Capitolul III · Garanția

Răspunsul lui Serren veni sâmbătă dimineață prin Krista. Îi putea primi luni la cinci, în pavilion. Sub confirmare, ea îi redirecționase încă o frază din mesajul lui:

Dacă este vorba despre obligațiile asumate la admitere, ar fi mai bine să precizați ce anume credeți că a rămas neachitat.

Soles își aminti mesajul pe care i-l arătase Krista la masă. Întrebaseră despre Kerr, despre recomandarea lui și despre condițiile admiterii. Nu susținuseră că le datora cineva ceva.

Ai vorbit separat cu el? scrise.

Nu.

Desfăcu foaia cu întrebări și mai adăugă una: ce obligații credea Serren că veniseră să ceară să fie îndeplinite?

Confirmă că putea ajunge și îi ceru Kristei să înceapă conversația.

De ce?

Nota despre scaun și cuvântul pe care i-l spusese lui Maxim erau încă în telefon. Știa ce scria acolo fără s-o deschidă.

Fiindcă îl cunoști. Și fiindcă eu o să vreau să ajung prea repede la Kerr.

Bine. Dar dacă ajunge el la Kerr înaintea ta, nu-l opri.

N-o să-l opresc.

Îl sună pe Maxim după prânz. De data asta îi spuse înainte de întâlnire: ziua, ora, locul și cine mergea. Citi fraza lui Serren cuvânt cu cuvânt, fiindcă simțea că, din memorie, ar fi început să sune altfel.

Maxim ascultă până la capăt.

— Obligații, repetă.

— Noi n-am scris nimic despre obligații.

— Atunci crede că știți ceva ce nu știți.

— Sau crede că sunt altcineva.

Se auzi un scaun târându-se pe beton.

— Luni la cinci am o livrare în cealaltă parte a orașului, spuse Maxim. O pot muta mai devreme. Aștept în camion pe strada din spatele grădinii. Nu intru.

Soles aproape îi spuse că nu era nevoie. Își aminti mâna însângerată pe treapta camionului și îl lăsă pe Maxim să termine.

— Bine.

— Și dacă ieși pe altă ușă decât cea pe care ai intrat, îmi dai mesaj.

— Îți dau.

— Nu doar când ajungi iar acasă.

— Știu.

— Bun. Încerc să nu mai aflu planurile noastre de la paramedici.

Varren trecu pe la el duminică. Aducea pâine, ca de obicei, și o cutie cu ceva ce femeia de la magazin îi recomandase fără să-i spună ce era. O deschiseră la masă și o examinară cu seriozitatea a doi bărbați care nu voiau să fie primii care recunoșteau că nu știau cum trebuia mâncat.

— Cred că se încălzește, spuse Soles.

— Eu cred că ne-a vândut ce-i mai rămăsese.

Îl încălziră. Era bun.

Soles îi povesti despre mesajul lui Serren și despre Maxim, care avea să aștepte în camion. Varren ascultă rupând colțul unei felii de pâine în bucăți tot mai mici pe care nu le mânca.

— Deci nu mergi singur.

— Nu.

— Bine.

O spuse simplu, iar Soles avu impresia că îi văzu umerii relaxându-se. Varren strânse firimiturile de lângă farfurie.

— Și după? întrebă.

— După ce?

— Dacă Serren îți spune de ce a garantat pentru Kerr, ce faci cu informația?

Soles se gândi. În primele zile ar fi răspuns pe loc. Acum întrebarea părea mai grea decât cele pe care le puseseră pe foaie.

— Dacă cineva l-a trimis pe Kerr, spuse în cele din urmă, vreau să-l văd. Vreau să-mi spună în față de ce.

— Și dacă ar face-o? Dacă ai înțelege?

Varren își ținu ochii pe firimituri.

— Să înțeleg nu înseamnă să-l iert.

— Nu. Nu înseamnă.

— Înseamnă că știu pe cine trebuie să opresc.

Varren încuviință, își șterse degetele și se ridică să pună ceainicul.

— Cei mai mulți oameni nu ajung niciodată să știe pe cine urăsc, spuse cu spatele la el. Urăsc o formă. O umbră. Să știi exact cine e aproape că e un lux.

— Nu se simte ca unul.

— Nu. Nici pentru mine.

Mai târziu, după ce Varren plecă, Soles ieși în grădină. Seara se răcorise, în timp ce sera încă păstra din căldura zilei. Udă rândurile din capăt și se opri la florile lui Mary. Nu avea nimic de făcut acolo. Rămase totuși până când apa începu să se adune în jurul tulpinilor și Mina veni să vadă de ce stătea nemișcat. Închise furtunul.

Se gândi la ce îi spusese lui Varren. Că voia să-l vadă. Cuvintele erau adevărate, dar lăsaseră un gust ciudat, ca și cum ar fi repetat o promisiune făcută cândva de altcineva.

Intră în casă.

Înainte de culcare vizită cealaltă Grădină. Copacul și plantele luminoase rămăseseră unde le lăsase. Leonatus stătea dincolo de frunzele înguste; Decimus, în spatele celor late. Niciunul nu se întoarse când Soles vorbi.

Voia ca unul dintre ei să-i spună cum să vorbească cu Serren. În schimb, îi reveni ultima dimineață a regelui: oameni așteptând în jurul unui muribund, cu mâinile destul de aproape ca să ajute.

Soles deschise ochii. Lăsă întrebările unde le putea găsi.

Luni lucră în magazie până la trei, fiindcă altfel s-ar fi uitat la ceas din zece în zece minute. Îndreptă un suport strâmb, apoi trebui să-l corecteze din nou. Mâna bandajată îl lăsa să țină cheia, dar nu s-o strângă până la capăt. De două ori trebui să se oprească și să aștepte să treacă pulsația din degete.

La patru se schimbă și puse foaia cu întrebări în buzunarul de la piept. Nota despre scaun rămase nedeschisă.

Krista îl aștepta la intrarea publică a grădinii cu copia permisă a referinței din registru și cu o eșarfă subțire pe care continua s-o aranjeze deși nu bătea vântul. Când îl văzu, se uită întâi la mâna lui, apoi la față.

— Ai dormit?

— Destul.

— Minți la fel de prost ca Maxim.

— L-ai întâlnit o singură dată.

— A fost suficient.

Porniră pe aleea principală spre pod.

— I-am scris azi-dimineață, spuse ea. N-a mai răspuns.

— Poate nu mai era nimic de răspuns.

— Poate.

Pe pod, Soles aruncă o privire spre apa întunecată și continuă să meargă.

Dincolo de gardul de fier, camionul galben era parcat lângă bordură, cu Maxim la volan. Soles îi trimise un mesaj.

Intrăm.

Răspunsul veni înainte să ajungă la pavilion.

Vă văd.

Bărbatul de la ușa pavilionului o salută pe Krista pe nume. Serren îi aștepta sus. Un tânăr în vestă îi conduse pe o scară de lemn, pe lângă fotografii vechi ale grădinii, și deschise o ușă în capăt.

