Capitolul II · Necesar

Maxim ocoli partea din față a camionului înainte ca Soles să-l poată opri.

Kerr stătea lângă portiera pasagerului. Dincolo de umărul lui, o dubă bloca intrarea atelierului; un șofer se apleca pe geam ca să se certe cu cineva din curte. Soles avea nevoie ca Maxim să se întoarcă la volan. De îndată ce duba se mișca, puteau pleca.

— Știm cine ești, spuse Maxim.

Kerr se uită la el, apoi la Soles.

— El știe?

Soles ținea telefonul jos, lipit de picior. Numărul anchetatorului era încă pe ecran. Apăsă din nou apelare.

— Kale și Mary, spuse. Spune-le numele.

Ochii lui Kerr coborâră spre telefon.

— Pune-l deoparte.

— De ce?

— Fiindcă faci o greșeală.

Cuvintele erau obișnuite. Soles le auzise când cineva citise greșit un desen tehnic sau comandase piese de dimensiunea nepotrivită. Kerr le rosti cu aceeași nerăbdare, de parcă problema de aici era doar că trebuia să-i explice ceva simplu.

— Ai intrat pe poarta noastră. M-ai împușcat lângă ușa bucătăriei.

Maxim se apropie. Kerr se întoarse suficient cât să-l țină în câmpul vizual.

— Putem vorbi, spuse Kerr.

— Atunci vorbește.

— Fără el.

Pentru o clipă, Soles își dori asta. O explicație pe care să nu trebuiască s-o împartă cu nimeni, un nume spus suficient de încet încât numai el să-l audă. Aproape că se simți deschizând ușa.

Kerr întinse mâna prin geam după telefon.

Soles îl trase înapoi. Mișcarea îi smuci pieptul și i se tăie respirația. În schimb, mâna lui Kerr se închise pe cămașa lui, sus, lângă pansament. Degetele îi miroseau a tutun.

— Dă-l încoace.

Maxim îl prinse de încheietură.

— Ia mâna de pe el.

Îl trase pe Kerr de lângă geam așa cum ar fi tras un palet, cu tot spatele și fără să se gândească la omul de la celălalt capăt. Kerr se lăsă dus de smucitură, se întoarse și îi înfipse cotul liber în față lui Maxim. Lovitura îl azvârli pe Maxim în partea din față a cabinei. Mâna îi alunecă de pe brațul lui Kerr.

Soles împinse portiera pasagerului ca să intre între ei.

Uitase cât de înaltă era treapta. Piciorul o găsi, greutatea îl urmă, iar durerea îl îndoi peste portieră. Nu se putea îndrepta. Peste marginea ei de sus, îl văzu pe Kerr băgând mâna sub poala cămășii.

Un pistol.

Aceeași formă bontă. Ieși jos, ascuns de atelier prin portiera deschisă.

— Înapoi înăuntru, spuse Kerr.

Maxim se îndreptă, cu sânge sub nas.

— Lasă-l în pace.

Kerr întoarse pistolul spre el.

Pentru o jumătate de respirație, ceva se slăbi în Soles. Nu eu. Rușinea veni imediat după, suficient de fierbinte ca să-l pună în mișcare.

Îl prinse pe Kerr de antebraț cu ambele mâini. Voise să-l tragă în jos, între ei. În schimb, se trezi pășind în spațiul pe care Kerr îl lăsase liber, cu umărul în spatele mâinilor și picioarele bine sprijinite sub portiera camionului.

Pentru o clipă, știu exact unde trebuia să stea.

Drumul era tare sub pantofi. Simțea noroi în jurul gleznelor. Frica era încă acolo, rece sub coaste, iar pentru o secundă nu-i ajungea până în mâini.

Kerr era mai greu și nevătămat. Nu pierdu timp cu brațul pe care îl ținea Soles. Mâna liberă găsi pansamentul, iar degetul mare intră sub claviculă, apăsând tare, așa cum un om apasă un cui pe care vrea să-l țină pe loc.

Ar fi trebuit să se termine acolo. Ar fi trebuit să-i deschidă mâinile lui Soles.

Rămaseră închise.

Simțea presiunea. Nu simțea durerea. Ceva o ținea dincolo de secunda aceea, iar el nu întrebă ce.

Portiera. Folosește portiera.

Împinse brațul lateral în marginea portierei deschise. Degetele lui Kerr rămaseră pe mânerul pistolului. Din nou. Țeava trecu pe lângă pieptul lui Maxim, spre cabină. Respirația lui Kerr îi veni în față, tutun și cafea, iar odată cu ea curtea de acasă reveni atât de puternic încât Soles îl auzi pe Lucky izbindu-se de ușa bucătăriei.

— Kale, spuse el în fața aceea. Mary.

Nu era o întrebare. Ochii lui Kerr nu se schimbară. În schimb, se lăsă cu toată greutatea înainte. Degetul mare intră mai adânc, iar țeava începu să se întoarcă, câte un deget, spre capul lui Soles.

