Capitolul III · Cei care știu

Polițistul de la poartă îl lăsase pe Soles să treacă ieri. În dimineața asta stătea în fața ei cu ambele mâini pe centură și aștepta în timp ce Soles îi explica de ce venise.

— Îmi amintesc de tine, spuse. Asta nu schimbă nimic.

Dincolo de el, un bărbat într-un palton gri stătea lângă sedanul întunecat. Soles recunoscu servieta înaintea feței. Un al doilea bărbat, mai tânăr, vorbea cu cineva din ghereta porții. Niciunul nu purta uniformă de poliție.

Maxim parcase camionul pe șosea. Se apropie încet, cu Tesa ținându-i pasul și prefăcându-se că nu. Krista stătea lângă Soles. Nu adusese aparatul foto.

— Anchetatorul mă cunoaște, spuse Soles.

— Atunci sună-l.

Polițistul se uită dincolo de Soles. Bărbatul de lângă sedan își pusese servieta jos.

— Preiau eu de aici, spuse bărbatul mai în vârstă.

Polițistul se dădu la o parte. Poarta rămase închisă.

— Ai venit devreme, spuse bărbatul.

— Mă așteptați?

— Așteptam pe cineva.

Bărbatul mai tânăr ieși din gheretă și se opri în dreapta celui mai în vârstă. Între ei rămânea loc să treacă un om. Niciunul nu avusese nevoie să-l blocheze; poarta închisă făcea asta pentru ei.

— Am vrea să vedem aripa de est, spuse Soles.

— Clădirea este nesigură.

— Atunci ne uităm de afară.

— Restricția include și terenul.

— Cine a impus-o?

Bărbatul mai tânăr deschise un portofel de piele. Legitimația dinăuntru avea o fotografie, o ștampilă și câteva rânduri prea mici ca să poată fi citite de la distanța aceea. O ținu nemișcată când Krista se aplecă mai aproape.

— Suntem aici în interes de stat, spuse. În baza unui ordin de apărare. Accesul se face numai cu autorizare.

— Poliție? întrebă Soles.

— Nu.

Krista citi legitimația și se uită la polițist. Acesta dădu o dată din cap. Soles văzuse destul. Autoritatea era reală. Explicația de ieri era altceva.

— Toate astea pentru o scurgere de gaz, spuse Soles. Trebuie să fie un gaz foarte important.

Bărbatul mai tânăr închise portofelul.

— Devine important când oamenii continuă să încerce să intre într-o clădire nesigură.

Bărbatul mai în vârstă nu zâmbise. Stătea relaxat, fără încordarea cuiva care se așteaptă la necazuri. Servieta îi era lângă pantof. Nu întinse mâna după ea decât când Soles privi în jos.

— Ai studiat cazul, spuse Soles.

— Da.

— Mai mult decât anchetatorul.

— Responsabilitățile lui sunt diferite.

— Și ale noastre?

Bărbatul deschise servieta pe capota sedanului. Scoase un dosar, întoarse câteva pagini și îl așeză întins. Soles își văzu numele deasupra unei fotografii cu atelierul. Urma o listă de date. Bărbatul mai tânăr își puse mâna pe pagina următoare înainte ca Soles să o poată citi.

— Știm despre piatra de lângă apă, spuse bărbatul mai în vârstă. Copacul sculptat. Structura în care ați intrat sub grădină. Și relația ta cu deținutul evadat.

Tesa se mișcă lângă Maxim. Soles auzi talpa bocancului ei frecând șoseaua.

— Cum îl cheamă? întrebă Krista.

— Îi știți numele.

— Atunci folosește-l.

Bărbatul închise dosarul.

— Varren. Dacă îi contactează pe oricare dintre voi, trebuie să fim informați imediat.

Soles întrebă de ce și primi cei patru deținuți dispăruți despre care auzise ieri. Întrebă ce găsiseră înăuntru și i se spuse că făcea parte dintr-o anchetă în desfășurare. Întrebă despre grădină și primi același răspuns, cuvânt cu cuvânt, de parcă bărbatul îl ținea scris pe un cartonaș.

— Ne arăți un dosar și apoi nu ne spui nimic.

— Ți-am arătat că merită să iei în serios conversația asta.

Dosarul îi arătase doar nume pe care le știa deja. Bărbatul nu întorsese pagina.

— Numele meu e înăuntru, spuse Soles. Eu nu-l am pe al tău.

— Tarn, spuse bărbatul, de parcă nu-l costa nimic. Probabil că nici nu-l costa.

— Aveți un nume pentru anchetele astea?

— Cazuri privind fenomene paranormale raportate, spuse bărbatul mai tânăr.

— Raportate?

— Până stabilim ce s-a întâmplat.

Soles avea nevoie de ceva ce voiau ei și avea exact un singur lucru. Intenționa să afle cât valora pentru ei înainte să dea ceva din el.

— Dosarul vostru menționează o lamă?

Mâna bărbatului mai tânăr se opri pe închizătoarea portofelului. Tarn puse dosarul înapoi fără să se uite la el.

— În timpul anchetei au fost recuperate mai multe obiecte.

— Ăsta nu.

Lama stătea lipită de coastele lui Soles, în interiorul jachetei. Krista își întoarse puțin capul. El își ținu mâinile unde le puteau vedea amândoi.

— Lamă întunecată, spuse. Aproape că nu reflectă lumina. Grea pentru dimensiunea ei. Am găsit-o în templu.

— Unde este acum?

— Am lăsat-o acolo.

Răspunsul veni ușor. Nu-i plăcu cât de ușor.

— Ai lăsat în urmă un obiect ca acela? întrebă Tarn.

— Nu colecționam suveniruri.

— Poți identifica locul?

— Da.

Tarn așteptă. În spatele lui, cel mai tânăr își strecură portofelul în palton și lăsă închizătoarea desfăcută.

— Vreau să văd ce e în închisoare, spuse Soles. Și vreau ceva ce nu știu deja. Apoi vă spun unde să căutați.

— Propui un schimb de informații.

— Îi poți spune așa în raport.

— Te putem contacta după ce analizăm propunerea.

Tarn ridică servieta. Degetele i se așezară pe mâner, dar nu o ridică. Soles se întoarse spre șosea.

— Hai să plecăm, le spuse celorlalți.

— Avem adresa ta.

Soles se uită înapoi.

— Bine. Mă scutește s-o scriu. Oferta e acum. Întâlnirea o puteți face după.

O clipă nu vorbi nimeni. Polițistul privea șoseaua. Ochii Tesei trecură de la Soles la servietă și înapoi, măsurând care dintre ei avea să se miște primul.

— Puteți observa locul, spuse bărbatul. Cu escortă. După aceea răspundeți la întrebările noastre.

— Dacă răspundeți la ale mele.

— Întrebări despre locul acesta. Nu-ți pot oferi acces la o anchetă doar fiindcă ai descris o armă.

— Dar îmi poți oferi acces la o clădire nesigură.

— Dintr-o poziție stabilită.

Soles dădu din cap. În sfârșit, bărbatul ridică servieta.

Intrară pe poartă. Bărbatul mai tânăr rămase în urma lor, suficient de aproape încât Soles să-i audă fiecare pas. Iarba de dincolo de zidul rupt al curții era încă verde. Bruma din timpul nopții se oprise într-o linie precisă înaintea ei.

Krista mergea lângă Soles.

— Ai lăsat-o acolo, spuse încet.

— Continuă să mergi.

Asta făcu, dar se depărtă puțin de el.

Aripa de est mirosea a tencuială udă. Pânze groase acopereau două goluri unde fuseseră ferestre. Mai încolo, lumina zilei cădea printr-o spărtură din acoperiș. Coridorul se termina la o ușă bătută cu scânduri; înainte de ea, Tarn intră într-o încăpere rămasă fără ușă în toc.

— Deschiderea era aici înainte să cadă zidul? întrebă Soles.

— Nu știm când s-a deschis. Cea mai veche plângere înregistrată despre căldură este cu trei săptămâni înainte de prăbușire.

— Și voi i-ați spus gaz.

— În plângerea aceea nu se menționa gazul.

Soles lăsă răspunsul între ei. Bărbatul continuă să meargă.

Soles știa care ușă era înainte să numere. Ultima celulă de pe coridor. Cineva bătuse scânduri peste ea la înălțimea pieptului, de parcă orice trăise acolo ar fi putut încă să vrea să iasă. Zidul de lângă ea era uscat. Tot restul coridorului transpira.

Încăperea fusese o spălătorie. Chiuvete sparte zăceau sub țevile de pe un perete. O bucată de furtun atârna dintr-un robinet, cu capătul deasupra unei scurgeri. O parte din tavan mai rămăsese, cu o crăpătură pornind de la corpul de iluminat până la colțul exterior lipsă. Tarn se opri în spatele unui stâlp pătrat chiar în interiorul intrării.