Încăperea era mică și luminoasă, cu o fereastră spre canal și trei fotolii așezate în jurul unei mese joase. Pe perete, sub sticlă, atârna o mască: frunze întunecate suprapuse, cu câteva aurii strecurate lângă tâmple.

Soles se opri în fața ei.

Nu era nicio etichetă dedesubt. Din oricare dintre fotolii, Soles ar fi putut s-o vadă.

— E a lui, spuse Krista încet.

— Știu.

Krista ceru apă; Soles refuză. Când tânărul plecă, Soles se așeză lângă perete, cu mâna bandajată pe genunchi. De aici putea vedea și ușa, și fereastra. Își alesese locul fără să se gândească.

Scoase foaia din buzunar, o desfăcu, apoi o împături din nou.

Krista se așeză lângă el.

— Eu încep, îi aminti.

— Tu începi.

Un bărbat suplu, cu spatele drept, într-un costum gri, deschise ușa. Avea părul alb și scurt, fața lungă și un dosar subțire sub braț. O salută pe Krista, apoi studie fața lui Soles și mâna bandajată.

— Luați loc, spuse Serren, deși amândoi erau deja așezați. Să vedem ce a rămas neîncheiat.

Serren se așeză cu spatele la fereastră, cu dosarul închis pe genunchi. Lumina îi lăsa fața în umbră.

— Domnișoara Krista scrie că vreți să vorbiți despre Kerr, spuse. Aș prefera să știu de la început în numele cui ați venit.

— Al nimănui, spuse Krista.

— Atunci de ce sunteți doi?

Krista puse copia referinței din registru pe masă și răspunse calm.

— Fiindcă eu vă cunosc pe dumneavoastră, iar el îl cunoaște pe Kerr.

Serren își mută privirea spre Soles.

— Îl cunoști.

— L-am văzut de două ori, spuse Soles.

— Și de ce te interesează?

Soles își simți palma bandajată apăsând în genunchi. Voia să răspundă repede, cu tot ce avea, și să urmărească ce se întâmpla pe fața bărbatului. Se uită la Krista. Stabiliseră că ea avea să înceapă. Nu stabiliseră cine avea să spună partea asta.

— Kerr mi-a omorât părinții, spuse.

Serren rămase nemișcat. Soles urmări după o reacție, dar nici măcar mâinile de pe dosar nu se încordară.

— Când?

— Acum câteva săptămâni. În curtea noastră. Vineri seara.

— Și ai raportat asta…

— Anchetatorului. Da.

Serren puse dosarul pe masă, cu marginea aliniată la blatul ei.

— Atunci am înțeles greșit mesajul vostru, spuse. Am crezut că ați venit pentru bani.

Krista ridică privirea de la referința din registru.

— Ce bani?

Tânărul se întoarse cu apa și cafeaua lui Serren. Serren așteptă până plecă înainte să ridice ceașca.

— Clubul nu admite pe oricine, spuse. Ați văzut asta. Un membru care recomandă pe cineva își pune numele lângă al lui. Dacă persoana admisă are datorii față de club, membrul care a recomandat-o răspunde pentru ele până sunt achitate.

— Kerr avea datorii? întrebă Krista.

— Kerr a fost admis cu o datorie. Asta spune anexa pe care ați căutat-o în arhivă.

Lângă Soles, Krista înțepeni.

— Arhivarul mi-a spus că ați cerut-o, continuă Serren. Nu vă reproșez. Ați fi aflat oricum de la biroul comitetului, o săptămână mai târziu și cu mai multe formulare.

— Ce fel de datorie? întrebă Soles.

— Una pe care n-ai înțelege-o fără să știi cum funcționează grădina.

— Explică-mi!

Cererea ieși mai tare decât intenționase. Sprâncenele lui Serren se ridicară foarte puțin, iar sub palma lui Soles, pentru o fracțiune de secundă, apăru marginea curbată a unui lemn care nu era acolo. Își retrase mâna de pe brațul fotoliului și o puse în poală.

Nu așa.

— Te rog, adăugă.

Serren lăsă ceașca jos.

— După inundație, grădina avea nevoie de oameni care să reconstruiască malurile, aleile și serele. Contractele au fost atribuite în grabă. Unele firme au lucrat bine. Altele au lucrat repede. Kerr lucra pentru una dintre cele din urmă. Nu ca muncitor. Se ocupa de ce nu încăpea în contracte.

— Adică?

— Lucrurile despre care oamenii de aici preferă să nu știe. Un furnizor care nu voia să livreze. Un paznic care văzuse prea mult. Un utilaj care dispărea de pe un șantier și reapărea pe altul.

Krista puse un deget lângă intrarea copiată.

— Și clubul l-a primit pentru asta?

— Clubul l-a primit fiindcă îi datora ceva. Kerr rezolvase cândva o problemă pentru câțiva membri ai comitetului. Nu vă spun care. Nu cunosc fiecare detaliu și nu vi l-aș spune nici dacă l-aș cunoaște. Admiterea în club a fost plata pe care a cerut-o. În schimb, comitetul i-a cerut să despăgubească grădina pentru o parte din pagubele făcute de firma lui. Aceea este datoria.

— Și tu ai garantat pentru el, spuse Soles.

— Am garantat pentru el.

— De ce?

Serren nu răspunse imediat. Privi spre fereastră, spre canalul care curgea încet pe sub pavilion, iar lumina îi atinse fața pentru prima dată. Era mai bătrân decât păruse în ușă. Pielea de sub ochi era subțire, aproape translucidă.

Soles își ținu privirea pe el. Serren era precis în privința lucrurilor pe care nu voia să le spună. Era greu de crezut că nu mai avea nimic de apărat.

— Fiindcă m-a rugat cineva.

— Cine?

— Un bărbat căruia îi datoram o favoare.

— Numele lui.

Krista atinse ușor brațul lui Soles. El înțelese gestul și tăcu.

— Nu vi-l dau, spuse Serren. Nu fiindcă vreau să-l protejez pe Kerr. Nu mai am niciun motiv să-l protejez. Ci fiindcă omul acela nu are nimic de-a face cu ce mi-ai spus. Mi-a cerut să recomand pe cineva care îl ajutase și pe el cândva, iar eu am făcut-o. Dacă îți dau numele, te vei duce la el cu aceeași întrebare cu care ai venit la mine și vei afla la fel de puțin.

— Asta hotărâm noi, spuse Soles.

— Nu. Asta hotărăsc eu. Tu hotărăști ce faci cu refuzul meu.

Mâinile lui Serren se odihneau pe genunchi. Refuzul fusese calm, de parcă se gândise deja cât avea să-l coste.

Krista vorbi înaintea lui Soles.

— Când l-ați văzut ultima dată pe Kerr?

— Acum opt zile, spuse Serren.

Soles simți cum i se strânge pieptul.

— Aici?

— La mine acasă. Seara, neanunțat. Avea o vânătaie pe față, iar mâna dreaptă îi era bandajată. Mi-a cerut bani.

Mâna dreaptă. Soles își aminti brațul pe care îl izbise de portiera camionului. Fusese prea speriat de pistol ca să observe ce făcuse impactul.

— I-ați dat?

— Nu.

— De ce?

