Capitolul IV · Unde stăteam

Bătăile în ușă îl treziră pe Lucky înainte să-l trezească pe Soles. Când deschise ochii, câinele era deja la ușa sufrageriei, așteptând ca cineva să facă ceva în privința asta.

Să iasă de sub Mina fără s-o deranjeze îi luă mai mult decât i-ar fi luat să răspundă la a doua bătaie. Cotul i se înțepenise peste noapte în forma bandajului de susținere, iar șoldul avea propriile păreri despre canapea.

— Vin.

— Nu te grăbi, strigă Maxim prin ușă. Minunată dimineață să stai pe o treaptă.

Tesa era lângă el, cu o pungă de hârtie. Krista stătea în spatele lor, cu fularul tras până la nas și zăpadă prinsă de cusăturile cizmelor. Terminase lucrul la o oră pe care nu avea de gând s-o menționeze.

— Arăți groaznic, spuse Maxim.

— Bună dimineața și ție.

— Voiam să ajung treptat la asta. Pe urmă ai deschis ușa.

Tesa trecu direct pe lângă amândoi și puse pâinea pe masa din bucătărie.

— Ai mâncat?

— Nu.

— Începe cu asta.

Krista rămase în prag până când se uită la ea. Privirea îi coborî întâi spre bandajul de susținere.

— Mai rău?

— Înțepenit.

Îi atinse scurt dosul mâinii stângi, cum verifica o etichetă înainte să aibă încredere în ea, apoi își scoase paltonul.

Desenul era încă pe masă. Maxim îl trase spre el și îl întoarse un sfert de tură.

— A. Speram că ai măsurat în sfârșit bucătăria.

— Suntem noi. Ieri. Când a intrat el.

— Eu sunt lângă masă. Asta restrânge posibilitățile. De obicei sunt lângă o masă.

Maxim trase desenul mai aproape.

— Mi-ai pus trei picioare.

— Unul dintre ele e scaunul, spuse Soles.

— A. Tocmai voiam să-l înrămez.

Tesa se aplecă peste hârtie și puse degetul pe propriul semn, pe care Soles îl desenase mai aproape de ușă decât fusese ea.

— Aici. Până să vorbesc. Înainte eram mai aproape de tine.

Le luară pe rând cât se încălzea apa. Maxim făcuse un pas spre ușă și se oprise la masă, fiindcă acolo îi spusese glezna că trebuie să se oprească. Krista rămăsese tot timpul de partea cealaltă a lui Soles. Tesa își pusese cana jos înainte să-l întrebe pe bărbat cum îl cheamă, lucru pe care Soles și-l amintea limpede, dar nu-și amintea deloc să se fi uitat la picioarele ei. Fiecare mută câte un semn, iar fiecare corectură îl aduse pe Vânător mai aproape de scaun. Soles șterse linia de creion pentru a treia oară, până când hârtia se înmuie sub degetul lui.

— Îl pun mereu mai departe.

— Nu era, spuse Krista.

— Știu. De asta continui s-o fac.

Fierbătorul se opri cu un clic. Nimeni nu se ridică după el.

— Despre Varren, spuse Soles.

Maxim lăsă pâinea jos.

— Am văzut mesajul.

— Era mai mult decât puteam pune în el.

Le povesti. Le spuse direct, pentru că nu exista nicio versiune care să sune mai bine: ușa, ora, întrebările pe care i le pusese prin deschizătură, lista lucrurilor pe care corpul lui le putea învăța, avertismentul despre închisoare. Urmări chipul Tesei când ajunse la partea despre a fi învățat și îl văzu închizându-se puțin.

— Puteai să suni, spuse Maxim.

— Dormeai.

— Atunci m-aș fi trezit.

— Ar fi trebuit, spuse Soles. Știu.

Maxim luă o bucată de pâine și nu o mâncă, ceea ce, pentru Maxim, era cel mai gălăgios fel de a fi supărat.

Varren nu-i ceruse cuțitul, le spuse Soles, nu în cuvinte. Doar continuase să se uite la buzunar, așa cum un om continuă să privească o ușă la care a hotărât să se întoarcă.

— Și l-ai lăsat să-ți spună cum să devii mai puternic, spuse Tesa.

— Eu l-am întrebat.

Spus așa, suna mai rău. Era și felul adevărat de a-l spune.

— Atunci nu mă pune să concurez cu ce ți-a spus el, spuse Tesa. Dacă ceva nu are sens, întreabă-mă. Nu-l păstra pentru tine și nu-l încerca singur mai întâi.

— Nu el mă învață. I-am spus asta.

— Bine. Acum spune-ți și ție.

Krista turnă ceaiul și îi întoarse cana astfel încât toarta să-i fie spre mâna stângă.

— Poate să știe ceva util, spuse ea. Tot tu hotărăști dacă îl lași să treacă de ușă.

— Eu am deschis-o.

— Știu.

Nu-i spuse că era în regulă. Se bucură că nu o făcu, deși n-ar fi putut spune de ce.

— Data viitoare, sună, spuse Maxim în cele din urmă. N-o să fiu vesel din cauza asta.

— Când ești vesel?

— Când nimeni nu testează dacă un zid oprește un criminal. E o stare foarte specifică. Ar trebui s-o încerci.

Mâncară. Krista îl sună pe anchetator și primi același răspuns ca ieri: încă nu avea permisiune, încerca. Tesa luă scaunul de lângă Soles și îl întoarse cu fața spre el.

— Zece minute, spuse ea, iar când el începu să se ridice îi puse două degete pe genunchi. Cât așteptăm. Am spus zece minute. N-am spus nimic despre ridicat.

Își duse un picior înapoi și îi arătă întoarcerea de pe scaun, mică și lentă. El o imitase, dar genunchiul porni primul și trase de șoldul învinețit, așa că se opri. Ea își așeză pantoful lângă al lui, ca să-i dea ceva după care să măsoare, iar asta ajută, fiindcă acum vedea când își târa călcâiul în loc să-l ridice. La a treia încercare, ea își retrase pantoful, iar el puse piciorul exact unde fusese al ei, ceea ce era greșit. Picioarele lui erau mai lungi; copiindu-i forma, își lăsase genunchiul înghesuit în scaun.

Îl mută înainte. Pentru o clipă veni nemișcarea rece. O mână se apropia de el, deși a ei nu se mișcase, iar umărul lui stâng știa unde s-o întâlnească înainte ca el să fi putut spune de ce. Apoi șoldul protestă, mâna dispăru, iar podeaua de sub piciorul lui redeveni doar o podea.

— Ce încercai să faci? întrebă Tesa.

— Altceva. Știu bucăți din asta, când e el acolo. Când încerc să încep înainte de bucata pe care o știu, n-am de unde să pornesc.

Ea cântări răspunsul așa cum cântărea garda unui luptător.

— Atunci începem cu partea pe care o poți face. Piciorul. Puțin.

O făcu din nou fără să se uite la pantoful ei. Părea prea puțin ca să conteze. Probabil tocmai asta era ideea.

Puțin. Iar sub închisoare a trecut deja de următorul semn.

Își așeza piciorul pentru a patra oară când telefonul Kristei începu să vibreze, târându-se pe masă spre margine. Ea îl prinse, se uită la ecran, iar chipul i se încordă atent.

Tesa își retrase pantoful. Bucătăria amuți.

— Nu e anchetatorul, spuse ea și îi întinse telefonul.

Soles îl luă cu mâna stângă.

— Voiai să observi aripa de est, spuse Tarn.

— Ieri voiai să ne scoți din ea.

— Ieri exista un loc în care puteați sta. Presiunea a ajuns pe coridor. Nimeni nu mai intră în încăperea aceea.

— Atunci scoate-ți oamenii de acolo.

— I-am scos.

— Cât de departe?

Pauza fu scurtă și foarte atentă.

— Vino la poartă. Discutăm ce ne poți spune.

Apelul se încheie. Soles se uită la desen, la semnul care continua să se mute mai aproape de scaun, și se ridică.

— Acum? întrebă Maxim.

— Acum.

Spunea că oamenii lui au ieșit. N-a spus cât de departe.