— Rămâneți pe partea asta a stâlpului.

— De ce?

— Dincolo de el, presiunea devine greu de suportat. La doi oameni li s-a făcut rău. Unul și-a pierdut cunoștința.

Soles o simțea deja. Ieri îi apăsase fața dincolo de un câmp deschis. Aici îi împingea în piept și îi făcea înghițitul neplăcut. Respiră încet pe nas. În Grădină, atenția lui Phenom se întoarse spre încăpere.

O crăpătură traversa podeaua între chiuvete și scurgere. Deasupra ei atârna un fir palid, nu mai lung decât antebrațul lui. Nimic nu-i susținea vreun capăt. Vârful de jos se oprea chiar deasupra dalelor.

La apă, deschiderea îi umpluse câmpul vizual. Asta era suficient de subțire încât s-o piardă când întorcea capul. Se uită din nou direct la ea, iar presiunea i se strânse în spatele ochilor.

Maxim își sprijini o mână de tocul ușii. Tesa îl prinse de cot și îl trase un pas înapoi. Krista rămase lângă stâlp, privind de la fir la tavanul crăpat.

— De cât timp stați aici? îl întrebă pe Tarn.

— Limităm timpul petrecut înăuntru.

— Cât timp?

— Nu am stabilit o durată sigură.

Tesa inspiră pe nas și se încruntă.

— Mere, spuse în șoaptă. Vechi.

— Într-un sertar, spuse Krista.

Amândouă fuseseră acolo jos. Niciuna nu uitase mirosul. Maxim, care rămăsese afară în noaptea aceea, se uită de la una la alta și tăcu.

Soles păși dincolo de stâlp.

Tarn îl apucă de mânecă. Soles se opri înainte ca strânsoarea să devină o tragere.

— Ai fost de acord să observi.

— Nu pot vedea capătul de acolo.

— Avem fotografii.

— Atunci arată-mi-le.

Bărbatul îi dădu drumul mânecii, deschise servieta și scoase un plic. Prima fotografie arăta încăperea din ușă. În următoarea, firul abia se vedea. O riglă albă zăcea pe podea lângă crăpătură.

— Ieri dimineață, spuse bărbatul.

Îi întinse lui Soles alta. Aceeași riglă, același unghi. Crăpătura trecuse de următorul marcaj negru.

— Azi-dimineață.

Soles ținu fotografiile una lângă alta. În sfârșit, bărbatul îi dăduse un răspuns. Zidul căzuse, deținuții plecaseră, iar deschiderea continua să crească.

— A încercat cineva s-o acopere?

— Cu o tablă de oțel. N-au putut s-o apropie suficient cât s-o așeze.

— Și tabla?

— Afară.

— Deteriorată?

— Nu.

Soles îi dădu fotografiile înapoi. Presiunea semăna cu încercarea de a apropia doi magneți cu polii greșiți unul spre celălalt. Se putea împinge în ea. Oamenii cu rigla ajunseseră până la podea. Trebuia să știe unde începea rezistența înainte să aducă lama oriunde aproape.

Mai făcu un pas.

— Soles, spuse Krista.

El ridică mâna dreaptă, goală.

— Doar o să o simt.

— O simți și de aici, spuse Tesa.

O simțea. Dar putea și să se sprijine în ea acolo unde Tarn nu-l urmase. Greutatea din corp îi era la dispoziție, stabilă și familiară. Folosi cât trebuia ca să-și țină picioarele în mișcare.

Firul se lumină mai tare.

Soles se opri. O picătură căzu din furtun în scurgere. Apoi alta. Lăsă forța suplimentară să dispară. Presiunea nu scăzu.

— Întoarce-te, spuse Tarn.

Mâna lui era la câțiva centimetri de fir. Dacă se retrăgea, tot nu avea să știe ce se întâmplă la margine. Își îndoi genunchii și puse piciorul stâng în spate, cum ar fi făcut ca să slăbească un șurub care nu ceda la prima rotire.

Împinse cu mai mult decât mușchi.

Linia palidă se întinse. Sub bocanc, o dală clicăi în alta. Soles întinse degetele. Simți rezistența înainte de contact, fermă și netedă, deși între mână și lumină nu era nimic.

Apăsă mai tare. Vârfurile degetelor atinseră.

Firul se lărgi într-o fâșie îngustă.

Presiunea îi lovi palma și pieptul deodată. Piciorul de sprijin i se smulse de pe dale, iar el fu aruncat în sus destul de tare încât să-și bage umărul prin tavanul crăpat.

Tencuiala se sparse în jurul capului. Căzu printre bucăți, se izbi cu șoldul de o chiuvetă spartă și ateriză fără aer suficient să strige. Ridică un antebraț peste față când căzură fragmentele mai mici.

Tesa îl prinse de guler cu mâna bună și îl trase de acolo înainte ca o placă să lovească locul unde îi fusese capul. Continuă să-l tragă spre stâlp. Krista îi prinse jacheta sub umăr și ajută, în timp ce Maxim îi ordona cuiva să iasă din ușă.

Respirația îi reveni într-o înghițitură subțire și dureroasă. Praful se lipi de sângele din gură. Își puse mâna dreaptă jos ca să-i ajute, iar cotul cedă.

— Lasă, spuse Tesa. Lasă-ne pe noi.

Îi lăsă să-l tragă. O bucată mai mică de tencuială căzu pe dale în spatele călcâielor lui. Bărbatul mai tânăr se retrase pe coridor, tușind, și eliberă intrarea.

Soles ajunse la stâlp în genunchi. Își ținea brațul rănit lipit de burtă și privi dincolo de Tesa spre podea.

Firul era mai gros decât fusese înainte să-l atingă.

Firul nu mai dispărea când Soles întorcea capul. De lângă stâlp îl putea vedea, palid și gros, cu podeaua spartă dedesubt. Furtunul continua să picure în scurgere. Nicio picătură nu ajungea la crăpătură.

Își puse mâna stângă pe stâlp și se ridică. Cotul drept îl durea când lăsa brațul să atârne, așa că îl ținu lipit de stomac. Tesa ținu o mână pe jacheta lui până când se sprijini bine pe ambele picioare.

Agentul mai tânăr privea firul. Făcu un pas spre încăpere, se opri și își strânse buzele.

— Nimeni nu mai intră, spuse Tarn.

— Nu plănuiam, spuse Maxim. Am văzut tavanul.

Se retraseră pe coridor. Bărbatul mai tânăr trase pânza peste golul ușii, deși nu ajungea chiar până la podea. Soles vedea încă lumina pe dedesubt.

Afară, aerul rece îl făcu să tușească. Scuipă în zăpadă. Tencuială și sânge; își mușcase obrazul pe dinăuntru.

— O să se uite cineva la brațul ăla, spuse Tarn.

— Îl pot mișca.

— Nu asta am spus.

Soles îl întinse puțin. Durerea era acolo, dar cotul se mișca. Îl îndoi din nou înainte să-i ceară cineva mai mult.

— O să-l verificăm, spuse Krista. Mai întâi îl ducem acasă.

Bărbatul o studie, apoi pe Soles. Avea praf pe o mânecă a paltonului gri. Îl scutură de două ori și se opri.

— Te contactez în privința lamei.

Soles îi simți greutatea în interiorul jachetei. Nu o pierduse. Pentru o clipă, numai la asta se putu gândi.

— Nu am încheiat schimbul, spuse bărbatul.

— Arcadele din malul râului, sub pasarelă, spuse Krista. Lângă grădină. E un bloc de piatră în fața celei de-a treia. Pe acolo am intrat.

Soles se întoarse spre ea. Era datoria lui de plătit, iar ea o plătea într-o monedă pe care nu o alesese.

— Înăuntru e o lespede, continuă. Acum e deteriorată. Orice o făcea să se deschidă nu mai funcționează.

Dădu locul cu grijă, folosind poteca și marginea apei drept repere. Tarn scoase un carnețel din buzunar. La partea despre lespede, ridică privirea.

— Ați verificat?

— Am fost acolo.

Era răspunsul la altă întrebare. Soles îl auzi. Poate și bărbatul. Scrise încă un rând și puse carnețelul deoparte.

— Nimeni nu se întoarce acolo fără să ne informeze.

— Atunci o să aveți timp să studiați desenele, spuse Krista.

Bărbatul nu răspunse. Se întoarse spre agentul mai tânăr, care încă privea înapoi spre pânza din ușă.

Tesa îl ajută pe Soles să urce în camion. Trebui să se așeze într-o parte înainte să-și poată aduce picioarele înăuntru. Krista urcă ultima.

Plecară fără să vorbească. Fiecare groapă din drum îi găsea vânătaia de pe șold. Își ținu mâna dreaptă întinsă pe coapsă și privi câmpurile albe trecând.