— Fiindcă garanția mea acoperea o datorie față de grădină. Nu acoperea un bărbat care pleca din oraș noaptea.

— V-a spus că pleacă?

— Mi-a spus că trebuie să plece. Că îl căuta cineva.

Serren se uită la Soles fără să ascundă ce înțelesese.

— Nu mi-a spus cine. Presupun că acum știu.

Se auzi o ușă pe coridor. Soles notă data în telefon. Krista așteptă să termine.

— I-ați spus anchetatorului? întrebă.

— Până azi, nu aveam nimic să-i spun. Faptul că un membru al clubului cere bani nu e o infracțiune.

— Acum aveți.

Serren își puse palma pe dosar.

— Dacă luați copia, îl sun chiar eu pe anchetator astăzi. Numele meu este pe ea; vreau să audă de la mine înainte să o ceară de la biroul comitetului.

Krista trase referința din registru mai aproape.

— Sunați-l, spuse Soles.

Soles se aplecă înainte, cu antebrațele pe genunchi. Coastele îl înțepau, dar nu se lăsă pe spate.

— Unde locuia?

— Nu știu. Adresa din dosarul de admitere aparține firmei. Firma s-a închis acum un an.

— Și unde mergea când nu era aici?

— Nu l-am întrebat niciodată. Nu era genul de om căruia să-i pui întrebări pe care n-ai vrea să le pui în fața altora.

Soles adăugă în nota din telefon vizita lui Kerr și mâna rănită. Omul care îi ceruse lui Serren să garanteze pentru el rămânea fără nume.

Când ridică privirea, Serren îl urmărea.

— Domnule Soles.

— Da.

— Îmi pare rău pentru părinții dumneavoastră.

Soles așteptă o explicație sau o precizare. Compasiunea fu tot ce îi oferi Serren. Tocmai asta o făcu mai ușor de crezut.

— Mulțumesc.

— Încă un lucru.

Serren deschise dosarul și îi întinse Kristei singura foaie dinăuntru.

— Anexa. Copia mea. Biroul comitetului are originalul.

Krista o luă cu ambele mâini. Soles se aplecă spre ea. Textul avea doar câteva rânduri dactilografiate, cu o semnătură jos și alta alături, mai mică și mai înclinată. Valoarea datoriei. Termenul, un an. Numele lui Serren lângă cuvântul garant. Și, pe un rând separat, o condiție pe care Soles o citi de două ori:

Pe durata garanției, membrul nu va accepta însărcinări din partea unor persoane din afara clubului fără știrea garantului.

— A încălcat-o, spuse Krista încet.

— Nu știu, răspunse Serren. Nu mi-a spus niciodată despre vreo însărcinare. Poate asta înseamnă că n-a existat niciuna. Poate înseamnă că nu mi-a spus.

— De ce ne-o dați? întrebă Soles.

Serren închise dosarul gol.

— Fiindcă ați venit cu întrebarea potrivită, chiar dacă la început ai pus-o prost.

Se ridică. Krista se ridică și ea. Soles o făcu mai încet, cu o mână pe brațul fotoliului, iar de data asta sub palmă nu era nimic în afară de catifea.

La ușă, Serren se opri.

— Dacă îl găsiți înaintea mea, spuse, spuneți-i că garanția mea s-a încheiat.

Tânărul îi conduse jos. Krista puse anexa în mapa cu hârtii și așteptă până ieșiră afară ca să vorbească.

— Trebuie să-i spun arhivarului, zise atunci. Că am copia.

— De ce?

— Fiindcă tot trebuie să lucrez cu oamenii ăștia după ce pleci tu.

Soles încuviință. Își aminti condiția pusă de ea la masă și nu mai adăugă nimic.

— Ai făcut bine că ai început conversația, spuse după câțiva pași.

— Tu ai început-o. Eu doar am ajuns prima.

— Am greșit partea cu „explică-mi”.

— Da. Dar ai reparat-o repede.

Pe alee, aspersoarele porniseră din nou. Soles își scoase telefonul.

Ieșim. Pe aceeași cale pe care am intrat.

Răspunsul lui Maxim veni aproape imediat.

Vă văd. Mergi încet — ții mâna pe piept de parcă ai furat ceva.

Mâna bandajată îi era apăsată pe buzunarul de la piept, unde ținea foaia cu întrebări. Nu observase. O lăsă pe lângă corp și continuă spre poartă lângă Krista.

Maxim îi aștepta la colț, cu motorul pornit și geamul coborât pe jumătate. Când îi văzu apropiindu-se, se aplecă peste scaunul pasagerului și deschise portiera din interior.

Krista se opri pe trotuar.

— Mă întorc, spuse. Arhivarul încă e acolo.

— Acum? întrebă Soles.

— Acum. Dacă aude de la altcineva că am copia, n-o să mai conteze că i-am spus și eu.

Deschise mapa și îi întinse lui Soles anexa.

— Fă-i o fotografie. Trimite-o anchetatorului. Eu îi explic arhivarului de unde a venit înainte să-i mai cerem altceva.

Soles fotografie pagina de două ori, a doua oară mai de aproape, ca semnăturile să se vadă clar. Îi dădu mapa înapoi. Krista o închise, o băgă sub braț și îl privi o clipă, apoi se uită la Maxim.

— Nu-l lăsa să facă nimic în seara asta.

— Pe el? spuse Maxim. L-am lăsat vreodată?

Krista zâmbi, îi făcu semn lui Soles și porni înapoi spre grădină. El urcă în camion.

— Ei? întrebă Maxim.

Soles îi povesti tot ce aflase, de la masca de sub sticlă până la mâna dreaptă bandajată. Îi citi condiția din anexă de pe ecranul telefonului, cuvânt cu cuvânt.

Maxim nu băgă camionul în viteză până nu termină.

— Mâna dreaptă, repetă.

— Brațul i-a lovit portiera camionului. Nu știu cât de rău. Știm că încă avea pistolul când a fugit.

— Deci l-ai costat ceva.

Soles se uită la propria mână bandajată și încercă să și-o imagineze pe a lui Kerr la fel.

— Și i-a cerut bani lui Serren, continuă Maxim. Unui om despre care nu știa sigur că îi va da. Înseamnă că nu mai avea la cine să meargă.

— Sau ceilalți nu mai voiau să-l vadă.

— Același lucru.

Maxim băgă camionul în viteză și intră în șirul din spatele unui autobuz.

— Mai era ceva, spuse Soles.

— Ce?

— Am grăbit lucrurile acolo. La început. I-am spus „explică-mi” de parcă lucra pentru mine.

Maxim îi aruncă o privire scurtă.

— Și?

— M-am corectat. Krista m-a oprit mai târziu, când am insistat pentru un nume.

— Atunci de ce-mi spui?

Soles privi pe geam. Voia să-i spună despre lemnul curbat de sub palmă și despre senzația care venise odată cu acel cuvânt — că toți cei din încăpere trebuiau să tacă până vorbea el. Nu știa cum s-o spună fără să sune ca un om care încă se trezea din somn.

— Fiindcă data trecută nu ți-am spus ce plănuiam, zise în cele din urmă. Acum îți spun și ce am făcut prost.

