Chapter V · Nimic în plus

Patru zile mai târziu, Soles își duse singur geanta în sală, își ridică brațul stâng deasupra capului în prag fără să facă grimasa și așteptă să observe cineva.

Nu observă nimeni. Bătrânul care spăla podeaua și care, după spusele Tesei, era proprietarul locului, continuă să spele. Tesa își bandaja mâinile pe marginea ringului. Sacii grei atârnau în șir de grindă, iar la capătul îndepărtat cel mai vechi dintre ei, peticit la bază, atârna singur într-un lanț prins de o bară de oțel fixată sub tavan.

Ziua a șaptea. Au mai rămas opt. Să vedem ce-a cumpărat canapeaua.

Nu mare lucru, în primele zece minute.

Tesa veni încet spre el, cu mănușile sus, și îi atinse fruntea cu stânga. El dădu înapoi. O făcu din nou, iar coarda de jos îi apăsă în gambă și nu mai avu unde să se ducă.

— Acolo tot ajungi, spuse ea.

— Am observat.

— Atunci nu mai ajunge acolo.

Își mișcă întâi piciorul drept, așa cum o văzuse pe ea făcând de pe canapea, și îl aduse pe stângul după el fără să le lase să se întâlnească. Mănușa ei îi trecu pe lângă față. Nu cu mult. Destul.

Era doar un pas. Dar era prima oară într-o săptămână când corpul făcea ce-i cerea fără să-i trimită nota de plată și voia, absurd, să-i spună cuiva.

Cealaltă mănușă îi atinse coastele.

— Mi-ai lăsat asta.

Își coborî cotul. Data următoare ea nu mai găsi nimic acolo și îi atinse fruntea în schimb, iar el rânjea ca un idiot în spatele mănușilor.

— Ce?

— Aia a fost mai bună.

— Aia a fost mai proastă. Doar ți-a plăcut mai mult.

Nu explica mult. Făcea mișcarea greșită încet ca el s-o vadă, apoi pe cea corectă în viteză ca să simtă diferența când îl lovea.

Undeva în a doua jumătate de oră, podeaua începu să-i vorbească.

Ringul avea scânduri vechi sub pânză, iar scândurile duc greutatea ca orice structură; petrecuse o săptămână de nopți pe canapea învățând cum își ducea propria casă greutatea. Când Tesa se așeză pe piciorul din spate, scândura de sub piciorul lui din față se ușură cât un fir de păr, cum se ia o sarcină de pe un cric. Simți înainte să-i vadă șoldul mișcându-se și se mișcă înainte ca mănușa ei să-i fi plecat de lângă obraz.

Ea se opri și îl privi terminând pasul.

— Ce-ai văzut?

— N-am văzut. Am simțit podeaua.

Tesa inspectă pânza, apoi pe el. Soles nu-și dădea seama dacă era impresionată sau enervată; răspunsul sună a amândouă.

— Bine. Simte asta.

Umărul ei se mișcă. Picioarele și greutatea îi rămaseră exact unde erau, iar el păși oricum, fiindcă umărul îi spusese o poveste și corpul lui o crezuse. Mănușa ei îi întâlni fruntea exact în locul în care pășise.

— Uneori vreau să crezi asta.

Ar fi trebuit să-l enerveze. Era încântat. O greșeală pe care o înțelegi e jumătate de lecție.

Pasul și lovitura împreună, scurte, mănușa lui întâlnind mâna ei ridicată cu un pocnet plat care se întoarse din ferestre. Ratase de două ori. A treia oară, pasul și lovitura sosiră împreună, iar umărul îi lucră prin toată mișcarea și își dădu seama că nu se gândise deloc la umăr. La a noua, Tesa își coborî mâna.

— Nu mai rânji. Arăți ca unul care a găsit bani într-un palton vechi.

— Am găsit.

— Sunt banii mei. Ți-i împrumut.

Între exerciții sărea coarda lângă saci. Picioarele îi mergeau în trei. Unu, doi, trei, o mică sincopă. Buzele se mișcau odată cu ele.

— Pentru cine numeri?

— Pentru el.

Nu trebuia să întrebe cine. Îi spusese o dată, într-o noapte proastă, că pumnii îi deveniseră mai grei decât ea, ca și cum altcineva lovea odată cu ea. Un boxer dintr-un război pe care nu-l putea plasa.

— Reil, spuse ea, sărind în continuare. Îl chema Reil. Îi plăceau treimile. Încerc să aflu dacă-mi plac și mie.

— Și?

— Îmi plac treimile. Îi urăsc jab-ul.

I-l arătă: o stângă lungă, leneșă, care ar fi fost frumoasă la un bărbat înalt. La ea căuta o față cu un cap mai sus decât a lui și o lăsa întinsă și deschisă. Dădu din cap spre ea așa cum ar fi făcut el cu o piesă făcută pentru modelul greșit.

— Avea brațe ca o macara. Îi păstrez ritmul. Îmi păstrez brațele mele.

La nouă se duse să se schimbe și îi lăsă sala.

El se așeză în fața oglinzii și făcu pasul singur. Nu veni nimic după el. Asta era problema cu oglinzile.

Așa că se gândi la Phenom.

Și-l imagină pe Phenom destul de aproape încât să-l atingă și încercă schimbul pe care și-l amintea împotriva spațiului gol din fața oglinzii.

Știa cum se mișcaseră picioarele lui Phenom, ușoare și laterale pe zăpadă. Șoldul lui nu voia să urmeze. În mișcarea pe care și-o amintea, întârzierea aceea îi lăsa garda deschisă pentru a doua mână. I se tăie respirația și se strânse înainte să poată termina pasul.

În oglindă nu-l atinsese nimeni.

Bătut de un om care nici măcar nu e în încăpere. Să nu spui nimănui.

Pierdu din nou, de data asta în trei mișcări în loc de două, și atunci înțelese. Împrumuta picioarele lui Phenom, iar peste picioarele lui Phenom nu căzuse niciodată un tavan. Ce merita păstrat era în ochii lui: felul în care se uita la un om și vedea unde își ținea greutatea, ce proteja, în ce direcție voia să fugă înainte s-o știe el însuși.

Așa că Soles își păstră propriile picioare și îl lăsă pe Phenom să privească.

Prin ochii aceia, bărbatul din oglindă era ușor de citit. Își cobora mâna stângă când gândea. Se lăsa pe spate când îi era frică, de parcă un centimetru de aer l-ar fi salvat. Soles repară mâna și aplecarea. Phenom veni din nou, iar Soles trecu de prima mână pe propriul lui pas scurt, simți a doua lovindu-i antebrațul și rămânând acolo, apoi răspunse cu stânga.

Ateriză în locul în care urma să fie maxilarul lui Phenom.

Nu întâlni decât aer. Dar văzuse deschiderea înainte să se deschidă și trecuse prin ea pe propriile picioare, iar în sala goală râse cu voce tare. La capătul celălalt, bătrânul ridică ochii din găleată. Soles nu explică.

Își așeză picioarele ca s-o ia din nou, iar odată cu următoarea respirație veni altceva.

Nu un gând. Următoarea mișcare, deja hotărâtă: omul e rănit, așa că îl urmezi jos și continui până nu mai rămâne nimic care să se poată ridica și veni după tine. Era atât de calmă încât, pentru o clipă, păru ideea lui.

Își coborî mâinile.

Nu. Exersăm jocul de picioare. Nu urmărește nimeni pe nimeni nicăieri.

Phenom nu se certă. În Grădină, lângă planta lui, doar aștepta, răbdător ca un ștreang.

În dimineața următoare, Soles veni înainte să se deschidă sala, fiindcă Tesa spusese că ușa laterală va fi deschisă până la șapte și voia să vadă cum era locul fără nimeni în el.

Ziua a opta. Brațul îi trecea acum deasupra capului fără grimasă. Phenom tăcuse de la oglindă, genul de tăcere care însemna că aștepta, nu că plecase. Când Soles ridică brațul prea sus, un Mai jos. scurt veni odată cu întinderea din umăr. Îl coborî. Atâta ajutor putea folosi fără să accepte și tot restul pe care îl voia omul.

Sala nu era goală. Tesa stătea pe marginea ringului, bandajându-și mâna bună.

Trei lămpi atârnau deasupra pânzei în lanțuri lungi. Două ardeau constant. A treia, cea din capăt, bâzâi și pâlpâi și se stinse cât o bătaie de inimă, apoi reveni ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Tesa se oprise din bandajat. Rola îi atârna de încheietură. Se uita în sus la lampă, iar buzele i se mișcau foarte puțin, cum făceau ale Kristei când număra.

— Tesa?

Nu-l auzi. Degetele bandajate i se închiseră încet, de parcă ar fi prins o tulpină. Lampa se stinse. Nu clipi.

— Runda I —

Lămpile depozitului bâzâiau mai tare decât mulțimea, iar cea din capăt pâlpâia.

Reil avea douăzeci și doi de ani și fusese lovit de mai multe ori în două runde decât în tot anul de dinainte. Bursa din seara asta însemna chiria pentru camera pe care o împărțea cu sora lui și o pereche de pantofi de școală despre care ea încetase să mai vorbească, astfel încât el să nu se mai simtă prost din cauza lor. Docherul din partea cealaltă a ringului era cu un cap mai înalt și avea brațe care ajungeau până săptămâna viitoare. De fiecare dată când Reil intra, stânga lungă îi era deja în față. De fiecare dată când o evita, dreapta îl aștepta.

Bărbaților de pe lăzi nu le păsa. Aveau bani puși pe docher, iar docherul făcea ce voiau banii. Era sfârșitul unui schimb. Depozitul mirosea a fum de cărbune și lână udă, iar cineva atârnase o prelată peste ușa de încărcare ca să țină ploaia departe de ring și poliția departe de ei.

În colț, Oskar ținea prosopul și nu spunea nimic. Nu spunea niciodată nimic între runde. Privea. Reil învățase să stea nemișcat și să-l lase să privească, fiindcă atunci când bătrânul avea în sfârșit să deschidă gura, în ea urma să fie un singur cuvânt și urma să fie cel potrivit.

Apă. Sânge în găleată. Îi țiuia urechea.

Deasupra ringului, lampa din capăt se stinse. Din partea cealaltă a pânzei, docherul clipi spre întuneric și întoarse puțin capul, căutând unde dispăruse lumina.

Reveni. Nimeni altcineva nu o văzuse. Docherul o uitase deja.

Oskar se aplecă spre urechea care încă funcționa.

— Numără.

Apoi luă prosopul și făcu un pas înapoi.

Reil numără.

Numără pe toată durata rundei a treia, în timp ce stânga îl găsea și dreapta aștepta. Nu încercă să intre. Undeva pe la mijloc îi porni sângele din nas și gustul îi coborî pe fundul gâtului, iar el numără și prin asta. Se acoperi, primi loviturile pe brațe și ascultă lampa. Bâzâia, bâzâia, iar la al unsprezecelea bâzâit se stingea. Nu întotdeauna al unsprezecelea. Uneori al zecelea. Niciodată mai puțin, niciodată mai mult de doisprezece.

Unsprezece. Zece. Doisprezece. Nu e un ceas. E un om care tușește.

Bărbații de pe lăzi se plictisiseră de el. Un docher strigă că băiatul de la depozit venise să danseze.

Runda a patra. Reil se lăsă împins înapoi. Se întoarse acolo unde voia să ajungă, sub lampa din capăt, iar docherul îl urmă fiindcă acolo era munca ușoară.