— De ce ai spus asta? o întrebă în cele din urmă pe Krista.

— Despre lespede?

— Nu e nimic în neregulă cu ea.

— Ei nu știu asta.

Își ținu fața spre parbriz. Avea praf în păr, deasupra unei urechi, la fel de obișnuit ca minciuna.

— Nu voiam să ne urmărească acolo, spuse.

— O să verifice.

— Să verifice. Poate petrec ceva timp studiind cum s-o miște. Măcar nu trebuie să vină acasă pentru indicații.

— Ai făcut să sune foarte sigur.

Își scoase praful din păr cu două degete și se uită la ele.

— Da, spuse.

Soles așteptă. Ea nu mai adăugă nimic.

Lucky îi întâmpină la ușă și se opri când îi simți mirosul jachetei lui Soles. O adulmecă din nou, strănută și se retrase. Mina nu se retrase. Mirosi jacheta de la guler până la tiv, strănută de două ori și se așeză drept în fața ei, de parcă cineva trebuia să supravegheze lucrul și ea hotărâse că va fi ea. Lucky o privea din hol și nu se apropie.

— Uită-te la asta, spuse Maxim. Până și câinele știe să-i iasă din cale.

Tesa arătă spre un scaun de bucătărie. Soles se așeză. Krista puse un lighean cu apă caldă pe masă. Când încercă să-și scoată jacheta, cotul i se blocă la jumătate, iar Tesa îi trase mâneca pe braț fără să-l îndoaie mai mult. Lama trase în jos cealaltă parte a jachetei. Krista o prinse înainte să alunece de pe scaun și o așeză pe celălalt scaun, cu buzunarul în sus.

Cămașa îi era ruptă la umăr. Apa din lighean deveni cenușie, cu puțin roz pe o margine. Avea o zgârietură pe antebraț și umflătură în jurul cotului, dar niciun unghi nefiresc. Își putea deschide și închide mâna. Întoarcerea palmei în sus durea.

— Nu mai face asta, spuse Krista. Am văzut.

Maxim scoase o bucată de tencuială din cămașa ruptă.

— Data viitoare, fă doar o fotografie.

— Voiam să mă uit mai de aproape.

— Foarte meticulos. Ai adus și mostre.

— Păstrează-le, spuse Soles.

— A, le păstrez. Data viitoare când îmi spui că știi ce faci, îți arăt asta. Și data viitoare când vrei ca Krista să te dezbrace, cere direct.

— Data viitoare poți să aștepți în camion.

— A, acum vrea intimitate.

Tesa își întoarse fața. Soles auzi o răsuflare scurtă pe nas.

— Dacă tot râzi, spuse el, fă-o înainte să pună chestia aia pe mine.

Krista înclină sticla din dulap peste capătul curat al cârpei și se uită la el cum se uita la o fotografie pe care urma s-o decupeze.

— Acum, spuse Maxim, serviabil.

Cârpa îi atinse antebrațul. Soles scoase un sunet pe care avea să-l nege mai târziu, iar bucătăria râse de el în trei feluri diferite: Maxim cu voce tare, Tesa pe nas, Krista fără să se oprească din lucru. Râse și el și regretă când obrazul i se trase peste dinți.

Doar Lucky nu intrase. Stătea culcat de-a latul ușii bucătăriei, cu spatele la ei și nasul spre hol, așa cum stătea când auzea pe cineva pe alee înaintea tuturor.

Nu era nimeni pe alee.

— Puteai să ajuți cu cămașa, îi spuse Tesa lui Maxim.

— L-am adus acasă cu mașina.

— Camionul tău l-a adus acasă.

— Bine. Mulțumește-i camionului. Nu se plânge niciodată.

— L-am auzit pornind, spuse Soles. Se plânge.

Tesa încă zâmbea când întinse mâna după cârpă cu mâna în recuperare și schimbă mâna înainte s-o ridice.

— Prima dimineață în care ne supraveghează, spuse Maxim, și deja a trecut prin tavan.

— I-am spus să rămână unde era, spuse Tesa.

— Asta le spui oamenilor la sală, zise Soles. Chiar înainte să-i lovești.

— Atunci trebuia să stai pe loc. Te-aș fi lovit cu mai puține pagube.

Krista râse, scurt și fără să-și acopere gura, iar Maxim se întoarse spre ea.

— Și presupun că tu scrii raportul.

— Gata. Te-am trecut ca fiind de ajutor. Și lespedea ca fiind spartă.

— Te distrează asta.

— Puțin.

Îi dădură o cămașă curată. Tesa o rulă pe cea ruptă în loc s-o scuture în bucătărie. Maxim găsi mătura. Lucky privi din ușă până când grămăjoara albă fu scoasă afară și nu intră după ea.

Apoi se așezară. Nimeni nu sugerase să plece.

— S-a mărit, spuse Soles. Nu după ce am atins-o. Înainte. Prima dată când am folosit greutatea ca să pot continua să merg, s-a luminat. Când am împins mai tare, a împins și ea mai tare înapoi.

— Și când am intrat noi să te tragem afară? întrebă Tesa.

— Nimic, spuse Krista. Nu ne-a aruncat.

Soles își puse cana jos cu grijă.

— Atunci nu apropierea contează. Împingerea. O hrăneam.

Nu forțezi un șurub gripat. I-aș fi spus asta oricărui ucenic, iar eu m-am dus și mi-am pus umărul într-unul.

Krista luă un creion de pe raft și desenă o linie scurtă pe spatele unui plic, un pătrat lângă ea pentru stâlp, apoi locurile unde stătuseră. Șterse un semn cu degetul mare și îl mută mai aproape de ușă.

— La apă puteam sta lângă ea, spuse. Aici oamenii lor nici măcar n-au putut pune o tablă peste crăpătură.

— Asta e mai mică, spuse Maxim.

— Pare mai mică, spuse Krista.

— O crăpătură mică într-un baraj e mai rea decât o gaură mare într-un gard, spuse Maxim după o clipă. Apa are unde să împingă și împinge toată ziua.

Răspunsul lui Maxim fu o mică înclinare a capului spre cotul umflat al lui Soles.

Krista încercui linia. Nu scrise nicio explicație lângă ea.

— Nu știm ce se întâmplă dacă o tăiem pe asta, spuse.

Toți ochii din bucătărie se duseră spre jacheta de pe celălalt scaun. Ai lui Maxim fură primii care se întoarseră la masă.

— Atunci aflăm tot ce putem înainte să mai încerce el un tavan.

— Fără s-o hrănim, spuse Tesa.

Soles dădu din cap. Mâna dreaptă începuse să-i tremure. O așeză întinsă pe masă. Krista își puse propria mână alături, nu peste a lui, destul de aproape încât el să le vadă una lângă alta și să se simtă prost în legătură cu care dintre ele tremura. O lăsă acolo până se opri.

Krista se uită la plic, apoi îl împinse deoparte.

— Nu știu de ce am spus-o așa.

O clipă, Soles crezu că vorbea despre crăpătură. Apoi ea se uită la jachetă.

— Lespedea, spuse. Nu hotărâsem să mint. Doar știam ce să spun. Chiar și când a întrebat dacă am verificat. Răspunsul era acolo.

— Voiai să-i dai jos de pe capul nostru, spuse Maxim.

— Da. Dar de obicei trebuie să mă gândesc.

Întoarse creionul între degete.

Soles se gândi la cuvintele pe care le folosise la poartă. Toate părțile utile erau adevărate. Minciuna era locul în care omul avea să-și pună următoarea întrebare.

Mai bine decât am mințit eu la poartă, se gândi Soles, și nu-i plăcu faptul că o nota.

— Crezi că a fost el? întrebă Tesa.

Krista nu răspunse imediat.

— Nu știu, spuse. Eu am fost cea care a zis-o.

Puse creionul jos.

— Și s-ar putea să se întoarcă mai repede decât aș fi vrut.

Soles se lăsă pe spate și găsi singura poziție pe care șoldul i-o permitea. Era destul de obosit încât să-și închidă ochii, dar când o făcu, văzu firul lățindu-se în fața mâinii lui.

Îi deschise din nou. Krista îl privea.

— Lasă cana, spuse. Fac altul proaspăt.

O lăsă. Mai era praf pe jachetă, prins de-a lungul cusăturii de deasupra buzunarului. O agăță de spătarul propriului scaun, aproape de zid, unde putea ajunge la ea cu mâna stângă.

Abia se așezase din nou în spate când un bărbat spuse:

— Las-o acolo.

Vocea venea de lângă scaunul lui. Soles se întoarse. O mânecă întunecată ieșea din zid deasupra plintei; restul bărbatului era deja în bucătărie. Călcâiul îi ieși din tencuială fără sunet.

Soles se ridică prea repede. Șoldul îi lovi masa, iar brațul drept îi trase de stomac. Cana se înclină. Tesa o prinse cu mâna bună.