Maxim nu răspunse imediat. Autobuzul porni, iar mașinile din fața lor începură să se miște una câte una.

— Bun, spuse. Cu asta pot lucra.

Merseră o vreme fără să vorbească. Soles deschise din nou fotografia anexei și o mări până când literele începură să se spargă în pixeli.

— Firma lui Kerr, spuse. Serren a zis că a lucrat la restaurarea grădinii după inundație. Că s-a închis acum un an.

— Am auzit de ea.

— Ai transportat materiale pentru ei pe atunci?

— Eu nu. Lucram în altă parte atunci. Dar cunosc pe cineva care le-a transportat piatră de pavaj și pământ aproape doi ani.

Soles se întoarse spre el.

— Bren.

— Bren.

— Nu mai vrea să ne vadă.

— Nu vrea să-l trimitem după întrebări fără să-i spunem despre ce e vorba, îl corectă Maxim. Nu e același lucru.

Soles se gândi la Bren în curtea depozitului, spunându-i lui Maxim că putea să fi zis despre ce era vorba.

— Mă duc la el, spuse. Mâine. Îi spun de la început.

— Te duc eu. Dar tu vorbești.

— Bine.

— Și nu pleci de acolo direct spre orice adresă îți dă.

— N-o să plec.

Maxim se uită încă o dată la el și își întoarse privirea la drum.

Anchetatorul îl sună pe la șase, când Soles era deja acasă și hrănise câinii.

Serren îl contactase deja. Anchetatorul confirmă că primise copia trimisă de Soles din camion. Întrebă cine le-o dăduse și dacă originalul era încă la biroul comitetului. Soles îi redă răspunsurile lui Serren fără să-și adauge propriile concluzii.

Mesajul Kristei veni o jumătate de oră mai târziu.

I-am spus arhivarului de unde a venit copia. M-a întrebat dacă acum comitetul răspunde mai repede la cereri decât el. I-am spus că a voastră a fost una neobișnuită.

Soles verifică dacă mesajul către anchetator fusese livrat, apoi îi scrise Kristei să-i mulțumească. Șterse mesajul, îl scrise din nou și trimise aceleași cuvinte.

Pentru ce? Că am comandat apa?

Pentru că am pornit-o.

Eu am pornit-o, iar tu ai încheiat-o cu Kerr. Serren nu ne-ar fi dat pagina dacă nu i-ai fi spus despre părinții tăi.

Soles privi mesajul mai mult decât ar fi trebuit. Nu știa dacă avea dreptate.

Maxim era sus, verificând cu depozitul ridicările pentru ziua următoare. Varren veni după lăsarea întunericului. Pentru o dată nu adusese mâncare; luă o sticlă cu apă din frigider cu ușurința unui om care știa pe ce raft se afla. Lucky se așeză totuși lângă scaunul lui, sperând.

— Ai mers, spuse Varren.

— Am mers.

Soles îi povesti. A doua oară veni mai ușor. Varren ascultă cu sticla între palme, fără s-o deschidă, și îl opri o singură dată, la vizita lui Kerr.

— Acum opt zile?

— Așa a spus.

— Noaptea?

— Noaptea. Fără să anunțe.

Varren încuviință și își coborî privirea spre sticlă. O rostogoli o dată între palme, apoi o lăsă jos fără s-o deschidă.

— Și cine îl caută? întrebă.

— N-a spus.

— Dar tu crezi că ești tu.

— Cine altcineva?

Varren ridică din umeri.

— Un om ca Kerr are de obicei mai mulți oameni pe urmele lui decât își dă seama. Datorii. Promisiuni. Lucruri pe care le-a făcut pentru alții și despre care acei oameni ar prefera să nu mai știe nimeni.

— De unde știi?

— Nu știu. Așa sunt oamenii ca el.

O spuse simplu, apoi se aplecă să-l scarpine pe Lucky în spatele urechii. Câinele își lăsă capul pe genunchiul lui Varren cu un oftat lung și mulțumit.

— Și omul care l-a rugat pe Serren? întrebă Varren fără să ridice privirea.

— Serren nu vrea să-i spună numele.

— Ai insistat?

— Krista m-a oprit.

— Poate a avut dreptate, spuse Varren. Poate chiar nu are nimic de-a face cu asta. Oamenii își cer favoruri unii altora tot timpul. Asta nu înseamnă că știu la ce va fi folosită favoarea.

— Asta a spus și Serren.

— Atunci poate e adevărat.

Soles se uită la el. Varren continua să-l scarpine pe Lucky la ureche cu mișcări lente și egale. Nu era nimic neobișnuit în fața lui. Tonul era același pe care îl folosea când oferea cafea pe terasa de lângă piscină.

— Mâine mă duc la Bren, spuse Soles. Cu Maxim.

Mâna lui Varren se opri o clipă pe capul câinelui, apoi continuă.

— Bine.

— Nu merg singur.

— Te-am auzit.

Varren se ridică să pună apa, luând două căni din dulap fără să întrebe. Soles mai adăugă un rând în notă: Bren — firma de după inundație. Cine altcineva lucra acolo?

După ce Varren plecă, Soles se așeză pe scaunul de lângă perete, ales fără să se gândească. Își puse palma pe marginea lemnului și așteptă cealaltă formă, curbată și caldă.

Nu simți nimic. Lemnul era drept și rece.

Nu știa dacă se bucura sau era dezamăgit.

Maxim porni camionul la opt în dimineața următoare. Soles le spălă cănile și își aduse haina la poartă. Vărul lui era aplecat peste volan, reglând oglinda pasagerului.

— Vibrează când merge motorul, spuse Soles.

— Numai când încearcă cineva să se uite în ea.

— O funcție de siguranță excelentă.

Maxim coborî și strânse suportul slăbit în timp ce Soles privea de pe treaptă. Îl testă înainte să urce înapoi.

— Gata?

Soles își verifică telefonul, anexa și numele firmei. Îi spusese deja lui Bren că veneau și de ce. Era mai ușor decât să ajungă cu explicația ascunsă în spatele dinților.

— Gata.

Maxim întinse mâna.

— Ce?

— Zahărul.

Soles simți pliculețele în buzunarul hainei, luate din bucătărie din obișnuință. I le dădu.

— Puteai să spui că vrei cafea.

— Aștept până poți s-o cari fără să decorezi scaunul.

Puse pliculețele în torpedou și plecă de la casă.

Depozitul lui Bren arăta la fel, numai că rampele de încărcare erau goale, iar un bărbat cu un furtun spăla betonul lângă poartă. Maxim opri înainte de apă.

— Tu vorbești, îi aminti.

— Știu.

— Eu stau acolo și arăt bine.

— Atunci s-ar putea să dureze.

Maxim îi aruncă o privire lungă.

— Te dor coastele. Gura e bine. Păcat.

Bren îi văzu din ușa biroului, își lăsă hârtiile pe un raft și veni spre ei ca un om care hotărâse dinainte cât timp avea să le acorde.

— Maxim.

— Bren.

Bren se uită la Soles. La față, apoi la mâna bandajată.

— Am auzit ce s-a întâmplat în fața atelierului de lângă râu.