Pe drum, Soles întoarse apelul pe toate părțile, așa cum ar fi întors o piesă adusă înapoi de un client fără nicio notă. Agenția nu sunase fiindcă îi era dor de ei. Ieri, bărbatul voise o locație; în dimineața asta voia o relatare și o voia la o masă în afara porții, nu într-o încăpere dinăuntru. Ceva de pe coridorul acela îi speriase suficient cât să ceară. Asta le dădea grupului puțină greutate pe partea lor de balanță, iar Soles avea de gând s-o cheltuiască atent. Maxim, în spate, făcuse aceeași socoteală și deja o cheltuia în minte pe ceva nechibzuit.

Drumul trecea drept pe lângă poarta închisorii. De ieri, cineva pusese un șir de conuri de-a latul lui, la douăzeci de pași înainte de cabina porții, și mutase sedanul întunecat în spatele lor. Pe partea apropiată se ridica un adăpost de pânză, cu o masă înăuntru; pe partea cealaltă, poarta, iar dincolo de ea fâșia de curte care ducea la birourile din față. Oricine ieșea din clădire trebuia să străbată fâșia aceea, să treacă prin poartă și pe lângă masă. Era un loc bun să numeri oameni, gândi Soles, dacă voiai să știi cine lipsea.

Acum treceau oameni pe acolo. O femeie ieși cu o cutie de carton strânsă la piept, iar polițistul i-o luă și o duse la adăpost ca și cum ar fi fost probă.

În urma ei veniră încă doi: un gardian care ținea strâns în pumn un inel cu chei, ca să nu zornăie, și o funcționară în cardigan, cu mâinile goale. Niciunul nu se uită înapoi spre clădire. Soles mai văzuse oameni ieșind așa dintr-un atelier, după ce un cazan scosese un sunet pe care nimeni nu-l putuse numi. Mergeau într-un ritm obișnuit și vorbeau despre lucruri obișnuite, iar niciunul nu întorcea capul.

Tarn ieși să-i întâmpine, cu haina încheiată până la gât. Cel tânăr îl urma cu servieta. Niciunul nu dormise; se vedea din felul atent în care pășeau, de parcă pământul s-ar fi putut schimba cât fuseseră înăuntru.

— Ai spus că oamenii tăi au ieșit, spuse Soles.

— Din aripa de est.

— Nu asta am întrebat.

— Asta era ce puteam confirma. Birourile din față sunt evacuate.

Maxim se uită la masă, apoi la scaunele pliante, apoi la bărbat.

— Minunat. Ați evacuat mobila. Unde sunt oamenii?

— Puteți rămâne lângă vehiculul dumneavoastră, spuse agentul mai tânăr.

— Despre ai voștri întrebam.

Soles îl atinse pe Maxim de mânecă și merseră împreună la masă. Tesa îi puse lui Maxim un scaun în spate fără să-l întrebe, singurul mod în care îl accepta vreodată. Se așeză de parcă ideea îi aparținuse dintotdeauna.

Fotografiile ieșiră din servietă în evantai. Spălătoria văzută din ușă, tavanul prăbușit pe podea. Soles găsi lavoarul de care își lovise șoldul și își întoarse privirea. În fotografia următoare, stâlpul era mult dincolo de ușă, iar o bandă traversa coridorul în prim-plan.

— Acolo am oprit ultima inspecție, spuse Tarn.

Avea în ureche o piesă mică, palidă. Ieri, Soles o luase drept capătul unui fir care îi cobora în guler. Acum, maxilarul bărbatului se mișcă o dată, deși nimeni nu vorbea.

Mai e cineva la masa asta.

Asta însemna că tot ce se spunea aici avea să fie auzit de două ori: o dată de bărbatul din fața lui și o dată de cineva care nu trebuia să-și urmărească propriul chip în timp ce asculta. Soles își ținu mâna stângă pe fotografie și brațul drept acolo unde era.

— Trebuie să înțelegem ce a dus la asta, spuse Tarn. Ce s-a întâmplat sub grădină.

Așadar acesta era prețul fotografiilor. Soles se așteptase și hotărâse pe drum cu ce avea să plătească: lucrurile pe care le văzuseră cu toții și nimic din ce se mișcase înăuntrul lui.

Le povesti despre apa caldă. Oamenii de pe mal, lupta, deschiderea care creștea în timp ce își foloseau forța unii împotriva altora. Când ajunse la tăietură, agentul mai tânăr îl puse să repete unde intrase lama.

— În ceea ce o ținea deschisă.

— Ai văzut asta?

— Am simțit unde ducea greutatea. Krista a văzut sculptura.

Krista luă o foaie albă din dosar și desenă copacul din memorie, tăietura curată de pe creanga rămasă pe trunchi. Tesa corectă locurile în care stătuseră. Maxim descrise coborârea de pe mal cu o gleznă care protestase la fiecare pas.

— Dar ați continuat, spuse agentul mai tânăr.

— Alternativa era să rămânem acolo. Nu ne oferea nimeni ceai.

Agentul mai tânăr notă și asta. Scria totul cu aceeași mână mică și dreaptă și nu se uita niciodată înapoi la ce scrisese; cine avea să citească mai târziu urma să aibă cuvintele și niciunul dintre chipuri. Krista urmărea pixul așa cum urmărea o ușă pe care voia s-o țină minte. Mai târziu ar fi putut spune ce cuvinte subliniase.

Tarn îi lăsă să termine. Apoi scoase încă o fotografie de la fundul dosarului și o puse pe masă, cu fața în sus, lângă desenul Kristei.

Noroi. Al treilea bloc de pe mal, iar sub marginea lui gaura prin care se târâseră, lărgită cu lopeți. O scurgere urcând în întuneric. Lumina lanternei pe o lespede de piatră cu o sculptură și un bărbat în salopetă portocalie ghemuit lângă ea, cu o rangă pe genunchi, privind lespedea de parcă îl insultase.

Sculptura din fotografie era cea din desenul Kristei. Fiecare linie era întreagă.

— Am coborât la șase dimineața, spuse Tarn. Nu s-a deschis pentru noi. Nici nu e deteriorată.

Creionul Kristei se oprise în mijlocul unei crengi.

Soles uitase cu totul de lespede. Asta era problema cu o minciună spusă în numele tău: n-o purtai tu, așa că nu-i simțeai greutatea crescând. Șase dimineața. Inspectaseră deja grădina înainte de întâlnirea asta. Ceea ce însemna că Tarn îi verificase povestea înainte să sune, sunase oricum și îi lăsase să dea toată relatarea despre apă mai întâi, fiecare lucru adevărat de care erau dispuși să se despartă, înainte să pună asta pe masă. Nu ceruse o relatare. Măsurase cât din ea avea să se potrivească.

Tarn își păstră vocea egală; nu avea nevoie s-o ridice. Întoarse puțin fotografia, astfel încât să fie îndreptată drept spre ea, iar maxilarul de sub casca mică se mișcă încă o dată.

— Ai mințit într-o anchetă a statului.

Krista puse creionul lângă desen cu mare precizie, de parcă ar fi putut exploda.

— V-am dat locul, spuse ea. Fiecare parte era exactă.

— În afară de partea cu lespedea.

— În afară de aceea.

Vocea îi devenise politicoasă, iar Soles știa din asta că îi era frică. Când Krista se înfuria, punea întrebări. Când îi era frică, începea să organizeze încăperea, iar vocea îi devenea netedă și corectă, ca o scrisoare către cineva care o putea distruge.

Tarn așteptă. Se pricepea. Avea fotografia, casca și toată dimineața.

Soles trecu prin situație cum trecea printr-o defecțiune cu trei cauze posibile. Putea s-o nege, dar fotografia era pe masă, iar dacă negai o fotografie îi spuneai omului doar cu ce fel de oameni avea de-a face. Putea s-o lase pe Krista să ducă povara, iar atunci numele ei avea să rămână în dosarul acela pentru totdeauna cu un cuvânt lângă el, iar Krista își clădise întreaga viață în jurul ideii de a nu fi genul de persoană lângă care alții puteau scrie lucruri. Sau putea să-i dea bărbatului un lucru adevărat, destul de greu încât minciuna să arate așa cum fusese de fapt.

A treia variantă avea să coste mai mult decât valorau fotografiile. Știa asta înainte să deschidă gura.

— Nu s-a deschis pentru omul tău, spuse Soles, pentru că nu se deschide pentru oricine.

Ochii lui Tarn se desprinseseră de Krista.