Opt. Nouă.

Stânga veni. O luă pe antebraț și simți osul vibrând.

Zece.

Nimic. Lampa ținu.

Unsprezece.

Întuneric.

Docherul clipi.

Reil era deja înăuntru. Nu era loc să-și ia avânt și nici nu încercă; se întoarse, iar mâna nu fu decât capătul întoarcerii, scurtă, urcând pe sub brațele lungi acolo unde nimeni atât de înalt nu se gândea să-și țină garda.

Când lumina reveni, docherul stătea pe pânză cu expresia unui om care ratase o treaptă pe o scară cunoscută.

Nu se ridică la timp. Lăzile amuțiră, apoi se gălăgiră, apoi se înfuriară, apoi tăcură din nou în timp ce banii schimbau mâini la care nu se așteptaseră.

Reil se duse la el. Docherul ridică o mănușă fără să se uite, jenat, iar Reil o atinse cu a lui.

În colț, Oskar strângea prosopul.

— După, spuse bătrânul. Atunci îi atingi. Nu înainte.

Fuseseră cu două cuvinte mai multe decât spusese toată noaptea. Reil le ținu minte pe toate.

Duse bursa acasă în șosetă. Sora lui îl puse să stea sub lampa din bucătărie cât îi curăța fața și se plânse că sângerase pe prosopul bun, iar cât câștigase nu întrebă până când el puse pe masă banii pentru pantofi.

❦

Lampa reveni.

Tesa clipi și se uită la mână de parcă o surprindea să găsească rola încă atârnând de ea. Înfășură repede și curat restul și rupse banda cu dinții.

— De cât timp stai acolo?

— Destul cât să te văd numărând.

Nu negă. Își flexă mâna, strânse pumnul, îl deschise.

— N-a reparat nimeni lampa aia de ani de zile, spuse ea. Le-am cerut să n-o facă.

— De ce?

— Pentru că e sinceră. Îți spune întotdeauna când urmează să se stingă. Cele mai multe lucruri nu fac asta.

— Cine te-a învățat?

Se gândi mai mult decât cerea întrebarea.

— Cineva care a numărat-o înaintea mea.

Soles se gândi la vânătorul din propriul cap, care făcuse și el totul înaintea lui, și nu o mai întrebă nimic. Unele răspunsuri le primeai doar dacă așteptai să vină.

Ea coborî de pe ring și trecu pe lângă el spre saci, iar el rămase încă o clipă sub lampa din capăt, ascultând-o bâzâind.

Pierdu numărătoarea la șapte. Lumina se stinse la unsprezece.

Normal că da.

În spatele lui, Tesa lovi sacul vechi o dată, în mod obișnuit, iar lanțul sună în bara de oțel.

— Mănușile, spuse ea. Azi înveți de ce nu lupți niciodată sub chestia aia.

Două dimineți mai târziu, Tesa îl duse la sacul vechi din capătul sălii.

— Când ești atât de aproape, n-ai loc să-ți iei avânt, spuse ea. Așa că nu-ți iei. Te întorci, iar mâna e doar capătul întoarcerii.

Își așeză umărul aproape lipit de pânză, piciorul din spate răsucindu-se pe pernuță, șoldul venind după el, și lovi sacul cu mâna bună, în viteză.

Sacul sări de parcă îl lovise ceva dinăuntru. Se ridică în lanț și coborî greu, iar lanțul sună în bara de sub tavan, iar sunetul străbătu sala goală mult după ce sacul revenise.

Tesa se uită la mănușă. Apoi la ușă. Soles privise acolo primul.

— Eu nu l-am lovit atât de tare.

Încercă de două ori în modul obișnuit, ducând întâi mâna înapoi, iar sacul se legănă ca orice sac. Apoi își lăsă umerii jos și lovi fără să se gândească, iar sacul sări, și ea își trase brațul la coastă și rămase aplecată peste el.

— Încheietura? întrebă el.

— Încheietura. Și aici sus.

Îi urmărea picioarele de o săptămână, fiindcă ea continua să-i spună s-o facă.

— La cele care au făcut asta n-ai tras mâna înapoi mai întâi. Iar la cea care a durut, călcâiul din spate s-a ridicat înainte să ajungă mâna.

Își puse călcâiul jos, îl verifică înainte să verifice sacul și se întoarse. Sacul sări, nu la fel de sus. Călcâiul îi rămase pe podea.

— Tot s-a întors în braț, spuse ea.

— Mai puțin?

— Mai puțin.

Apoi veni rândul lui. Își rezemă umărul de sac ca un om într-o stație de autobuz.

— Aproape, spuse Tesa. Nu romantic.

Se întoarse. Mănușa intră puțin în pânză, iar sacul se mișcă o distanță mică, cinstită, și reveni spre el.

— Asta e o lovitură.

— E foarte mică.

— E cât trebuie.

Ea se așeză pe marginea ringului și trase mănușa jos cu dinții. Deasupra lor, unul dintre șuruburile care țineau bara de oțel stătea puțin strâmb în placă. Soles nu credea că fusese așa înainte.

— În seara asta, spuse Tesa. Aici, după închidere. Patru runde. Tu și eu.

Se uită la ea.

— Un sac nu lovește înapoi, spuse ea. Peste cinci zile intri în ceva care o face. Vreau să văd dacă-ți amintești de picioare când doare.

Știa cum avea să sune și o spuse oricum.

— Runda a doua.

Colțul gurii ei se mișcă.

— Asta e replica mea.

— Tu ai spus-o prima. Eu doar răspund.

— Adu-o pe Krista. Cineva trebuie să numere când ești pe podea.

— Și Maxim?

— Maxim e în colțul meu. Îi place să parieze pe câștigător.

Se duse să se schimbe. Sacul atârna drept acum. Numai praful de sub el spunea altceva, o curbă palidă măturată pe scânduri mult mai departe decât îl trimisese vreodată vreun pumn al lui.

În seara asta urma să le arunce spre el.

Sala se închise la opt. La opt și zece, bătrânul îi dădu Tesei cheile, se uită lung la ei, spuse că locuia deasupra și dormea ușor, apoi le lăsă ringul.

Numai cele trei lămpi de deasupra lui erau aprinse. Atârnau jos în lanțuri și bâzâiau, iar cea din colțul îndepărtat pâlpâia din când în când de parcă se gândea la altceva. Dincolo de ele, sala se pierdea în întuneric: șirul de saci, cel vechi și peticit singur în lanț, oglinda care le întorcea reflexiile și foarte multă umbră.

Soles avea colțul de lângă oglindă. Krista stătea pe platforma din afara lui, cu telefonul într-o mână și cheia reglabilă din geanta lui în cealaltă, fiindcă gongul era o piesă de alamă prinsă cu șuruburi de stâlpul colțului, mai veche decât oricare dintre ei, iar nimeni nu găsise cu ce ar fi trebuit lovită.

Maxim avea colțul de lângă saci, un taburet din birou, o ladă pentru gleznă și un prosop peste un umăr, ca un om care plătise pentru locuri bune.

— Pentru consemnare, spuse el, sunt în colțul ei fiindcă a întrebat prima.

— N-a întrebat, spuse Soles.

— Și fiindcă te-am văzut luptând.

— Apa e aici, Sol, spuse Krista.

El întoarse capul spre ea.

— Sol?

— Un cuvânt vechi pentru soare. Îmi place.

Maxim se uită din colțul Tesei.

— Soarele? De o lună îl ajut să-și pună paltonul.

— Poți înceta să te închini când vrei, spuse Soles.

— Mâine, atunci. Găsește-ți singur afurisitele de mâneci, Sol.

Tesa trecu printre corzi. Își bandajase ambele mâini, iar banda de pe cea care petrecuse iarna în ghips îi urca până la jumătatea antebrațului.

— Mănuși, spuse ea. Fără căști, îi fac pe oameni curajoși. Fără coate, fără capete. Două minute, una de respirat. Și nimic după gong.

Se uită la Soles când spuse ultima parte.

— Îmi amintesc, spuse el.

— Sper. Mi-ai redecorat nasul.

— Tu ai început înainte de gong.

— De asta se numește primul pumn.

— Voi doi aveți de gând să vă bateți, întrebă Krista, sau continuați să flirtați în felul ăsta îngrozitor?

— Asta nu e flirt, spuse Maxim. Așa spune ea bună.

Soles își întinse mănușile. Tesa nu le atinse.

— După, spuse ea. Așa facem noi.

Știa asta din prima dimineață în sala asta, cu noroiul încă pe bandaj. Meritase s-o întrebe.

Krista lovi gongul.

Tesa se opri în mijlocul ringului și își lovi încheieturile una de alta, o dată, de două ori, iar ceva se schimbă în felul în care stătea. Bărbia coborî. Greutatea îi coborî și se mută mai în față decât locul ei obișnuit, iar când se mișcă, se mișcă în trei: unu, doi, trei, o mică sincopă, unu, doi, trei. Nu era ritmul ei. Era al unui mort și i se potrivea ca un palton în care crescuse.

Reil. L-a adus.

Intră pe sincopă.

El o simți prin scânduri, placa de sub piciorul lui din față ușurându-se când greutatea ei veni înainte, și se mișcă. Stânga ei îi trecu pe lângă ureche. Dreapta îi intră în coaste, scurt, de jos, dintr-un loc pe care nu-l urmărea, iar aerul ieși din el dintr-o bucată.

Își acoperi capul. Tesa rămase aproape și împinse două lovituri scurte pe sub coatele lui. Le coborî peste coaste, iar următoarea mănușă îl lovi deasupra lor, aruncând sudoare de pe frunte în lumina lămpilor.

Încercă să scape de-a lungul corzilor. Ea îi tăie calea în doi pași și îl făcu să se întoarcă în ring. Încă îi simțea greutatea prin scânduri, dar el se mișca pe prima bătaie; pumnul ei venea pe sincopa de după.

Lampa din capăt pâlpâi. El clipi.

Când deschise ochii, ea era deja înăuntru, iar uppercut-ul urcă prin garda lui atât de scurt încât abia îi văzu umărul mișcându-se. Pumnul lui Reil. Soles nu știa de unde știa asta, doar că fusese aruncat de o mie de ori înainte să fie aruncat vreodată de ea.

Pânza îl lovi în spate.

Rămase întins privind trei lămpi, două stabile și una pâlpâind, și o ascultă pe Krista numărând cu vocea ei cea mai politicoasă.

A. Așa e de aici de jos. Uitasem.

Se ridică la cinci. Maxilarul încă era la locul lui. Șoldul avea o părere. Rezistă restul rundei și chiar o lovi o dată, o stângă dreaptă care intră fiindcă încetase să mai citească podeaua și pur și simplu își pusese mănușa acolo unde urma să fie fața ei. Era prima oară când o lovise vreodată într-un ring. Ea nu păru să observe.

Krista lovi gongul.

— Te uiți la lampă, spuse ea, urcând în spatele lui cu apa.

— Ea folosește lampa.

— Atunci nu te uita la ea. Ea se uită la tine.

De cealaltă parte a ringului, Maxim îi ținea prosopul Tesei cu solemnitatea unui chelner.

— A fost minunat, îi spuse. Mai fă asta de trei ori și prindem cu toții ultimul autobuz.

Tesa își flexa încet mâna bandajată, verificând dacă încă era cea potrivită.

— Ritmul ei nu e al ei, spuse Soles încet. Când îi citesc picioarele, citesc persoana greșită.

— Atunci citește persoana potrivită.

— Nu pot. E mort de mult.

