Chapter IX · Momeala

Trecuse de prânz când urcară în încăperea mică de deasupra sălii de expoziție. Soles lăsă noroi pe trepte și se opri de două ori înainte de ultimul etaj, spunând de fiecare dată că o aștepta pe Krista. Ea nu-l contrazise. Anchetatorul urca în urma lor, cu carnețelul în mână și cu râul uscat în dâre cenușii pe tivul hainei.

Alden ridică privirea din cutia cu fotografii. Se uită la încălțămintea lor, apoi la fereastra de deasupra canalului.

— Cât de rău e?

— Grădina e sub apă, spuse Krista.

Alden își scoase ochelarii și eliberă masa lungă.

Krista așeză patru perechi de fotografii, în ordinea în care i le arătase lui Soles miercuri. Foaia din subteran rămase împăturită în haina ei. Anchetatorul văzuse cu ochii lui arcada ieșită la iveală; deocamdată, fotografiile erau ceea ce putea verifica.

Luă prima pereche și întoarse ambele fotografii. Alden îi spuse de unde provenea fiecare și deschise registrul în care erau consemnate. La a patra pereche, anchetatorul se opri. Ridică fotografia veche spre fereastră, numără deschiderile din mal și o așeză lângă cea făcută după lucrări.

— Cinci, spuse el.

— Cinci în fotografia veche, spuse Krista. Două au ieșit la vedere azi-dimineață. Celelalte sunt încă sub blocuri.

— În cea nouă nu văd niciuna.

— Nici eu nu le-am văzut când am făcut-o.

Mai privi perechea o vreme și nu trase nicio concluzie. Ceru planurile originale. Alden coborî după ele fără să i se spună unde se aflau. Când se întoarse, întinse foile la capătul liber al mesei. Lângă cele cinci arcade, arhitectul scrisese un singur cuvânt: existente.

— Și în dosarele restaurării?

Krista îi împinse dosarul pregătit. Aleile, malul, serele, blocurile aduse cu macaraua. Niciun rând despre închiderea scurgerilor. Anchetatorul răsfoi până la capăt și se opri la o fotografie din timpul lucrărilor.

— Macaraua, spuse. Știm a cui era?

Soles simți privirea Kristei înainte să se uite la ea. Nu-i făcu semn să tacă. Nici nu răspunse în locul lui.

— A tatălui meu, spuse Soles.

Anchetatorul notă.

— Știa ce era sub blocuri?

— Nu știu.

Soles voia să adauge că Kale n-ar fi acoperit niciodată o scurgere dacă ar fi știut ce ținea în loc. Că măsura de două ori și tăia o dată. Nimic din toate acestea nu răspundea întrebării. Rămase lângă masă, cu durerea urcându-i sub coaste, și-l lăsă pe anchetator să noteze că nu știa.

Krista privi linia pe care urma să-și treacă numele. Ținu pixul o clipă. Apoi semnă pentru fotografiile pe care le preda. Alden păstră originalele în registrul lui și începu copiile cerute de anchetator.

Când anchetatorul coborî să dea un telefon, Soles îi ceru Kristei să-i fotografieze planurile. Ea făcu poze cu telefonul celor două foi și imaginii de după lucrări.

— Ce cauți? întrebă ea.

— Ce pot verifica singur. Nu cine a semnat sau cine a dat ordinul. Cum au așezat blocurile și ce se mai poate vedea sub ele.

Îi dădu numărul lui Dorin, iar ea trimise imaginile.

Telefonul ei sună aproape imediat. I-l întinse lui Soles, iar în spatele vocii lui Dorin se auzea zgomotul familiar al atelierului.

— Din poze pot să-ți spun unde să te uiți, spuse Dorin. Nu ce o să găsești. Piter e aici. Adu tot și arată-mi întâi locul pe plan.

Soles privi cele cinci deschideri desenate înainte ca Grădina să aibă un nume.

— Vin. Dar nu-ți cer să-l scoți pe tata din poveste.

Dorin tăcu o clipă.

— Atunci putem lucra.

Krista rămase să-l aștepte pe anchetator. Înainte ca Soles să plece, îi spuse care dintre fotografii arăta cel mai clar capetele blocurilor. Nu-l mai întrebă de coaste.

Soles nu mai intrase în atelierul din port de dinainte de spital.

Piter ridica o ladă de pe bancul de lucru. Era cu câțiva ani mai mare decât Soles, cu brațe lungi și umerii aduși, și purta o șapcă gri pe care o scotea doar ca să se scarpine în cap. Se opri când îl văzu în ușă: pantaloni plini de nămol, un bandaj proaspăt la mâna stângă, haina ținută depărtat de partea dreaptă a pieptului.

— Dacă ai venit să ajuți, spuse el, ai ales o zi proastă. Azi chiar muncesc.

Soles înclină capul spre birou. Piter lăsă lada jos și îl duse acolo.

Dorin era un bărbat masiv, cu părul cărunt, ochelarii de citit împinși pe frunte și un creion după ureche. Conducea atelierul de dinainte ca Soles să poată ține o cheie în mână. Ascultă fără să-l întrerupă. Soles nu-i vorbi despre încăperea de sub mal sau despre omul care pășise în piatră. Îi arătă fotografiile vechi și pe cele noi și ce ieșise la vedere în zori.

Dorin avea imaginile deschise pe propriul telefon. Îl întoarse spre lumină. Mări fotografia nouă până când stuful deveni o pată verde, apoi o micșoră la loc.

— Arată-mi ceva care nu s-a mișcat.

Soles atinse unul dintre blocuri pe ecran.

— Asta încerc să—

— Ceva care nu s-a mișcat între cele două poze.

Piter se aplecă peste umărul lui. În ambele fotografii se vedeau stâlpul de la capătul terasei, în același loc, și capătul podețului. Dorin ceru o foaie de calc, marcă cele două puncte și o glisă peste a doua fotografie până când se suprapuseră.

Abia atunci blocurile ajunseră unde trebuiau. Două acopereau exact locurile în care apăruseră arcadele în dimineața aceea. Despre celelalte trei, stuful și unghiul nu spuneau nimic sigur.

— Pe astea două le poți indica, spuse Dorin. Pentru restul mergem cu ruleta, când ne lasă înăuntru.

— Ce dovedește?

— Că merită măsurat. Nu cine a blocat arcadele. Nu ce știa tatăl tău când a adus macaraua.

— Știu, spuse Soles. Vreau și asta trecut pe foaie.

Piter fotografiase calc-ul și i-l trimise Kristei, cu nota lui Dorin dedesubt: De verificat la fața locului.

Din hală se auzi pornind polizorul, apoi cineva cerând o cheie. Pentru câteva clipe, atelierul sună exact așa cum și-l amintea Soles.

Piter luă de pe banc o ruletă și un carnețel mic, cu colțurile paginilor îndoite.

— Dacă sună Krista, mergem?

— Merg eu. Nu are rost să-ți lași munca pentru mine.