Soles își propti șoldul în portieră și împinse. Marginea răsună sub încheietura lui Kerr.

Pistolul se descărcă lângă capul lui.

Sunetul dispăru din partea stângă.

Încă ținea brațul. Certitudinea dură suficient cât să creadă că îl putea ține acolo. Apoi secunda se termină.

Tot ce ținuse departe veni deodată: degetul mare, pansamentul, cusăturile de dedesubt, treapta pe care n-ar fi trebuit s-o urce. Pieptul i se sfâșie. Genunchii îi cedară. Kerr smulse pistolul, iar garda trăgaciului îi brăzdă carnea de lângă degetul mare.

Căzu peste treaptă.

Maxim îl lovi pe Kerr din lateral. Se izbiră împreună de portieră, iar Soles își trase picioarele din drum înainte ca aceasta să se trântească în cabină. Printr-un țiuit înalt și subțire, văzu guri mișcându-se la intrarea atelierului.

Oamenii auziseră.

Kerr îi înfipse genunchiul în coapsă lui Maxim și îl împinse. Maxim se poticni, dar rămase în picioare. Întinse din nou mâna spre Kerr.

— Nu, spuse Soles.

Abia se auzea.

Kerr ținea pistolul îndreptat spre abdomenul lui Maxim.

Soles aștepta împușcătura. O așteptă cu mâna însângerată apăsată pe treaptă, incapabil să se miște destul de repede ca să facă ceva util.

Șoferul dubei strigă. Kerr se uită peste umăr.

Alegerea îi luă mai puțin de o secundă. Se retrase peste drum cu arma ținută jos, lângă picior, apoi fugi prin poarta atelierului. Un bărbat dinăuntru îi sări din cale.

Maxim porni după el.

Soles îl prinse de cracul pantalonului.

Era o priză slabă. Sângele făcea materialul alunecos. Maxim ar fi putut pur și simplu să pășească din ea, dar se opri și privi în jos.

— Rămâi cu mine.

Maxim îngenunche atât de tare încât genunchiul îi lovi asfaltul.

— Unde?

Mâinile îi plutiră peste pieptul lui Soles, căutând rana nouă.

— Nu m-a nimerit. Nu cred—

Soles se uită în jos. Partea din față a cămășii era roșie sub mâna stângă. Nu putea spune cât sânge venea din mână și cât de sub pansament.

Maxim scoase o cârpă curată din cabină și o împături în jurul palmei lui.

— Ține asta. Tare.

Șoferul dubei veni cu telefonul. Soles îl auzea acum, departe, în partea dreaptă, spunând cuiva numele drumului și că avusese loc o împușcătură.

— L-ai văzut? întrebă Soles.

Șoferul încuviință.

— Dă-le numele tău. Te rog. Nu pleca înainte să vină.

Auzi cât de disperat suna. Și la casă stătuse un străin deasupra lui, iar de săptămâni încerca să recupereze ceea ce nu reușise să vadă. De data asta altcineva văzuse arma.

— Rămân, spuse șoferul.

Nasul lui Maxim se umfla. Sângele îi ajunsese pe buza de sus și continua să-l șteargă cu mâneca fără să-și dea seama.

Soles încercă să slăbească strânsoarea pe cârpă. Degetele îi tremurau prea tare.

— Îl aveam.

Maxim se uită la cârpa roșie, apoi la el.

— Aveai un pistol lângă cap.

Cuvintele ajunseră la el prin țiuit. Își aminti greutatea din spatele mâinilor, secunda în care frica nu ajunsese până la ele. Nu se simțise ca și cum ar fi fost a lui. O voia înapoi cu atâta înverșunare încât îl speria.

O sirenă se auzi undeva dincolo de ateliere.

Maxim îi puse un braț în spatele umerilor și îl ajută să se așeze sprijinit de roată. Rămase acolo, blocându-i lui Soles vederea spre poartă.

Duba se mișcă. Drumul era liber acum.

Până când anchetatorul ajunse la atelier, Soles era în ambulanță, iar Maxim încerca să răspundă la întrebări printr-o pungă cu gheață.

Paramedicul îi spălase mâna lui Soles. O tăietură se deschidea între degetul mare și arătătorul mâinii stângi. Sub cămașă, pansamentul vechi se slăbise și puțin sânge trecuse prin el. De fiecare dată când cineva îi atingea pieptul, aștepta să i se spună că desfăcuse tot ce reușiseră medicii să repare.

— Mă auzi pe partea asta?

Bărbatul stătea în stânga lui.

— Câte ceva.

Se mută în dreapta și repetă întrebarea. Soles încuviință.

Anchetatorul se opri lângă ușile deschise. În spatele lui, polițiștii luau datele șoferului dubei. Cineva din atelier adusese foaia pe care semnase Kerr.

— Îl cunosc acolo, spuse Soles.

— Vorbim cu ei.

— Avea un pistol. Șoferul l-a văzut.

— Știu.

Paramedicul îi ceru anchetatorului să lase loc. Soles se aplecă înainte, încercând să-l țină acolo.