Krista îi șterse sprânceana și așteptă. Aștepta până spuneai lucrul adevărat, apoi te făcea să-l spui din nou mai limpede.

Bine. Ea și l-a adus pe al ei. Îl am și eu pe al meu.

Toată săptămâna îl ținuse pe Phenom în lesă scurtă, ochii și nimic altceva. Dar Phenom nu fusese boxer. Fusese vânător, iar un vânător nu schimbă pumni cu un om în treimi. Așteaptă sincopa și pune ceva în ea.

— Ce ai de gând să faci? întrebă Krista.

— Să mint.

— Pe Tesa?

— Mâinile ei.

Îl lăsă pe Phenom să intre.

Nu era ca o voce. Era ca momentul dinainte să se deschidă o ușă, când aerul dintr-o încăpere se schimbă. Bâzâitul lămpilor se îndepărtă. Respirația i se încetini fără să i se spună. Ringul se rezolvă în colțuri, ieșiri și un adversar care tot venea.

Krista lovi gongul.

Tesa ieși în treimi. Soles îi cedă teren, câte un pas, intenționat, de-a lungul corzilor spre propriul colț, unde erau mai moi. Știa exact cât aveau să cedeze, așa cum știa un arc încărcat înainte să-l atingă.

Ea intră la corp, iar el lăsă una să treacă. Îi intră în aceleași coaste, iar ceva de acolo scoase un sunet mic la care avea să se gândească mai târziu. Își coborî cotul. Spatele i se lăsă în corzi și rămase acolo.

Tesa păși înăuntru când îi coborî garda. Momeala funcționase. Soles cunoștea lovitura scurtă de jos, pe sincopă; o luase deja o dată. Simți podeaua spunându-i că vine.

Unu, doi, trei.

Picioarele îi cedară. Le lăsă. Se lăsă în corzi, mănușile alunecând, bărbia urcând, și îl auzi pe Maxim spunând „O” în colțul îndepărtat, ca și cum scăpase cineva ceva.

Tesa intră pe sincopă.

Acum era destul de aproape. Soles lăsă corzile să-l arunce înainte din lăsare, își plantă piciorul din față și se întoarse prin lovitura scurtă înainte ca ea să termine pasul. Impulsul lui Phenom veni odată cu el: totul, destul încât să se asigure că nu va mai exista următorul atac.

Mănușa lui dreaptă îi lovi partea laterală a maxilarului.

Durerea îi fulgeră prin cotul drept când forța îl părăsi. Nu forța lui; cea mai mare, cea care îl aruncase printr-un tavan și stătuse liniștită sub coaste toată săptămâna. Trecu prin mănușă de parcă mănușa n-ar fi fost acolo. Sudoarea îi sări de pe față într-o perdea, iar ea zbură.

Fu aruncată înapoi prin ring. Corzile din capăt îi prinseră greutatea, se întinseră și o aruncară pe o parte; stâlpul colțului gemu, iar impactul trecu prin scânduri până în picioarele lui Soles.

Taburetul lui Maxim se răsturnă. El era în picioare, deși n-ar fi trebuit.

— Unu, spuse Krista.

Soles mergea.

Nu hotărâse s-o facă. Picioarele îl purtau prin ring, liniștit și fără grabă, așa cum traversezi o curte prin zăpadă spre un om care a intrat în sârma ta. Lămpile dispăruseră. Sala dispăruse. Exista doar podeaua și, pe ea, cineva lovit tare și deja mișcându-se.

Se ridica. Desigur. Un genunchi. O mănușă plată pe pânză. Capul atârnat, garda nicăieri.

— Doi, spuse Krista, departe. Trei.

Sus— Îi urcă prin picioare, atât de calm încât suna ca el. Nu o lăsa.

Stătea deasupra ei. Nu-și amintea ultimii doi pași.

Phenom cunoștea partea asta. O făcuse într-o curte de grajd, sub un măr, în zăpadă atât de proaspătă încât scârțâia. Nu lăsai nimic în urmă care să poată veni după tine. Terminai cât încă era ușor.

Mâna lui dreaptă era deja trasă înapoi.

Tesa își ridică capul și se uită la el pe sub păr, cu ochii încă neclar focalizați.

— Patru, spuse Krista, iar vocea i se schimbase.

Gongul nu sunase. Garda ei era jos. Iar mâna trasă înapoi deasupra ei nu era cu totul a lui.

Pumnul coborî.

Tot ce era Phenom în el îl trimisese deja. Lui Soles îi mai rămânea doar locul unde avea să aterizeze. În ultimii centimetri își întoarse încheietura, cum întorci cheia de pe o piuliță pe cale să se rotunjească, și înfipse mănușa în pânză la o palmă de urechea ei.

Pânza se despică, iar scândura de sub ea trosni ca o creangă în ger.

Tesa nu tresări. Se uită la mănușa de lângă cap, apoi în sus la el.

— Cinci, spuse Krista.

El merse cu spatele spre colțul lui. Nu voia să întoarcă spatele lucrului care tocmai stătuse deasupra ei, iar asta era absurd, fiindcă fusese el.

Tesa se ridică la șapte. Krista lovi gongul.

— Mai sunt șase secunde, spuse ea. Le iau eu.

Se așeză. Mâinile îi tremurau. Le puse pe genunchi ca să le poată privi făcând asta.

Krista urcă în spatele lui. Vorbi cu vocea politicoasă, cea pe care o păstra pentru oficiali și pentru oamenii care o speriaseră.

— Vrei să-mi spui ce a fost asta?

— Phenom. El nu se oprește la una. Nu se oprește.

— Atunci nu mai intră în ringul ăsta.

— Nu.

— Nu întreb.

— Știu.

De cealaltă parte, Maxim îi vorbea Tesei cu o voce care trebuia să rămână joasă. O sală goală e un loc prost pentru a ține ceva jos.

— Vrei să ne oprim?

— Nu.

— Pentru că el ar fi—

— Știu ce ar fi făcut. N-a făcut-o.

Tesa veni în mijlocul ringului și se uită la Soles peste gaura din pânză.

— Aia a fost a ta. Corectă.

— La sfârșit n-a fost corect.

— Sfârșitul n-a avut loc. Și, Soles. Dacă te reții acum cu mine, o să știu.

În drum spre colț își scutură tare ambele încheieturi, cum scuturi apa de pe mâini. Când se așeză, umerii îi reveniseră unde stăteau de obicei.

— Oricum, el era mai înalt, îi spuse lui Maxim, iar Maxim, care nu avea cum să știe ce voia să spună, dădu din cap de parcă știa.

Una fiecare. Amândoi am trișat. Amândoi am fost prinși.

Krista lovi gongul.

Acum, se pare, îi era frică de propriile mâini. De fiecare dată când arunca ceva, o parte din el îl apuca de guler la jumătatea drumului. Pumnii lui veneau politicos, ca niște scrisori.

Tesa ieșise fără treimi, în ritmul pe care îl învăța de o săptămână. Îl ajută vreo douăzeci de secunde.

Apoi începu să mintă podeaua.

Se așeză pe piciorul din spate și îl lăsă să simtă scândura ușurându-se sub talpa lui. Când el se mișcă să întâmpine atacul, ea rămase unde era. Pasul îl duse dincolo de garda ei, iar ea îi atinse coastele învinețite când încercă să se întoarcă.

Știe că citesc scândurile. Știe din prima dimineață. A păstrat asta.

Apoi, în mijlocul ringului, se lăsă. Genunchii i se înmuiară și bărbia îi urcă, cum se împăturește un corp când o lovitură de acum două minute ajunge în sfârșit la picioare. Cunoștea acea lăsare. O făcuse el însuși, în corzi, cu răbdarea unui mort în cap.

Nu voia să mai urmărească vreodată pe nimeni la podea. Ezită.

Ea ieși din lăsare cu mâna pe care el nu o urmărea și îi văzu fața când veni. Nu era fața cuiva care întinde o capcană. Era fața din noroi, de lângă blocuri, înainte ca vreunul să știe numele celuilalt.

M-a văzut ezitând. Crede că o menajez.

Toată săptămâna mâna aceea fusese purtată, bandajată și păstrată, iar el încetase s-o mai vadă, așa cum încetezi să vezi o piesă care nu se mișcă niciodată. Îl lovi în ochi cu tot ce ținuse banda departe de ea. Lumină albă, apoi apă. Prin ea îi văzu mâna bună venind deja. Îi intră în coaste, iar corzile îl prinseră și îl ținură în picioare când picioarele nu mai voiau.

Nu făcu pasul înapoi. Rămase deasupra lui o bătaie mai mult decât cerea runda, respirând printre dinți.

— Pe asta m-ai învățat tu, spuse ea. Acum vreo trei minute. Să nu îndrăznești să-ți fie milă de mine.

Krista lovi gongul. Doi la unu. Tesa se întoarse înainte să poată răspunde, iar el văzu mâna bandajată tremurând o dată înainte s-o lipească de coaste.

— O lasă jos după, spuse Krista în spatele lui. Mâna rea. O folosește o dată și o pune la loc pe coaste. De fiecare dată.

El privi dincolo. Mâna bandajată stătea în poala Tesei ca ceva împrumutat.

— Și tu lovești de parcă îți ceri scuze, spuse Krista.

— Aproape că—

— N-ai făcut-o. Eram acolo. Număram. Acum lovește-o, Soles. Ea te-ar lovi.

— Vă aud, spuse Tesa din partea cealaltă a ringului.

— Bine, spuse Krista.

Maxim îi ținea sticla Tesei fără să se uite la ea.

— Dacă ajută cu ceva, spuse el, nu-i mai e frică de tine. Îi e frică de el însuși. Eu, personal, aș găsi asta mai îngrijorător.

Tesa se ridică.

— Ultima. Nimic ținut înapoi.

Soles știa ce avea să facă și era simplu. Fără împins. Brațele nimănui altcuiva. Aproape, cum îl învățase ea la sac, și întoarcere, iar mâna să fie doar capătul întoarcerii. Dacă venea forța, avea să meargă unde o trimitea el și nicăieri altundeva.

Krista lovi gongul.

Se întâlniră în mijloc. Picioarele ei spuneau adevărul acum; când scândura se ușură, chiar venea. El îi evită stânga și rămase acolo unde ajunse, lângă ea, suficient de aproape încât să vadă sângele de pe buză și banda destrămându-se la încheietură. Picioarele lui voiau să plece. Le spuse nu.

Se întoarse. Piciorul din spate pe pernuță, șoldul protestând, umărul, apoi mănușa la urmă, o distanță foarte scurtă în garda ridicată a ei. Forța veni odată cu mișcarea. Nu toată și nu a altcuiva. Doar atât cât putea duce întoarcerea.

O mută un metru întreg. Lovise corzile dinspre fereastră, iar coarda de sus se smulse din întinzător cu un pocnet ca o împușcătură și șfichiui peste pânză. Pe partea aceea, ringul rămase deschis spre întuneric.

Tesa ieși din corzi înainte să termine de căzut. Soles se retrase spre colțul lui de lângă oglindă, ținând partea deschisă a ringului în stânga. Ea îl urmă și își așeză picioarele în fața lui.

El căută călcâiul, printr-un ochi care deja se închidea. Era lipit de podea. Reparase singurul lucru pe care el îl putea citi.

Așa că citi podeaua. Scândura se ușură sub piciorul ei din față când își întoarse toată greutatea în lovitură. Văzuse mișcarea aceea făcând sacul să sară în lanț.