— S-a deschis pentru noi. Pentru oameni ca noi. Ca Varren.

Pentru o clipă, nimeni de la masă nu se mișcă. Maxilarul de sub cască se mișcă de două ori.

— Ca tine, spuse Tarn.

— Ca noi.

— Și ea ne-a spus că era deteriorată pentru că?

— Pentru că nu voiam să văd oamenii tăi acolo jos cu o rangă, spuse Krista. Și partea asta era adevărată.

Iar acum nu puteți intra fără noi. Asta voia ea ieri. Tocmai i-am cumpărat-o cu adevărul.

Ar fi trebuit să se simtă ca o victorie. Se simțea ca și cum ar fi predat o cheie și l-ar fi privit pe celălalt punând-o pe propriul inel.

Tarn scrise ceva în carnet, un singur rând, și îl sublinie. Nu era vorba de plăcere. Avea chipul unui om căruia tocmai i se spusese prețul unui lucru pe care hotărâse deja să-l cumpere.

— Arătați-ne, spuse el.

— Nu azi. Nu cu o rangă.

— Atunci când?

— Când ne spuneți ceva ce nu știm deja.

Soles se lăsă pe spate atât cât îi permitea șoldul.

— Ați primit de la noi apa. Acum lespedea. Două lucruri adevărate. Dați-ne unul.

Tarn îl măsură din priviri. În spatele lui, agentul mai tânăr se oprise din scris.

— Întreabă, spuse Tarn.

— Bărbatul care a trecut ieri prin peretele bucătăriei mele.

Asta avu alt efect. Mâna agentului mai tânăr se duse la guler, unde era prinsă o lentilă neagră, plată, îndreptată spre masă, apoi se retrase.

— N-a bătut la ușă, spuse Soles. Îl cunoștea pe Varren. A spus că l-a instruit. Armata, apoi ceva special.

— Ce voia?

— Lama.

— Și?

— Nu.

— Prin perete, adăugă Maxim. Am tras zăvorul după aceea. Nu mă întreba de ce.

— A spus că va fi acolo când mor, spuse Soles. Ca s-o ia.

Privirea lui Tarn coborî spre haina lui Soles și rămase acolo. Soles își ținu mâna pe masă.

— Îl poți descrie?

— Hainele, spuse Tesa. Fața e mai greu. Te uiți la ea și apoi n-o mai poți ține minte.

Tarn își coborî privirea și făcu o pauză. Când o ridică din nou, Soles bănui că răspunsul îi venise prin piesa mică și palidă din ureche.

— Oamenii aceștia făceau parte dintr-o ramură paralelă, spuse el.

— Paralelă cu a voastră?

— Același comandament militar. Însărcinări diferite. Noi studiem locuri ca acesta. Ei se ocupă de operațiuni pe teren. Intervenție. Curățarea locurilor.

Curățarea locurilor. Soles puse cuvintele undeva de unde avea să le poată scoate mai târziu.

— Curățarea oamenilor din locuri, întrebă Tesa, sau curățarea oamenilor?

— Depinde de operațiune.

Ea așteptă. El nu-i mai dădu nimic.

— Lucrează pentru voi acum? întrebă Krista.

— Oamenii pe care îi descrieți sunt trecuți ca dispăruți în misiune. Sau dezertori.

— Care dintre ele e acesta?

— Nu l-am identificat.

— N-ai întrebat cum arată decât după ce ai întrebat de lamă, spuse Soles.

— Ambele contează.

— Pentru oameni diferiți?

Tarn își luă mâna de pe dosar. Era aproape un zâmbet în gest.

— Dacă vrei relatarea completă, spuse el, s-ar putea să trebuiască să lucrezi pentru stat.

Maxim se întoarse spre Soles.

— Te plătesc înainte sau după ce afli care e treaba?

— După ce afli că nu mai poți pleca, spuse Soles.

— A. Beneficii.

— Nu v-a oferit nimeni un post, spuse agentul mai tânăr.

— Ce ușurare, spuse Maxim. Mi-ar părea rău să pic interviul stând jos.

Aproape-zâmbetul dispăru. Agentul mai tânăr deschise carnetul la o pagină nouă, trase o linie sub ce spuseseră despre Vânător și, dedesubt, cu o mână atentă, le scrise numele.

Soles urmări pixul. Ieri voiau o locație. În dimineața asta voiau o relatare. Acum îi voiau pe ei, iar el tocmai le spusese de ce ar trebui.

Un singur lucru adevărat. Atât a fost nevoie ca să trecem de la martori la echipament.

Trase fotografiile înapoi spre el, fiindcă era ceva ce putea face cu mâna.

— Pozele de dinainte, spuse el. Dinainte să intru. Cu orele.

Agentul mai tânăr scoase alt plic. Krista așeză fotografiile în ordine, folosind marginea lavoarului ca reper fix, fiindcă tot ce era în încăpere fie se mișcase, fie fusese mutat de Soles. Firul apărea în toate, slab pe peretele alb, iar în cele cu rigla de măsurare trecuse de următorul semn negru de la o dimineață la alta. Știau că creștea. Să vadă semnele puse unul după altul era mai rău, așa cum un indicator e mai rău decât o senzație.

Dincolo de stâlp, în fotografia coridorului, banda traversa podeaua cu mult înainte de ușa spălătoriei.

— Acolo s-a oprit cineva, spuse Soles.

— Un bărbat n-a mai putut continua. L-am scos.

— Vreau să vorbesc cu el.

— Este examinat.

— Și eu am fost. Tot mi-ați pus întrebări.

Tarn îi ținu privirea încă o clipă. Apoi atinse casca, ascultă ce i se spunea și se ridică.

— Cinci minute. Medicul hotărăște când se termină. Și orice îți spune, eu aud primul.

— Sau ce? întrebă Maxim.

— Sau scriu și asta.

În timp ce trecea pe lângă ei, bătu cu un deget în carnetul agentului mai tânăr, pe pagina cu numele lor.

Bărbatul stătea pe treapta laterală a unei dube dincolo de conuri, cu o pătură pe umeri și praf pal intrat în genunchii pantalonilor. Un medic își strângea manșeta într-o geantă. Îl recunoscu pe Soles înainte să-i prezinte cineva; privirea îi coborî direct la bandajul de susținere.

— Am auzit de tine.

— Trebuia să-i vezi haina, spuse Maxim. Aproape că a adus toată încăperea acasă cu el.

Bărbatul aproape zâmbi. Soles îl lăsă pe Maxim s-o aibă pe asta. Încercă să se lase pe vine lângă treaptă, dar șoldul refuză la jumătate, așa că Tesa aduse un scaun pliant, iar el se așeză ca un bătrân la paradă.

Agentul mai tânăr îi întinse fotografia coridorului. Bărbatul puse degetul înainte de bandă.

— Acolo. Ca și cum ai merge într-un vânt puternic. Numai că haina mea nu se mișca.

Se întorsese într-o parte când devenise rău. Apoi pusese o mână pe zid și împinsese în el, pentru că i se păruse că rezistența era ceva prin care un om putea trece dacă mai reușea un pas. Degetul i se mișcă puțin mai departe pe fotografie.

— Încă un pas. Poate doi. Apoi n-am mai putut respira cum trebuie.

Aceeași decizie. Doare, dar pot suporta, așa că o să împing mai tare. Soles o luase și el, câțiva metri mai încolo, cu mai mult decât mușchi în spatele ei.

— Te-a aruncat înapoi? întrebă Tesa.

— Nu. Am căzut într-un genunchi, iar ei m-au tras afară de haină.

Ochii îi coborâră din nou spre bandajul de susținere.

— Nimic ca ce ți s-a întâmplat ție.

— Și eu am continuat, spuse Soles.

— Mi-au spus să mă opresc. Am crezut că vor să spună dacă nu mai pot trece. Eu încă mă mișcam.

Medicul îi ceru să se ridice încet. El se ridică repede în schimb și, pentru o clipă, fu în picioare, apoi îi cedară genunchii. Soles ieși din scaun înainte să hotărască s-o facă, întinzând mâna greșită, iar durerea îl prinse la cot și îi opri mâna în aer. Medicul îl prinsese deja pe bărbat de braț. Tesa apucă scaunul înainte să se răstoarne în calea ei.

— Las-o pe ea, îi spuse Tesa încet lui Soles.