Piter băgă ruleta în buzunar.

— Atunci de ce crezi că am luat-o?

Telefonul lui Piter vibră pe masă. Era Krista. Anchetatorul îi lăsa pe terasă, lângă podeț, sub supraveghere. Zona dintre blocuri rămânea închisă. Personalul Grădinii putea curăța aleile, dar nu avea voie să atingă malul.

— Ne lasă pe terasă, îi spuse Soles lui Dorin.

Dorin își verifică ceasul și se întoarse spre hală, de unde îl strigaseră deja de două ori.

— Du-te cu Piter. Vin dacă dați de ceva ce măsurătorile nu lămuresc.

Soles voia să-i spună că nu era nevoie. Înainte să apuce să deschidă gura, Piter își luase deja geaca.

La Grădină, Krista îi aștepta lângă gardul provizoriu, cu harta împăturită sub braț, vorbind cu anchetatorul. De cealaltă parte a aleii, câțiva oameni se opriseră să privească malul rupt. Pietrele se vedeau chiar și din stradă.

Anchetatorul le arătă până unde aveau voie să meargă. Piter începu de la stâlpul terasei, cu ruleta agățată de un colț al bazei, iar Soles coborî încet spre podeț. Coastele îl dureau la fiecare pas. Încetini fără să spună nimic și-l lăsă pe Piter să citească valorile.

Prima distanță corespundea calculului lui Dorin. A doua muta desenul cu aproape un pas spre râu. Măsurară din nou, Soles ținând ruleta pe piatră până când Piter notă cifra.

— Același loc, spuse Piter.

Krista desfăcu harta. Soles îi arătă ce trebuia corectat, iar ea mută marcajul de lângă al doilea bloc. Acela rămânea deasupra uneia dintre arcade. Marginea celui de-al treilea însă nu mai cădea unde o puseseră după fotografii.

— Se vede de aici? întrebă Krista.

Piter urcă pe terasă, căutând un unghi printre trestii. Soles îl urmă. De la capătul rupt al podețului, piatra părea lipită de mal. La doi pași spre stânga, o dungă întunecată se zărea dedesubt. Prea puțin ca să poată spune că găsiseră o altă arcadă. Putea la fel de bine să fie umbra unei crăpături.

— Notează și de unde se vede, spuse Soles.

Piter făcu un semn în carnețel. Krista făcu o fotografie peste umărul lui și încă una, mai largă, cu stâlpul în cadru. Anchetatorul veni lângă ei și privi dunga dintre piatră și mal.

— E una dintre deschideri?

— Nu pot să vă spun încă, spuse Soles. În fotografii nici nu se vedea că ar fi ceva acolo.

Îi arătă cele două măsurători una lângă alta. Anchetatorul le trecu în carnețel și ceru ca, în timpul curățării, capătul acela de mal să rămână neatins. Nu promise că vor ridica blocul. Nici nu-l întrebă pe Soles ce credea că făcuse tatăl lui.

Se lăsa amurgul când un camion cu macara opri deasupra malului. Echipa aduse o chingă de ridicare prin gard. Șeful lor ridică o fișă de lucru.

— Stabilizare. A aranjat avocatul.

Anchetatorul luă foaia. În timp ce citea, un bărbat lat, într-o geacă scurtă de piele, coborî la al treilea bloc. Avea o față grea și plată și mâini care îi atârnau deschise pe lângă coapse. Făcu semn cu chinga spre macaragiu.

Soles urcă pe piatra așezată de Kale.

— Asta rămâne.

— Dă-te jos înainte să cazi.

Bărbatul urcă lângă el și-l prinse de încheietura stângă. Soles încercă să se smulgă. Strânsoarea împinse bandajul în tăietură, iar călcâiul îi alunecă spre golul inundat. Omul trase mai tare, strigând în sus că îl scoatea din pericol.

Soles văzu apa neagră sub călcâi. Voia să lovească fața de deasupra lui. Cârligul macaralei se mișca; o lovitură nu l-ar fi oprit.

Jos. Fă-l să te ridice.

Se lăsă într-un genunchi și agăță degetele mâinii drepte de marginea blocului. Bărbatul trase de încheietură, smulgându-i durerea prin coastă, dar nu-l putea desprinde fără să coboare și el de pe piatră.

— Opriți macaraua! strigă Krista.

Piter alergă spre operator, fluturând ambele brațe. Anchetatorul coborî cu foaia strânsă în pumn.

— Luați mâinile de pe el. Acum.

Cârligul se opri. Bărbatul îi dădu drumul lui Soles și coborî, ridicând palmele de parcă problema fusese rezolvată. Soles rămase în genunchi până când Piter îi întinse un braț.

Anchetatorul le spuse oamenilor din echipă că niciun bloc nu se mișca. Păstră fișa. Soles coborî, cu mâna stângă strânsă la piept. Piatra tatălui lui era încă la loc. Fusese cât pe ce să ajungă sub ea.

Krista ținea harta lângă carnețelul lui Piter. Pe hârtie, cele două arcade descoperite aveau acum poziții măsurate. Al treilea bloc rămânea doar un semn lângă un semn de întrebare. Piter privi de pe terasă spre apă, coborî câțiva pași pe alee și se opri înaintea gardului.

— La ce te uiți? îl întrebă Soles.

— Încerc să văd locul din care a lucrat macaraua tatălui tău.

Arătă spre vechea albie. Soles urmări linia brațului lui, de la apă până la blocul așezat peste prima arcadă. Dincolo de piatră, malul cobora abrupt. Piter ridică mâna ca și cum ar fi ținut o sarcină în aer, apoi o coborî încet.

— Cât timp piatra era sus, Kale vedea unde o ducea. Când se apropia de mal, îi bloca exact locul în care trebuia s-o lase.

— Presupui că nu putea vedea, spuse anchetatorul.

— Presupun că n-ar fi coborât-o la ghici. Cineva putea să-i facă semn de aici.

Piter indică întreaga alee. Anchetatorul se mută lângă el, verificând linia dintre apă și blocuri. Soles văzu ceea ce nu observase în fotografii: macaraua și piatra nu fuseseră singure la lucrarea aceea. Cineva trebuise să decidă unde se oprea coborârea.

— Vreau numele oamenilor care au lucrat la mal, spuse anchetatorul. Și ordinele de lucru, dacă s-au păstrat.

Krista scrise cererea pe spatele unei copii a planului.

— Mă uit și în dosarele restaurării, spuse ea. Poate au semnat recepția.

Soles privi din nou primul bloc. Își aminti cum vorbea Kale despre oamenii de la celălalt capăt al unei ridicări: trebuia să-i vezi sau să-i auzi, chiar și cu mâinile pe comenzi. Dar nu-și amintea niciun nume din anii aceia. Până acum căutase prin actele Grădinii, nu printre lucrurile rămase de la tatăl lui.

— Poate am ceva acasă, spuse.

Krista ridică privirea. Nu se oferi să caute în locul lui.