— De asta am venit, spuse Soles. Ca să vă spun de la început.

Bren își încrucișă brațele, dar rămase. Soles îi spuse ce ascunsese prima dată: Kerr, împușcătura de lângă camion și ce spusese Serren despre firmă după inundație, datoria și faptul că Kerr ceruse bani după împușcătura de la atelier, cu mâna dreaptă bandajată. Lăsă deoparte doar certitudinea stranie din propriul trup. Recomandarea, numele lipsă și anexa erau lucruri în privința cărora Bren putea alege dacă să-i ajute.

Bren ascultă până la capăt. Apoi se întoarse spre Maxim.

— Vezi? N-a fost greu.

— Și eu i-am spus același lucru, zise Maxim.

— Tot ce mi-ai spus la telefon a fost că treci pe la depozit.

— Și am trecut.

— Și eu am aflat că șoferul meu a dat numele unui om care a tras în puștiul ăsta.

Bren își frecă ceafa și privi betonul ud.

— Bine, spuse. Firma se numea Banks. Nume mare pentru ce făceau. Au avut contracte în grădină aproape doi ani după inundație. Le-am transportat piatră de pavaj, pământ, pietriș. Uneori și oameni, când li se strica camionul.

— Kerr lucra acolo? întrebă Soles.

— Kerr nu lucra nicăieri. Kerr era prin preajmă. Venea dimineața cu șeful de echipă, stătea o oră, pleca. A doua zi, vreun furnizor care întârziase cu livrările dispărea. Nu definitiv. Doar începea să livreze la timp.

— Și șeful de echipă?

Bren se uită la Maxim, nu la Soles.

— Îți dau numele ăsta ție. Dacă Ivo întreabă de unde îl ai, îl ai de la tine, nu de la mine. Încă-mi trimite lucrări.

— De la mine, spuse Maxim.

— Ivo.

Maxim își ridică sprâncenele.

— Ivo Sarn?

— Îl cunoști?

— Știu de el. A lucrat și în docuri.

— Tot acolo e, spuse Bren. La vechea albie, lângă șoproanele pentru bărci. Când firma s-a închis, i-a păstrat pe oamenii care n-aveau unde să meargă. Dacă Kerr are pe cineva în orașul ăsta care îi dă o saltea fără să întrebe de ce, acela e Ivo.

Soles notă numele, apăsând mai tare decât era nevoie.

— Mai e ceva, spuse Bren.

Soles ridică privirea.

— Nu ești primul care întreabă de Kerr în ultima vreme.

— Poliția?

— Nu. Poliția a venit acum o săptămână. A luat declarația șoferului și a plecat. Omul ăsta a venit alaltăieri. Fără uniformă. N-a lăsat un nume.

— Cum arăta?

Bren se gândi.

— Bine îmbrăcat. Politicos. Mai politicos decât e nevoie într-un depozit. A întrebat de Kerr de parcă știa deja ce aveam să-i spun. Voia doar să vadă dacă îi spun același lucru.

— Și ce i-ai spus?

— Că nu-l cunosc pe Kerr.

Maxim scoase un sunet scurt pe nas.

— Prima dată când am venit noi, ne-ai trimis la șoferul tău.

— Pe tine te-a adus Maxim, îi spuse Bren lui Soles. Pe el nu l-a adus nimeni.

Soles aruncă o privire spre poartă, apoi înapoi la Bren.

— Dacă se întoarce?

— Dacă se întoarce, îi spun că tot nu-l cunosc. Și te sun.

Dădu mâna cu Maxim, apoi cu Soles, prinzând doar degetele care ieșeau din bandaj.

— Data viitoare spune-mi ce întrebi înainte să-mi bagi șoferul în poveste, spuse.

— Așa fac, răspunse Soles.

Înapoi în camion, Maxim lăsă motorul oprit cât timp Soles îi trimise anchetatorului noul nume și locul.

— Te gândești la omul politicos, spuse Maxim.

— Mă gândesc că s-ar putea să ajungă altcineva la Kerr înaintea noastră.

— Atunci ai grijă ca anchetatorul să știe și partea asta.

Soles adăugă relatarea lui Bren la mesaj. Voia să meargă direct la vechea albie. Să o spună fu mai greu decât să întindă mâna spre portieră.

— Putem să ne uităm azi?

— Am o livrare. Mâine ridic o încărcătură prin apropiere. Pot merge pe jos să văd care șopron e al lui.

— Singur?

— De pe aleea publică. Nu-i bat la ușă.

Maxim privi cabina galbenă reflectată în fereastra biroului.

— Și las asta după colț. Cunoaște camionul.

Soles își lăsă telefonul jos. Ceruse un plan care să nu depindă de vărul lui trăgându-l iar de pe drum.

— Spune-mi înainte să te apropii.

— Nu mă apropii. Îți spun înainte să mă uit.

Porni motorul și verifică oglinda înainte să se pună în mișcare.

La prânz, Soles îi scrise Kristei despre Banks și Ivo. Lăsă deoparte omul politicos, apoi șterse mesajul și îl scrise din nou cu totul.

Răspunsul ei veni o oră mai târziu.

Banks apare în inventarul donațiilor. De două ori.

Nu ca donator.

Ca ce?

Ca beneficiar.

Soles citi cuvântul de mai multe ori. O firmă care reparase grădina putea fi plătită din donații, îi scrise. Asta nu era ciudat.

A fost plătită de două ori pentru aceeași lucrare. A doua oară după ce fusese deja recepționată. N-am terminat de citit.

Începu să-i scrie că nu trebuia să se grăbească din cauza lui, apoi șterse. Se grăbea fiindcă găsise o întrebare și nu știa cum s-o lase jos.

În seara aceea, în timp ce spăla vasele, se surprinse zâmbind la gândul acesta. Apoi își aminti vizitatorul lui Bren, punând întrebări la care deja știa răspunsurile.

Înainte de culcare, Soles verifică poarta. Se obligă să plece după ce încercă zăvorul o singură dată.

În somn ajunse la copac. Soldatul stătea dincolo de frunzele înguste; regele, mai departe de-a lungul rădăcinilor. Soles fusese atât de concentrat asupra celor două siluete încât aproape rată lumina mai mică dintre ele.

O plantă cu tulpini fine și ramificate se ridica limpede din pământul cenușiu. Lumina îi urma nervurile frunzelor. Nu stătea nimeni lângă ea.

Privi înapoi spre celelalte plante, încercând să-și amintească dacă locul fusese gol înainte.

Soles citi piatra de la baza plantei.

Elias Vey.

Atinse o frunză. Se îndoi în loc să-i treacă prin deget.

— III —

Sirena începu în timp ce doctorul Elias Vey verifica ultima pagină de calcule. Ridică privirea spre luminile roșii de deasupra ușii laboratorului. De luni întregi lucrase prin alarme. De data asta, oamenii alergau pe coridor.

Își frecă ochii și își puse ochelarii la loc. Slăbise peste iarnă, cu umerii încovoiați deasupra biroului și părul nepieptănat încadrând o față lungă, cu obrajii supți. Ultimele verificări aveau să stabilească dacă dispozitivul funcționa. Până atunci nu putea trimite rezultatele jos.