Își coborî mâna și o lăsă. Era a doua oară în ziua aceea când cineva îi spunea să lase altă persoană să facă ceva. Începea să audă un tipar.

Tarn îl conduse câțiva pași înapoi spre adăpost, dincolo de auzul bărbatului.

— Ai ajuns mai departe decât oamenii noștri, spuse el. Trebuie să știm unde devine prea mult.

— Era deja prea mult. Eu am continuat.

— Dacă am găsi un loc în care să poți sta, fără să mergi atât de departe—

— Nu azi, spuse Tesa. Venise lângă cealaltă parte a lui fără zgomot.

Fotografia coridorului era încă în mâna agentului mai tânăr. Dacă spunea da, aveau să obțină un număr, un loc pe podea unde devenea prea mult, iar el avea să primească încă un tavan. Dacă spunea nu, rămâneau afară în timp ce linia din fotografii trecea încet de încă un semn. Niciuna dintre alegeri nu închidea nimic. Numai una îl punea din nou în încăperea aceea cu un braț pe care nu-l putea ridica.

— Luați întâi orele, spuse el. Și găsiți-mi oamenii care lucrau în aripa aceea înainte să cadă. Nu pe cei care au încercat să se apropie. Pe cei care doar își făceau treaba.

— Ce cauți?

— Nu știu încă. De asta aș vrea să-i întreb.

Tarn își scoase telefonul și porni spre poartă ca să sune. Pentru prima dată în dimineața aceea, nu ceruse nimic în schimb.

Krista stătea lângă camion cu plicul strâns la piept. Soles se duse la ea, pentru că ea nu venise la el.

— Nu trebuia să faci asta, spuse ea.

— Tu ai făcut-o pentru noi ieri.

— Eu am făcut-o prost.

— Ai făcut-o ca să-i ții afară din grădină. Acum vor sta afară. Nu pot deschide fără noi.

Ea se uită la el într-un fel pe care nu voia să-l citească, așa că nu-l citi.

— Mulțumesc, spuse ea, cu vocea netedă și corectă.

— Nu-mi mulțumi cu vocea aia. E cea pe care o folosești cu sponsorii.

Asta o atinse. Fu doar colțul gurii, dar era real, iar vocea care veni după îi aparținea din nou.

— Atunci îți mulțumesc cum trebuie mai târziu, spuse ea. Când nu ne scrie nimeni numele.

De cealaltă parte a drumului, Tarn își coborî telefonul și se întoarse spre poartă, unde încă ieșeau oameni din birourile din față cu paltoanele pe braț. Cei mai mulți intraseră ieri dimineață în clădire ca să lucreze.

Soles rămase lângă adăpost cât se goleau birourile din față. Polițistul de la poartă îi îndruma pe fiecare angajat spre drum.

Prima veni o femeie cu un palton pe braț. Un ecuson temporar îi atârna strâmb din buzunar. Se opri lângă adăpost și așteptă până când Tarn își puse telefonul deoparte.

— Lucrez în biroul din față, spuse ea. Evidență. Au zis că vreți să întrebați despre înainte.

— Dinainte să cadă acoperișul, spuse Soles.

— Nu eram aici în noaptea aia.

— Dar zilele dinainte?

Își strânse paltonul la piept.

— Încălzirea era greșită. Oamenii se plângeau. I-am spus bărbatului care venise s-o verifice.

— Greșită cum? întrebă Krista.

— Cald de-a lungul unui perete. Nu și la ceilalți. Apoi au fost oamenii.

Pixul lui Tarn se opri.

— Ce oameni?

— M-ați întrebat ieri despre clădire.

— Te întreb acum.

Femeia trase un scaun, apoi îl lăsă unde era.

— Un coleg tot spunea că trebuie să ajungă acasă la fetița lui. Am crezut că vorbește despre nepoată. A spus că nu. Fiica lui. Voia să-i termine cineva munca ca să poată pleca.

— Când a fost asta? întrebă Krista.

— În dimineața dinainte să cadă acoperișul. Fusese neliniștit și cu o zi înainte, dar nu l-am întrebat de ce.

— Are o fiică?

— Are peste treizeci de ani. A venit să-l ia după o operație acum câțiva ani. Am întâlnit-o.

Soles aruncă o privire spre dubă. Bărbatul de pe coridor era încă lângă ea, vorbind cu medicul.

— Ăla e? întrebă Soles, făcând semn spre dubă.

— Nu. Al meu lucrează la birou. N-a intrat pe coridorul acela.

O voce ridicată se auzi de la poartă. Femeia se întoarse înaintea lui Soles.

Un bărbat într-un pulover închis la culoare ieșise din birourile din față în urma unui coleg cu o tavă de hârtii și se oprise chiar înainte de polițist. Se uita dincolo de el, spre clădire.

— Acolo, spuse femeia.

Bărbatul se întoarse. Polițistul îi ieși în cale.

— Trebuie să rămâneți afară.

— Telefonul meu e pe birou.

— O să vi-l aducă cineva când poate.

— Îmi trebuie acum.

Femeia își puse paltonul pe scaunul gol și porni. Soles o urmă până la drum, atât cât îi îngădui șoldul. Tesa îi rămase alături, suficient de aproape încât mâneca ei să-i atingă brațul susținut.

— O să aștepte, spuse bărbatul. Nu știe unde am plecat.

— Cine? întrebă polițistul.

— Fiica mea.

— Am numărul ei, spuse femeia. M-a sunat ieri când n-a putut da de tine. Putem folosi telefonul meu.

Polițistul verifică cu agentul mai tânăr, care încuviință. Făcu un pas înapoi, dar rămase între bărbat și intrare. Bărbatul întinse mâna spre telefonul femeii, se opri și își băgă ambele mâini în buzunare.

— N-ar trebui să fie nevoită să aștepte.

Primul apel sună fără răspuns.

— Încă o dată, spuse el. Pune-l unde poate ajunge la el.

Femeia se uită la Soles, ca și cum decizia i-ar fi aparținut. El știa cum era când grija altcuiva îți ajungea în cap și refuza să plece. Să te cerți cu ea nu o făcuse niciodată să dispară.

— Încearcă încă o dată.

La al doilea apel răspunse cineva. Femeia spuse unde erau și că telefonul lui era încă înăuntru, apoi îl ținu nemișcat la urechea bărbatului.

— Ești acasă?

Ascultă.

— Încuie ușa. Nu ieși până ajung eu.

Mâna liberă îi ieși din buzunar și se lipi de pantalon.

— Nu. Nu veni aici.

Gura i se destinse, apoi se strânse din nou.

— Unde e mama ta?

Femeia își coborî ochii. Krista se apropie puțin, lăsându-i totuși spațiu.

— Pot să-i spun că suntem afară?

El se uită la ea ca și cum ar fi întrerupt ceva privat. Apoi îi întinse telefonul.

— Tatăl tău a ieșit din clădire, spuse Krista. E cu oameni care pot avea grijă de el. Ești undeva în siguranță?

Ascultă, se uită la medic și ținu telefonul astfel încât el să poată auzi.

— Tată? spuse fiica lui.

Bărbatul se întoarse spre voce.

Soles își luă privirea de pe chipul lui. O voce la telefon spunând tată. Nu se așteptase ca asta să-l găsească aici, pe un drum din fața unei închisori, ieșind din telefonul unui străin. Nimeni nu avea să-i mai spună numele cu vocea aceea. Își ținu ochii pe conuri până trecu. Nu trecu de tot.

— Sunt acasă, spuse ea. Sunt bine.

— N-ar trebui să fii singură acolo.

— Nu sunt. E soțul meu aici.

Bărbatul se încruntă.

— Soțul tău?

Făcu un pas spre poartă, apoi se opri.

— E prea tânără.

Femeia de la evidență auzise și ea. La fel și Soles: un soț. Bărbatul încă încerca să ajungă acasă la o fetiță.

Bărbatul întinse mâna spre brațul lui Soles. Soles își întoarse partea dreaptă, iar Tesa îi oferi în schimb mâna bună.

— Pe aici.

O urmă înapoi spre adăpost. Maxim se ridică încet de pe scaun și i-l lăsă. Era ultimul scaun liber și nu menționă asta.

Medicul se lăsă pe vine în fața lui, în timp ce Krista ținea telefonul lângă umărul lui.