Piter închise ruleta și-i lăsă timp să se răzgândească, dar Soles luă carnețelul de pe balustradă și-i întinse anchetatorului pagina cu măsurători.

— Întâi facem o copie. După aceea mă duc să văd ce a păstrat tata.

Pe drumul spre casă, Maxim sună pe telefonul lui Piter, după ce încercase de trei ori la Soles. Îi puseseră Tesei mâna la loc: două oase, ghips până la cot, șase săptămâni. Îi spusese medicului exact ce părere avea despre ghips.

— O duc acasă, spuse Maxim. Mă întorc târziu. Nu ridica nimic.

— Doar caut niște hârtii.

— Așa începe.

Piter îl lăsă pe Soles la poartă și coborî să-i deschidă portiera, deși Soles avea deja mâna pe mâner. Soles îi aruncă o privire peste plafonul mașinii.

— Dacă găsesc hârtii, pot să le car singur.

— Sigur. Și pe tine cine te cară după?

Soles închise portiera mai încet decât și-ar fi dorit. Piter nu plecă până nu-l văzu intrând în curte. Mina veni prima, cu nasul îndreptat spre pantalonii lui plini de nămol. Lucky se repezi după ea, dar se opri înainte să sară pe Soles și se mulțumi să-i împingă mâna cu capul. Soles le spuse că nu adusese nimic de mâncare. Niciunul nu păru convins.

Casa era întunecată, în afară de bucătărie. Maxim lăsase aprinsă lumina de deasupra aragazului, așa cum făcea Mary când cineva urma să vină târziu acasă.

Soles hrăni întâi câinii. Apoi își puse telefonul într-un bol cu orez, fiindcă ecranul nu arăta decât negru, și merse la sertarul în care mama lui ținuse actele familiei.

Găsi chitanțe pentru semințe, garanția unei pompe schimbate de Kale și o foaie pe care Mary împărțise cheltuielile unei luni în două coloane. Nimic despre lucrările de la mal. Nimic din port. La masă, Kale vorbise despre echipă și despre câte o mașinărie încăpățânată, dar nu adusese niciodată hârtii de serviciu în casă.

Închise sertarul și rămase cu palma pe mâner.

Dormitorul părinților încă mirosea a ei. Hainele lor atârnau înghesuite unele în altele. Dădu jos geaca de lucru a lui Kale și-i căută prin buzunare: un șurub scurt, o chitanță decolorată aproape complet, o bucată de sfoară cu un nod la un capăt. Le așeză pe cuvertură fără să hotărască dacă meritau păstrate.

Când se întoarse să pună geaca la loc, văzu inelul cu chei pe cârligul din spatele ușii.

Două chei. Pe cea de la magazie o recunoscu imediat. Cealaltă era mai mică, pe o plăcuță metalică în care fusese ștanțat puțin strâmb un număr. Kale vorbea despre dulapul lui din port ori de câte ori își uita mănușile acolo și venea acasă cu mâinile mirosind a ulei.

Soles se așeză pe marginea patului, cu cheia în palmă. Cineva căutase hârtii în Grădină, în arhivă, în dosarele restaurării. Nimeni nu căutase acolo unde tatăl lui își schimba hainele în fiecare dimineață.

Maxim intră după miezul nopții. Soles auzi poarta, apoi câinii, apoi pe vărul lui oprindu-se în ușa bucătăriei la vederea bolului cu orez.

— Asta e cina?

— Ăla e telefonul meu.

— Tesa e acasă. I-a spus doctorului că ghipsul lui e o insultă. După aia mi-a spus că eu conduc ca un dric.

— Conduci?

— În seara asta, da.

Soles îi arătă cheia. Maxim întoarse plăcuța spre lumină și citi numărul de două ori.

— Vrei să mergi acum.

— Vreau să-l sun pe anchetator.

Maxim îl privi încă o clipă, apoi îi întinse propriul telefon fără să spună nimic.

Anchetatorul răspunse la al cincilea apel, cu vocea unui om trezit din somn. Ascultă. Nu întrebă de ce nu putea aștepta până dimineață.

— Sun primul lucru la port și le spun să păstreze documentele echipei. Nu deschide dulapul singur.

— Vreau doar să știu ce e în el.

— Și eu. De asta vreau să putem spune amândoi după aceea în ce stare l-am găsit.

Soles roti cheia între degete. Îl enerva că omul avea dreptate. Dacă deschidea dulapul primul, orice hârtie găsită putea fi pusă sub semnul întrebării și nimeni n-ar fi observat ce lipsea.

Îi citi numărul de pe plăcuță. Anchetatorul îl repetă corect.

Până dimineață, telefonul își revenise în orez, cu o pată întunecată întinzându-se dintr-un colț al ecranului. Arăta trei apeluri pierdute de la Maxim și niciunul de la altcineva.

Cheiurile miroseau la fel. Soles se așteptase să fie altfel fără Kale, dar la poarta de serviciu îl întâmpină același amestec de motorină, sare și fier ud și aceeași barieră ridicată pe jumătate, pe care nimeni nu se obosea s-o coboare. Anchetatorul aștepta lângă cabina paznicului, cu o cafea de la automat și fața unui om care dormise, dar nu destul.

— Mai bine? întrebă, privind geaca lui Soles.

— Nu.

— Bine. Măcar nu minți despre asta.

Magazionerul veni pe jos de la cheiul trei, cu o vestă reflectorizantă peste pulover și un registru gros sub braț, ținut închis cu un elastic. Îl recunoscu pe Soles înainte să apuce cineva să-i prezinte. Se opri, își șterse palma de pantaloni și i-o întinse.

— Tu ești al lui Kale.

— Da.

Omul dădu de câteva ori din cap, de parcă mai avea ceva de spus și nu găsea de unde să înceapă. Apoi se întoarse și le arătă drumul.

Vestiarul era o baracă lungă lipită de atelierul de mentenanță. Două rânduri de dulapuri se aflau față în față, cu nume scrise pe bandă adezivă sau zgâriate în vopsea. Soles știa unde aveau să se oprească înainte să ajungă acolo. Lucrase și el aici doi ani, iar după aceea revenise destul de des ca să-și târască tatăl la prânz sau să-i aducă mănușile uitate acasă.

Pe ușă nu mai era niciun nume. Banda fusese smulsă. Sub ea rămăsese un dreptunghi mai deschis, cu marginile lipicioase. Numărul corespundea plăcuței.

— Tu îl deschizi, spuse anchetatorul. Eu mă uit.

Cheia intră greu, apoi se răsuci deodată cu un clic sec. Soles trase ușa.

Dulapul era gol.

Nu golit în grabă. Curat. Raftul de sus fusese șters. Pe podeaua metalică rămăsese un cerc mai închis, unde termosul lui Kale stătuse ani întregi, și două zgârieturi paralele lăsate de bocanci. Cârligul era gol. Încă mirosea, slab, a ulei și a săpunul verde cu care Kale își freca mâinile la sfârșitul fiecărui schimb.