Își mișcă capul numai cât trebuia. Banda îi atinse urechea, iar mănușa lovi stâlpul din spatele lui, cel cu gongul. Stâlpul se smulse de la bază, luând cu el marginea platformei vechi. Pânza și scândurile căzură spre colțul rupt; gongul de alamă lovi podeaua cu un dangăt lung și înfundat.

Krista sări de pe platformă când aceasta cedă.

— Ăla n-a fost gongul! strigă ea.

— Spune-i gongului, zise Maxim.

Tesa nu scoase niciun sunet. Stătea pe pantă, cu brațul bun atârnând mort din umăr, iar Soles văzu întâi pe fața ei: forța se întorsese pe braț în sus, așa cum se întorsese pe al lui la poarta închisorii.

Ridică cealaltă mână. Cea bandajată.

— Treizeci de secunde, spuse telefonul Kristei.

Veni spre el cu o singură mână, pe pantă. Brațul mort rămase lipit de coaste, iar pe partea aceea nu mai avea deloc gardă.

Acolo. Aia e ușa. Ea ar trece prin ea.

Intră aproape. Piciorul din spate, șoldul, umărul, apoi propriul lui pumn scurt în locul de sub brațul mort unde nimic nu-l putea opri. Hotărâse din mers cât urma să pună în el.

Fu destul. Tesa se împături și căzu pe pantă, alunecând puțin spre colțul prăbușit.

— Unu, spuse Krista. Doi.

La opt era în picioare, clătinându-se, cu mâna rea în fața feței și ochii fixați pe el.

— Zece secunde.

Veni oricum. Iar el văzu: garda dispărută pe partea moartă, bărbia sus, greutatea mergând înainte fără unde s-o pună. Aceeași deschidere ca în noaptea din noroi, când ea lovise înainte de gong și el lovise după, cu toată greutatea, drept în nas.

Mâna lui era deja trasă înapoi. N-o aruncă.

Telefonul Kristei porni o melodie veselă pe care n-o alesese nimeni și pe care nimeni nu știa s-o schimbe. În împrejurările date, acela era gongul.

Soles își lăsă mâna jos.

Tesa se opri în fața lui cu garda coborâtă, iar el înțelese că aștepta ce venise data trecută.

Nu veni.

— După gong, spuse el.

Ea râse. Râsul se rupse la jumătate, cum se întâmplase în prima dimineață la sală, și își atinse nasul cu dosul mănușii. Apoi întinse între ei mâna bandajată.

— Așa facem noi.

— După.

Își atinse mănușa de a ei. O dată, ușor.

— Două knockdown-uri la unu, spuse Krista, întoarsă pe ce mai rămăsese din platformă, ținând cheia reglabilă ca pe o probă. Soles.

— Să se consemneze, spuse Maxim, că am fost în colțul care pierde și tot am avut cel mai bun loc.

Se aprinse lumina în spatele sălii. Bătrânul stătea acolo în cardigan și papuci și privi ringul multă vreme: coarda zăcând liberă, pânza despicată, stâlpul colțului rupt, cu gongul lângă el, încă vibrând slab.

— Cine plătește?

— El, spuse Tesa. A câștigat.

— Eu repar lucruri, spuse Soles.

— Ar fi bine.

Bătrânul urcă iar. Krista era deja în genunchi lângă Tesa, punând-o să-și miște degetele unul câte unul.

Soles se uită la mănușa lui. Ultima lovitură nu fusese o împingere. Fusese o întoarcere, iar forța mersese unde o trimisese și nu mai departe. Pentru prima dată de la spălătorie, crezu că știa ce lua cu el în încăperea aceea.

Știa și ce altceva venea cu el. Phenom nu spusese niciun cuvânt de la runda a doua. Soles nu credea că asta însemna că plecase.

Sacul veni spre el la înălțimea pieptului, șaizeci de kilograme de pânză veche pe o frânghie, iar Soles dădu înapoi.

Nu hotărî s-o facă. Picioarele hotărâră, cum hotărâseră de două zile, și îl purtară în doi pași curați din calea sacului, în timp ce acesta trecu prin locul pe care îl părăsise și se întoarse spre Maxim.

— Nu mai pleca, spuse Tesa.

— Nu plec. Mă relochez.

— Relochează-te înainte.

Maxim prinse sacul la întoarcere, îl sprijini de piciorul bun și se uită la Soles peste el cu răbdarea unui om care avea să țină minte toate astea.

— Pot face asta toată ziua, spuse el. Corectare: pot face asta până când glezna depune plângere. Deci cam o oră.

Soles se uită la rânjetul de deasupra sacului.

— Te distrează.

— Ai construit o mașină care să-ți tragă șuturi în fund. Admir execuția.

Dispozitivul fusese ideea lui Soles, ceea ce însemna că de fiecare dată când funcționa era mulțumit de el și de fiecare dată când nu funcționa n-avea pe cine altcineva să dea vina.

Stătuse treaz după ce plecase anchetatorul, întorcând problema pe toate părțile așa cum ar fi întors o cutie de viteze care ceda doar sub sarcină. În spălătorie, presiunea nu-l lovise ca un pumn. Se rezemase de el, constant, peste tot odată, iar de fiecare dată când el se rezemase mai tare înapoi, și ea se rezemase mai tare. Nu te puteai antrena pentru așa ceva fiind lovit. Te antrenai fiind împins.

Așadar: sacul greu și vechi din colțul sălii, atârnat de a doua grindă, fiindcă niciunul nu avea să atârne nimic de bara cu șurubul strâmb. O frânghie printr-un scripete adus de Maxim din camion, un sac cu nisip la celălalt capăt ca contragreutate, astfel încât atunci când Maxim îi dădea drumul, sacul nu se legăna atât cât venea, încet, greu și răbdător, ca un zid care hotărâse să se apropie.

Și regula era tot a lui Soles. Putea să pășească în el. Putea să se întoarcă împotriva lui. Putea să-l lase să-i alunece de pe umăr și să treacă. Nu avea voie să-l împingă la loc.

Fiindcă împingerea îl hrănea. Fiindcă omul de pe coridor împinsese cu mușchii și căzuse într-un genunchi, iar eu am împins cu mai mult și am trecut prin tavan. Orice mă duce până la fir, nu poate fi mai mult.

— Din nou, spuse el.

Maxim îi dădu drumul sacului. Veni. Soles se uită la piciorul Tesei în loc de sac, așa cum îi arătase în exercițiu, și își mișcă întâi piciorul drept, puțin, într-un unghi în mișcare în loc să fugă de ea. Pânza îi întâlni umărul. Era grea și continua să vină, iar fiecare parte din el care fusese în spălătorie voia să-și planteze picioarele și să împingă.

Greutatea era acolo. O simțea așteptând sub coaste, constantă și familiară, forța care mutase o lespede și doborâse un tavan. Ar fi fost ușor. S-ar fi simțit minunat vreo două secunde.

N-o folosi.

Lăsă în schimb sacul să-i întoarcă umărul, îl lăsă să-l rotească așa cum apa întoarce o barcă ce a încetat să se mai lupte cu curentul, apoi aduse piciorul stâng după dreptul fără să le încrucișeze. Sacul îi alunecă de pe spate. Trecu. El stătea cu un pas întreg mai adânc în spațiul din care venise decât fusese când pornise.

Pentru o clipă, nimeni nu spuse nimic.

— Asta e, spuse Tesa.

Nu spuse bravo. Tesa spunea bravo cum plăteau alții rundele, rar și numai când se uita toată lumea. Asta e valora mai mult.

— Fă-o din nou înainte să-și amintească picioarele că nu te plac, spuse ea.

O făcu din nou. Picioarele își amintiră. Dădu înapoi, lovi corzile ringului din spate, pe care le petrecuse dimineața întinzându-le spre un stâlp nou de colț, și rămase acolo cu coarda de jos apăsată în gambă, în timp ce Maxim prindea sacul și se uita la tavan.

— Atâta joc de picioare, spuse Maxim, și a găsit singura direcție pe care nu l-am învățat-o.

Krista stătuse pe bancă, cu plicul de fotografii deschis pe genunchi. Așezase pozele de-a lungul băncii în ordinea orelor pe care agentul mai tânăr le dăduse în sfârșit și de o jumătate de oră se uita la ele ca la un document pe care îl bănuia că minte.

— Respiră, spuse ea.

Toți trei se întoarseră.

— Firul. În astea.

Ridică două fotografii făcute din același loc, lângă stâlp, la douăzeci de minute distanță. Într-una firul era slab pe peretele alb, abia mai mult decât o zgârietură. În cealaltă era suficient de luminos încât camera surprinsese un halou în jurul lui.

— Același unghi. Aceeași lumină de la fereastră, am verificat umbra lavoarului. Mi-au spus că n-a intrat nimeni între ele. Și nu devine mai luminos în linie dreaptă, cum devine mai lung. Se luminează, apoi se stinge, apoi se luminează iar. Am șase. E mai lent decât respirația. Dar e regulat.

Ceva care împinge mai tare și apoi mai puțin. Ca sacul. Ca o maree. Soles se gândi la spălătorie, la clipa în care presiunea păruse să cedeze și el se rezemase în cedarea aceea, iar apoi revenise de două ori mai tare și îl aruncase în sus.

— Am intrat pe bătaia greșită, spuse el.

— Poate, spuse Krista. Pot să-ți spun că se schimbă. Nu pot să-ți spun că de asta.

Asta era Krista. Îți dădea tot adevărul și refuza să te lase să adaugi un singur cuvânt la el.

— Dacă se schimbă, spuse Tesa încet, atunci există un moment în care apasă mai puțin.

— Și cineva trebuie să-l numere, spuse Maxim, uitându-se la Krista. Cineva care observă lucruri.

Krista puse fotografiile jos.

— Pot încerca să număr sacul vostru.

Așa că încercară. Maxim îi dădea drumul, Krista număra cu voce tare clipa în care sacul ajungea în punctul de jos al arcului, iar Soles pășea pe numărătoarea ei, nu după propriii ochi. La început fu mai bine. Apoi Tesa, fără avertisment, scăpă o mănușă pe podea lângă bancă, iar Krista întoarse capul spre sunet, pierdu numărătoarea și o strigă târziu, iar sacul ajunse în pieptul lui Soles cu un sfert de secundă înainte să se aștepte și îl așeză pe saltea.

Nu se opri acolo. Veni peste el, iar sus, pe grindă, frânghia sări din canalul scripetelui cu o pocnitură seacă. Sacul căzu. Șaizeci de kilograme, drept în jos, spre locul în care stătea.

Tot ce fusese în el în spălătorie voia să ridice ambele mâini și să-l arunce în tavan. Simțea cât de ușor ar fi fost.

Nu. Nu asta.

Se aruncă într-o parte în schimb, pe șoldul rău, iar sacul lovi salteaua acolo unde îi fusese capul cu un sunet pe care îl simți prin podea. La celălalt capăt al frânghiei, sacul cu nisip ieși din cârlig și se sparse pe scânduri. Maxim era în genunchi lângă bancă. Prinsese frânghia care alerga cu ambele mâini și o ținuse poate o jumătate de secundă, destul cât s-o încetinească, nu destul cât s-o oprească, iar acum se uita la palme.

O vreme, nimeni nu se mișcă. Apoi Tesa traversă salteaua, își puse piciorul pe sac și îl împinse o dată, ca să se asigure că murise.

— Îmi pare rău, spuse Krista, deja în picioare.