Bărbatul se uită la jachetă.

Nimeni nu bătuse la ușă. Lucky era încă în prag, cu fața spre stradă. Se întoarse când Maxim se mișcă, apoi începu să mârâie.

Maxim se puse între bărbat și ușă. Se sprijini de masă ca să-și cruțe glezna. Krista rămase de cealaltă parte a lui Soles, cu o mână lângă creion.

— Nu te mișca spre el, spuse Tesa.

Îi vorbea lui Soles. Ochii îi rămăseseră pe vizitator.

Purta un palton întunecat, încheiat sus. Nu era nimic pe el ce Soles să poată citi: nicio insignă, niciun nume cusut, niciun semn al vreunei instituții. Își scosese o mănușă. Mâna goală atârna deschisă lângă picior.

Soles încercă să-i țină fața în minte. O vedea destul de limpede. Când coborî privirea spre mână, nu mai putea spune mare lucru despre față.

La templu, îi simțise pe Vânători în interiorul pietrei. Mai târziu îi simțise în ziduri și stâlpi înainte să iasă. Se schimbase felul în care se așeza greutatea, ceva apăsând acolo unde n-ar fi trebuit să fie nimic.

Vânătorul acesta fusese destul de aproape cât să-i atingă scaunul.

— Ieși, spuse Soles.

— Am venit după lamă.

— Atunci poți pleca fără ea.

Bărbatul măsură spațiul dintre Soles și scaun, iar picioarele îi rămaseră pe loc.

— O ai aici.

Soles își ținu mâna stângă jos, departe de scaun. Efortul de a o ține acolo îl făcu conștient de cât de aproape era buzunarul.

— Ești în casa mea.

— Da.

— Asta nu era permisiune.

Dimineață statul m-a ținut afară cu o poartă. Măcar el a folosit una.

Bărbatul se uită din nou la el. Soles voia să întoarcă scaunul astfel încât jacheta să ajungă între genunchii lui, dar asta i-ar fi spus mai mult. Bărbatul se uitase deja o dată la ea.

Krista întrebă dacă oamenii de la închisoare îl trimiseseră. Vizitatorul își păstră atenția pe jachetă.

— Nimeni de aici nu mi-a oferit nimic. Pentru asta am venit.

— Nici noi nu te-am invitat înăuntru, spuse Maxim.

Mârâitul lui Lucky deveni lătrat. Maxim întinse o mână în spate, iar câinele veni suficient de aproape cât să o atingă cu nasul. Nu încetă să-l privească pe bărbat.

Tesa puse cana jos. O mută bine departe de margine, de parcă încă aveau timp să le pese de căni.

— Cum te cheamă?

— Nu aveți nevoie.

— Trebuie să știm pe cine refuzăm, spuse Krista.

— Puteți refuza fără să știți.

Vorbea cu volumul unui om care comandă cafea. Vizitatorii obișnuiți se uitau la lucruri: sobă, cârpele ude, câine. Acesta îl ținea pe Soles și scaunul în câmpul vizual tot timpul, chiar și când răspundea altcuiva.

— Îl cunoști pe Varren, spuse Soles.

Mâna goală se închise o dată, apoi se deschise.

— L-am instruit.

Maxim încetă să-l mai mângâie pe Lucky.

— În ce? întrebă Tesa.

— În armată. Mai târziu, în unitatea specială.

Soles se uită la încheietura bărbatului. O sfoară scurtă și neagră se vedea de sub manșetă. Avea noduri. Nu putea vedea câte.

Își aminti sfoara de la încheietura lui Varren, lângă apa caldă, veche și întunecată, cu două noduri. Maxim o văzuse primul. Vânătorii ieșiseră din mal imediat după.

— A ieșit din închisoare, spuse Soles.

— Iar tu te-ai întors.

— Tu l-ai învățat să treacă prin ziduri?

Bărbatul așteptă. Soles avu impresia că hotăra cât merita întrebarea.

— L-am învățat lucruri pe care încă le folosește.

— Inclusiv ce le-a făcut părinților mei?

Mâna Kristei se depărtă de creion. Greutatea Tesei se mută pe piciorul din față.

— Eu nu eram acolo, spuse.

— Nu asta am întrebat.

— Nu.

Putea însemna oricare dintre ele. Soles voia să-l facă să spună care. Mai mult de atât, voia bărbatul departe de jachetă.

Degetele mâinii stângi i se strânseră.

Privirea vizitatorului se opri asupra lor, apoi urcă spre fața lui. Pentru prima dată, părea nesigur în legătură cu ceva.

— Ești numai tu? întrebă.

Soles nu spuse nimic.

Liniștea pe care o cunoștea începuse să se așeze în el. Gâtul bărbatului era gol deasupra paltonului. Mâinile îi erau goale. Soles observă ambele lucruri înainte să observe din nou durerea din cot.

Își deschise degetele.

Bărbatul urmări mișcarea. Orice verificase, răspunsul nu-l mulțumise.

— Ce vrei să spui? întrebă Krista.

— Poate nimic.

Își întoarse palma goală în sus.

— Dă-mi-o.

Soles se uită la mână. Nu se întindea după el. Rămânea acolo, destul de jos încât Soles să fie nevoit să scoată lama și să o așeze singur în ea.

— Știi că nu o poți lua.

— Știu că trebuie să fie dată.

— Atunci ai răspunsul.

— Sau lăsată într-un templu, ca s-o găsească altcineva.

Krista trase încet aer în piept. Soles o auzi lângă el.

— Dacă o lași într-un sertar nu se pune, spuse bărbatul.

Aruncă din nou o privire spre jachetă. Soles nu-și amintea să se fi uitat de data asta spre ea. Poate își mișcase umărul. Poate bărbatul nu avusese niciodată nevoie de alt semn.

Apoi mâna goală porni spre ea.

Nu repede. Cum întinde un om mâna peste masă după sare. Soles nu se putea sili să se miște. Dacă se mișca, propria lui mână avea să ajungă prima pe jachetă, iar asta aștepta omul.

Maxim se mișcă în locul lui.

Se desprinse de masă pe glezna bolnavă, jos, cu brațele deschise ca să-l prindă pe om pe după mijloc, cum prindea un palet care aluneca de pe camion. Își pusese toată greutatea în mișcare.

Vizitatorul nici măcar nu-și întoarse capul. Cealaltă mână îi întâlni încheietura lui Maxim pe drum, o răsuci și continuă s-o răsucească, iar greutatea lui Maxim merse unde o trimise mâna. Căzu pe spate între masă și sobă, iar aerul îi ieși într-un singur sunet.

Atât. Nicio lovitură. Bărbatul îi dădu drumul imediat, de parcă doar îl ajutase să-și păstreze echilibrul.

Lucky lătra din ușă, ascuțit și furios. Tesa făcuse un pas și se oprise, cu mâna bună deschisă.

Nu l-a rănit. A ales să nu o facă.

Mâna goală termină ce începuse. Se așeză pe jachetă, întinsă peste buzunar, cum pune un om mâna să simtă o bătaie de inimă. Apoi se ridică, goală.

— Nu o pot lua, spuse vizitatorul. Voiam să știu că e acolo.

— Cine ți-a spus? întrebă Tesa.

— Oamenii care au încercat s-o ia nu păreau să știe, spuse Maxim de pe podea.

Vizitatorul își coborî mâna.

— Ei n-au luat-o.

— Unul dintre ei n-a ieșit, spuse Soles.

O clipă nu vorbi nimeni. Bărbatul se întoarse spre zidul prin care venise. Deasupra plintei, vopseaua veche era întreagă, fără nicio crăpătură.

— Credeți că pagubele s-au oprit la apă, spuse bărbatul.

— Tocmai am fost la închisoare, spuse Krista. Știm că nu.

— Închisoarea e destul de aproape cât s-o vizitați. Asta nu înseamnă că e capătul.

Soles își sprijini mâna stângă pe masă. Nu-i plăcea să aibă nevoie de sprijin în timp ce bărbatul îl privea.

— Ce se întâmplă în alte locuri?

— Apă care curge acolo unde ar trebui să fie înghețată. Oameni care nu mai știu ce li s-a întâmplat lor și ce i s-a întâmplat altcuiva.

— Unde?

Bărbatul nu numi niciun loc.

— Ați adus o nenorocire în lume.

— Oprind lucrul care ne omora? întrebă Tesa.

— Intrând în locuri pe care nu le înțelegeați. Punând mâna pe ceea ce era acolo.

Soles se uită la praful prins în cusătura jachetei.

— Locuri uitate, spuse bărbatul. Uitate de însăși lumea. Ați găsit o ușă și ați tratat-o de parcă vă aștepta pe voi.

— S-a deschis pentru el, spuse Maxim. Era din nou în picioare, sprijinit de masă.