— A fost eliberat, spuse magazionerul încet, aproape cerându-și scuze. Asta facem. Trec treizeci de zile, nu vine nimeni, împachetăm noi. Dar a venit cineva.

Deschise registrul pe capacul unei truse de scule și își coborî degetul de-a lungul lunilor. Apoi întoarse cartea spre ei.

Data, numărul dulapului, conținut, ridicat de, semnătură. Pe rândul lui Kale: haine de lucru, bocanci, cască, termos, obiecte personale. Sub rubrica pentru cine le ridicase: pentru familie.

Lângă ea era o semnătură pe care Soles o cunoștea. O văzuse pe procesul-verbal de predare al unei pompe de piscină, la capătul unei pagini pe care o completase el însuși.

Varren.

Data era la o săptămână după înmormântare. Soles fusese încă în spital.

— Un domn foarte amabil, spuse magazionerul. A zis că băiatul nu era în stare să vină și că se ocupa el de acte. Avea certificatul, tot ce trebuia. Am crezut că e din familie.

Anchetatorul se aplecă peste registru și citi rândul de două ori, cum citea totul, cu buzele strânse.

— Cine este?

— Un prieten, spuse Soles. A stat la spital când eu nu puteam să rămân treaz. M-a dus acasă.

Se opri acolo. Era adevărat și nu era suficient ca să explice o semnătură într-un registru din port.

— Obiecte personale, citi anchetatorul. Ce înseamnă asta?

Magazionerul ridică din umeri.

— Orice era în dulap. Hârtii, poze, ce mai țin oamenii. Nu fac inventar la fiecare pix.

— Erau hârtii?

— Nu-mi amintesc. Se uită la Soles cu o jenă sinceră. Nu umblu prin lucrurile oamenilor. Mai ales când omul a murit.

Anchetatorul își scoase carnețelul și scrise. Soles îl privi formând literele numelui una câte una, apăsând tare, și simți o mică împotrivire neașteptată, ca atunci când cineva pune mâna pe ceva ce-ți aparține. Varren stătuse lângă un pat de spital când în cameră nu mai era nimeni. Numele acela nu avea ce căuta în carnețelul unui anchetator.

— Trebuia să vină cineva, spuse Soles.

— Nu spun contrariul. Spun că acum știu unde au ajuns lucrurile.

Mai scrise un rând și închise carnețelul.

— Unde sunt?

Soles nu știa. Își dădu seama abia când auzi întrebarea.

Încuie dulapul gol, deși nu mai rămăsese nimic de păzit în el. Magazionerul întinse mâna după cheie, apoi se răzgândi.

— Păstreaz-o. N-o să-l mai deschidă nimeni.

Maxim era pe banca din curte când Soles ajunse acasă, cu bocancii desfăcuți și o cană care se răcea lângă el. Ascultă toată povestea fără să-l întrerupă. La auzul numelui, puse cana jos.

— Cutia de sub scară, spuse.

— Ce cutie?

— A adus-o Varren cât erai în spital. Lucrurile tatălui tău din port. Am pus-o sub scară ca să nu te împiedici de ea în ziua când ai venit acasă. Ți-am spus.

— Când?

Maxim deschise gura și o închise la loc.

— În prima săptămână. Tu te uitai tot timpul la poartă.

Cutia era sub două pături de iarnă și un ventilator stricat. Bandă maro trecea strâmb peste capac. Pe una dintre laturi, cu majuscule drepte și uniforme: KALE — PORT.

Soles o duse în hol și se așeză pe podea lângă ea, cu spatele la perete, fiindcă pe scaun îl dureau coastele mai tare. Mina veni să miroasă cartonul. Lucky se culcă la un pas distanță, cu capul pe labe, urmărindu-i mâinile.

Salopeta. Două tricouri. Puloverul gri cu cotul peticit de Mary. Bocancii, puși cu tălpile în sus ca să nu murdărească restul. Casca. Termosul, spălat. Mănușile, puse pereche. Soles le scoase pe rând și le așeză pe gresie în ordinea în care ieșeau.

Nu erau hârtii.

Căută de două ori. Pipăi buzunarele salopetei și ale puloverului și întoarse bocancii. Găsi o monedă și capacul unui pix.

Pe interiorul ușii dulapului, prins cu bandă adezivă, Kale ținea un carnețel mic cu coperți de plastic. Schimburi, încărcături, ore, scrise cu un creion pe care și-l ascuțea cu briceagul. Îl scotea din buzunarul de la piept de zece ori pe zi. Mary se plângea mereu că îl găsea la spălat.

Carnețelul nu era în cutie.

Putea fi oriunde. Poate Kale îl avusese asupra lui în seara aceea. Poate îl pierduse cu luni înainte și îl înlocuise. Soles știa asta. Știa și ce îi citise anchetatorul din declarația lui Kerr: un șef mecanic care ținea un carnețel al încărcăturilor și observase diferența. Atunci, Soles dorise să vadă carnețelul, nu să audă ce susținea Kerr că scria în el.

Își luă telefonul. Pata întunecată de pe ecran se întinsese în colțul de sus. Numele lui Varren era primul între apelurile cele mai frecvente, înaintea Kristei, înaintea lui Maxim. Nu observase asta până acum.

Varren răspunse la al doilea apel.

— Soles. Ai dormit?

— Puțin.

— Puțin e mai bine decât deloc. Cum e mâna Tesei?

— Șase săptămâni. Maxim spune că a insultat ghipsul.

— Atunci e bine.

Soles privi cutia.

— Am fost azi în port. La dulapul tatălui meu.

Urmă o pauză. Nu mai lungă decât trebuia.

— Ah, spuse Varren. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ți spun eu. Nu erai în stare să te ocupi, iar Maxim avea destule de dus. Am adus cutia la casă. Ți-a dat-o?

— Era sub scară.

— Sună a Maxim.

Vocea lui era caldă și liniștită.

— Hainele, bocancii, casca. Am spălat termosul. Mirosea a cafea veche.

— Era și un carnețel. Mic, cu coperți de plastic.

— Un carnețel, repetă Varren, de parcă întorcea cuvântul pe toate părțile. Nu. N-am văzut niciunul. Dacă găseam ceva scris de mâna lui, îl puneam separat pentru tine, nu-l aruncam printre haine.

Tăcu o clipă.

— Ce cauți?

Soles privi mănușile puse pereche, deget lângă deget.

— Nu știu încă. Poate nimic.

— Vrei să vin? Aduc ceva de mâncare.

— Nu. Mulțumesc.

— Bine. Dacă te răzgândești, sunt aici.

Soles rămase cu telefonul în poală. Era recunoscător și îi era rușine că întrebase, iar ambele erau adevărate. Varren venise când Soles nu putea. Semnase, cărase, spălase un termos.

