinile, subțire și aproape de pământ. Îngenunche și citi piatra de la bază.

Phenom.

Dincolo de ea nu stătea nimeni. Soles atinse o frunză cu un deget. Îi opuse rezistență.

Dincolo de plantă, pământul se albi.

— IV —

Primul om pe care îl omorî Venom mâncase făină crudă.

Stătea întins pe o parte, lângă ascunzătoare, cu genunchii strânși la piept și mâinile albe până la încheieturi. Mâncase din sac cu pumnii, fără s-o frământe, fără s-o coacă, cum mănâncă oamenii când nu mai așteaptă nimic. Era tânăr. Nu cu mult mai mare decât Venom. Avea obrajii scobiți și buzele crăpate de frig, exact ca Dace, exact ca toți cei șapte rămași din cei unsprezece de la început.

Orașele de pe câmpie arseseră cu doi ani înainte. Fumul umpluse cerul, apoi refugiații drumurile. Acum până și drumurile erau goale.

În toamna aceea, Dace îl găsise în beciul cu grâne, lângă doi șobolani morți, tremurând, cu membrele lungi strânse sub el și fața palidă de băiat întinsă peste pomeți ascuțiți. Venom gustase pasta din rădăcina neagră înainte s-o pună în momeală, ca să știe cât era de amară.

Tremurase două zile. În a treia, Dace îi spusese Venom și tot grupul râsese, chiar și Hollis, puțin. Venom nu se supărase. În cele două zile învățase că o jumătate de unghie de pastă îi amorțea limba, iar o unghie întreagă îi amorțea mâinile.

Pusese mai mult de atât în sacul lăsat deschis lângă ascunzătoare.

Se întoarse și vomită lângă trunchiul unui copac. Nu ieși decât apă. Când se îndreptă, Hollis era lângă el. Scoase o bucată de sfoară, o tăie cu dinții și o înfășură de două ori în jurul încheieturii lui stângi. Legă strâns un nod, apoi trase altul peste el.

— Pentru animale nu le legi, spuse ea. Animalele le mănânci.

Se uită spre omul din zăpadă.

— Pe ăștia îi porți.

În seara aceea, Dace îi puse în mână cea mai bună bucată din căprioara pe care o prinseseră cu o zi înainte.

— Mănâncă, Venom.

Numele era același. Tonul nu.

Rămase treaz în noaptea aceea, strângând nodul cu dinții. Ruinele de pe dealul din est stăteau negre pe fundalul cerului: pietre prea mari și prea netede pentru mâinile oricui din regiune. Nimeni nu se ducea acolo.

În iarna asta avea să moară altcineva. Nu el.

Douăzeci de ierni mai târziu, sfoara de la încheietura lui nu se mai vedea.

Nodurile se înghesuiseră unul în altul până se îngroșaseră ca o rădăcină veche înfășurată în jurul unei pietre. Le știa numărul fără să le numere, așa cum știa fiecare potecă spre ascunzătorile lui.

Pe drumuri, oamenii nu știau aproape nimic despre el, motiv pentru care vorbeau atât de mult. Unii îi spuneau Venom, pentru fântânile din care nu mai bea nimeni după aceea și pentru taberele găsite dimineața adormite și reci. Alții îi spuneau Phantom, fiindcă nimeni nu-l vedea venind și foarte puțini trăiau suficient cât să-l vadă plecând.

Undeva între cele două, într-un han, în gura cuiva care auzise ambele nume și le amestecase, se născuse al treilea. Phenom. Nici otravă, nici fantomă. Ceva care se întâmpla.

Numele acela rămăsese.

Guvernatorul orașului de pe câmpie nu-l rosti cu voce tare. Doar împinse hârtia peste masă, ținându-și degetele departe de ea de parcă ceva ar fi putut trece de la Phenom prin pagină. Orașele reconstruite erau mai mici și mai urâte. Guvernatorii lor aveau nevoie ca oamenii să fie găsiți.

Pe hârtie era un nume, un sat și o sumă.

— Merek a fugit cu solda pe o iarnă întreagă pentru armată, spuse guvernatorul. S-a baricadat într-o fermă cu doi oameni și un câine. Vrem dovadă.

Phenom citi suma. Nu negocie. Nu negocia niciodată. Oamenii care veneau să-l caute îi știau prețul.

Doi bărbați stăteau lângă ușă în mantii vopsite în negru, fără însemne. Tineri, drepți, cu mâinile unde trebuiau. Phenom îi văzuse intrând și recunoscuse imediat felul în care se mișcau, fiindcă se mișca la fel. La încheieturi li se vedeau sfori. Curate, cu câte două sau trei noduri fiecare. Așezate la distanțe egale.

— Oamenii lui Dace, spuse guvernatorul, urmărindu-i privirea. E loc și pentru tine. Plătim bine, iarnă după iarnă. Nu doar pentru fiecare cap.

— Nu lucrez cu alții.

Guvernatorul nu insistă. Scrise ceva într-un registru, iar Phenom plecă fără să se mai uite la cei doi de lângă ușă.

Petrecu trei zile deasupra fermei, într-o râpă sufocată de mărăcini, și nu făcu decât să observe.