— Nu-ți pară, spuse Tesa. Nu pentru numărătoare. Ăsta e exercițiul. Acolo înăuntru o să asculți un singur lucru, iar clădirea o să facă o sută de alte zgomote. Când se întâmplă altceva, îl verifici și apoi te întorci. Nu rămâi la mănușă și nu rămâi la el.

Krista se uită mult timp la mănușa de pe podea, de parcă îi luase personal ceva.

— Din nou, spuse ea.

Soles puse frânghia înapoi în canal și bătu un cui peste scripete ca să nu mai poată sări. Continuară până când glezna lui Maxim își depuse plângerea, cu palmele înfășurate în bandă din geanta Tesei. Până atunci, Soles trecuse prin legănare de unsprezece ori din douăzeci. Krista pierduse numărătoarea de două ori când o întrerupsese Tesa și o găsise iar de fiecare dată. Tesa putea să închidă din nou mâna care amorțise în stâlp, dar nu lovise nimic, lucru care părea s-o coste mai mult decât ar fi costat-o lovitul, iar șurubul din bara de sub tavan era tot atât de strâmb ca acum două zile, lucru pe care Soles îl verifică de două ori fără să spună nimănui.

Îl durea umărul stâng. Îl durea șoldul. Ochiul pe care Tesa i-l închisese era din nou deschis, dar lăcrima când întorcea capul repede. Nu folosise nimic ce n-ar fi putut folosi înainte de templu și ajunsese mai adânc în legănare decât avea vreun drept să fie.

Unsprezece din douăzeci. Într-o sală, cu un sac. Acolo, sacul nu se oprește când se oprește glezna lui Maxim.

În seara aceea se întâlniră cu Tarn lângă conuri.

Ieși singur, fără bărbatul mai tânăr și fără servietă, și se opri lângă camion cu mâinile în buzunarele paltonului. Adăpostul de pânză era încă acolo, dar masa dispăruse. Birourile din față erau întunecate.

— Anchetatorul a venit să vă vadă, spuse Tarn. Presupun că v-a spus de sâmbătă.

— Ne-a spus că vine altcineva să curețe locul.

— Atunci știți de ce stau în frig.

Soles pregătise asta pe drum așa cum pregătea un deviz pentru o lucrare pe care nu voia s-o piardă: întâi prețul, apoi munca, apoi riscul și niciodată cu o voce care suna ca o rugăminte.

— Lasă-ne să intrăm vineri noaptea, spuse el. Pe toți. Nimeni altcineva în aripă.

— Și apoi?

— Apoi, sâmbătă, oamenii tăi ajung la un loc care nu mai trebuie curățat.

— Și dacă eșuați?

— Atunci sâmbătă ajung la unul mai mare. Exact asta vor avea oricum dacă împing în el cum merge bărbatul acela prin ziduri.

Tarn tăcu o vreme. O mașină trecu pe drum dincolo de conuri, iar luminile ei alunecară peste toți și dispărură.

— Îmi arăți lespedea, spuse el. După. O deschizi pentru mine.

— După.

— Cu oamenii mei de față.

— Cu tine de față, spuse Soles. Nu cu oamenii tăi.

Maxilarul lui Tarn se mișcă. Lui Soles îi luă o clipă să înțeleagă de ce era ciudat, apoi văzu: în seara asta nu avea nicio piesă palidă în ureche. Firul care îi coborâse în guler dispăruse. Venise la conuri fără să asculte nimeni.

Așadar nu vorbește agenția. Vorbește el.

— La miezul nopții, spuse Tarn. Voi fi la poartă. Dacă mă întreabă cineva după, poarta era încuiată și eu eram acasă.

Se întoarse să plece, apoi se opri.

— Dacă merge prost, spuse el, nu v-am lăsat niciodată să intrați.

— Știu.

— Nu. Crezi că știi. Vreau să spun că dacă merge prost, sâmbătă voi sta la masa aia și le voi spune că nu v-am văzut în viața mea pe niciunul și o voi spune bine.

Îi studie pe rând, de parcă îi memora exact pentru scopul acela. Apoi se uită la Krista, ultima și cel mai mult.

— Minți bine, spuse el. O să înțelegi.

Krista nu spuse nimic. Mâna i se strânse pe plic.

Era la câțiva pași când vorbi din nou peste umăr, ca și cum abia atunci îi venise ideea.

— Gardianul de la poartă. Cel cu cheile. I-au dat drumul în după-amiaza asta. A spus că trebuie să se întoarcă la post.

Apoi se întoarse dincolo de conuri, spre birourile întunecate, iar nimeni nu spuse nimic până nu se închiseră ușile camionului.

De la noaptea în care bărbatul ieșise prin peretele bucătăriei, Soles își asculta casa.

Nu cu urechile. Cu celălalt lucru, simțul care găsise oameni în piatră la templu: unde se așeza greutatea unui zid, unde o grindă ducea acoperișul, felul în care o sarcină stătea într-o structură așa cum o simțea stând într-un motor pe suport. În fiecare noapte se întindea pe canapea cu Mina lipită de picior și parcurgea casa în minte, cameră cu cameră, zid cu zid, până știa cum se simțea fiecare când era gol.

Era un exercițiu stupid. Îl făcea oricum. Varren îi spusese să învețe să observe bărbatul, iar Tesa îi spusese să nu păstreze lucrurile și să le încerce singur, iar acesta era singurul lucru pe care îl putea exersa fără să-l vadă niciunul.

La început nu mersese bine. În a doua noapte fusese sigur, absolut sigur, că ceva se odihnea în peretele băii și stătuse în fața ușii cu lama în mână înainte să înțeleagă că acel ceva era boilerul, care se odihnea în peretele acela de unsprezece ani. În a treia noapte fusese frigiderul. În următoarea, Lucky, care se înțepenise lângă caloriferul din hol și schimbase felul în care podeaua îi ducea greutatea și care ridicase privirea spre Soles, ce stătea deasupra lui în întuneric, cu expresia unei dezamăgiri somnoroase și profunde.

Așa că învățase casa. Boilerul, frigiderul, caloriferul și câinele. Felul în care se așeza acoperișul când cobora gerul după miezul nopții și felul în care scârțâiau scările când nu era nimeni pe ele. Până în a noua noapte putea să parcurgă fiecare zid și să știe ce greutăți își aveau locul acolo. Ăsta era scopul, își spunea. Nu puteai observa ceva greșit într-un motor până nu știai cum suna când era corect.

Miercuri noaptea, puțin după trei, peretele bucătăriei se schimbă.

Foarte puțin. Ceva din perete, deasupra plintei, se sprijinea unde nimic n-ar fi trebuit să se sprijine, cum stă o mașină un pic mai jos într-un colț când s-a urcat cineva pe bancheta din spate fără să-ți spună. Soles rămase nemișcat. Lucky dormea. Mina respira încet lângă coapsa lui.

Acolo. Nu-mi imaginez. Acum o oră nu era așa.

Inima îi pornise mai repede decât îi plăcea. Se obligă să aștepte trei respirații, ca să fie sigur, iar greutatea rămase unde era. Nu se mișca. Aștepta.

Se ridică încet, fiindcă șoldul insista și fiindcă un om care se ridică încet seamănă mai puțin cu unul care știe. Își băgă mâna în buzunarul hainei și strânse mânerul. Apoi se duse în pragul bucătăriei și rămase acolo, cu bucătăria întunecată în față și zidul întunecat deasupra plintei.

— Poți să ieși, spuse. Te-am auzit.

Pentru o clipă, absolut nimic.

Apoi din tencuială ieși o mânecă închisă la culoare și se opri.

Se opri la jumătate. Asta avea să-și amintească Soles după: bărbatul ieșise prin peretele bucătăriei de două ori, iar prima oară pășise în cameră de parcă fusese aranjată pentru el. Acum avea umărul afară și capul încă în zid și rămase așa o secundă lungă, cântărind situația.

Apoi păși și cu restul corpului prin el, iar zidul se închise după călcâi fără urmă.

— Când? întrebă bărbatul.

— Înainte să te hotărăști să vorbești.

Fața lui era tot genul care îți aluneca din memorie în timp ce te uitai drept la ea. Soles se fixă în schimb pe mâna goală, cea stângă, și pe mănușa de la cealaltă. Mâna goală era deschisă.

— Acasă, spuse bărbatul. Noaptea. Întins. Fără nimeni altcineva treaz în casă.

Nu se certa. Lua măsuri.

— E un început, spuse Soles.

— E un început, fu de acord bărbatul. Nu e destul.

Se uită prin bucătărie de parcă verifica dacă era aceeași. Privirea îi trecu peste scaunul pe care atârnase haina prima dată și îl găsi gol.

— Intri vineri, spuse el.

Mâna lui Soles se strânse pe mânerul din buzunar înainte s-o poată opri.

Știe de vineri. Nimeni nu știe de vineri în afară de noi și un om de lângă conuri, fără fir în ureche.

— Agentul vostru ar trebui să-și verifice zidurile, spuse bărbatul foarte blând, de parcă îl sfătuia pe Soles în legătură cu umezeala.

Frigiderul bâzâia. Undeva în casă o țeavă pocni când se răci. Soles se obligă să expire încet, cum făcea Tesa între runde.

— Ce vrei?

— Ce am vrut și înainte.

Mâna goală se întoarse cu palma în sus.

— Dă-mi-o acum și intru eu vineri în locul tău. O închid. Nu va trebui să mergi împotriva a nimic.

Voia să creadă oferta. Asta era partea cea mai rea. Îl văzuse pe bărbat trecând prin două ziduri fără zgomot; nu-l văzuse închizând nimic. Dacă putea face ce promitea, Soles putea rămâne acasă cu câinii în loc să se rezeme în presiune cu un umăr rău și un șold care se plângea de scări. Sâmbătă, echipa de curățare poate n-ar mai fi găsit nimic de curățat. Sau poate ar fi găsit ceea ce făcuse bărbatul din locul acela.

Iar lama ar fi fost în mâna unui om care venise în casa lui ca să-l aștepte să moară.

A spus că ritualul va continua. Nu știu ce înseamnă. Nu știu ce ar închide și ce ar deschide. Știu că o vrea mai mult decât vrea închisoarea închisă.

— Nu, spuse Soles.

— N-ai întrebat ce te-ar costa.

— N-am nevoie. Am văzut pentru ce ești dispus să aștepți.

Bărbatul își coborî mâna. Nu părea dezamăgit. Părea un om care se așteptase la răspuns și venise oricum, ca să afle cum va fi spus.

— Atunci ascultă asta, spuse el. Pe gratis.

Aruncă o privire spre zidul prin care venise, de parcă închisoarea s-ar fi aflat de cealaltă parte.

— Locurile ca acela păstrează ce se apropie de ele. Căldură. Oameni. Orice cade înăuntru. Cei care stau prea mult în apropiere încep să-l placă. Poveștile vechi îi spuneau băut.

Locul bea. Era genul de lucru pe care îl spuneau bătrânii despre pământul pe care nu creștea nimic. Nu suna ca genul de lucru pe care omul ăsta s-ar fi obosit să-l repete dacă nu l-ar fi crezut.

— O să simți că trage, spuse bărbatul. N-o să se simtă ca o tragere. O să se simtă ca și cum ți s-ar permite să te oprești. Nu-l lăsa să te păstreze.

— De ce îți pasă?

— Pentru că dacă te păstrează pe tine, păstrează și lama.

Asta, măcar, era sincer.