Puse totul la loc în ordinea în care îl scosese, mănușile ultimele. Abia când închise capacul îi veni în minte că tatăl lui nu pusese în viața lui două mănuși una lângă alta. Le arunca în dulap cu degetele întoarse pe dos și le căuta a doua zi dimineață.

Nu însemna nimic. Oricine împachetează lucrurile unui mort le așază mai ordonat decât le ținuse el vreodată.

Soles lăsă cutia lângă ușă, unde avea s-o vadă anchetatorul, și nu o puse la loc sub scară.

Articolul apăru luni, pe pagina a doua a ziarului local, sub o fotografie a malului rupt făcută din stradă. Soles îl citi pe telefon la masa din bucătărie, prin pata de pe ecran, cu cafeaua răcindu-se lângă cheia din port.

Titlul vorbea despre blocuri plătite de trei ori. Dedesubt erau două fotografii ale Kristei, cea veche și cea de după lucrări, una lângă alta, exact cum le așezase ea pe masa lungă din încăperea mică. Sub ele, cu litere mici: imaginile proveneau din arhiva Grădinii Botanice și fuseseră puse la dispoziție de Krista. Numele ei complet.

Ea nu le pusese la dispoziție. Soles știa asta așa cum știa că apa curge la vale. Krista semnase copiile pentru anchetator, iar originalele rămăseseră în registrul lui Alden. Între masa aceea și pagina a doua trecuse altcineva.

Restul era mai subțire decât promitea titlul. Facturi, blocuri, cele cinci scurgeri de pe planurile vechi. Nimic despre macara. Nimic despre Kale. Ultimul paragraf aparținea administrației Grădinii.

Reprezentantul ei regreta graba cu care materialele de arhivă fuseseră scoase fără aprobarea comitetului, anunța o expertiză independentă și îndemna la prudență în privința interpretărilor oferite de o persoană fără pregătire tehnică. Nu spunea cine era acea persoană. Nici nu trebuia. Numele ei era cu trei rânduri mai sus.

Soles recunoscu formularea. Era aceeași voce plăcută care le spusese lângă apă, sâmbătă dimineață, că terenul era instabil.

O sună pe Krista. Răspunse la a treia încercare.

— Bună dimineața, spuse ea. Presupun că ai citit.

Era atât de politicoasă încât Soles se simți vinovat de ceva.

— Nu tu le-ai dat ziarului.

— Nu. Mulțumesc că n-ai întrebat.

O pauză.

— Comitetul a suspendat expoziția până la încheierea anchetei. Încăperea mică e închisă. Alden are voie înăuntru. Eu nu. Mi-au cerut cheia până la prânz.

— Le-o dai?

— Le-am dat-o deja. Am făcut o listă cu tot ce era în cameră când am plecat și Alden a semnat-o. Am fotografiat și fiecare raft.

Soles aproape zâmbi. Când era furioasă, Krista nu țipa. Făcea inventar.

— Mai e ceva, spuse ea, iar vocea i se schimbă. A fost cineva în cameră azi-noapte.

— Cum?

— Nu știu. Alden a încuiat la șapte. Dimineață ușa era tot încuiată, cheia în buzunarul lui, ferestrele închise pe dinăuntru. Fiecare sertar fusese scos. Dosarele erau pe podea, deschise. Nu lipsea nimic. Alden a verificat de două ori cu registrul.

Soles privi spre ușa bucătăriei, apoi spre hol.

— Căutau ceva.

— Și nu l-au găsit, spuse Krista. Altfel ar lipsi ceva.

După ce închise, ieși în hol.

Cutia stătea lângă ușa de la intrare. Capacul era ridicat. Soles îl închisese el însuși în seara dinainte. Hainele erau înăuntru, dar mănușile zăceau deasupra, nu mai erau puse pereche, iar una era întoarsă pe dos.

Soles nu le atinse.

Ușa de la intrare era încuiată, cheia pe dinăuntru, unde o lăsase. Fereastra din hol era închisă. Sus, Maxim încă dormea după o noapte de condus. Iar pe peretele de lângă cutie, la înălțimea umărului, tencuiala avea o pată mai deschisă, ca locul în care atârnase ani de zile un tablou și fusese dat jos.

Acolo nu atârnase niciodată vreun tablou.

Mina se oprise în ușa bucătăriei și refuza să treacă. Lucky stătea cu picioarele încordate și mârâia la perete, jos și constant. Soles nu-l mai auzise mârâind așa de când era pui.

Mâna îi alunecă singură sub braț. Pielea unsă era acolo, lipită de coaste, caldă de la trup. Dormise cu ea noaptea trecută fără să știe de ce. Acum știa.

Nu căutau fotografii. Căutau ceea ce purta el. În camera Kristei, în cutia tatălui lui, în locurile pe care le atinsese. Nu sus, unde dormeau doi bărbați și unde câinii ar fi trezit strada. Nu încă.

Urcă și-l trezi pe Maxim.

Maxim coborî desculț și privi mult timp pata de pe perete. Își puse palma pe ea, așa cum verifica o anvelopă, apoi o retrase și o șterse de tricou.

— Cald, spuse.

— Știu.

— Pereții nu sunt calzi.

După aceea trecu prin casă cameră cu cameră, deschizând dulapuri pe care nu avea niciun motiv să le deschidă, și se întoarse jos cu ciocanul din magazie în mână. Soles nu-l întrebă ce intenționa să lovească cu el. Nici Maxim nu părea să știe.

În seara aceea se strânseră toți cinci în curte, pentru prima dată de la podeț.

Maxim aprinse lumina de sub acoperișul magaziei și trase două scaune din bucătărie, o ladă răsturnată și bancul de lucru. Tesa veni cu brațul în ghips până la cot și se așeză pe ladă, cu spatele la magazie, de unde putea vedea poarta. Krista ținea pe genunchi un dosar prins cu elastic. Varren sosi ultimul cu o pungă de covrigi calzi, pe care o puse pe banc fără un cuvânt.

Lucky stătea culcat sub banc. Ținea capul spre casă.

Soles le povesti despre cutie și despre pata de pe perete. Krista le povesti despre încăpere. Niciuna dintre relatări nu dură mult.

— Deci trec prin pereți, spuse Maxim când terminară. Minunat. Săptămâna trecută am pus un lacăt nou la magazie.

— N-au luat nimic, spuse Krista.

— Pentru că n-au găsit ce căutau.

Tesa nu se uitase la perete, la casă sau la Varren. Se uita la geaca lui Soles.

— Ai dormit cu el asupra ta, spuse.

— Da.

— Atunci știu unde e. Verifică unde ar mai putea fi. Asta nu e o căutare. E o listă pe care o bifează.

Maxim se uită la Soles, apoi mai jos, spre locul de sub braț.

— Scapă de el, spuse Maxim. Aruncă-l în albie.

— Și după aceea? Soles se sprijini de bancul de lucru, fiindcă îl trăgeau coastele. Ei nu știu că l-am aruncat. Continuă să caute. Aici. La Krista. La Tesa.