— Tată. Ascultă-mă. Am treizeci și patru de ani.

Se aplecă spre telefon.

— Știu câți ani ai.

— Atunci rămâi cu ei. Te rog. Vin eu la tine.

Genunchii i se mișcară de parcă ar fi vrut să se ridice. Medicul îi luă încheietura, iar Krista îi coborî telefonul în cealaltă mână. Îl ținu departe de ureche ca să poată privi ecranul. Femeia de la evidență îi puse paltonul pe umeri fără să-l încheie.

— Întreabă de ea de zile întregi, îi spuse ea medicului. Credeam că e îngrijorat de ceva de acasă.

— Spune-mi când a început.

— Cu trei sau patru zile înainte să cadă acoperișul, spuse femeia. A prins un desen deasupra biroului, un desen de copil cu o casă. Am crezut că-l făcuse nepoata lui. A spus că îl desenase fiica lui în dimineața aceea, înainte de școală.

Tarn avea carnetul deschis. Soles îi prinse privirea.

— Las-o să-i spună întâi medicului.

Tarn închise carnetul pe jumătate și ascultă.

Maxim se sprijinea de masa adăpostului. Soles i se alătură, cu mâna stângă pe margine până i se liniști șoldul.

— Poți avea următorul scaun, spuse Maxim.

— Nu mai există un următor scaun.

— N-am promis livrare azi.

Apoi, mai încet, fără glumă:

— Dacă intră în capul oamenilor așa. Cei din ziar, undeva pe acolo.

— Știu.

— Le-aș recunoaște fețele, spuse Maxim. Nu sunt sigur că aș recunoaște-o pe a mea după.

Soles nu avea răspuns. Îl împinse pe Maxim cu umărul lui, pe partea bună, iar Maxim îl împinse înapoi. Niciunul nu mai spuse nimic despre fețe. De cealaltă parte a drumului, medicul se așezase pe treapta dubei, suficient de aproape încât să-l prindă pe bărbat dacă se ridica prea repede.

În spatele lor, fiica îi cerea tatălui să descrie ce vedea.

— Un drum, spuse el. Ne țin pe drum.

Femeia de la evidență se întoarse la adăpost frecându-și mâinile și se opri când observă că nu mai avea palton.

— A ajutat?

— S-a așezat, spuse Soles.

— A recunoscut-o când a vorbit. Pentru o clipă părea el însuși.

Krista se întoarse după plicul cu fotografii.

— Fiica lui vine. Medicul are numărul ei.

Lângă scaun, bărbatul își ridică din nou telefonul la ureche.

— Nu pot să mă întorc încă, spuse el. Va trebui să fii cuminte până vin.

Mâinile femeii se opriră.

— Ieri, spuse Soles, le-ai spus despre peretele care se încălzea. Te-a întrebat cineva despre el?

— Nu.

Tarn stătea la marginea adăpostului. De data asta deschise carnetul fără să-i ceară nimic lui Soles.

— Cine altcineva? o întrebă.

Ea privi prin poartă la oamenii care încă ieșeau.

— Nu știu. Va trebui să-i întrebați.

Agentul mai tânăr se întoarse de la cabina porții cu un polițist. În spatele lor, un gardian bloca drumul dinspre birourile din față. Trei angajați așteptau pe trepte. Unul ținea un teanc de dosare lipit de abdomen.

— Ăsta e ultimul birou, îi spuse agentul colegului său. Trebuie să-i scoatem.

Gardianul ridică o mână când polițistul se apropie. Nu purta palton. Un inel cu chei îi atârna de curea, iar în cealaltă mână avea un baston negru, scurt.

— Legitimațiile întâi, spuse el.

Femeia de la evidență se întoarse dinspre adăpost.

— Ne-au verificat deja.

— Atunci le puteți arăta din nou.

Tarn se duse la poartă. Soles îl urmă, oprindu-se în afara ei. Tesa îi rămase alături. Krista și Maxim rămaseră la adăpost. Gardianul era la câțiva pași înăuntrul curții, între treptele birourilor și cabina porții.

Polițistul îi vorbi încet. Bărbatul clătină din cap. În spatele lui, angajatul cu dosarele le coborî ca să arate legitimația care îi atârna de gât.

— Nu la gât. În mână.

Angajatul se supuse. O foaie alunecă dintre dosare. O lăsă pe jos.

— De obicei îi verifică aici? întrebă Soles.

— La ușa biroului, spuse femeia. Nimeni nu ne oprește la poarta asta când plecăm.

Tarn îl chemă pe gardian. El nu se mișcă.

— Nu pot abandona ieșirea.

— Ești schimbat din post. Ieși afară.

— De cine?

Polițistul îi arătă legitimația. Gardianul se uită la ea, apoi dincolo de el, în curte.

— Nu știți cine a trecut.

Agentul mai tânăr se dădu într-o parte, astfel încât angajații să poată vedea poarta. Îi făcu semn bărbatului cu dosarele. Gardianul îi puse bastonul în cale.

— Pe rând.

Angajatul se opri. Gardianul îi studie legitimația, întorcând-o pe toate părțile în timp ce dosarele tremurau în mâinile bărbatului.

Soles vedea ușa deschisă a biroului dincolo de ei. O femeie stătea chiar înăuntru, cu propria legitimație pregătită. Nimeni nu încerca să-și forțeze ieșirea. Gardianul continua să privească în spatele fiecărei persoane, de parcă odată cu ea ar mai fi putut veni cineva.

— Lasă-l să termine verificarea, spuse Soles încet.

Tarn cântări asta o secundă, apoi le spuse celorlalți să aștepte.

Gardianul îi dădu legitimația înapoi. Angajatul făcu un pas spre poartă. Înainte să-l facă pe al doilea, bastonul îi tăie din nou calea.

— Stai. Câți?

— Trei, spuse agentul mai tânăr. Cei trei.

— Erau patru.

— Unul a ieșit înainte să intru eu.

— Atunci aduceți-l înapoi.

Bărbatul cu dosarele își strânse buzele. De fiecare dată când vorbea cineva, mâna goală a gardianului se ducea la cheile de la curea. Soles mai văzuse bărbați atingându-și un buzunar așa când le era frică să nu piardă ce era înăuntru. Și buzele gardianului se mișcau. Trei, patru, trei, pe sub respirație, cum verifică un om o socoteală care nu-i iese. Nu păzea poarta. Păzea numărătoarea.

— Au nevoie de tine afară, spuse Soles. Poți preda cheile acolo.

Gardianul se uită pentru prima dată la el.

— Cine a spus ceva despre cheile mele?

Mâna i se strânse pe inel.

Bravo, gândi Soles. Acum păzește și cheile.

Bărbatului îi fusese frică să-și părăsească postul; acum privea poarta de parcă aranjaseră să-i ia ceva.

— Păstrează-le, spuse Tarn. Doar lasă-i pe oamenii ăștia să iasă.

Bărbatul mai tânăr se apropie din stânga gardianului. Își ținea mâinile la vedere.

— Poți merge cu mine. Nu-ți cere nimeni să pleci singur.

Gardianul se mișcă să-i blocheze drumul. Bărbatul cu dosarele se strecură pe lângă ei, pe cealaltă parte. Tesa îi arătă spațiul de lângă cabina porții, iar el trecu prin el cu hârtiile încă strânse la piept.

Gardianul se întoarse după el. Agentul mai tânăr îi atinse cotul.

— Lasă-l să plece.

Bastonul se ridică.

Avea să coboare pe capul agentului mai tânăr, iar agentul încă se uita la fața gardianului. Soles avu o singură idee și niciun timp să-i placă: să intre între ei, să-l împingă pe gardian înapoi prin poartă, să ia lovitura pe orice altceva decât pe un craniu.

Trecut pe lângă Tesa și prin poartă, țintind brațul de deasupra bastonului. Șoldul îl pedepsi la primul pas. Până când palma lui stângă întâlni antebrațul gardianului, lovitura le purta deja amândurora mâinile spre capul agentului.

Nu o putea opri. Dar lângă gardian exista spațiu să se întoarcă odată cu ea. Pentru o clipă, cunoștea mișcarea dintr-un alt corp: ambele brațe libere, greutatea deja pe celălalt picior. Încercă s-o facă cu picioarele pe care le avea.