— Nu e același lucru.

Krista se apropie puțin de masă. Nu se mișcă spre vizitator.

— Știi ce sunt locurile acelea?

— Destul cât să știu ce ați făcut.

— Atunci spune-ne destul cât să nu mai facem.

— Faptul că păstrezi lama nu desface nimic, spuse bărbatul.

— Nici dacă ți-o dau fără să știu ce vrei să faci cu ea, spuse Soles.

Soles ascultă după ceva în zid. Îl auzea pe Lucky respirând și soba ticăind. Nimic din ele nu-i spunea cum ajunsese omul acolo.

— E o gaură sub închisoarea aia, spuse Tesa. Oamenii au fost deja răniți. De ce ai venit aici?

— Ce ai face cu lama? întrebă Krista.

Vizitatorul se întoarse spre Krista, apoi înapoi spre Soles, lăsând ambele întrebări fără răspuns. Soles putea folosi asta. Un om care avea nevoie de permisiune putea fi făcut să explice la ce o voia.

— Dacă vrei să ți se dea, spuse Soles, omul care o ține trebuie să fie de acord.

Bărbatul îl privi îndelung. Apoi scoase mănușa din buzunar și o trase peste mâna goală.

— Ține-o aproape, spuse.

— Asta intenționez.

— Într-o zi o să mori.

Maxim se îndreptă. Mișcarea îl făcu să tresară, dar nu se așeză.

— Depărtează-te de el.

Bărbatul încă se uita la Soles.

— Când o să mori, voi fi acolo s-o iau. Ritualul va continua.

Soles nu avea nicio idee ce ritual voia să spună. Siguranța din vocea lui îl făcu să vrea să întrebe. Își ținu în schimb mâna pe masă.

— Nu azi, spuse.

Vizitatorul se întoarse spre zid.

— Ce ritual? întrebă Krista.

Deja pășea în el. Paltonul dispăru primul, apoi o parte a feței. Nu se auzi niciun foșnet de material. Soles se holbă la locul în care umărul ar fi trebuit să lovească. Ultimul bocanc trecu prin zid deasupra plintei.

Tesa se mișcă înaintea tuturor. Se opri chiar înaintea zidului, cu mâna bună ridicată. Apoi îl atinse cu vârfurile degetelor.

— Tot aici, spuse.

Soles știa că vorbea despre tencuială. Pentru o clipă crezuse că vorbea despre om.

Maxim întinse mâna spre zăvorul ușii și se opri cu degetele pe el.

Lucky adulmecă podeaua unde stătuse vizitatorul. Strănută, se întoarse spre Maxim și rămase lângă piciorul lui.

— L-a simțit vreunul dintre voi? întrebă Soles.

Tesa clătină din cap. Krista se uita la zid. Maxim îi dădu drumul zăvorului.

— L-am auzit vorbind, spuse.

Soles se așeză. Șoldul îl durea suficient de tare încât nu putu face mișcarea să pară deliberată. Își trase jacheta în poală cu mâna stângă.

Bărbatul fusese în cameră fără ca vreunul dintre ei să știe. Stătuse lângă Lucky, lângă cârpele ude cu care îi curățaseră brațul lui Soles, lângă scaunul pe care lăsaseră singurul lucru pe care îl voia.

Soles încercă din nou să simtă unde se așeza greutatea zidului. Nimic nu se schimbase în el.

Nimeni nu întinse mâna după vreo cană.

Soles puse jacheta pe masă. Voia ambele mâini libere, deși cea dreaptă nu-i era de mare folos.

Scaunul scrâșni când se ridică. Tesa îi prinse spătarul înainte să cadă.

— Ce faci?

— Mă uit.

Se duse la zid. Durerea din șold îl făcu să scurteze ultimul pas. De aproape putea vedea vopseaua desprinzându-se la plintă, o margine subțire pe care intenționase s-o răzuiască de luni întregi. Își puse palma stângă deasupra ei.

Zidul ținea acoperișul. Îl ținuse înainte ca omul să treacă prin el și îl ținea și acum. Soles nu găsi niciun loc unde sarcina se schimbase.

— Nu-l găsești dacă te uiți mai tare, spuse Tesa.

— Pe ceilalți i-am găsit.

— Și pe ăsta nu.

Își luă mâna de pe zid.

Ce îl deranja era cât de puțin avusese omul de făcut. Soles îi spusese să plece. El rămăsese. Soles refuzase lama, iar omul acceptase refuzul fiindcă să o ia nu era o opțiune. Când plecase, o făcuse la momentul ales de el.

Restul doar priviseră.

În propria noastră bucătărie, și el a ales când să plece.

— Dacă ar fi vrut pe unul dintre voi în loc, spuse Soles.

Nu termină. Maxim trase un scaun și se așeză, încet.

— Am fi făcut ce puteam.

— Te sprijineai de masă.

— Și tu la fel.

Umflătura brațului nu scăzuse.

— Trebuie să devenim mai puternici.

— Tu trebuie mai întâi să te vadă cineva la braț, spuse Tesa.

— După aceea.

— Și după aceea tot.

Krista strânse cârpele ude în lighean. Clăti una, o stoarse și se opri cu ea în mână.

— La închisoare nu știam ce va face dacă o atingi, spuse Krista. Aici nici măcar nu știam că e cineva în cameră. Nu vreau să te văd aruncat în altceva fiindcă tot ce ai exersat e să împingi mai tare.

— Dacă eram mai puternic ajuta.

— Știu. Spun că mi-ar plăcea să-l vezi înainte să stea lângă noi.

Soles se așeză pe marginea scaunului. Împinsese în fir fiindcă împinsul păruse posibil. Aici vrusese să scoată lama fiindcă era singurul lucru pe care vizitatorul nu-l putea lua. Niciuna dintre situații nu-i lăsase prea mult loc să aleagă.

— Atunci și mai repede, spuse. Mai repede să observ. Mai repede să fac ceva util.

Tesa își frecă baza mâinii în recuperare cu degetul mare.

— Asta e muncă, spuse.

— Știu.

— Vrei să devii mai puternic. Nu e același lucru cu a face asta în fiecare zi.

— Mă înveți? întrebă Soles.

Își lăsă încheietura.

— Da. După ce nu mai ai nevoie de mobilă ca să stai în picioare.

— Pot să stau.

— Știu. Să rămâi acolo e ce vom lucra.

Maxim râse scurt. Soles nu reuși chiar să facă la fel.

— Vorbesc serios, spuse. Unde să-mi pun picioarele. Cum să mă retrag. Ce fac când nu am unde să mă retrag.

Tesa îl evaluă cum evalua un elev nou în ușa sălii, apoi dădu din cap.

— Și când să te oprești.

Soles nu răspunse suficient de repede.

— Mai ales asta, spuse ea.

Telefonul Kristei vibră pe raft. Se uită la număr, apoi îl puse pe masă între ei și porni difuzorul.

— Oamenii de la închisoare au măsurat-o din nou la prânz, spuse anchetatorul. A trecut de următorul semn.

Nimeni nu se uită la cotul lui Soles. El simți că nu se uită.

— Putem intra din nou? întrebă Krista.

— Nu cu permisiunea lor. Lucrez la asta.

— Și paznicul?

— Care?

Krista aruncă o privire spre Soles.

— Oricare.

— Cel pe care l-ați întâlnit e acasă, în concediu. Cel mai bătrân a ieșit din spital noaptea trecută. L-au găsit dimineață la poarta închisorii, în uniformă, cu cheile. Le-a spus că cineva trebuie să păzească ieșirea.

Linia amuți. Soles se gândi la un bătrân pe treapta unei ambulanțe, numărând portierele, luând-o de la capăt de fiecare dată când numărul ieșea greșit.

O să înceapă să-ți placă.

Și el fusese avertizat. Împinsese oricum.

Krista puse cârpa peste marginea ligheanului.

— Nu putem face toți același lucru.

— Nu aveam de gând să-ți cer să te lupți cu ea, spuse Soles.

— Bine. Am văzut ce pățesc prietenii ei.

Tesa ridică puțin mâna bună.

— Doar cei lenți.

Krista luă plicul cu desenul încăperii din închisoare. Îl întoarse. Partea goală era umedă acolo unde stătuse lângă lighean.

— Vreau să știu la ce mă uit, spuse. Ce pot continua să urmăresc și ce-mi scapă cât timp mă uit. Azi mă uitam la mâna lui. Nu ți-aș putea spune ce făcea Maxim.

— Mă sprijineam, spuse Maxim. Ți-aș fi spus. Trebuia doar să întrebi.

— Mâine poate contează, spuse Krista.

Zâmbetul îi dispăru.

— Știu.

Krista puse plicul pe raft la uscat.