— Atunci îl dăm anchetatorului, spuse Krista.

— Care îl pune într-un sertar. Sertarele se deschid. Ai văzut azi-noapte.

Krista deschise gura și o închise la loc.

Varren rupea un covrig în două. Îi întinse jumătate lui Maxim fără să-l privească și nu spuse nimic.

Soles se uită la ei pe rând. La brațul Tesei în ghips. La Krista, care își pierduse camera într-o singură dimineață. La Maxim, desculț în fața unui perete cald, cu un ciocan pe care nu avea unde să-l folosească. Nu voia să spună ce trebuia să spună. Știa că avea să sune ca o replică dintr-un film prost și că Maxim i-o va arunca înapoi un an întreg. O spuse oricum.

— Caută ce port eu. Cât timp stau lângă voi, o să treacă prin locurile voastre.

— Și răspunsul tău e să pleci, spuse Maxim.

— Răspunsul meu e să nu fiu în casa asta când se întorc prin perete.

— Eu locuiesc în casa asta.

— Tocmai de asta.

Maxim îl privi fix. Apoi se uită la fereastra bucătăriei, la holul din spatele ei, la locul în care pata de pe tencuială nu se vedea din curte.

— Peretele din spate e din BCA, spuse în cele din urmă. Nici măcar un cui de tablou nu ține în el.

Nimeni nu râse, dar un colț al gurii Tesei se mișcă.

— Unde te duci? întrebă Krista.

— Nu știu încă.

Era adevărat doar pe jumătate. Știa unde nu avea să meargă: nicăieri unde locuia cineva cunoscut. Nu la Krista, nu la Tesa, nu la atelier, unde Dorin i-ar fi dat un colț și n-ar fi pus întrebări.

Krista îl privi mult timp. Apoi desfăcu elasticul dosarului și întoarse o foaie spre el.

— Atunci asta facem. Eu nu mai pot intra în cameră. Dar comitetul a aprobat lucrările la mal, iar recepția a avut martori. Anchetatorul vrea echipa. Eu vreau numele celui care a trecut blocurile la plată.

Mâna ei se duse la buzunarul hainei, unde ținea foaia din încăperea de lemn, și rămase acolo.

— Și vreau să citesc restul. Asta pot face fără tine.

— Mașina gri, spuse Maxim. Și camionul cu dunga ruptă. Cunosc un om la cântarul de la ieșirea din oraș care ține minte numerele. Și unul în port care îmi datorează o pompă.

Se uită la Soles, apoi în altă parte.

— Pot face asta fără tine. Nu înseamnă că-mi place.

Tesa ridică ghipsul câțiva centimetri.

— O vreme n-o să lovesc nimic. Am pe cineva de văzut. Ar fi trebuit s-o fac de săptămâni.

Nu spuse pe cine. Nimeni nu întrebă. Soles o văzu aruncând o privire spre Varren înainte să-și coboare ochii la ghips.

Varren își șterse firimiturile de pe degete, încet, unul câte unul.

— Vin cu tine, spuse.

Soles se așteptase la asta toată seara. Chiar și așa, când îl auzi, ceva cald și greu i se așeză în piept.

— Nu.

— Soles.

Varren se aplecă înainte, cu coatele pe genunchi.

— Nu spun asta ca să te protejez. Ești rănit, o să fii singur și porți ceva ce vor ei. E o combinație proastă.

— Tocmai de asta mă duc singur. Nu te târăsc și pe tine în asta.

— Poate vreau să fiu târât.

Maxim se uită la Varren. Krista se uită la Varren. Tesa nu se uită la nimeni.

Soles clătină din cap.

— Rămâi. Ai grijă de ei.

Varren îi ținu privirea încă o clipă. Apoi zâmbi în felul lui, de parcă înțelesese și nu avea să insiste.

— Bine. Atunci sună-mă. Nu pentru mine. La trei dimineața o să ai nevoie de cineva cu care să vorbești, iar Maxim doarme.

— Maxim nu doarme, spuse Maxim.

— Câinii, spuse Soles.

Maxim se uită la Lucky, întins sub banc cu capul pe bocancul lui, și la Mina, adormită pe un sac de ciment.

— Îi hrănesc de când ai ajuns în spital. Crezi că mă opresc acum?

— Întreb oricum.

— Pe cea mică de două ori pe zi. Pe cel mare o dată, că e gras.

— Nu e gras.

— E gras de dorul tău, spuse Maxim și se aplecă să-l scarpine pe Lucky după ureche, ca să nu-i vadă nimeni fața.

Plecară unul câte unul, așa cum făceau mereu. Krista prima, cu dosarul strâns la piept. La poartă se întoarse, reveni trei pași și îi spuse lui Soles, încet, doar pentru el, că aveau să vorbească înainte să plece. Varren o conduse până la mașină.

Tesa fu ultima. Se opri lângă Soles la poartă, cu brațul în eșarfă și ochii spre curte, unde Maxim strângea scaunele.

— Dacă suni pe cineva la trei dimineața, spuse ea, sună-mă pe mine.

— De ce pe tine?

Îi întâlni privirea. Era ceva pe fața ei ce Soles nu mai văzuse, o încordare care nu venea din durere.

— Pentru că oricum nu dorm. Și pentru că eu întreb unde ești înainte să vin.

Plecase înainte ca el să răspundă.

Maxim duse scaunele în casă, apoi rămase în hol cu ultimul în mâini și privi pata de pe perete. Îl așeză în fața ei, orientat spre zid, ca un post de pază pe care nu urma să-l ocupe nimeni. Mina mirosi picioarele scaunului și se culcă dedesubt, de parcă i-ar fi fost încredințat postul.

— Scot câinii, spuse. Plimbare lungă. Foarte lungă.

— E unsprezece.

— Au multe de mirosit.

Le prinse lesele și ieși pe poarta din spate. Soles nu înțelese de ce până când, câteva minute mai târziu, cineva bătu ușor în geamul bucătăriei.

Krista stătea afară în întuneric, cu dosarul în brațe.

— N-am întrebat dacă pot să mă întorc, spuse prin sticlă. N-am vrut să-mi spui nu.

— Nu te-a condus Varren până la mașină?

— Ba da. Am făcut un ocol pe lângă albie și m-am întors.

Soles deschise ușa din spate. Krista intră, privi scaunul care păzea holul și pata de pe peretele din spatele lui și nu întrebă nimic. Porni fierbătorul ca și cum ar fi știut dintotdeauna unde era ținut.

— Nu stau mult, spuse. Știu că pleci în seara asta.

El nu spusese nimănui că pleca în seara aceea. Nu întrebă de unde știa.

Soles urcă să-și facă bagajul. Nu avea nevoie de multe: două schimburi de haine, lanterna lui Kale, un briceag, încărcătorul, bandajele de la spital pe care nu le folosise niciodată.