Trase din forța pe care o folosise în spălătorie și se întoarse odată cu brațul în loc să încerce să-l țină nemișcat. Brațul nu se răsuci ca un braț. Veni ca o poartă luată de vânt puternic, mai grea decât omul căruia îi aparținea, de parcă ceva de sub curte s-ar fi rezemat în el împreună cu gardianul. Lângă urechea lui Soles, gardianul încă număra. O parte din lovitură trecu de agent: bastonul îi atinse obrazul și izbi poarta de fier.

Piciorul stâng al lui Soles se răsucise pe pavaj. Dreptul îi rămăsese înfipt în spate. Gardianul continua să se întoarcă, iar Soles încercă prea târziu să tragă și piciorul după el. Ceva din partea din față a umărului stâng îi alunecă puțin, greșit, apoi reveni. Durerea îi coborî până la cot; priza i se deschise, iar brațul gardianului îl izbi într-o parte. Cotul drept, rănit, îi lovi coastele când se împiedică.

Pentru o bătaie de inimă, partea gardianului rămase deschisă în fața lui, coaste și rinichi, toată lungimea.

Nu el. El crede că îi păzește.

Soles lăsă ocazia să treacă.

O trosnitură se auzi dinspre birouri.

Femeia din ușă strigă. Praful căzu din colțul de sus al ușii. Soles văzu crăpătura de deasupra lărgindu-se; ușa zgârie pavajul când se deschise mai mult.

— Mișcați-vă! strigă Tarn.

Cei doi angajați rămași o luară la fugă spre poartă. Gardianul întinse mâna după ei, apoi se răsuci din nou spre agentul mai tânăr. Brațul stâng al lui Soles nu se ridica destul cât să mai încerce o dată.

Tesa îl apucă pe agent de haină cu mâna bună și îl trase spre spațiul de lângă cabina porții. Bastonul lovi poarta a doua oară. Polițistul împinse canatul de fier între ei și gardian.

— Înapoi, îi spuse Tesa lui Soles.

El făcu în schimb un pas până în stâlpul porții. Călcâiul i se agăță de bază. Ea arătă în jos, iar de data asta el se uită înainte să se miște. Agentul trecu. Soles îl urmă, ținând brațul stâng lipit de corp.

— Continuă să vii, strigă Maxim.

Stătea lângă masa adăpostului, cu o mână pe ea. Îi îndruma pe angajați pe lângă scaune, spre drum. Krista mută scaunul gol din calea lor și merse cu ei. Bărbatul care vorbea cu fiica lui încercă să se ridice.

— Rămâi cu mine, îi spuse medicul. Ne mutăm împreună.

Tarn chemă ajutor. Un alt polițist veni din cabina porții. Printre gratii, Soles vedea gardianul încercând să tragă poarta deschisă, în timp ce primul polițist o ținea.

— Nu puteți să-i lăsați pur și simplu să plece, spuse gardianul.

Gardianul dădu drumul porții și se uită înapoi spre treptele birourilor. Tarn îl strigă.

— Și-au arătat toți legitimațiile. I-ai văzut.

— Unde e al patrulea?

— Afară. Vino și verifică.

Polițistul deschise puțin poarta. Rămase între gardian și drum. Al doilea polițist aștepta de cealaltă parte. Soles voia să-i avertizeze, dar Tarn arăta deja spre oamenii dincolo de adăpost.

Gardianul ieși, ținând încă bastonul.

— Pune-l jos întâi, spuse polițistul.

Nu o făcu. Încercă să treacă printre ei. Primul polițist îi prinse încheietura; al doilea îi apucă celălalt braț. Bastonul căzu lângă stâlpul porții. Gardianul se zbătea, strigând că cineva trebuia să păzească ieșirea.

Soles făcu încă un pas înapoi. Tesa rămase cu el. Fu nevoie de amândoi polițiștii ca să-l îndepărteze pe gardian de poartă și trebuiră să se oprească o dată când încercă să se întoarcă.

Tarn ridică bastonul. Îl purta cu mânerul în jos.

Lângă sedan, Krista numără angajații care veniseră cu ea. Apoi privi înapoi spre adăpost, așteptând până când medicul și bărbatul de la telefon se îndepărtară și ei de el.

Maxim ajunse ultimul la camion. Îl descuie și se lăsă în scaunul șoferului. Soles se așeză în ușa din spate, deschisă. Umărul stâng îl durea chiar și când lăsa brațul să atârne.

Tesa se lăsă pe vine în fața lui.

— Unde?

Își atinse partea din față a umărului cu două degete. Ea se uită la mâna lui, apoi la brațul drept încă lipit de corp.

— Nu mai încerca.

— Nu pot.

Ea se ridică și chemă medicul. Soles urmă gardianul dus spre dubă. Nu se mai zbătea. Gura continua să i se miște, dar erau prea departe ca să-l audă.

Agentul mai tânăr veni la camion. Avea o urmă roșie sub ochi. O atinse, apoi se uită la degete.

— Te-a prins? întrebă Soles.

— Nu cum trebuie.

Agentul aruncă o privire spre brațul lui Soles.

— L-ai întors.

— O parte din drum.

— Destul.

A doua lovitură ar fi ajuns la bărbat dacă Tesa nu l-ar fi tras la o parte. Soles o oprise pe prima; ea o oprise pe cea care conta.

— Ea te-a scos.

Agentul se întoarse spre ea.

— Mulțumesc.

Tesa încuviință. Se uita spre birouri. Un fir subțire de praf încă mai cădea lângă ușă. Polițistul de la poartă le făcea tuturor semn să se îndepărteze și mai mult pe drum.

— S-a mișcat când am făcut asta, spuse Soles.

Și Krista văzuse. Ținea plicul la piept.

— Nu vedeam zidul din spatele tău. Am văzut ușa mișcându-se.

— Am simțit că forța și-a schimbat direcția. N-a fost doar faptul că am făcut eu un pas în lateral.

Tarn li se alătură. Se uită de la Soles la ușă, apoi își atinse casca și ceru ca perimetrul să fie mutat mai înapoi.

— Ai oprit prima lovitură, spuse el după aceea.

— Și apoi n-am putut-o opri pe următoarea.

Atenția lui Tarn se mută la Tesa. Ea nu se oferi să demonstreze ce făcuse.

Medicul veni la camion. Soles îi făcu loc, apoi se opri când mișcarea îi trimise din nou durere prin umăr.

În spatele ei, agentul mai tânăr îi povestea polițistului ce se întâmplase. Arătă spre gardian, spre Soles, apoi spre Tesa. De data asta nu o lăsă pe dinafară.

Soles îl lăsă pe medic să-i ia mâna. La poartă, cineva se aplecă să ridice foaia care căzuse dintre dosare. Polițistul îl strigă înapoi înainte să ajungă la ea.

Hârtia rămase acolo.

Doctorul de după medic spuse același lucru ca medicul, în mai multe cuvinte: umărul stâng era nou, cotul drept era vechi și niciunuia n-avea să-i placă să fie folosit o vreme. Soles ieși având nevoie de ajutor să-și pună paltonul. O lăsă pe Krista să-l ajute, ceea ce hotărî să numere drept progres.

Acasă, Mina așteptă pe canapea până se așeză, apoi veni să inspecteze locul unde îi stătea de obicei brațul.

— Nu acolo, îi spuse.

Krista puse lângă el o pătură împăturită. Mina păși pe ea și se așeză de parcă pătura fusese ideea ei.

— Aduc farfuriile aici, spuse Tesa din bucătărie.

— Putem sta la masă.

— Sau poți rămâne acolo și lăsa pe altcineva să-ți aducă o farfurie. Încearcă. Ca noutate.

Maxim se lăsă în scaunul de lângă fereastră cu grija unui om care dezamorsează ceva.

— Sunt cu ea. Tocmai m-am așezat. Nu irosi momentul.

Mâncară cu farfuriile pe genunchi. Maxim povesti de două ori despre obrazul agentului, iar a doua oară bastonul era mai lung. Tesa îl corectă de fiecare dată. Krista îl lăsă să termine, apoi spuse că foaia dintre dosare încă zăcea în curte și nimeni nu râse de asta. După aceea, Soles rămase cu Lucky adormit lângă picior și cu întoarcerea încă neterminată în cap.