— Pot începe cu asta. Cu voi mișcându-vă în jurul meu. Să-mi întorc privirea și să verific ce s-a schimbat. Fără să mă prefac că dacă ghicesc corect o dată înseamnă că știu să fac asta.

— Eu mă mișc în jurul tău, spuse Tesa. După ce poate el să stea singur în picioare. Nu-l car pe el în jurul tău.

Maxim își trase piciorul rănit mai mult sub scaun.

— Ce știu eu începe de obicei cu ridicatul unui lucru.

— Începe înainte să-l ridici, spuse Tesa.

— Taxezi la cuvânt?

— Nu ți-ai permite un răspuns mai lung.

— Aș putea plăti prin muncă, spuse Maxim. Mă pricep foarte bine la mâini.

— Bine. Pune una peste gură.

Își frecă mâinile una de alta, luând ideea în calcul.

— Pot să-mi dau seama unde să stau înainte să ridic lucrul, spuse. Unde trebuie să stea ceilalți. Jumătate din problemele de la o rampă de încărcare încep înainte să pună cineva mâna pe marfă.

— Și poți să ceri altcuiva s-o care, spuse Krista.

Maxim deschise gura să se certe, apoi o închise.

— O să încerc asta înainte să-mi rup spatele demonstrând că n-am nevoie.

Soles dădu din cap. Fuseseră toți acolo, cu omul între ei, fiecare așteptând ceva care să facă posibilă următoarea mișcare. Soles voia încă o șansă cu un corp care nu-l durea. Știa și că omul putea veni ieri, înainte de cot, și tot ar fi putut să-i scape.

— Încercăm ce putem, spuse Tesa. Găsim greșeala. Apoi încercăm din nou fără ea.

— Undeva unde încercarea nu înrăutățește lucrurile, spuse Krista.

Soles dădu din cap spre desenul de pe raft.

— Nu lângă crăpătura aia.

Tot trebuiau să se întoarcă. Pânza de peste ușă nu avea să oprească firul din creștere, iar un bătrân stătea la poartă în uniformă, așteptând o numărătoare care nu avea să iasă niciodată bine. Să se antreneze până se simțeau pregătiți nu era un motiv să-l lase acolo.

Maxim ridică cheile camionului.

— Bun, spuse Maxim. Dă-mi brațul care nu te doare. Plecăm.

Până spre sfârșitul după-amiezii, Soles fusese consultat, își îndoise și își întinsese cotul după indicațiile altcuiva și i se spusese să-l lase în pace când durea. Se întoarse acasă cu brațul susținut și fără nicio îmbunătățire bruscă pe care s-o poată confunda cu permisiunea de a-l folosi.

Tesa era încă acolo când Maxim îl aduse înapoi. Mutase scaunele lângă masă, lăsând liberă o fâșie de podea.

— Credeam că n-am voie, spuse Soles.

— N-ai. Uită-te.

Stătea cu picioarele apropiate. Apoi duse unul în spate și își îndoi puțin genunchii. Făcu o întoarcere mică, aducând piciorul din spate în jur fără să-l încrucișeze cu celălalt.

— Uită-te care picior se mișcă primul, spuse. Tu îți întorci tot corpul spre orice privești. Apoi trebuie să-l miști pe tot din nou ca să te retragi. Fă întoarcerea mai mică.

Îi arătă o întoarcere mai mică. Mâinile îi rămaseră relaxate, cea în recuperare aproape de corp.

Soles îi urmărea picioarele. Mai văzuse oameni făcând asta. Făcuse și el ceva asemănător, cu certitudinea altcuiva în el. Când i se ceru să spună care picior se mișcase primul, ezită.

— De aici începem, spuse Tesa.

Încercă să-i arate din scaun. Ea îi mută piciorul stâng cu marginea pantofului ei și îi spuse să-l lase pe dreptul unde era.

— Stai, spuse când începu să se ridice. Privitul înseamnă privit. Știu că e greu pentru tine.

Se lăsă înapoi. Îl irita mai mult decât ar fi trebuit. Tesa văzu și repetă întoarcerea fără s-o facă mai spectaculoasă sau mai greu de înțeles.

Krista plecă la lucru înainte să se întunece. Mai avea registre pe care nu le terminase cât fuseseră la închisoare și spuse că va suna când va ști cât de târziu va rămâne. Soles aproape că îi ceru să rămână. Ea verifica deja ora. O lăsă să plece.

În ușă se uită la fâșia liberă de podea, apoi la el.

— Să nu exersezi fără Tesa.

— Doar mă uit.

— Știu cum arată uitatul tău, spuse.

Mina o urmă până în hol și se întoarse cu una dintre mănușile Kristei, pe care o puse lângă piciorul lui Soles ca pe un obiect pierdut returnat. Apoi se culcă pe ea.

Maxim rămase până mâncară. Tesa plecă împreună cu el. În ușă arătă spre fâșia liberă de podea.

— Tot acolo va fi și mâine.

— Și eu.

— Asta e ideea.

Maxim îi spuse să sune dacă venea cineva. Soles ținu ușa cât coborî treapta, apoi o privi pe Tesa așteptând lângă camion până ajunse la el.

Mai târziu, mută scaunul înapoi la masă și se așeză cu ambele picioare pe podea. Încercă să-și amintească întoarcerea Tesei fără s-o copieze. Direcția era ușoară. Ordinea, nu.

O dată, liniștea se așeză. Știa unde avea să fie gâtul unui om care se apropia, cât de puțină distanță ar fi avut nevoie mâna lui stângă. Certitudinea ținu până încercă să lucreze înapoi de la mână spre picioare.

Nu reuși să lege cele două părți.

Unul dintre noi știe să omoare un om. Celălalt nu știe să se întoarcă în propria bucătărie.

Se ridică și trase zăvorul ușii din față. Zăvorul nu avea să-l oprească pe Vânător. Tot oprea o ușă din a se deschide.

Mai târziu în seara aceea, Krista eliberă un loc pe masa arhivei mutând grădinarii fără nume spre stânga, două teancuri inegale de fotografii lângă lampă.

Venise să pună o dată femeii cu stropitoarea. Registrele de angajați ofereau trei nume posibile. Unul fusese tăiat atât de apăsat încât hârtia se rupsese, iar Krista petrecuse o oră potrivind literele rămase cu semnături din alte părți ale registrului înainte să admită că mâna aparținea unui funcționar, nu femeii. Alt nume se termina înainte de data scrisă cu creionul pe spatele fotografiei. Îl mută la capătul foii fără să-l taie. Și datele de pe fotografii puteau fi greșite. Își promisese în noaptea redeschiderii expoziției că nimeni din cutiile acelea nu avea să mai fie etichetat „Personal” dacă putea face ceva. Pe unii nu avea să-i numească niciodată. Putea trăi cu un semn de întrebare. Nu putea trăi cu o presupunere îmbrăcată în nume.

Registrul stătea deschis unde îl lăsase. Pe cealaltă jumătate a mesei, ținut întins de telefon și o cutie cu agrafe, era planul original al grădinii.

Dulapul trei. Alden le spusese unde să-l găsească înainte să coboare sub pod. Atunci îl cercetase pentru o cale în jos. În seara asta încerca să vadă la ce altceva încetase să se uite după ce găsise una.

Cerneala desenatorului se decolorase spre maro. Straturi, alei, sere; o grădină aranjată pentru oameni care aveau să intre pe poarta principală și să-și păstreze picioarele uscate. De-a lungul malului, cele cinci arcade erau puțin mai mult decât niște linii sub pasarelă. Lângă ele, arhitectul scrisese un singur cuvânt pentru zidărie.

Existente.

Așeză fotografia veche lângă plan. Cinci arcade joase, apa intrând pe jumătate în ele, malul în spate. Totul mai mic decât își amintea, fiindcă fotografia fusese făcută de sus, de cineva interesat de pod.

Planul includea lățimea straturilor de flori. Dădea distanța dintre copacii de pe aleea principală. Sub pod, liniile se opreau la marginea a ceea ce topograful putea vedea.

Krista tratase hârtia albă dincolo de ele drept spațiu gol.

Urmări cerneala înapoi spre pod. Măsurătorile aparțineau grădinii de deasupra; împrumutase certitudinea lor pentru piatra de dedesubt. Pe spatele planului nu exista un al doilea desen. Doar pete vechi și urma rotundă a unui pahar.

Scoase din sertar o foaie de calc și copie malul, apoi podul. Marcă drumul pe care coborâseră. După aceea puse fotografia deoparte și încercă să deseneze din memorie cotul din pasaj.

La capătul cotului desenă lespedea.

Se opri cu creionul pe hârtie.

Era ușor să pui lucrurile acolo unde voia un desen să fie. Un pasaj drept, o cameră pătrată, o ușă la mijloc. Făcuse încăperea mai lată ca să încapă copacul. Șterse zidul și îl desenă din nou, lăsând lățimea nemarcată.