În Grădină, Phenom nu se mișcase de când bărbatul trecuse prin zid. Stătea lângă planta lui așa cum stă un vânător când alt vânător îi traversează terenul și nu-și lua ochii de la el.

Își trase mănușa pe mâna goală, deget cu deget.

— Data viitoare vin mai încet, spuse el.

— Atunci ascult mai atent.

Bărbatul se uită la el. Pentru prima oară, Soles avu impresia că privirea avea o temperatură, că undeva în spatele feței pe care nimeni nu și-o putea aminti ceva devenise interesat.

Apoi se întoarse și intră în zid. Haina îi dispăru prima, apoi umărul, iar tencuiala îl primi fără zgomot, iar greutatea de deasupra plintei rămase acolo cât o respirație, două, apoi dispăru.

Soles traversă bucătăria și își lipi palma de tencuiala prin care intrase bărbatul. Era rece, uscată și perfect obișnuită. Își mută mâna puțin la stânga, apoi la dreapta, cum ar fi pipăit carcasa unui cazan după cusătura caldă unde cedase o sudură. Nimic. Orice folosea bărbatul ca să vină și să plece se închidea în urma lui ca apa.

Se întoarse în prag și rămase acolo până când șoldul îl făcu să se așeze.

— Soles.

Krista era în hol, în cămașa lui veche, cu brațele în jurul corpului și cu părul turtit pe o parte de pernă. Nu o simțise ridicându-se. Ascultase zidul.

Așadar ăsta e prețul. Când ascult un singur lucru, nu-l aud pe următorul. La fel ca ea cu mănușa.

— De când stăteai acolo? întrebă el.

— De când ți-a spus să-ți verifici zidurile.

Veni și se așeză lângă el pe podeaua bucătăriei, care era rece, și niciunul nu sugeră să se ridice.

O vreme doar ascultară. Frigiderul. Țeava. O mașină trecând la capătul străzii, luminile ei traversând tavanul și alunecând pe zidul unde fusese bărbatul, iar amândoi urmărind lumina până dispăru.

— Tu l-ai auzit primul, spuse ea.

— În bucătăria mea. La trei dimineața. Cu nimeni vorbind.

— Tu l-ai auzit primul.

Își sprijini capul de dulap. Ea avea dreptate, el avea dreptate, iar ambele lucruri aveau să fie adevărate și vineri, într-o clădire plină de zgomot.

— S-a oferit să intre în locul tău, spuse Krista. Am auzit și partea aia.

— S-a oferit să intre cu ea.

— Te-ai gândit la asta.

— O secundă.

— Bine. Atunci știi la ce ai spus nu.

— Știe de Tarn, spuse el.

— Atunci Tarn trebuie să știe că știe.

— Și Tarn trebuie să nu intre în panică și să încuie poarta.

Krista făcu o pauză înainte să răspundă. Soles cunoștea pauza din munca ei: o etichetă trebuia să fie adevărată și scurtă în același timp.

— Îi scriu, spuse ea. Ceva care spune verifică-ți zidurile și nu spune de ce. O să înțeleagă. Mi-a spus că mint bine.

Tastă cu degetele mari, acolo pe podea, și întoarse ecranul spre el. Zidurile tale sunt mai subțiri decât crezi. Verifică-le înainte de vineri.

— Asta spune de ce, spuse Soles.

— Spune unde. De ce-ul îl găsește singur. Se pricepe la asta.

Era aproape amuzant. Soles aproape râse. Lucky intrase din sufragerie să vadă de ce stătea toată lumea pe podea și mirosi mult timp locul de deasupra plintei, strănută și se culcă peste picioarele lui Soles, ca să se asigure că rămâneau unde erau. Mina veni ultima, îi cântări pe cei trei de pe podea și se culcă peste picioarele Kristei în schimb, ceea ce rezolvă situația.

Vineri era peste două zile. Cineva care mergea prin ziduri știa asta, se oferise să facă treaba în locul lui și primise un nu.

Stând pe podeaua propriei bucătării la trei și un sfert, Soles descoperi că nu regreta acel nu. Doar și-ar fi dorit să știe exact ce refuzase.

Joi noaptea, Soles așeză fotografiile închisorii lângă pat și le întoarse cu fața în jos.

Mâine, Maxim avea să țină frânghia. Krista avea să numere. Tesa avea să stea între ei și orice ieșea din aripă. Le trecuse pozițiile în revistă până când putea să-i așeze pe toți trei în întuneric, și totuși de fiecare dată când ajungea la ușă în minte, cineva se oferea s-o deschidă pentru el.

Stinse lampa.

Lucky se așeză lângă pat. O vreme, Soles îl ascultă respirând.

În somn îl găsi pe Phenom lângă planta joasă. Atenția bărbatului se așeză pe Soles, apoi se mută spre ceva ce Soles încă nu putea vedea. Venise să-l caute pe omul care știa să ucidă. Atinge frunzele joase. Mirosul de varză îi ajunse înainte să poată întreba ceva.

Apoi patul deveni o bancă, iar cineva de peste o masă încerca să-și oprească mâinile din tremurat.

— Sol I —

Bătrânul adusese o pungă cu închizătoarea ruptă. Ținea o mână peste ea în timp ce vorbea.

Phenom îl lăsă să termine. Dincolo de separeul lor, femeia din bucătărie răzuia o oală. Încăperea mirosea a varză și lână udă, iar paltonul bătrânului începuse să aburească.

— Amândouă? întrebă Phenom.

Bătrânul dădu din cap.

Nepoatele lui intraseră împreună în casa sfetnicului. Una lucra în bucătării, cealaltă la etaj. Când cea mai tânără încetase să mai vină acasă, sora ei rămăsese ca să afle de ce. O săptămână mai târziu, administratorul sfetnicului le înapoiase lucrurile.

— A spus că au furat din casă.

— Cine ți-a spus ce s-a întâmplat?

Bătrânul numi o spălătoreasă. Phenom o cunoștea. Cu două nopți înainte venise singură la el.

Bătrânul începu să scoată lucruri din pungă: bani împăturiți, un inel mic, o hârtie pe care era trecut ce datora pentru o căruță pe care n-o mai avea. Netezi hârtia de parcă datoria putea intra în preț.

Phenom o împinse înapoi.

— Păstrează asta.

— Pot vinde casa.

— Unde te duci?

— E o cameră la fratele meu.

— Știe?

Bătrânul privi în jos.

Phenom așteptă până ridică iar ochii.

— Nu lucrez pe gratis.

— Știu.

— Ai o monedă?

Bătrânul își deschise palma. Două monede mici stăteau în ea, închise la culoare de sudoare. Phenom arătă spre cea mai mică.

— Aia.

Pentru o clipă mâna rămase deschisă între ei.

— O să ai nevoie să mănânci pe drum, spuse Phenom.

Moneda lovi masa înainte să termine.

Phenom o acoperi cu mâna și o trase spre el. Bătrânul începu să strângă restul, grăbit acum, de parcă o întârziere putea redeschide prețul.

— O să știe de ce?

— Da.

Bătrânul îl prinse de mânecă.

— Se certau mereu care să stea lângă fereastră.

Phenom rămase pe loc până mâna se slăbi. Apoi îl ajută să închidă punga. Închizătoarea avea să țină dacă pielea ruptă era îndoită sub ea.

— La fratele tău, spuse el. În seara asta.

Casa sfetnicului stătea deasupra canalului. Un pasaj de piatră o unea cu cazarma străjii; sub fereastra sufrageriei, apa curgea între ziduri abrupte. Exista un singur debarcader, două case mai jos.

Phenom se duse acolo în dimineața următoare ca să-l învețe pe om înainte să aleagă cum îl va ucide. Trebuia să ajungă destul de aproape ca să termine treaba fără să tragă o casă întreagă într-o luptă. Ieșirea trebuia să facă parte din aceeași alegere.

În primele două zile află cât de puțin îi putea spune strada. Trăsura sfetnicului stătea afară în timp ce proprietarul rămânea înăuntru. Servitorii deschideau obloane în camere goale. O dată, Phenom urmări un bărbat în haina sfetnicului până în piață înainte ca acesta să se întoarcă și să-i arate fața unui străin.

Se întoarse la canal. Spre seară, lămpile de la etaj se aprinseseră. Cineva duse o tavă de la fereastra sufrageriei, iar sfetnicul rămase în spatele ei, mâncând ceva dintr-o farfurie mică.

Spălătoreasa îi spusese că va fi un măr. Bărbatul se plângea de stomac după fiecare cină și mânca încă un măr în timp ce se plângea. Voia coaja lăsată; îi plăcea s-o taie singur.

În a treia seară, Phenom îi văzu cuțitul în mână.

Rămase până se închiseră obloanele. Apoi reveni a doua zi și urmări servitorii în schimb. Învăță ce fețe aparțineau casei, care veneau din cazarmă și care purtau treburi între ele. O femeie din bucătărie trimise o livrare înapoi fiindcă lenjeria mirosea a căruță. Un gardian îl puse pe portar să aștepte până își termină mâncarea.

Gardianul mâncase și când Phenom trecuse cu o zi înainte. Phenom mai așteptă o seară înainte să creadă că bolul era un obicei, nu o coincidență.

Începuse să cunoască cina omului mai bine decât pe a lui. La o tarabă de lângă pod cumpără ultima plăcintă și află de ce supraviețuise cinei. O mâncă oricum, urmărind ferestrele de sus prin aburul care se ridica din canal.

Până în a cincea zi eliminase strada. Servitori și petiționari se strângeau în jurul trăsurii ori de câte ori apărea sfetnicul. În casă, omul îi trimitea pe ceilalți afară după ce mânca. Phenom voia minutele acelea. Îi promisese bătrânului un răspuns pe care sfetnicul avea să-l audă.

Ieșirea încă îl neliniștea. Coborî la debarcader cât era lumină și privi înapoi spre ferestre. Opt gardieni locuiau în casă; alții dormeau dincolo de pasaj, în cazarmă. Canalul îi oferea un loc în care să sară, cu prea puțin spațiu sub el ca să-și revină după o greșeală.

Voia încă o săptămână.

În dimineața a șasea, spălătoreasa îl găsi la pod. Coborâseră cufere. Sfetnicul pleca în zori cu o gospodărie nouă.

Phenom întrebă dacă voia să spună mâine. Da.

Plăti cât datora pentru rufe și îi ceru să lase pachetul la taraba de lângă pod. Apoi petrecu după-amiaza lângă canal, cântărind ieșirea neterminată în raport cu oamenii care aveau să fie luați în trăsura aceea.

Înainte ca vasele de cină să urce, trecu podul.

Phenom intră cu un coș de lenjerie curată.

Femeia din bucătărie îl îndrumă spre scări fără să ridice privirea. Urmă pasajul până la cotitură, unde un gardian stătea lângă ușa servitorilor cu un bol pe genunchi.

— Târziu, spuse gardianul.

— Plânge-te femeii care îi spală izmenele.

Gardianul mormăi și întinse mâna spre coș.

Phenom îl izbi de zid cu lenjeria între ei. Cuțitul îi intră sub maxilar. Ținu corpul în picioare până când bolul încetă să mai sune pe podea, apoi îl coborî în spatele ușii deschise.

Pași traversară sufrageria.

Lăsă coșul unde un servitor urma să fie nevoit să-l mute și trecu.

Sfetnicul era singur, curățând un măr. Ridică ochii spre haina necunoscută.

— Cine te-a lăsat să intri?

Phenom îi spuse cele două nume.

Cuțitul se opri în măr. În pasaj, cineva îl strigă pe gardian.