La poartă o simțise la fel de limpede ca atunci când prinde un angrenaj. Presiunea își schimbase direcția sub palma lui, spațiul se deschisese lângă gardian și, pentru o clipă, corpul lui știuse exact cum să pășească în el, fiindcă mai făcuse asta înainte, într-un alt corp, cu ambele brațe libere și fără un șold care să comenteze. Apoi piciorul drept rămăsese în urmă.

Se ridică. Lucky se dădu din cale fără să i se ceară, lucru pe care Soles îl găsi mai degrabă insultător decât încurajator.

Piciorul stâng unde fusese. Dreptul în spate. Începu să se întoarcă, încet, și nu simți absolut nimic până când întinderea ajunse la șold și îl opri ca o mână pe piept. Întoarcerea pe care și-o amintea îl purtase de două ori mai departe.

Întoarcerea aparține altcuiva. Șoldul e numai al meu.

Se așeză înainte ca Tesa să se întoarcă. Ea se uită la Lucky, aflat acum în partea cealaltă a camerei, apoi la Soles.

— Ce-ai încercat?

— Întoarcerea.

— A durut?

— M-am oprit.

— Nu asta am întrebat.

— Șoldul. N-am ajuns destul de departe ca să aflu de umăr.

O chemă pe Krista înapoi din bucătărie și îi ceru să țină un braț întins.

— Nu lovește nimeni nimic, spuse Tesa. Îi arăt picioarele.

Își puse mâna bună pe antebrațul Kristei și se întoarse, întâi un picior și apoi corpul după el, până când ajunse lângă braț în loc să se întindă peste el. Apoi făcu din nou, lăsând piciorul din spate unde îl lăsase Soles. Întoarcerea muri la jumătate.

— Asta ai fost tu, spuse ea. Ai continuat după punctul ăsta.

— Forța încă venea.

— Știu. Iar piciorul tău din spate era încă în secolul trecut.

— Partea aia poți s-o explici, spuse Maxim de la fereastră, după ce poți s-o faci fără să-ți distrugi încă un braț.

— N-am altul.

— Atunci nu le mai trata ca pe piese de schimb.

Soles aproape râse. Umărul îl sfătui să nu.

— Piciorul din spate, îi spuse Tesei. Arată-mi asta. Numai asta.

— Nu întoarcerea?

— Întoarcerea am mai avut-o. În altcineva. Piciorul e partea care e a mea și el e partea care a rămas în urmă.

Ea cântări asta mai mult decât îi plăcea.

— Atunci începem cu statul în picioare. Când vei putea sta. Până atunci, te uiți.

În după-amiaza următoare, Krista coborî la mal cu hârtia de calc împăturită în geantă, carnetul pentru măsurători, o ruletă în buzunarul paltonului și, adăugată în ultimul moment, o cârpă curată.

La poarta de serviciu, paznicul de zi ridică ochii din ziar, apoi se uită la ruleta care îi ieșea din buzunar.

— Măsurați din nou?

— Verific.

— Totul fusese verificat înainte. Pe urmă totul s-a dovedit greșit.

O spuse fără amărăciune. De la expoziție încoace, începuse să-i spună lucruri pe care le ținuse pentru el cea mai mare parte a vieții, câte o propoziție, ca un om care înapoiază un împrumut. Krista spuse că va sta o oră. El trecu ora în registrul porții, în coloana de zi, și întoarse cartea astfel încât ea s-o poată vedea.

O roabă zdrăngăni peste pasarela de deasupra ei. Așteptă să treacă înainte să se lase pe vine lângă al treilea bloc. De pe potecă, piatra părea să fi stat dintotdeauna lipită de mal. De jos, gaura de sub marginea ei era ușor de găsit. Cineva o lărgise cu lopeți de la noaptea în care ea și Tesa se târâseră pe burtă prin ea.

Aprinse lumina telefonului și intră în genunchi. Pământul era ud la primii pași. Mai încolo, o pată palidă de lumină naturală cădea pe podea acolo unde pasajul cotea.

În desenul ei, cotitura avea un colț curat. Zidul era curbat, iar curba începea mai devreme decât își amintea. Măsură cât putea ajunge și tăie linia dreaptă. Cea nouă trecea peste unul dintre semnele ei de întrebare.

Bun început. Ai mutat zidul.

Gluma era mai puțin confortabilă aici. Când îndreptă lumina spre lespede, capătul pasajului îi reveni cu o familiaritate care o făcu să vrea să parcurgă restul drumului fără să se uite la picioare.

Se uită la ele. Apoi merse înainte.

Aici râsese Tesa în întuneric ca să nu înjure, ghipsul lovindu-se de piatră. Aici venise mirosul, mere vechi într-un sertar. Mai înăuntru, o lanternă veche cu un K zgâriat pe mâner zăcuse lângă un șir de picături uscate. Krista își amintea toate acestea exact, așa cum își amintea tot ce văzuse. Faptul că își amintea exact nu-i spusese niciodată ce nu văzuse.

Înainte să treacă de cotitură, o fotografiase privind înapoi spre trepte. Din partea aceea, zidul ascundea mai mult din deschidere decât se așteptase. Desenă o săgeată mică pe schiță. Un plan care funcționa doar când se uita la lespede nu era de mare folos ca să ieși.

Lespedea era închisă.

Krista puse carnetul pe o ieșitură uscată și scoase fotografia. Linia palidă pe care o trasase la arhivă mergea de-a lungul zidăriei reparate, aproape de intrare. Aici, dincolo de cotitură, găsi o altă îmbinare aproximativ la aceeași înălțime.

Voia să fie aceeași linie.

Faptul că înălțimea se potrivea nu dovedea nimic, nu când o măsurase de pe două porțiuni diferite de teren denivelat. Când puse ruleta pe zid, podeaua urca sub o cizmă și cobora sub cealaltă, iar cifra se schimba când schimba piciorul. Le notă pe amândouă în loc s-o aleagă pe cea care se potrivea.

În carnet scrise Posibil continuă. Dedesubt adăugă Verifică înălțimea de la același nivel.

Al doilea rând o enervă. Era și cel pe care i l-ar fi cerut oricui altcuiva să-l scrie.

Lângă lespede, mortarul acoperea o fâșie îngustă din îmbinare. Șterse pământul desprins cu cârpa. Ieși la iveală o margine, dreaptă și netedă; lângă ea, o piatră mai mică fusese tăiată într-o pană stângace ca să umple spațiul.

Mută lumina pe cealaltă parte.

Încă două pene. De lățimi diferite, potrivite pe aceeași margine netedă.

Krista se lăsă pe vine. Reparațiile urmau marginea lespezii în loc să continue drept pe lângă ea. Oricine așezase pietrele acelea mai mici lucrase în jurul a ceva care exista deja acolo.

Trasă aranjamentul pe o pagină curată. Creionul se mișcă repede până când îmbinarea dispăru în spatele pietrei închise. Dintr-un unghi al luminii, un șanț puțin adânc părea să continue în partea acoperită. Din altul dispărea. Îl desenă palid și puse un semn de întrebare lângă el.

Se auzi o zgârietură în spatele ei.

Se întoarse atât de brusc încât lumina lovi tavanul. O fotografie alunecase de pe ieșitură și zăcea cu fața în jos lângă cizma ei.

Dădu drumul aerului pe care îl ținuse. În timp ce urmărise șanțul, încetase să mai asculte pasajul din spate. Verifică oricum pământul dintre ea și intrare.

Pe planul vechi, toate acestea fuseseră reduse la Existent. Ea îl citise ca pe un răspuns încheiat: zidărie veche, deja luată în calcul. Acum scrise cuvântul în partea de sus a paginii și trase un chenar în jurul lui.

Existent de când?

Telefonul se aprinse cu numele lui Soles.

Îl privi sunând. Dacă răspundea, el avea să audă apa, avea să întrebe de pasaj, avea să întrebe dacă trecuse prin ușă.

Nu trecuse. Atât îi putea spune.

Apelul se încheie în timp ce hotăra cum să înceapă.

Dacă îi spunea, el avea să vină aici jos cu un braț care nu se ridica și unul care nu se îndrepta, avea să fie politicos în privința asta și avea să-și pună palma pe lespede fiindcă era acolo. Îl cunoștea suficient de bine încât să vadă scena. Nu-l cunoștea încă suficient de bine încât să-l oprească.