— Sigilează Sectorul Trei! strigă cineva. Breșă în perimetrul nordic!

Elias trase pagina mai aproape. Apărarea complexului era responsabilitatea armatei. A lui era să termine.

La câteva sute de metri sub el se afla lucrul pe care mii de oameni îl construiseră timp de șase ani. Cei mai mulți contribuiseră cu câte o piesă fără să cunoască întregul. În ordinele militare, era prima armă atomică.

Ura termenul. Îi făcea munca să sune simplu: o bombă mai mare de aruncat peste oameni pe care cel care dădea ordinul nu avea să fie nevoit să-i vadă vreodată. El pornise de la o întrebare despre materie. Armata îi ceruse să măsoare răspunsul în orașe.

Ușa se deschise. Colega lui intră cu haina desfăcută, un dosar la piept și sânge pe mânecă.

— Al tău? întrebă Elias.

— Nu.

Trase zăvorul.

— Sunt înăuntru.

— Se ocupă armata.

— Vânătorii, Elias.

Creionul i se opri. Văzuse fotografii: posturi de comandă distruse cu zidurile exterioare intacte, generali morți în încăperi încuiate. Existau povești despre oameni alterați și magie recuperată din ruine. Se îndoise de povești. Fotografiile erau mai greu de respins.

— Cât timp?

— Zece minute. Poate mai puțin.

Verifică ceasul de deasupra mesei.

— Am nevoie de cinci.

— Trebuie să plecăm.

— Unde?

Muntele fusese ales tocmai fiindcă nimeni nu putea ajunge la ei. Acum tunelul feroviar era singura ieșire, iar lifturile puteau fi blocate din centrul de comandă. Colega lui își puse mâna peste hârtii.

— Le distrugem și mergem la adăpost.

— Șase ani.

— Dacă ne găsesc aici, pierdem mai mult de șase ani.

Lăsă creionul jos. Înainte de război fusese profesor, cu o casă prea mare pentru el după moartea soției. Apoi o bombă căzuse în cartierul estic, unde locuia fiica lui.

Când armata îi ceruse ajutorul, acceptase înainte să știe ce voiau. Odată ce aflase, rămăsese.

Crezuse că o asemenea armă avea să facă războiul imposibil. Nimeni nu putea continua după ce o vedea folosită. În ultima vreme încerca să-și amintească ce justificase certitudinea aceea.

Mâna colegei rămase pe hârtii.

— Cinci minute, spuse.

Ea își deschise dosarul.

— Trei.

— Atunci nu mă mai întrerupe.

Comparară valori, împingând foi peste masă unul către altul. Sirena îi împiedica să se audă bine. Elias trebui să scrie încă o dată un număr fiindcă îi tremura mâna.

Un impact răsună undeva în complex. Colega lui se opri deasupra unei coloane. El verifică rândul următor.

Alt impact, mai aproape. Focuri de armă.

— Elias.

— Aproape.

Șterse un simbol, verifică rândul precedent și îl scrise din nou. Pentru câteva secunde, războiul dispăru. Șase ani ajunseseră la o pagină, iar pagina se ținea. Simți o satisfacție aproape copilărească.

Ușa se îndoi spre interior.

Colega lui se retrase spre capătul apropiat al mesei. Următoarea lovitură smulse zăvorul din perete.

— Du-te! strigă Elias.

— Vino cu mine!

Strânse hârtiile. O foaie alunecă; o prinse de masă cu încheietura. Le putea arde. Își văzu în minte orașul fiicei, apoi privi ce ținea în mâini.

Alte orașe puteau dispărea din cauza muncii lui. Poate altele aveau să fie cruțate fiindcă exista. Nu putea spune care dintre posibilități o ținea în mâini. Își strânse paginile la piept.

Ușa cedă.

Primul bărbat care intră purta armură neagră fără însemne. Colega lui scoase un pistol. Înainte să-l poată ridica, Vânătorul îi prinse încheietura și îi răsuci brațul în jos. Osul trosni. Pistolul alunecă sub masă.

Ea căzu într-un genunchi. El îi ținu încheietura, imobilizând-o într-o poziție din care nu se putea ridica fără să tragă de ruptură.

Elias se retrase spre capătul îndepărtat al mesei. Un al doilea Vânător trecu pe lângă femeia îngenuncheată și se opri în fața lui.

— Doctor Elias Vey?

— Da.

Arma se ridică. Elias puse hârtiile pe masă și își ridică mâna goală.

După șase ani și mii de calcule, totul depindea de un străin care îi știa numele.

Ceasul încă mergea. Trebuia să trimită rezultatele jos, să le explice, să se asigure că fuseseră înțelese.

— Așteaptă.

Țeava rămase la nivelul pieptului.

— Nu înțelegi ce este aici.

— Înțelegem destul.

Colega lui încercă să se îndrepte. Vânătorul care îi ținea brațul îl trase mai jos, iar ei i se tăie respirația. Amândoi bărbații stăteau între ei și ușa deschisă.

— Atunci știi că dacă mă omori nu oprești asta.

Bărbatul ezită. Elias aproape râse. Ideea exista. Arde hârtiile, omoară pe toată lumea din complex: până la urmă cineva avea să ajungă la aceleași întrebări.

Ezitarea dură mai puțin de o secundă. Elias o văzu așa cum vedea o eroare într-o coloană, toată deodată și prea târziu ca să pretindă că n-o observase.

Se lăsă în jos.

Nu făcuse nimic repede de ani întregi. Genunchii îi loviră podeaua, ochelarii îi alunecară pe nas, iar pistolul era acolo sub masă, lângă pantoful colegei, unde se oprise. Mâna i se închise pe el înainte să fi terminat de hotărât.

Ea a rămas fiindcă am cerut cinci minute.

Vânătorul care îi ținea brațul stătea la trei metri, într-o parte. Elias nu trăsese niciodată cu o armă. Știa ce făcea una. O masă mică, foarte multă viteză și o armură făcută de oameni care calculaseră aceeași aritmetică.

Nu în piept. În gât.

Trase.

Zgomotul umplu încăperea și interiorul craniului său. Vânătorul tresări. Glonțul lovise armura sub braț, iar omul se uită în jos la locul acela cum te uiți la o mână pusă pe mânecă. Nu-i dădu drumul la încheietură.

Elias ținti mai sus. Mâna refuza să stea unde o punea. Tremurase deasupra numărului și tremura acum, iar al doilea glonț trecu pe lângă umărul bărbatului și se înfipse într-un dulap de oțel.

Vânătorul se uită atunci la el.

Elias prinse marginea mesei și se trase în sus pentru al treilea foc.

Glonțul îi lovi pieptul. Se poticni în masă. Următorul îl lovi sub claviculă, iar picioarele îi cedară. Brațul îi mătură hârtiile de pe masă.

La început simți surpriză. Apoi podeaua rece.

Colega lui striga. Întinse mâna spre piciorul mesei, dar nu se putea trage mai aproape. O pagină se așeză în fața lui: ecuația finală, urma frecată acolo unde ștersese simbolul.

Sângele se întinse peste ea.

Nu.