Ai fost acolo. Nu e același lucru cu a fi măsurat.

Scrise un semn de întrebare lângă cot.

Încercă o scară folosind lățimea podului din plan. Asta făcu pasajul de pe calc absurd de îngust. În fotografie copiase o margine în pantă de parcă ar fi fost perpendiculară pe cameră. Trase o linie peste scară și o lăsă acolo. Data viitoare trebuia să ia și o ruletă. Deocamdată putea marca locurile de verificat fără să se prefacă că știe distanța dintre ele.

Fotografia redeveni utilă. Pe mal, chiar lângă a treia arcadă, o linie palidă separa două porțiuni de zidărie. Prima dată o luase drept o crăpătură. Acum apropie lampa și întoarse fotografia sub ea. Linia urmărea marginile pietrelor pe o distanță scurtă, apoi dispărea sub umbra podului.

O reparație, poate. Un rost. Lumina ar fi putut s-o facă să pară mai adâncă decât era.

O căută pe plan. Era o trăsătură aproximativ în același loc, prea slabă ca să poată spune dacă aparținea desenului sau unei îndoituri în hârtia veche. O copie ușor, se opri unde se oprea și scrise încă un semn de întrebare.

Ceasul de deasupra dulapului de fișiere ticăi. Ridică privirea. Aproape miezul nopții.

Telefonul ei ținuse apăsat celălalt capăt al planului. Îl ridică, iar hârtia se curbă imediat spre mână.

Deschise mesajele cu Soles. O clipă încercă să compună ce avea să trebuiască să spună: se uitase din nou la pasaj; era ceva ce voia să verifice; încă nu știa ce.

El avea să întrebe unde. Apoi avea să vrea să vină.

Și-l putea imagina trăgând prost jacheta pe el, încercând să-și facă brațul rănit să coopereze, enervându-se pe mânecă în loc să se enerveze pe ea. Imaginea o făcu să zâmbească. Îi era dor de el suficient cât să vrea să pună cărțile deoparte. Nu dormise la ea acasă de când căzuse zidul închisorii și încă nu hotărâse cum să numească nici asta. Nu intenționa s-o facă în noaptea aceea.

În schimb scrise Încă sunt la muncă. Sun când termin.

Citi de două ori, apoi trimise.

Pe masă, femeia cu stropitoarea aștepta sub cele trei nume posibile. Krista strecură registrul de angajați într-un înveliș de hârtie, marcă pagina și îl puse lângă fotografii. Avea să termine căutarea mâine. Voia s-o termine.

Foaia de calc era suficient de subțire ca să încapă îndoită în geantă. O plie de-a lungul malului, ținând cele două semne de întrebare înăuntru. Trei lucruri de verificat: distanța față de pod, cotul, rostul din piatră. Nu le scrise. Genul acesta de lucruri nu-l uita niciodată.

Le pusese pe cele trei în ordine înainte să recunoască pentru ce erau.

Avea să le verifice la mal. Apoi stinse lampa.

Telefonul lui se aprinse. Maxim ajunsese acasă și se culca. Puțin mai târziu, Tesa trimise un mesaj spunând același lucru, urmat de o instrucțiune să înceteze orice făcea.

Soles se uită la scaun și răspunse că stătea jos.

La două și jumătate, Krista era încă la lucru. Îi spuse că era treaz și o rugă să sune înainte să vină. Apoi puse telefonul unde îl putea vedea.

Lucky dormea lângă sobă. Soles ațipi în scaun și se trezi când brațul îi alunecă. O clipă se așteptă ca omul să stea din nou lângă el.

Bucătăria era goală.

Își verifică telefonul. Niciun mesaj nou. Trecuse puțin de patru. Se ridică după apă, purtând jacheta pe brațul stâng.

Bătaia în ușă veni în timp ce punea paharul jos.

Lucky ridică privirea. Soles rămase nemișcat și așteptă. Încă două bătăi, destul de încete încât să nu se audă departe pe stradă.

Se uită din nou la telefon.

Era 04:05.

Krista spusese că va suna. Maxim și Tesa se culcaseră de câteva ore.

Soles lăsă lumina din bucătărie aprinsă. Scoase lama din buzunar cu mâna stângă și intră în hol, ținând-o jos lângă picior. Prin geamul îngust de lângă ușă vedea un palton și o parte dintr-un umăr. Fața era în afara câmpului vizual.

— Cine e?

— Eu.

Soles cunoștea vocea.

Se apropie de geam. Bărbatul se mișcă până când lumina de deasupra ușii îi căzu pe față. Varren stătea pe treaptă. Degetul mare îi trecea peste articulațiile celeilalte mâini.

— Trebuie să vorbesc cu tine, spuse. Înainte să plec.

Soles lăsă zăvorul unde era.

O ușă între ei era singurul argument pe lângă care Varren nu putea vorbi, iar cu un singur braț funcțional, Soles intenționa să-l păstreze.

— Vorbește.

Varren se uită la geamul îngust, apoi la mâner, așa cum se uită un om la o încuietoare pe care i s-a cerut să nu o forțeze.

— Prin asta?

— Ai scos un mesaj dintr-o închisoare. Te descurci cu o ușă.

Degetul mare se opri pe articulații. Soles ținu lama jos lângă picior, cu tăișul întors de la el, și așteptă cererea. Întotdeauna exista una. Varren nu venise niciodată la ușa asta fără să aducă ceva și să plece cu altceva.

— Plec, spuse Varren.

— Ai mai spus asta.

— Nu știu când mă întorc.

— Atunci să nu te întorci aici.

Varren dădu o dată din cap, acceptând ca de obicei, și rămase exact unde era.

— Ce ai făcut la apă mi-a luat mai mult decât pe ceilalți. Trebuie să aflu ce mai pot folosi. Apoi să construiesc din nou.

— Și ai venit să ceri înapoi.

— N-ai putea să-mi dai înapoi nici dacă ai vrea.

Era adevărat și tot nu era un răspuns, ceea ce însemna că adevăratul motiv al vizitei încă stătea pe treaptă. Soles își avea refuzul pregătit, tocit de folosire. Fără o cerere pe care s-o refuze, nu mai știa unde mergeau mâinile omului.

— Pot face munca, spuse Varren. Știu o parte din ce m-a oprit prima dată. N-o să petrec ani repetând aceleași greșeli.

— O parte dintre ele.

— O parte dintre ele.

Nu a traversat orașul înainte de zori ca să-și ia rămas-bun de la omul care a tăiat jumătate din ce era.

Soles întinse mâna dreaptă după zăvor din obișnuință, iar cotul îl opri la jumătate. Atunci avea să fie stânga. Mută lama în buzunarul jachetei, trase zăvorul și deschise ușa până la propriul umăr, atât cât permitea.

Frigul intră imediat. Varren coborâse de pe treaptă ca să facă loc pe care nu i-l oferise nimeni. Lucky veni în spatele călcâiului lui Soles, mirosi golul și rămase acolo, o greutate caldă la gleznă, fără să mârâie și fără să dea din coadă. Nehotărât. Soles cunoștea senzația.

— N-ar trebui să miști brațul ăla, spuse Varren.

— Nu.

Varren își luă ochii de la eșarfă.

— Eram mai puternic decât ce ai văzut la mal.

— Eram acolo.

— Ai văzut ce am folosit împotriva ta. Nu ce aveam.

Soles își aminti presiunea de sub palma lui Varren, propria putere întâlnind-o și negăsind unde să meargă. Toți stătuseră împotriva unui singur om, iar omul alesese totuși momentul când să se ridice.

— Atunci de ce n-ai folosit restul?

Privirea lui Varren coborî spre buzunarul în care era lama și rămase acolo o clipă prea mult. Degetele lui Soles se strânseră pe ușă.

— Nu încercai să câștigi.

— Nu.

O spuse simplu, fără să-și coboare privirea, iar asta era mai rău decât ar fi fost o minciună, fiindcă pe o minciună ar fi putut s-o combată. Soles voia să închidă ușa peste răspunsul acela. Voia și să știe exact cât de mult mai rău se putea termina noaptea de la apă, iar ura faptul că a doua dorință era mai puternică.

— Cât?

— Destul cât să nu închizi diferența doar încercând mai tare. Nici un loc mai bun în care să stai n-ar fi ajutat.

— Și eu trebuie să te cred pe cuvânt.

— Nu. Ai simțit o parte. Amintește-ți partea aceea data viitoare când îți spune cineva că tot ce-ți trebuie e exercițiu.

Soles își puse umărul în toc. Frigul îi intrase pe sub cămașă, iar șoldul avea păreri despre statul în picioare. Nu avea de gând să aducă un scaun. Varren l-ar fi așteptat, răbdător, iar răbdarea aceea ar fi costat mai mult decât șoldul.

— Vrei să cred că am nevoie de tine.