La lespede se opri din nou, destul de aproape încât s-o poată atinge. Își ținu ambele mâini pe carnet. Partea la care putea ajunge îi schimbase deja desenul. Nu avea să folosească spațiul gol de dincolo de ușă ca să facă restul liniilor să se potrivească.

Afară, lumina zilei se subțiase. În fotografia cea mai clară, pietrele mai mici se înghesuiau în marginea netedă ca niște degete pe o carte închisă.

Îi trimise lui Soles un mesaj.

Ajung acasă în curând.

Apoi puse telefonul deoparte și se întoarse prin grădină, ducând cu ea un desen măsurat și încă un lucru pe care alesese să nu i-l spună.

Până dimineață găsise o poziție de stat jos care lăsa ambii umeri în pace. Funcționă până când Mina hotărî că voia pătura de sub cotul lui, iar el i-o cedă centimetru cu centimetru, în timp ce ea îl privea de la celălalt capăt al canapelei ca un executor judecătoresc.

Krista trecu prin cameră cu paltonul pe ea; expoziția își voia textele până vineri. Îl sărută cu atâta grijă încât îl enervă cât de multă grijă era necesară.

— Sună-mă când te sună cineva. Dacă vrei să vin, spune-mi înainte să fii deja pe drum. Nu după.

Maxim luase din nou scaunul de lângă fereastră și se uita urât la telefon. Un client voia o livrare cu încărcare, iar Maxim putea conduce, dar nu putea ridica.

— Întreabă-l pe Dorin, spuse Soles.

— Ar trebui să-l plătesc.

— Presupuneam că vei menționa și partea asta.

— Mi-ar taxa și conversația.

Maxim derulă, oftă și tastă cu un deget mare.

— Bine. Dorin. Dar dacă îl aduce pe Piter, Piter vorbește tot drumul dus și întors și nici pentru asta nu plătesc.

Tesa tocmai pusese pâinea pe masă când se auzi bătaia. Trei lovituri, la distanțe egale, bătaia unui om obișnuit ca ușile să i se deschidă. Lucky se duse în hol fără să latre, ceea ce însemna că hotărâse că nu era nimeni de care să-și facă griji. Soles încetase să mai aibă încredere în decizia asta cu două zile în urmă.

Anchetatorul stătea pe treaptă în paltonul lui bun, cu zăpadă pe umeri și cu propria pungă de pâine. Privirea îi coborî la bandajul de susținere, apoi la celălalt umăr.

— Am auzit de poartă.

În hol, în drum spre bucătărie, se opri. Buzele i se mișcară. Ușa bucătăriei, ușa sufrageriei, baia, dormitorul, dulapul de sub scară. La capătul holului se încruntă puțin, de parcă numărul nu-i ieșise, și continuă.

Cinci. Sunt cinci. A numărat cinci și tot nu i-a ieșit.

Nu se așeză. Rămase lângă masă, cu mâinile în buzunare, și le spuse în aceeași ordine plată în care conducea.

— Unul dintre cei patru a fost văzut. Două nopți la rând, într-o spălătorie din partea de nord. Curat, hrănit, la cald. Nu un om care să fi dormit într-o stație de autobuz în februarie. Când a venit patrula, dispăruse.

— Varren? întrebă Tesa.

— Nu. Unul dintre ceilalți. Femeia care conduce spălătoria l-a întrebat unde stă. A spus că cineva îi dăduse un loc să stea jos.

Soles se gândi la un scaun pliant sub brațul unui bărbat, purtat printr-o curte plină de abur.

Un loc să stea jos. A început deja.

Undeva în orașul ăsta, un bărbat cu mâini calde stătea foarte nemișcat și îi spunea odihnă.

— A spus că se tot uita la uscătoare, adăugă anchetatorul. De parcă voia să-și bage mâinile în ele. Fiindcă erau calde.

Nimeni nu spuse nimic la asta.

— Celălalt lucru e motivul pentru care am venit eu însumi.

Își scoase mâna dreaptă din buzunar. Fusese strânsă. O deschise cu ceea ce păru a fi efort.

— Ieri am dus un mesaj pe care nu mi s-a cerut să-l aduc aici. Aripa de est a fost predată celeilalte ramuri. O echipă intră să curețe locul peste două sâmbete.

Curățarea locurilor. Cuvintele reveniră exact de unde le pusese Soles.

— Cum? întrebă Tesa.

— Nu mi-a spus nimeni cum. Dar nici nu mi-a spus nimeni să nu vă spun.

— Ceea ce înseamnă că știi că se așteptau s-o faci, spuse Maxim.

Soles făcu socoteala, fiindcă trebuia s-o facă cineva. Douăsprezece zile. O echipă din aceeași ramură ca bărbatul care ieșea prin ziduri, intrând într-o clădire unde deschiderea se hrănea exact din acel fel de forță. El împinsese în ea poate zece secunde, iar tavanul căzuse peste el. Încă simțea exact unde îl lovise.

— O vor face mai mare, spuse el.

— Nu știi asta.

— Știu ce a făcut când am împins. Dacă ei împing cum merge bărbatul acela, o vor deschide peste toți cei care încă stau aproape de ea.

— Atunci e închisă înainte să intre ei, spuse Tesa în felul în care spunea lucrurile la sală, ca pe o descriere a ceea ce urma să se întâmple.

Soles se uită la mâinile lui. Un braț nu se ridica dincolo de piept. Celălalt nu se îndrepta. Ca să atingă firul trebuia să traverseze încăperea fără să facă tocmai lucrul care o făcea mai rea.

Așadar. Mergi mai departe decât omul de pe coridor fără să fii ce-am fost eu acolo. În douăsprezece zile. Cu brațele astea. Minunat.

— Orice aș face acolo, spuse el, nu poate fi împingere.

— Atunci înveți să mergi împotriva vântului, spuse Tesa. Nu împingi vântul. Te înclini în unghiul potrivit și îți ții picioarele sub tine. Asta e joc de picioare. Asta e întoarcerea.

— Asta nu e box, spuse Maxim.

— Totul e box dacă îl faci cum trebuie.

— Atunci îmi boxez contabilul de ani de zile.

— Și pierzi.

Anchetatorul se uită de la unul la altul ca un om care venise să aducă vești proaste și nu mai era sigur ce adusese în schimb. Își lăsă pâinea lângă a Tesei și plecă. În hol, buzele i se mișcară iar. Soles nu numără cu el.

Ușa din față se închise. Prin fereastră, Soles îl urmări oprindu-se la poartă și uitându-se o clipă înapoi spre casă, așa cum un om verifică o cifră pe care a scris-o deja, înainte să-și ridice gulerul și să meargă la mașină. Mina îl urmări de pe brațul canapelei și nu se așeză din nou până nu porni motorul.

Apoi Soles luă plicul cu fotografii și scrise pe spate, sub data ultimei inspecții, cuvântul Sâmbătă. Cu mâna stângă, literele ieșiră strâmbe.

— Când pot folosi sala?

Tesa se uită la umărul lui stâng, apoi la cotul drept.

— Când îți poți ridica brațul deasupra capului fără să faci fața aia.

— Ce față?

— Aia.

Încetă s-o mai facă.

— Patru zile. Poate. Dacă stai cuminte până atunci.

Douăsprezece zile deveniseră opt înainte să fi început măcar. Descoperi că se bucura să știe în sfârșit numărul.

Tesa nu așteptă să mai spună ceva. Stivui scaunele lângă sobă, împinse covorul înapoi cu piciorul și trase masa la fereastră, unde Maxim își mută telefonul din calea ei fără să ridice privirea. Când termină, rămase o fâșie de podea goală de la canapea până la hol, la fel de lungă cât un ring și pe jumătate de lată. Mina coborî de pe canapea ca s-o inspecteze, nu găsi nimic în ea care să merite și se urcă la loc.

Tesa stătea în spațiul liber, cu un picior în spatele celuilalt.

— Pe care pot să-l mișc primul?

— Pe cel din spate.

Ea îl ridică pe cel din față. Se desprinse de podea fără să tulbure nimic deasupra lui.

— Te uitai la fața mea, spuse ea.

— Vorbea.

— O să vorbească patru zile. Uită-te mai jos.

El rămase așezat. De data asta se uită la picioarele ei.

Lucky intră din hol și se culcă de-a curmezișul fâșiei libere, exact unde stătea ea, și trebui mutat de două ori.