În drum spre parter se opri în ușa dormitorului părinților. Șurubul scurt, chitanța decolorată și sfoara înnodată încă erau pe cuvertură, unde le lăsase sâmbătă. Le puse în sertarul noptierei fără să hotărască ce erau: lucruri de aruncat sau ultimele lucruri aduse acasă de Kale.

Când coborî, Krista turnase ceai în două căni și stătea la masă cu mâinile în jurul uneia, fără să bea.

— Ți-e frică, spuse ea.

Se așeză în fața ei.

— Da.

— Bine. M-aș fi îngrijorat dacă spuneai nu.

O mașină trecu pe stradă. Farurile ei alunecară pe tavan dintr-un colț în celălalt.

— Azi-dimineață am citit articolul de patru ori, spuse Krista. Prima dată m-am enervat pe cel care mi-a pus numele acolo. A doua oară, pe mine, că am făcut fotografiile. A treia oară am citit doar numele. Stătea sub pozele mele ca o semnătură pe care n-am dat-o niciodată.

Roti încet cana pe masă.

— Nu mi-e frică de comitet. Sau de avocat. Mi-e frică de cineva care îmi folosește numele ca pe un obiect, fără să întrebe.

— Eu n-o să-l folosesc.

— Știu. De asta sunt aici și nu acasă.

Soles simți că ar trebui să spună ceva și nu găsi nimic. Își strânse geaca mai bine în jurul lui. Era a lui Kale, din dormitor; o îmbrăcase fără să se gândească. Krista o privi.

— E a tatălui tău.

— E călduroasă.

— Gulerul e îndoit înăuntru.

Se ridică, veni în jurul mesei și îl îndreptă din două mișcări scurte și precise, așa cum îndrepta colțurile fotografiilor în rame. Mâinile ei nu se retraseră imediat. Rămaseră o clipă pe guler, apoi coborâră și se opriră deasupra coastelor lui, fără să-l atingă.

— Te doare.

— Mai puțin.

— Minți.

— Puțin.

Krista expiră ceva ce aproape semăna cu un râs și se întoarse pe scaun. Soles o privi așezându-se și se gândi, cu o claritate care îl sperie, că avea să-i lipsească felul în care îl prindea mințind.

— Trebuie să-ți spun ceva, zise. Nu i-am spus lui Maxim. Nici celorlalți.

Ea așteptă.

— Sâmbătă, lângă apă. Avocatul s-a uitat la mine. Nu la fața mea. Aici.

Atinge locul de sub braț.

— Doar o clipă. A fost suficient. De asta au intrat în camera ta. Nu pentru fotografii. Pentru că m-au văzut cu tine.

Krista nu se mișcă. Doar degetele i se strânseră pe cană.

— Și crezi că, dacă pleci, se opresc.

— Cred că vin după mine în schimb.

— Și asta e mai bine.

— Pentru tine, da.

Ea îl privi cum privea o fotografie care nu se potrivea cu data de pe verso.

— Știi ce nu-mi place la planul tău? Că e bun. Dacă era prost, mă certam cu tine și rămâneai.

Soles zâmbi înainte să se poată opri. Coastele îi tăiară zâmbetul la jumătate.

Scoase cheia de rezervă a casei din buzunar, cea prinsă de o buclă de sfoară, și o puse pe masă între căni.

— Maxim e pe drum de miercuri. Anchetatorul vine după cutie. Îi deschizi tu.

Krista privi cheia, apoi pe el.

— Îmi dai cheia casei tale.

— Îți dau cutia. Casa vine cu ea.

Luă cheia. Degetele ei le atinseră pe ale lui și nu se retraseră imediat. Soles nu-și mișcă mâna. Rămaseră așa în lumina galbenă a bucătăriei, cu ceaiul răcindu-se, cât durează să numeri până la cinci. Nimeni nu numără.

— În fiecare seară, spuse Krista. Un cuvânt. Ca să știu că l-ai scris tu.

— Ce cuvânt?

Se gândi.

— Aici. Și dacă într-o seară nu poți nici atât, trimite un punct. O să înțeleg.

— Și dacă nu vine nimic?

Krista puse cheia în buzunarul hainei, lângă foaia din încăperea de lemn.

— Atunci vin să te caut. Și nu întreb întâi unde ești.

Se ridică, își luă dosarul și se opri în ușă. Părea gata să mai spună ceva. În schimb, reveni doi pași prin bucătărie, îl sărută repede pe frunte, ca cineva care pleacă într-o călătorie lungă, și ieși înainte ca el să apuce să se ridice.

Soles rămase la masă cu cele două căni și cu locul de pe frunte unde îl atinsese. Apoi spălă cănile, le puse la uscat și stinse lumina.

Îl întâlni pe Maxim la poarta din spate. Câinii veniră primii, trăgând în lese, uzi până la burtă de la albie. Maxim se opri când văzu rucsacul.

Nu spuse nimic despre el. Întinse mâna, îndreptă breteaua pe umărul bun al lui Soles și îi dădu drumul.

— Încărcător?

— Da.

— Bandaje?

— Da.

— Mincinosule, spuse Maxim și se dădu la o parte să-l lase să treacă.

Lucky încercă să-l urmeze. Maxim îl prinse de zgardă și îl ținu, iar Soles îl auzi vorbindu-i câinelui cu voce joasă mult timp după ce poarta se închisese.

Merse pe strada goală, sub felinare, fără să privească înapoi. Lacătele nu mai foloseau la nimic. Știa asta. Nu încuiase nimic.

Pe la jumătatea drumului spre albie, simți pentru prima dată că cineva mergea în urma lui. Atât de departe încât nu l-ar fi văzut nici dacă s-ar fi întors.

Nu se întoarse. Asta voise.

Primul lucru pe care îl învăță fu că pereții nu mai erau pereți.

Nu înțelese imediat. În prima noapte merse târziu de-a lungul vechii albii, pe cărarea dintre stuf și gardurile curților, departe de felinare. Nu putea auzi pașii din spatele lui. Îi simțea altfel, ca o greutate pusă pe partea greșită a unei bărci. Uneori greutatea se apropia. Alteori se oprea, iar atunci era mai rău.

Pe la trei ajunse la stația de pompare de la capătul albii, o clădire joasă din cărămidă, cu ferestre înguste și acoperiș de tablă care scârțâia în vânt. Kale îl adusese aici când avea zece ani, să vadă cum se schimba o garnitură la o pompă cât un vițel.

Ușa era legată cu un lanț ruginit pe care îl putea desface cu mâna. Soles intră, se așeză cu spatele la perete, cu fața spre apă, și rămase acolo cu rucsacul în brațe până se lumină.

Nu dormi. Ascultă clădirea purtându-și greutatea. Grinda de deasupra ușii apăsa mai tare în stânga, unde umezeala umflase cărămida. Peretele din spatele lui ținea totul liniștit, ca un om care a dus aceeași povară atât de mult încât nu o mai simte.

Spre dimineață, peretele din fața lui se schimbă.