— Dacă e vorba de bani—

Phenom îl prinse de păr și îi izbi capul de masă. Scaunul se răsturnă în spatele lui. Își păstră priza și trase cuțitul peste gâtul expus, suficient de adânc încât următoarea respirație să iasă prin rană.

Sfetnicul zgârie fața de masă. Phenom îl ținu până când mâinile îi căzură.

Apoi o servitoare țipă în spatele lui.

Coșul îi cumpărase mai puțin timp decât avea nevoie.

Phenom trase scaunul greu sub mânerul ușii în timp ce cizmele loveau podeaua pasajului. Prima lovitură îl mută. Traversă spre fereastră, deschise ambele obloane și se urcă pe pervaz.

Apa se mișca neagră dedesubt. Debarcaderul era mai jos, dincolo de casa următoare.

A doua lovitură împinse scaunul peste scânduri. Se coborî afară, atârnând de mâini în timp ce căuta cu piciorul ieșitura îngustă de sub pervaz. Piciorul stâng se așeză. Înainte să-l poată coborî și pe celălalt, ușa se sparse spre interior.

Un gardian ajunse la fereastră cu o suliță. Când Phenom se împinse, vârful îi străpunse umărul. Lovi canalul pe o parte, înghiți apă și se duse sub ea. Greutatea hainei îl trase în jos până reuși să-și elibereze un braț și să lovească din picioare spre fâșia mai palidă de deasupra.

Când ieși la suprafață, bărbații strigau de la fereastră.

Lăsă curentul să-l poarte sub latrina suspendată a casei următoare. Acolo prinse o consolă de fier și rămase, cu obrazul pe piatră, în timp ce sângele îi încălzea mâneca. La debarcaderul din față, o lanternă începu să coboare.

Bărbatul care o purta avea să ajungă la treapta de jos înainte ca Phenom să poată înota până acolo.

Scoase din nou cuțitul, încet.

❦

Soles se trezi cu mâna bună strânsă în cearșaf.

Lumina dimineții cădea peste fotografii. Lucky ridică capul când Soles se așeză, apoi îl puse iar jos.

Soles își amintea bătrânul închizându-și punga. Își amintea cum îl ținuse pe sfetnic.

În seara asta, Maxim avea să țină frânghia.

Întoarse fotografiile și verifică unde urma să stea prietenul lui.

Vineri, la douăsprezece fără zece, poarta închisorii era deschisă cât să treacă o persoană, iar Tarn stătea în spațiu cu mâinile în buzunare.

— Mi-am verificat zidurile, spuse el când ajunseră. Pe toate din casă. Am găsit multă umezeală și nimic altceva.

— A ajutat? întrebă Krista.

— A durat până la două dimineața. Soția mea crede că mi s-a oferit o slujbă în construcții.

Se uită la colacul de frânghie de pe umărul lui Maxim.

— Vreau să știu?

— E de la o sală, spuse Maxim. S-a purtat foarte frumos toată săptămâna.

Tarn se dădu într-o parte. Schimbul de la cabina porții era la două, spuse el, iar după două urma să fie cineva căruia nu i se spusese nimic. Apoi se întoarse în mica fereastră luminată și se așeză unde orice om care trecea pe drum avea să vadă un bărbat într-un schimb de noapte plictisitor.

Două ore. Soles lucrase cu termene mai strânse. Niciodată cu mâinile tremurând puțin în buzunare.

La poartă făcu ce făcuse în fiecare noapte de o săptămână pe canapea și își lăsă atenția să intre în ziduri. Se întoarse plină. Cabina porții, zidul curții, greutatea lungă și joasă a aripilor, toate purtau ceva. Casa lui avea un boiler, un frigider, un calorifer și un câine. Închisoarea avea o sută de ani.

Așadar asta pot face. Acasă, întins. Nu aici.

Nu o spuse. Krista, lângă el, îi privi fața și nu întrebă. Își puse două degete scurt pe dosul mâinii lui, cum verifica o etichetă înainte s-o creadă, apoi le luă.

Curtea era mai rea decât și-o amintea. Aburul de deasupra porțiunii prăbușite din zidul aripii de est stătea în frig ca o respirație, iar în cercul verde câteva buruieni proaste răsăriseră în ianuarie de parcă le spusese cineva că era mai. De cealaltă parte a curții, grilajul de fier al porții aripii era pliat înapoi pe zid. Dincolo de el coridorul mergea drept până la o ușă baricadată, cu intrarea în spălătorie pe dreapta, la trei sferturi din drum, iar la jumătate o bandă galbenă marca locul unde oamenii agenției nu mai putuseră continua.

— Două ieșiri, spuse Maxim, uitându-se de la grilaj la golul negru din zidul curții. Asta și cea pe care n-a reparat-o nimeni.

— Trei, spuse Tesa. Prin tavan. Pe aia a încercat-o el.

— Mulțumesc, spuse Soles.

Intrară.

Căldura îi întâmpină la trei pași după grilaj, piatră udă și ceva dulce dedesubt, și nu venea spre ei ca aerul. Se rezema. Dincolo de bandă era pe umerii lui Soles la fel de mult ca pe față, de parcă intrase în apă adâncă și apa avea păreri.

La pânza de peste intrarea în spălătorie îi opri.

— Nimic în plus în seara asta. Nimic ce n-aveam înainte de templu.

Maxim rămase pe partea coridorului a ușii și legă frânghia prin centura lui Soles cu nodul lui pentru frigidere. Krista își luă ceasul și se așeză lângă stâlpul pătrat dinăuntru, ferindu-se de linia frânghiei. Tesa stătea chiar în interiorul încăperii, de unde putea vedea și coridorul, și pe Soles.

Dincolo de stâlp, firul atârna deasupra crăpăturii din podea, acum mai lung decât antebrațul lui. Se lumina încet și se stingea încet.

— Luminos patru, spuse Krista. Slab șase. Îți spun când începe să slăbească.

Soles trecu de stâlp.

Presiunea veni peste el ca sacul. Nu o lovitură. Ceva care sosea și continua să sosească. Fiecare mușchi pe care îl avea își amintea încăperea asta și voia să-și planteze piciorul din spate și să împingă. Forța era acolo, sub coaste, constantă și foarte dispusă.

Nu. Tu împingi, el împinge înapoi și treci prin tavan cu prietenii uitându-se. Din nou.

Își întoarse umărul în ea și o lăsă să alunece.

— Acum, spuse Krista.

Piciorul drept întâi, puțin, într-un unghi în presiune. Stângul după el, fără să se încrucișeze. Un pas mai adânc.

— Așteaptă.

Așteptă, întors într-o parte, lăsând lumina puternică să treacă peste el ca vântul.

— Acum.

Încă un pas. Încă unul. Frânghia se desfășura în urma lui. Maxim nu spunea absolut nimic, ceea ce la Maxim era o formă de strigăt.

Ajunsese la jumătatea drumului spre fir când acesta se schimbă.

— Acum, spuse Krista, iar el păși, dar slăbirea nu mai veni. Lumina puternică sosi mai devreme și rămase. Îl prinse cu un picior în aer și cu nimic pe care să se întoarcă, iar încăperea îl ridică.

Fu aruncat înapoi prin spălătorie ca un sac de pe oblonul unui camion. Frânghia se întinse brusc la centură și îl opri la o palmă de stâlp, iar pentru o clipă rămase atârnat în ea, îndoit, cu șoldul urlând, până când picioarele găsiră podeaua.

— Încă ești prins? spuse Maxim din ușă. Avea ambele mâini pe frânghie, banda de pe palme devenită cenușie și o cizmă sprijinită de toc.

— Încă sunt.

— Bine. N-aș vrea să-i explic omului de la poartă că te-am pierdut printr-un zid.

Învață. Normal că învață. A avut toată săptămâna să mă privească exersând.

— S-a schimbat, spuse Krista. Vocea îi era stabilă; fața nu. Cinci luminos. Cinci slab. Nu mai e la fel ca în fotografii.

— E la fel ca acum cinci secunde?

Îl urmări două bătăi.

— Da.

— Atunci pe ăsta îl vreau.

Porni din nou. De data asta îi luă mai mult, fiindcă nu avea încredere în nicio slăbire până nu o simțea începând sub propriile picioare și de două ori se opri cu greutatea deja în mișcare și lăsă lumina puternică să treacă peste el. Tesa nu spuse nimic. Îi simțea privirea pe călcâie.

Ajunse din nou acolo de unde fusese aruncat și trecu mai departe.

De aproape, firul nu era chiar o linie. Avea textură, ca un fir de ceva ud văzut în lumină, iar dulceața din aer era destul de puternică încât s-o guste. Umărul stâng nu i se ridica deasupra urechii. Frânghia mai avea poate trei metri. Stătea în propriul corp, cu nimic în el în afară de propria forță și jocul de picioare al Tesei, mai aproape decât ajunsese vreunul dintre oamenii cu rigla de măsurare.

Încă un pas și e la lungimea brațului. Bine.

— Slăbește în două, spuse Krista. Unu—

Metalul clincheti pe coridor în spatele lui. Chei, lovindu-se una de alta cu fiecare pas grăbit.

— Soles, spuse Maxim. Vine cineva.

Frânghia rămase întinsă la centura lui. Soles rămase lateral față de fir, cu greutatea peste ambele picioare; dacă se întorcea acum, îi dădea aceeași deschidere pe care o folosise ca să-l arunce. Cizmele Tesei se târâră spre intrarea spălătoriei.

— Rămâi acolo, îi spuse ea nou-venitului.

În timpul următoarei slăbiri, Soles aruncă o privire înapoi. Tesa stătea în ușă cu mâna bună ridicată, între coridor și Krista de lângă stâlp. Lângă ea, Maxim avea încă ambele mâini pe frânghie și o cizmă în toc. Dincolo de ei aștepta un gardian, în uniformă și fără palton, cu cheile atârnându-i din mână.

Gardianul zâmbi spre încăpere.

— Patru, spuse el.

Soles se întoarse spre fir înainte să revină lumina puternică. Fuseseră numărați. Îi plăcea mai puțin ușurarea din vocea bărbatului decât cheile.

— Hei! strigă Maxim. Rămâi unde ești.

În schimb, pașii se îndepărtară repede, spre grilaj. Tesa făcu un pas după ei; talpa îi zgârie iar piatra când se opri.

— Se duce la poartă, spuse Maxim.

Frânghia rămase întinsă. Soles avea nevoie de Maxim acolo unde era, iar Krista trebuia să păstreze numărătoarea. Tesa era singura persoană care se putea mișca, iar dacă îl urma pe gardian, nu mai rămânea nimeni între coridor și cei doi care nu-și permiteau să-și ia privirea de la treabă.

— Krista, spuse Tesa, fără să ridice vocea. Uită-te în jur. Acum înapoi.

Numărătoarea Kristei se rupse cât o respirație. Apoi strigă următoarea slăbire, cu vocea din nou egală.

La capătul coridorului, fierul se frecă de piatră. Grilajul lovi stâlpul. O cheie se întoarse în yală și se întoarse încă o dată.

— Cineva trebuie să păzească ieșirea, strigă gardianul, perfect calm.

Soles putea vedea stâlpul de lângă Krista și fâșia de coridor dincolo de Maxim. Curtea era dincolo de grilaj. La fel și golul din zidul exterior pe care Maxim îl numărase drept a doua lor ieșire.

— Încuiat, spuse Maxim. Ambele ieșiri sunt dincolo de el.

Patru, spusese gardianul. Așteptase să intre toți patru.