Degetele îi rămaseră prea scurte. Putea vedea colțul îndoit. Încercă din nou.

Doar puțin mai mult.

Își petrecuse viața măsurând timpul. Două minute deveniseră mai mari decât orice număr scrisese vreodată.

Respirația i se opri.

Laboratorul se îndepărtă. Își văzu trupul de sus, colega lângă el, Vânătorii mișcându-se printre mese. Paginile încă alunecau pe podea.

Ecuația fu ultimul lucru pe care îl mai putu vedea.

❦

Miercuri dimineață, Soles se trezi cu mâna bună apăsată pe piept. Dormitorul era tăcut. Încă vedea pagina de pe podeaua laboratorului, dar ecuația îi aluneca deja din memorie. Își coborî mâna și întinse după telefon.

Maxim îi scrise la șapte și jumătate.

Plec. Nu te uita la telefon din cinci în cinci minute.

Nu mă uit.

Nici măcar nu apucasem să las telefonul jos.

Soles lăsă telefonul pe masă, cu ecranul în jos, și se duse să hrănească câinii. Lucky îl urmă până la sac, apoi înapoi la masă, apoi iar la sac, convins că traseul trebuia repetat până se schimba ceva. Mina stătea în ușă și îi privea pe amândoi cu superioritatea cuiva care mâncase deja în imaginație.

După zece minute întoarse telefonul. Nimic.

Ieși în magazie și se apucă de suportul strâmb. Îl desfăcu, îl măsură și îl prinse la loc exact în aceeași poziție. Era drept. Fusese drept și înainte. Maxim avea să spună oricum că era strâmb.

La nouă, telefonul vibră.

Am găsit locul. Mai stau puțin.

Atât. Soles scrise Și? apoi șterse. Scrise Ce vezi? apoi șterse și asta. Lăsă telefonul pe bancul de lucru și se întoarse la suport, care nu mai avea nimic în neregulă.

Krista sună pe la zece. De data asta nu îi scrise.

— Ești acasă?

— Da. De ce?

— Fiindcă ce am găsit nu e ceva ce vreau să-ți trimit într-o fotografie.

Soles se așeză pe treapta magaziei.

— Spune-mi.

Se auzi foșnet de hârtie, apoi vocea ei veni mai aproape de telefon.

— Ți-am spus că Banks apare în inventarul donațiilor ca beneficiar. Am găsit facturile. Cele mai multe sunt pentru materiale. Piatră, dale, pământ vegetal. Cantități mari, trecute drept lucrări la maluri. Și sunt câteva pentru servicii.

— Ce fel de servicii?

— Închirieri de utilaje. Una este pentru o macara plutitoare. Consolidarea malului de-a lungul sectorului vechii albii, cu blocuri de piatră aduse pe barjă. Trei luni de lucru.

Soles nu spuse nimic.

— Pe factură apare și numele macaralei, continuă Krista. Nu știu dacă înseamnă ceva pentru tine. „Marta”.

Treapta de sub el era rece. O simți prin pantaloni, apoi prin palma pe care o sprijinise pe lemn.

— Soles?

— Înseamnă.

Krista așteptă.

— Macaraua tatălui meu, spuse. Kale era șef mecanic pe ea. Îi spunea „bătrâna”. Mama zicea că, dacă Marta ar fi fost femeie, ar fi divorțat de el cu ani în urmă.

Krista scoase un râs scurt și liniștit, apoi se opri, nesigură dacă avea voie.

— Îmi pare rău.

— Nu. Era o glumă bună. Mama o spunea de fiecare dată când pleca în tură.

Tăcură. Din casă, Lucky lătră de două ori la ceva de pe stradă, apoi renunță.

— N-a pomenit niciodată de Banks? întrebă Krista.

— Nu știu. Poate. Vorbea despre lucrări, nu despre firme. Ce ridicaseră, cât de rău fusese vântul. Dacă se stricase ceva. Eu niciodată…

Se opri. Nu întrebase niciodată cine plătea lucrarea. Nu-l interesase. Îl interesase cum putea Marta să ridice un bloc de zece tone de pe o barjă fără să se încline.

— Pe factură, spuse Krista, cantitățile sunt foarte mari. Mai mari decât cred că ar încăpea pe malul acela. Nu sunt sigură. Nu știu nimic despre piatră.

— Tata știa.

O spusese înainte să se gândească. Abia după aceea auzi ce însemnau cuvintele și rămase cu ele în gură ca un gust.

— Soles, spuse Krista cu grijă. Încă nu știm nimic.

— Știu.

— Vorbesc serios. Am o factură și o bănuială. Iar bănuiala despre piatră vine de la cineva care n-a măsurat malul ăla.

— Ai spus că nu știi nimic despre asta.

— Am spus. Încă e adevărat.

Soles zâmbi fără să vrea.

— Îmi trimiți factura?

— Da. Dar să nu începi să acuzi oameni pe baza unei singure facturi.

— Vreau să aflu ce știa tata.

— Atunci află asta mai întâi.

— N-o să acuz pe nimeni doar cu asta.

— Mulțumesc.

După ce închiseră, deschise fotografia. Arăta o foaie tipărită, cu antetul firmei sus și un tabel strâmb completat de mână în două locuri. Pe al treilea rând: Închiriere macara plutitoare „Marta”, cu echipaj. Consolidare mal, sector vechea albie. Suma. Perioada. O semnătură pe care nu o recunoștea.

Cu echipaj.

Trei luni de lucru cu echipajul Martei. Dacă Kale fusese la bord, ar fi știut fiecare încărcătură, fiecare bloc așezat de-a lungul vechii albii, în partea orașului unde Maxim se dusese să privească un șopron de bărci de pe aleea publică.

Soles închise fotografia și deschise nota despre Kerr. O citi de la început la sfârșit, deși nu intenționase. Relatarea șoferului. Bren. Pistolul de lângă camion. Cine lucra cu el? Serren, anexa, opt zile, mâna dreaptă. Ivo. Omul politicos.

Sub ea era nota despre scaun. O citi cu fotografia încă deschisă alături. Ușa care nu existase. Vărul lui stând cu o sticlă goală, așteptând o permisiune pe care Soles nu intenționase niciodată s-o ceară.

Închise ochii.

Copacul apăru deodată. Trecu de frunzele înguste ale soldatului și de cele mai late ale regelui. A treia plantă se ridica limpede din pământul cenușiu, cu linii fine de lumină ramificându-se prin ea. Dincolo, Elias stătea aplecat înainte, ca deasupra unei pagini pe care numai el o putea vedea.

Soles își amintea cum murise pe podeaua aceea. Ecuația nu o putea recupera.

Încercă să-și imagineze pagina. Colțul rupt îi veni ușor, apoi sângele care se întindea. Sensul simbolurilor rămase în afara razei lui. Bărbatul de dincolo de plantă nu-și ridică privirea când Soles vorbi.

Un lătrat îl readuse pe treapta magaziei. Lucky îi lăsase o minge pe picior. Soles nu o simțise venind.