Câinele era bătrân și dormea des. Cei doi paznici erau frați, judecând după chipuri, și se certau la fiecare schimb de gardă.

Înainte de zori, Merek mergea la latrina din spatele hambarului pe aceeași potecă, cu un felinar în mână. Se simțea în siguranță acolo fiindcă o parcurgea în fiecare zi. Phenom făcuse și el cândva greșeala aceea.

În a patra noapte, câinele primi o bucată de carne și se culcă lângă poartă. Nu se mai ridică.

Pe poteca din spatele hambarului, sub zăpadă proaspătă, Phenom întinse o capcană din sârmă legată de o creangă de măr îndoită lângă gard.

Între latrină și hambar, poteca bătătorită cotea pe lângă gard. Un om care ar fi alergat drept spre latrină ar fi tăiat prin zăpada din interiorul curbei. Acolo, Phenom îngropă o scândură plină de cuie, cu vârfurile în sus. Apoi se așeză lângă gard, dincolo de colțul hambarului, și așteptă. Frigul nu-l mai deranjase de mulți ani.

Merek ieși cu felinarul în mână, încă pe jumătate adormit. Lațul îi prinse gleznele, iar creanga se eliberă cu pocnetul unui bici. Omul zbură cu capul în jos, felinarul se sparse în zăpadă, iar el începu să țipe.

Primul frate ieși desculț, cu un topor. Tăie drept prin zăpadă spre țipete, în loc să urmeze curba de lângă gard. Cuiele îi străpunseră talpa până la os. Căzu și nu mai știu ce să apuce mai întâi.

Al doilea ieși mai atent, cu sulița în mână, ținându-se aproape de perete. Phenom îl lăsă să treacă de colțul hambarului, apoi părăsi gardul și veni în urma lui. Îl prinse de păr și îi tăie gâtul dintr-o singură mișcare, ținându-l până când nu mai fu nevoie.

Apoi se întoarse la cel cu cuiele prin picior. Omul îl văzu venind și încercă să se târască. Phenom nu-i lăsă timp nici pentru asta.

Merek atârna cu capul în jos, cu fața umflată de sânge, și îl privea fără să poată spune ceva ce Phenom nu mai auzise. Banii. Ascunzătoarea. Copiii. Un frate în oraș care putea plăti mai mult decât guvernatorul.

Phenom îl ascultă până la capăt. Le datora asta tuturor. Apoi îi tăie lui Merek mâna dreaptă, cu inelul încă pe ea, pentru guvernator, iar restul fiindcă nu lăsa niciodată în urmă ceva care s-ar fi putut întoarce după el.

Pe drum, legă trei noduri noi, strângându-le cu dinții, unul lângă altul în rădăcina din jurul încheieturii.

Trei ierni mai târziu, propriul lui nume era pe hârtiile guvernatorului.

Refuzase contractul greșit sau stricase planul greșit. Și guvernatorul avea stăpâni. Care dintre ei îl voia mort avea să afle după ce scăpa.

Știa doar că acum îl vânau oameni care nu făceau greșeli de începători. Nu mergeau pe traseele pe care le foloseau în fiecare zi. Nu dormeau de două ori în același loc. Nu alergau spre țipete.

Știau lucrurile pe care le știa el.

Guvernatorul îi numea Vânători pe oamenii lui Dace. Phenom râsese de nume: oameni înfometați cu un topor și o femeie care lega noduri, acum în mantii vopsite și cu soldă pe timp de iarnă.

Acum nu mai râdea.

Timp de șase săptămâni traversă mlaștini, dormi în copaci scorburoși și mâncă orice găsea. Își auzea urmăritorii așa cum ar fi vrut el însuși să fie auzit: un pas care se oprea când se oprea și el, o cioară ridicându-se dintr-un loc unde nu ar fi trebuit să fie nimeni.

În a șaptea săptămână ajunse la stejarul despicat de pe panta nordică.

El și Dace își făcuseră prima ascunzătoare acolo, în iarna de după făina crudă. Phenom încă îi înlocuia proviziile la fiecare doi ani. Băgă mâna sub rădăcini și scoase un burduf cu apă și un cuțit de rezervă.

Stejarul stătea la marginea de sus a unei poieni mici. O pantă scurtă cobora de la rădăcini spre o piatră joasă aflată sub ramurile exterioare. O potecă îngustă ocolea spatele trunchiului și ieșea deasupra pietrei.

Un laț păzea poteca aceea. Îl pusese prima dată cu nouă ani în urmă și întindea din nou sârma ori de câte ori reumplea ascunzătoarea. Aruncă o privire spre el, apoi ridică burduful.

Bău. Apa era rece și avea gust de piele veche.

Abia după a treia înghițitură simți amărăciunea.

Încremeni cu burduful la gură. Cineva ascunsese amărăciunea sub gustul pielii. Venom o cunoștea dintr-un beci cu grâne de acum mai bine de douăzeci de ani.

Rădăcină neagră.

O jumătate de unghie. Limba îi amorți.