În spălătorie, firul se lumină.

Tesa rămase în intrarea spălătoriei în timp ce Maxim ținea frânghia. Ca să ajungă la grilajul încuiat, unul dintre ei trebuia să-l lase pe celălalt cu ea.

— Ține asta, îi spuse Maxim.

Frânghia se mișcă la centura lui Soles. Acum o ținea Tesa. Simți diferența imediat. Maxim ținea o frânghie cum ținea un dulap pe scară, de parcă urma să încerce ceva. Tesa o ținea cu mâna bandajată peste cea bună, pregătită să dea și să ia înapoi. Pașii inegali ai lui Maxim urcară pe coridor și se opriră la grilaj.

— Stă jos cu spatele la gratii, strigă Maxim. Cu fața spre afară. Cheile sunt în mâna deschisă și nu ajung la ele.

Răspunsul gardianului se purtă de-a lungul coridorului umed.

— E cald aici. E foarte liniște. Pot să păzesc de aici.

— Dă-mi cheile, îi spuse Maxim cu vocea pe care o folosea cu clienții ale căror frigidere nu încăpeau prin propriile uși. Îți găsesc o pătură.

— Nu mi-e frig. Gardianul părea mulțumit. Asta e partea frumoasă.

Soles își aminti avertismentul Vânătorului, cel pe care îl repetase în camion. N-o să se simtă ca o tragere. O să se simtă ca și cum ți s-ar permite să te oprești.

— Are buzele cenușii, strigă Maxim. Respiră prea încet.

Soles mai văzuse un om înroșindu-se cenușiu așa o dată, în armată, după un exercițiu de noapte în zăpadă: un recrut care se așezase lângă un zid să se odihnească un minut și trebuise dus în brațe. Și el arătase confortabil. Asta fusese partea cea mai rea.

Soles voia să facă un pas înapoi. Firul se lumină când își mută greutatea, iar el se așeză din nou lateral. Putea să se întoarcă la stâlp și tot ar fi rămas de partea greșită a porții, cu gardianul murind dincolo de ea.

— Pot deschide poarta aia, spuse Tesa.

O văzuse făcând sacul greu să sară. Aici, forța ar hrăni firul înainte ca încuietoarea să termine de căzut.

— Dacă o faci, crește, spuse el. Lovește-o. Eu iau ce se întoarce.

Maxim se întoarse alergând șchiopătat și luă frânghia de la Tesa. Legă capătul liber de două ori în jurul bazei stâlpului, strânse nodul, apoi o urmă pe coridor. Pe lungimea coridorului rămăseseră doar Krista la stâlp, numărătoarea din vocea ei și el la capătul unei frânghii legate de piatră.

— Tot aici, spuse ea între două numere, ca și cum ar fi întrebat-o, iar vocea nu-i alunecă la niciunul.

Soles își ținu genunchii moi. Faptul că era pregătit nu micșora costul.

Îi auzea la grilaj: vocea lui Maxim devenită moale și practică, gardianul răspunzând cu mulțumirea lentă a unui om care vorbește în somn, Tesa fără să spună nimic. Apoi cizmele ei se mutară pe piatră, găsindu-și locul. Cunoștea sunetul de la sală, jumătatea de pas înapoi dinaintea sacului, iar stomacul lui îl cunoștea și el. Krista strigă o slăbire. O lăsă să treacă. Ea strigă o întărire, iar firul se umflă spre el ca ceva ce se apleca să asculte.

Lovitura răsună pe coridor. Metalul izbi piatra, iar Tesa scoase un sunet printre dinți.

— L-am prins, strigă Maxim.

Firul izbucni în lumină. Se îngroșă cât un deget, iar presiunea îl lovi pe Soles în piept. Alunecă un pas întreg înapoi înainte ca frânghia să-l prindă. Sub fir, cu un sunet de gheață care se rupe pe un iaz, crăpătura mai alergă o palmă spre lavoare.

În ușa spălătoriei, Tesa era aplecată peste brațul bun, strângându-l la coaste. Maxim îl târa pe gardian pe lângă ea de haină. Poarta era deschisă. Costul sosise.

Ăsta e prețul. Acolo. Acum plătește-l.

— E mai rapid, spuse Krista. Trei luminos. Trei slab. Doi. Nu—

Încercă să intre pe slăbire. Presiunea îl prinse înainte să-i ajungă piciorul jos și îl aruncă înapoi în frânghie. Își recăpătă echilibrul și încercă din nou; a doua aruncare îi izbi umărul stâng de stâlp. Brațul îi amorți până în degete. Își flexă mâna. Nu răspunse decât o furnicătură îndepărtată, ca un membru pe care dormise.

— Nu-l pot număra, spuse Krista. Soles. Nu mai e regulat. Te urmărește.

Avea dreptate. De fiecare dată când se înclina, se înclina și el. De fiecare dată când se întorcea, era deja acolo. Jocul de picioare era o conversație, iar lucrul din fața lui învățase să-i termine propozițiile.

Stătea la capătul frânghiei, cu brațul mort și șoldul tremurând, și se gândi la gardianul așezat lângă gratii, fericit, cu cheile în mână. Locul nu-l aruncase pe gardian. Îl păstrase. Nu se lupta cu oamenii pe care îi păstra.

Nu-l lăsa să te păstreze, spusese bărbatul din zid.

Bine. Atunci lasă-l să creadă că m-a prins.

Încetă să se mai împotrivească.

Își lăsă umerii să cadă, genunchii să se înmoaie și greutatea să se destindă, cum dai drumul unei frânghii de care ai tras, iar la următoarea întărire nu opuse deloc rezistență. Respiră odată cu ea. Luminos, inspir. Slab, expir. Se făcu ușor, ușor ca o pană într-un curent, iar curentul îl luă, un pas, apoi încă unul, și nu-l aruncă. Îl trase înăuntru.

Era cald.

Era căldura unei bucătării cu radioul încet și altcineva spălând vasele. Nimeni nu avea nevoie de nimic de la el aici. Nimeni nu număra. Era un scaun. Fusese dintotdeauna un scaun, tras puțin de la masă, iar el stătuse în picioare de atât de mult timp.

Stai jos, spuse căldura, foarte blând. Ai făcut destul.

Făcuse. Făcuse foarte mult. Îl durea brațul și îl durea șoldul și prietenii lui erau obosiți și ar fi fost atât de ușor să se așeze, numai o clipă, și să lase pe altcineva să păzească ieșirea.

— Soles, spuse Krista. Cinci. Soles.

Vocea ei ajunse la el de foarte departe. Auzea că voia ceva și avea să răspundă imediat ce se așeza. Frânghia se lăsase moale în spatele lui. Lumina îi acoperea umerii și brațele până la coate; lama îi atârna fără tensiune din degetele drepte.

— Soles, spuse ea din nou, cu vocea politicoasă. Răspunde-mi.

O frânghie se frecă de piatră. Maxim vorbi de undeva de lângă ușă.

— Gata să trag.

Soles știa ce însemnau cuvintele. Ar fi trebuit să-i spună să tragă. Dar scaunul era chiar acolo și, pentru o dată, nimeni nu avea nevoie ca el să rămână în picioare.

Ajunsese la scaun.

Avea mâna pe spătar. Era cald și neted și cineva stătuse acolo cu o clipă înainte și avea să-l țină, iar el trebuia doar să se întoarcă și să se așeze.

Nu se întoarse.

Trase înăuntru. Tot ce era el se adună din picioare și mâini și din spatele craniului într-un singur loc sub coaste, cum se închide un pumn, cum se întoarce corpul Tesei înainte ca mâna să plece undeva. Căldura îl simți încordându-se înăuntrul ei și, pentru prima dată, ezită.

Aia era bătaia.

Călcâiul din spate coborî plat. Șoldul se întoarse, apoi umărul. Durerea îl prinse în cotul drept rănit; își ținu mâna aproape și împinse întoarcerea prin ea în loc să întindă mai departe. Tot ce-i mai rămăsese, fiecare fir de forță, încăpățânare și teamă, coborî pe brațul acela, iar el se auzi strigând, un sunet fără cuvânt, cum strigă un om când vrea să spargă ceva ce nu poate fi spart.

Înfige lama în inima firului.

Intră ca un cuțit în funie udă și apoi în nimic.

Lumina se stinse cum se stinge un filament când cade curentul: alb, apoi roșu, apoi o linie de nimic atârnând în aer unde fusese linia. Presiunea încetă. Soles căzu înainte în genunchi pe podeaua udă, iar lama sună pe gresie.

În liniște, furtunul picura. Suna ca un furtun.

Soles încercă să tragă aer, iar cineva îl prinse de încheietură.

— Unu. Doi. Soles. Trei.

Krista era în genunchi lângă el pe gresia spălătoriei. Mâna lui stângă se strânsese pe pantalon; îi simțea degetele lucrând pe sub ale lui ca să le desfacă.

— Ești aici, spuse ea. Spune ceva care nu sunt eu.

Se uită la materialul de sub mână, apoi la scurgere.

— Furtunul, reuși el.

Maxim se lăsă pe vine de cealaltă parte. Frânghia zăcea moale între ei, cu capătul liber încă în mâna lui.

— Rămâi cu noi.

Apoi căldura reveni. Nu căldura locului. Adierea care se rezemase de ei săptămâni întregi se adună din podea și ziduri în timp ce deschiderea murea și trecu prin încăpere.

Soles își ridică brațul stâng deasupra capului. Dreptul îl urmă. Își îndoi cotul, deschise mâna, îl îndoi din nou. Durerea dispăruse. Șoldul îl ținu când se ridică.

Lângă el, Maxim se ridică fără să menajeze niciun picior. Tesa își smulse bandajul de pe încheietură și închise ambele mâini. Își atinse maxilarul, apoi se uită la Krista, care încă îl ținea pe Soles de mânecă. Pentru o clipă, nimeni nu spuse nimic.

Sub coaste, acolo unde forța așteptase dintotdeauna, era mai multă decât simțise vreodată, mai multă decât îi împinsese templul în el, atât de multă încât nu îndrăznea să-și închidă mâna pe nimic.

O picătură căzu din capătul furtunului și lovi scurgerea. Urmă alta. Krista ridică lama de pe gresie înainte să iasă din spălătorie.

Îl scoaseră pe gardian în curte și îl așezară pe pietrele căzute, care nu mai erau calde. Respira. Le verifică fețele pe rând.

— Patru, spuse el, ușurat, și închise ochii.

— Ne-a numărat de două ori, spuse Maxim. O dată la intrare, o dată la ieșire. Mi-ar plăcea să fie ultima dată când face cineva asta.

Aburul de deasupra pietrelor se oprise. Tarn se uită mult la locul unde fusese.

— Am văzut asta, spuse el. Nu știu ce o să spun că am văzut.

Până la șapte, cerul era cenușiu și trei dube albe urcară pe drum, iar bărbați în salopete traversară curtea spre o clădire în care nu mai era nimic de curățat. Soles stătea în spatele camionului, cu paltonul Kristei peste genunchi și mâna stângă deschisă pe material. De fiecare dată când închidea ochii, simțea mâna așezându-se pe spătarul scaunului.

Îi deschidea și îi privea pe ceilalți până când căldura aparținea din nou paltonului.

Tarn veni cu telefonul în mână.

— Sună de la șase. Nu pentru ce e aici.

Soles citi mesajul de două ori.

Un râu dintr-un oraș din nord, la trei sute de kilometri depărtare, încetase să mai înghețe noaptea.