Lăsă telefonul jos și aruncă mingea cu mâna bună. Lucky se întoarse înainte ca el să apuce nota. Soles o aruncă din nou. Elias continuase să-și promită o zi de după terminarea muncii. Mingea era udă, câinele nerăbdător, iar aceasta era o dimineață pe care el încă o avea.

Știa unde le era locul mâinilor și încăperilor împrumutate. Era mai puțin sigur cât voia să păstreze: curajul și ușurarea soldatului, certitudinea regelui, răbdarea lui Elias și incapacitatea lui de a se opri. Toți doriseră lucruri pe care dimineața următoare avea să le facă posibile.

Scrise un rând sub intrările vechi.

Să-mi amintesc de ei e una. Să vreau ce au vrut ei e alta.

Apoi se uită din nou la factură. Nu-l putea întreba pe Kale ce ridicase Marta. Încă putea afla unde ajunseseră încărcăturile.

Maxim sună puțin înainte de unsprezece.

— Vin acasă. Nu porni pe jos spre nimic.

— Ce ai văzut?

— Un om care ar putea fi el. I-am spus anchetatorului.

Soles puse factura jos și așteptă lângă magazie. Când camionul opri afară, era deja în picioare.

Maxim intră pe poartă cu jacheta de lucru desfăcută. Avea praf pe mâneci și expresia obosită pe care o purta când o ridicare implicase mai mult cărat decât spusese clientul.

— Așază-te, spuse.

— Ai zis că s-ar putea să fie el.

— Și acum îți spun de ce s-ar putea să nu fie. Așază-te și pentru partea asta.

Se așezară pe treapta magaziei. Maxim își scoase telefonul și îi arătă o fotografie cu șirul de șoproane pentru bărci.

— Cel cu tabla nouă. Ăla e al lui Ivo. Am întrebat unde să las un colet. N-am întrebat de Kerr.

Lăsase camionul unde nu se vedea și mersese de-a lungul aleii publice de pe malul opus. Prin golurile dintre stufuri putea vedea curtea din spatele șopronului.

— Un bărbat a ieșit de două ori. Brațul drept într-o eșarfă, țigara în stânga. Față lată. De acolo n-am putut fi sigur.

— L-ai văzut la camion. Îi știi fața.

— Știu cum arată de suficient de aproape încât să mă lovească. N-aveam de gând să mă apropii iar atât.

Soles se uită la ușa mică din fotografie. Voia s-o tragă mai aproape cu degetele până apărea o față.

— Mai e ceva, spuse Maxim.

Pe drumul de deasupra șoproanelor, o mașină gri stătea lângă margine. Era o formă simplă și curată pe care Soles n-ar fi ținut minte s-o vadă în trafic.

— Era acolo când am ajuns. Același om la volan când am plecat. Se uita mai mult la șopron decât la drum.

— Poliția?

— Poate. I-am spus și despre el anchetatorului. Nu mi-a zis dacă e unul dintre ai lor.

Maxim puse telefonul între ei.

— A spus să stăm departe de curte. Verifică locul și trimit pe cineva.

Soles se ridică înainte să fi hotărât. La poartă, Lucky se dădu deoparte, gata să-l urmeze.

Se opri cu mâna pe zăvor.

— Trebuie să-l văd.

Maxim rămase pe treaptă.

— Vrei să-l vezi. Am auzit diferența.

— Dacă omul din mașină ajunge primul la el—

— Nu știm ce face acolo.

— Nici Kerr nu știe. Tot se uită la drum. Tu ai spus.

Construia certitudine dintr-un om care fuma într-o curte. Se auzea făcând-o, iar posibilitatea să aibă dreptate tot părea mai mare decât golurile.

Maxim veni și așteptă lângă poartă.

— Spune-mi ce-mi ceri să fac.

Soles privi fața vărului. Ultima urmă de sub nas se îngălbenise pe margine. Venise din faptul că se pusese între el și Kerr.

— Du-mă la aleea publică. Dacă e el, îl pot identifica de acolo. Sunăm și așteptăm. Nu intrăm.

— Și dacă pleacă?

— Le spunem în ce direcție.

Maxim nu zise nimic.

Soles își scoase telefonul și îl sună pe anchetator. Dădu pe difuzor și îl ținu în dreapta, ca să poată auzi amândoi.

Îi explică ce văzuse Maxim și ce voia să facă. Anchetatorul îi ceru fotografia, apoi poziția mașinii gri.

— Trimite-le pe amândouă. Stați departe de șopron. Dacă îl vedeți, sunați. Nu sunteți acolo ca să-l țineți până ajungem noi.

— Am înțeles.

— Atunci fă partea asta.

După apel, Soles trimise fotografiile și o locație de pe telefonul lui Maxim. Îi scrise și Kristei: mergeau să confirme omul de pe malul opus, anchetatorul știa și aveau să aștepte acolo.

Răspunsul ei veni în timp ce își punea haina.

„Așteptăm acolo” înseamnă acolo, Soles.

Îi arătă lui Maxim.

— Încep să-mi placă de ea, spuse vărul.

Luară camionul. Pe drum, Soles îi povesti lui Maxim despre factură și Marta. Vărul ascultă fără să-l întrerupă.

— Kale a lucrat pe porțiunea aia?

— E posibil. Scrie cu echipaj. Trei luni.

Maxim știa ce însemna. Îl auzise pe Kale vorbind despre macara la mesele de familie, explicând o ridicare dificilă cu orice se afla întâmplător pe masă.

— Ar fi știut dacă încărcăturile erau greșite.

— Dacă era la bord.

Soles se obligă să adauge condiția. Tatăl lui nu putea răspunde pentru bucățile pe care ei voiau să le potrivească.

— N-a ghicit niciodată o încărcătură, spuse Maxim.

— Tu îi spuneai că o poate vedea din cabină.

— Și el mă punea oricum să mă uit la cifre.

Soles își aminti cum Kale întorcea o bucată de hârtie spre ei la cină, iritat de un răspuns care începea cu „probabil”. Voia certitudinea aceea acum: cifra corectă, numele corect, ceva lângă care tatăl lui să poată pune un deget și să explice. Factura nu-i oferea încă nimic din toate astea. Închise capacul telefonului.

Străzile se îngustară lângă vechea albie. Maxim parcă înainte de curbă, lăsând cabina galbenă ascunsă de șoproane. De acolo puteau merge până la aleea publică fără să traverseze pasarela.

Înainte să coboare, îi puse o mână pe mânecă lui Soles.

— Nici să nu dispari în grădina aia din capul tău.

Soles se uită la el.

— N-aveam de gând.

— N-aveai de gând nici să răstorni ceaiul. Tot eu l-am prins.

Se gândise la soldat. La o clipă în care să știe exact unde să stea dacă se întâmpla ceva. Nu putea să caute locul acela și să urmărească în același timp curtea.

— Bine. Ochii deschiși.

Maxim își luă telefonul și cheile. Soles verifică dacă numărul anchetatorului era pregătit pe propriul ecran, apoi îl urmă afară.

Dincolo de curbă, pasarela traversa vechiul canal. Șopronul lui Ivo stătea pe malul opus. Deasupra lui, mașina gri era încă acolo.

Se opriră împreună la balustrada publică, cu drumul înapoi spre camion în spatele lor.