Nu se vedea nimic. Cărămida rămânea cărămidă, cu aceleași pete albe de umezeală și aceeași crăpătură subțire în colț. Doar că peretele nu mai ținea cum ținuse înainte. Greutatea din el se mutase, ca și cum cineva s-ar fi sprijinit dinăuntru cu umărul și ar fi așteptat.

Soles nu se mișcă. Inima îi bătea în coasta fisurată. Acolo unde zidul se sprijinea pe ceva în afară de el însuși, era cineva. Cineva care putea ieși.

Ușa.

Cuvântul veni jos și răgușit, cu accentul lui Leonatus. Soles aproape că întoarse capul spre perete. În schimb, își lăsă privirea să treacă pe lângă el, spre ușă. Dacă s-ar fi uitat direct la locul unde aștepta greutatea, i-ar fi spus omului că îl simțise.

Două ieșiri: ușa și fereastra îngustă de deasupra pompei.

Greutatea se mișcă încet spre colțul în care cărămida era crăpată. Acolo zidul era mai slab. Soles o simți testând ce ținea și ce nu, așa cum ar fi testat el gheața unui lac.

Se ridică fără zgomot, cu rucsacul pe umărul bun. Ajunse la ușă în patru pași, ocolind un recipient pe care nu-și amintea să-l fi văzut, dar pe care picioarele lui îl știau, și ieși în ceața de deasupra albii.

Aproape că alergă. Stuful i-ar fi trosnit de picioare; ar fi fost auzit înainte să ajungă la cotitură. Se sili să meargă. O siguranță împrumutată i se așeză în picioare.

Abia după o sută de metri se opri și se întoarse. Stația stătea în ceață, joasă și cenușie. Colțul crăpat era intact. Nu ieșise nimic din el.

Soles se așeză pe un bolovan și își duse mâna la gură, fiindcă îi tremura. O durere surdă îi apăsa în spatele ochilor.

Se sprijini de bolovan și închise ochii. Sub copac, Leonatus se întoarse înainte ca Soles să ajungă la frunzele înguste. Privirea lui se opri pe umerii aduși ai lui Soles.

Sus.

Soles puse o mână pe brațul soldatului. Era solid. Leonatus îl trase drept, cu nerăbdarea unui veteran care corectează pe cineva ce n-a stat niciodată în formație. Apoi umărul adevărat al lui Soles alunecă pe bolovan, iar Grădina dispăru.

Până atunci, soldatul venise la el așa cum vine un ecou: târziu, fără cuvinte, o mână care știa ce să facă înainte ca el să știe. Acum Leonatus îl văzuse, îl atinsese și îi vorbise. Asta nu-l făcea soldat și nici nu transforma judecata împrumutată în a lui.

A doua zi cumpără pâine și apă de la un chioșc de lângă podul feroviar și mâncă sprijinit de un stâlp de beton. Acesta ținea podul fără să se plângă și, pentru prima dată de când plecase, Soles își lăsă umerii să cadă.

În seara aceea îi scrise Kristei: aici.

Răspunsul veni într-un minut, un singur cuvânt: bine. Apoi încă un mesaj: Anchetatorul a luat cutia. Mi-a spus să nu-ți țin predici. Nu-ți țin.

Nu răspunse. Un cuvânt fusese înțelegerea. Opri telefonul ca să păstreze bateria și rămase cu el în pumn, ca o piatră caldă.

Își petrecu noaptea sub pod, între doi stâlpi, pe un strat de carton lăsat de altcineva. Trenurile treceau deasupra la ore ciudate, iar atunci întregul pod se cutremura și stâlpii duceau vibrația în pământ fără s-o păstreze. Soles învăță să-i asculte. Un tren era un tren. O greutate care se muta fără tren era altceva.

Pe la patru, greutatea se mută.

Intră în stâlpul din stânga lui, cel de care își rezemase capul. Betonul se îngreună pe dinăuntru cu un om. Nu un om în picioare. Un om aplecat deasupra lui.

Așteaptă.

Leonatus din nou. Soles rămase întins, cu mâna dreaptă sub geacă, pe pielea unsă. Rucsacul era lângă cealaltă parte a lui. Dincolo de stâlpi, drumul trecea între ziduri de piatră; în stânga erau apa și stuful.

Departe, spre sud, șinele începură să cânte.

Își scoase mâna ca să ajungă la rucsac. Degete negre ieșiră prin beton și îi închiseră încheietura dreaptă.

Primul vagon bubui pe pod deasupra lui. Soles strigă și aproape că nu auzi nimic cu urechea stângă. Strânsoarea îi trase brațul peste piept, blocând geaca peste lamă.

Încercă să se smulgă. Umărul îi lovi stâlpul. Durerea îi trecu prin coastă, iar mâna trase din nou, târându-l pe spate. Un umăr ieși după ea din beton. Deasupra lui, o față refuza să se fixeze în trăsături pe care să le poată păstra.

Soles prinse mănușa cu mâna bandajată. Degetele îi alunecară. Mâna liberă a Vânătorului veni spre gâtul lui.

Geanta. Dacă mă ridic, pot ajunge la geantă.

Încercă să se ridice. Strânsoarea îl întoarse spre stâlp. Trenul îi umplea pieptul cu vibrații. Chiar dacă ar fi stat cineva pe drum, nu l-ar fi auzit.

Acum.

Pentru o bătaie de inimă, panica nu-i mai ajunse la picioare. Făcu un pas mai aproape în loc să tragă înapoi, cu umărul în spatele încheieturii, și își răsuci mâna spre spațiul de lângă degetul mare al Vânătorului. Mișcarea era sigură. Brațul care o făcea era al lui și îl durea.

Degetele se deschiseră suficient. Soles se smulse, se împiedică pe lângă mâna care încerca să-l prindă și apucă rucsacul de o bretea. Continuă să se miște. Încheietura îi ardea; abia mai simțea breteaua sub degete.

Orice stâlp putea ascunde un alt om. Drumul oferea mai multe ziduri. Stuful oferea noroi.

Stânga.

Alese stuful. Noroiul avea să-l încetinească, dar în el nu erau stâlpi.

Intră până la genunchi. Frigul îi urcă pe picioare până la coasta fisurată și îl făcu să scrâșnească din dinți. Continuă până când podul rămase o umbră lungă în spate, cu trenul încă trecând peste el, iar Soles nu mai simți nicio greutate care să nu fie a lui.

Se așeză în noroi sub mal și tremură. Durerea din spatele ochilor se ascuțise și simțea gust de fier. Își șterse nasul cu dosul mâinii și îl văzu roșu.

Frigul îl făcea să tremure și frica la fel, dar niciuna nu explica durerea din spatele ochilor. El alesese stuful. Îi plăcuse și cât de repede putea cuvântul lui Leonatus să facă o alegere să pară hotărâtă.

Își aminti băiatul care își căra prietenul spre piatra caldă, speriat și refuzând să-l lase în urmă. Și asta făcea parte din Leonatus. Soles încă trebuia să decidă ce parte avea să urmeze.