Aruncă burduful și porni în jos pe panta scurtă, spre poiană, înainte să poată hotărî unde să se ducă. Mâinile îi amorțiră la jumătatea drumului spre piatra joasă. O unghie întreagă. Se uită la cuțit. Degetele îi erau încă strânse pe mâner, dar nu le simțea atingându-l.

Nu gustase niciodată mai mult de atât.

Cinci mantii negre se desfășurară prin poiană la amurg. Doi așteptau jos. Trei urcau spre el: unul drept înainte, unul din lateral, unul ocolind spre stejar. Îl lăsară să se clatine până la piatra joasă.

Phenom se opri lângă ea, cu stejarul în susul pantei, în spatele lui. Nu putea traversa poiana fără să treacă pe lângă ei. Avea nevoie ca unul să-i intre în rază cât timp încă se putea mișca.

Gândul era limpede. Genunchiul continua să i se îndoaie când încerca să-l îndrepte.

Se lăsă să cadă pe genunchiul acela și își coborî capul. Primul Vânător se apropie prea mult, prea încrezător în otravă, și se aplecă peste el.

Phenom așteptă până când fața îi ajunse deasupra mâinii cu cuțitul. Apoi înfipse lama sub bărbia omului. Nu simțea mânerul și nici rezistența. Își privi mâna și împinse din umăr până când omul rămase nemișcat. Trupul se lăsă peste el. Phenom dădu drumul mânerului, iar omul căzu în zăpadă în fața pietrei.

Al doilea ocoli trupul din lateral. Phenom încercă să se întoarcă. Umerii i se mișcară; picioarele nu veniră cu ei. Lama îi deschise coastele înainte să poată ieși din cale.

Prinse încheietura înarmată, o trase peste umăr și se lăsă pe o parte lângă piatră. Vânătorul se prăbuși înainte peste el. Phenom îi prinse brațul la piept și apucă ceafa omului cu mâna liberă. Nici strânsoarea aceea nu o simțea. Își apăsă antebrațul pe gât și izbi capul de marginea pietrei. O dată. Din nou. Gâtul cedă, iar trupul se înmuie.

Încheietura omului îi alunecă de pe piept. Sângele din coastele lui Phenom întunecă zăpada de sub el. Se uită la el și încercă să-și aducă genunchii sub trup.

Al treilea nu păși peste morți. Ocoli în susul pantei, pe după stejar, de-a lungul potecii firești, cea pe care ar fi luat-o oricine avea minte. Phenom îl văzu dispărând după trunchi. Nu-și putea aduce picioarele sub el destul de repede ca să-l urmeze.

Vânătorul păși pe poteca îngustă. Lațul vechi îl prinse de gât. Se smuci înapoi, iar bucla se strânse. Mâinile îi săriră la gât.

Phenom încercă să se ridice. Picioarele încetară să-l mai țină.

Căzu pe spate în zăpadă, cu ochii la ramurile stejarului. Dincolo de ele, cerul era senin. Undeva după trunchi, cineva se zbătu în laț, apoi se opri. Pași traversară poiana. Cei doi oameni rămași se opriră la distanță.

Apoi unul se apropie.

Dace veni mai aproape, acum cu barba albă și greu în mantia neagră. O sfoară îi înconjura încheietura stângă: puține noduri, la distanțe egale, legate de altcineva.

Se lăsă pe vine lângă el.

— Tu ne-ai învățat, spuse.

Phenom încercă să răspundă. Limba nu-l ascultă. Hollis v-a învățat.

Dace păru să înțeleagă oricum.

— Hollis ne-a învățat să trăim, spuse. Tu ne-ai învățat restul.

Își scoase cuțitul. Phenom se uită la lamă fără să simtă nimic.

Dace îi luă încheietura stângă, o ridică și tăie sfoara.

Rădăcina de noduri se desprinse greu, lipită de piele după atâția ani, lăsând în urmă o dungă albă și netedă, ca o cicatrice care nu fusese niciodată rană.

Dace o cântări în palmă. Apoi o legă în jurul propriei încheieturi, peste sfoara curată, și strânse nodul cu dinții.

— Pe ăștia îi porți, spuse. Asta a zis ea.

Se ridică. Phenom îl auzi îndepărtându-se, apoi vocea joasă spunându-i celuilalt să nu se apropie până când trupul nu era rece.

Frigul urcă prin el ca apa prin pânză. Nu durea. Rădăcina neagră nu lăsa loc durerii. Lăsa loc doar frigului și gândurilor, care veneau limpezi și încete, unul după altul.

Pentru o clipă îl văzu de sus pe omul de sub stejar: încheietura stângă goală, ochii deschiși spre cer. Cunoștea fața aceea, lungă și îngustă, cu barba întunecată pe zăpadă.

Îl cunoștea pe omul acela.

Căzu înapoi în el.

Zăpada de sub ceafă nu mai era rece.

Ramurile stejarului se întunecară pe un cer care se întuneca și el, încet, până când nu le mai putu deosebi. Nu mai avea mâini. Nu mai avea picioare. Încă avea gura, abia, și puțin aer.

— Nu iarna asta, șopti.

Iarna nu ascultă.

❦