— Vreau să știi în fața a ce stai.

Degetul mare al lui Varren începu din nou să se miște, încet, peste articulații.

— Te gândești să devii mai puternic, spuse.

— Toți cei care vin la casa asta sunt mai puternici decât mine.

— Cine altcineva a venit?

Soles nu intenționase să-i dea asta. O făcuse oricum.

— Un om care spune că te-a instruit. Armata. Apoi unitatea specială.

Degetul mare se opri.

— A cerut lama?

— A ieșit din zidul bucătăriei mele ca s-o ceară.

— Și?

— Dacă i-o dădeam, acum vorbeai cu el, nu cu mine.

— Era mai puternic decât tine?

— Și-a folosit puterea? întrebă Varren înapoi.

— Nu l-am auzit intrând. Nu l-am simțit. Putea să stea acolo un minut întreg înainte să vorbească.

— Atunci știi că se poate apropia de tine. Atât. Să te apropii și să lovești tare sunt două aptitudini diferite.

Minunat. Unul dintre ei trece prin ziduri, iar celălalt îmi notează întrebările.

— Și eu ce ar trebui să fac cu asta?

— Învață să-l observi. Lasă-ți un loc în care să te miști dacă nu-l observi. Și nu confunda niciuna dintre astea cu faptul că îl poți opri.

— Lucrăm la asta.

Dacă Tesa ar fi auzit, i-ar fi spus optimist. Doi dintre ei abia își puteau ridica brațele.

— Bine.

Ieși cald și ușor, așa cum spusese Varren cândva bine despre o cană de ceai pe care Soles o făcuse prost. Soles împinse ușa cu un deget mai aproape de toc.

— Nu ai voie s-o aprobi.

— Nu.

Varren ridică o mână, cu palma deschisă, bine departe de ușă, așa cum arată oamenii unui câine că nu vor să-i facă rău.

— Poate crește, spuse. A ta. Poți lovi mai tare. Poți ține mai mult. Poți primi o lovitură și să-ți rămână picioarele sub tine.

Le înșira cum înșiră un om ce va face un motor după ce l-a refăcut singur: fiecare parte potrivită cu ceva ce Soles simțise, promisiunile încă neverificate și prețul nicăieri. Soles așteptă prețul.

— Și?

— Și să vezi o mișcare la timp ca să-i răspunzi. Corpul tău încetează să cedeze acolo unde ceda înainte. Nu totul dintr-odată și nu totul în același ritm. Faptul că poți încasa o lovitură nu te învață cum s-o eviți.

Acolo era. Soles se uită la brațul din eșarfă, la dovada că a putea primi o lovitură și a alege să o primești erau două feluri diferite de prostie.

— Revine când îți amintești cum?

— Îmi amintesc lucruri pe care nu le mai pot face. Faptul că mi le amintesc nu le face posibile.

Varren își coborî mâna.

— Mai întâi aflu ce a rămas. Apoi îl lucrez fără să mă distrug. Când devine mai ușor, cer mai mult. Asta e tot.

Îl făcea să sune ca o cutie de viteze: găsești defectul, schimbi piesa, o testezi sub sarcină. Pentru o clipă Soles îl văzu la bancul din atelier, spunându-i să încerce din nou îmbinarea înainte să-i lase toată greutatea, iar imaginea era atât de obișnuită încât îl sperie.

— Puteai să-mi spui asta înainte.

— Da.

— Înainte de mal. Înainte să intru în locul ăla. Când stăteai la masa mea.

Varren nu spuse nimic.

— De ce acum?

Gura i se mișcă și apoi se opri. Soles îl privi punând deoparte un răspuns și alegând altul, astfel încât orice urma să fie adevărat și să nu fie motivul.

— Fiindcă încă ești aici.

— Adică data viitoare când vii poate n-o să mai fiu.

Ochii lui Varren se duseră din nou spre buzunar. Era răspuns suficient.

— Las-o, spuse Soles. Nici asta nu primești de la mine.

Începuse să închidă ușa când Varren vorbi din nou.

— Nu te duce să cauți mai multă putere în locul care deja te rănește.

Soles se opri cu muchia ușii în umăr.

— Ce loc?

— Nu ți-ai făcut asta la braț în atelier.

Soles nu spuse nimic, iar asta fu o greșeală, fiindcă tăcerea îi spuse.

— Undeva unde ai crezut că mai poți împinge puțin, spuse Varren încet. Știu cum se simte. Chiar până în momentul în care nu mai e așa.

— Oamenii sunt răniți acolo. Trebuie să ne întoarcem.

— Atunci întoarce-te pentru ei. Doar nu-ți spune că e pentru ei când ce vrei de fapt e să afli cât poți duce.

Întrebarea despre părinții lui era chiar acolo, ascuțită și pregătită: ce fel de ajutor vrusese Varren să le dea. Varren aștepta, de parcă hotărâse deja cum avea să-i răspundă.

Soles îi dădu altceva.

— Învăț cu Tesa.

— Știe să predea.

— Ea o să mă învețe. Tu nu.

Închise ușa înainte ca Varren să poată face ceva cald din asta și o ținu închisă în timp ce trase zăvorul cu mâna stângă.

Pașii coborâră pe alee. Poarta clicăi. După aceea, nimic. Soles privi strada prin geamul lateral până când rămase goală destul timp cât să creadă, apoi puțin mai mult, fiindcă în noaptea asta credința era ieftină.

Trimise același mesaj de trei ori, Kristei, lui Maxim și Tesei: A venit Varren. Nu l-am lăsat înăuntru. Vă povestesc cum trebuie dimineață. Nu era destul și aveau să-i spună asta. Îl trimise oricum. Să aștepte până se trezeau semăna prea mult cu păstrarea unui secret, iar el văzuse unde duc secretele.

În sufragerie, Mina își ridică privirea de pe pătură. Îl urmări verificând fereastra cu atenția gravă pe care o acorda unei uși închise înainte de plimbare. Apoi se ridică, fără grabă, și își apăsă nasul de genunchiul lui.

Se așeză pe canapea fiindcă era mai blândă cu șoldul decât scaunul din bucătărie. Mina așteptă semnul lui din cap, sări lângă el, se întoarse o dată și se așeză cu bărbia peste coapsa lui. Lucky veni din hol, analiză aranjamentul și luă cealaltă parte.

Mi-a ucis părinții. Și eu am stat în frig și i-am cerut lecții.

Îi spusese lui Varren să plece. Îl ținuse pe treaptă. Dar deschisese și ușa, îl întrebase cât de puternic putea deveni și stătuse în frig așteptând răspunsul ca un client care știa deja că avea să cumpere. Faptul că închisese ușa după aceea nu lua întrebările înapoi.

Singura oră în care n-aș fi avut pe nimeni altcineva de întrebat. N-a ales-o din întâmplare.

Ce mod murdar de a te face necesar. Și cât de bine funcționase.

Varren fusese omul de lângă patul lui din spital, prinzând telefonul înainte să-i alunece din mână în timp ce plângea. Omul care venea la atelier cu pâine. Care stătea la masa lui în timp ce Soles îl întreba lucruri. Multă vreme, o bătaie a lui Varren în ușă fusese unul dintre sunetele bune ale casei.

Soles își dădu seama că mâna de pe spatele Minei i se închisese într-un pumn. O deschise deget cu deget și o lăsă întinsă.

Acum putea urmări tot lanțul, așa cum putea urmări un defect printr-un motor: să vrei un loc la masa cuiva, să-l plătești pe Kerr, un străin în curte, doi oameni care plecaseră la muncă în dimineața aceea și cumpăraseră pâine și nu știuseră niciodată ce fusese deja hotărât despre seara lor. Putea urmări fiecare verigă. Faptul că putea îl făcea să se simtă rău.

Se ridică înainte să-i poată pune din nou în curte.

În bucătărie desenă încăperea pe o foaie curată, cu stânga și prost. Masa. Zidul. Un pătrat pentru scaunul pe care atârnase jacheta.

Un semn pentru Vânător, mai aproape decât îl desenase în minte, destul de aproape încât să fi ajuns primul la buzunar dacă lama i-ar fi permis.

Tesa lângă cană. Maxim la masă. Krista lângă el, cu o mână aproape de creionul pe care îl ținea acum.

Căută pe hârtie locul din care ar fi știut că vine omul. Nu era niciunul.

Bine. Atunci învăț să fiu în alt loc când vine.

Scrise numele Tesei într-un colț. Fusese acolo. Îi putea spune ce își amintea greșit, iar ceilalți puteau face la fel.

Înapoi pe canapea, Mina se mișcă să-i facă loc piciorului fără să deschidă ochii. Puse telefonul unde avea să-l audă și își lăsă propriii ochi să se închidă.

Avea întrebări pentru oamenii care aveau să vină dimineața. Varren nu avea să fie cel care le răspundea.