— A fugit prin curte.

Anchetatorul puse o mână pe ușă.

— Ți-am auzit mesajul. Mi-ai dat adresa. Mi-ai spus cine era. Asta a ajutat. Acum lasă-i să se uite la tine.

Era primul lucru spus de cineva care făcea ca mersul la spital să semene mai puțin cu abandonarea căutării.

Maxim urcă lângă el.

La urgențe îi verificară rana veche, îi tratară mâna și îl ținură până când fură mulțumiți că putea pleca acasă. Așteptarea ocupă cea mai mare parte a după-amiezii. Noul bandaj îi lăsa degetele libere; pentru țiuit nu făcea nimic. Primi instrucțiuni pe care îl puse și pe Maxim să le asculte, fiindcă vorbele continuau să dispară când asistenta se întorcea spre stânga lui.

Nu avea o gaură nouă în piept. Își repetă asta cât așteptară foaia de externare.

Maxim îl întrebă ceva din stânga, iar Soles răspunse la întrebarea pe care credea că o auzise. Vărul lui trecu de cealaltă parte și încercă din nou. De data asta Soles înțelese. Ajustarea era atât de mică încât Maxim nu făcu nimic din ea. Soles aproape că nu se mai putu gândi la altceva până când Varren intră pe ușă.

Varren veni cu haina lui Soles.

— Vărul tău spune că ai ieșit să te uiți la o clădire.

Maxim ridică privirea din scaun.

— Așa am făcut.

— Ați inspectat-o foarte temeinic.

Nimeni nu râse. Varren îi puse haina pe umeri lui Soles și se așeză fără să ceară încă povestea.

Anchetatorul sună cât timp erau încă acolo. Kerr ieșise printr-o poartă din spate înainte să ajungă primii ofițeri. Descrierea și fotografia fuseseră distribuite. Muncitorii atelierului erau intervievați, iar foaia semnată era verificată.

— Și omul care l-a trimis? întrebă Soles.

— Nu am stabilit că l-a trimis cineva.

Soles închise ochii. Corectarea era justificată. O ura oricum.

— A mai făcut asta. Știa ce să facă.

— Asta nu ne spune cine îl plătea.

— Îți spune că ar putea exista cineva.

— Da. Ar putea.

Se agăță de mica încuviințare până când apelul se termină.

Varren îi duse acasă. Camionul lui Maxim rămăsese la atelier cu permisiunea poliției. Nimeni nu sugeră să meargă după el în seara aceea.

La casă, Lucky lătră până când Soles vorbi. Mina aștepta lângă treaptă. Se aplecă spre ea și se opri la jumătate, așa că Maxim o ridică în poala lui după ce Soles se așeză.

— Gata, spuse Maxim. A venit conducerea.

Ea își puse labele pe partea curată a cămășii lui și adulmecă pansamentul. Soles își lăsă mâna bună pe spatele ei.

Varren găsi ceainicul. Făcu ceai, puse mâncare pe farfurii și lăsă farfuriile la îndemână. Abia după ce Soles mâncă ceva îl întrebă ce spusese Kerr.

Soles îi redă cuvintele așa cum și le amintea. Invitația de a vorbi singuri. Ordinul de a pune telefonul deoparte.

— Voia ceva să nu ajungă pe telefon, spuse Maxim.

— Sau nu voia să mai dai un apel, răspunse Varren.

Fotografia zăcea pe masa din bucătărie, acolo unde Soles lăsase copia de rezervă. Fața lui Kerr rămăsese neschimbată de tot ce făcuse în după-amiaza aceea.

— Ar fi trebuit să rămân în cabină, spuse Soles.

Maxim puse cana jos.

— Da.

— Și tu ar fi trebuit.

— Da.

Soles își pregătise o replică. Al doilea răspuns o lăsă fără niciun loc util în care să meargă.

Maxim se aplecă înainte, cu gheața învelită într-un prosop de bucătărie lipită de față.

— Am crezut că, dacă mă pun între voi, nu poate ajunge la tine. Și tot a ajuns. Nu am nevoie să-mi explici cât de prost a fost.

— Nu aveam de gând.

— Îți trăgeai aer pentru asta.

Varren își duse farfuria la chiuvetă, lăsându-le spațiul de lângă masă.

— Aproape am fugit după el, spuse Maxim. Chiar și după pistol. Apoi m-am uitat în jos și mă țineai de cracul pantalonului cum făceai când eram mici.

Soles își aminti o piață aglomerată, vărul lui mergând prea repede, Mary spunându-le să rămână unde putea să-i vadă.

Nu se mai gândise la după-amiaza aceea de ani întregi.

— Mereu mergeai prea repede.

— Tu mereu te opreai să te uiți la lucruri.

Vocea lui Maxim se asprise. Își apăsă din nou prosopul pe nas.

— Nu mă pune să aleg între a fugi după el și a afla dacă tu încă respiri.

Soles se uită la Mina în loc să răspundă prea repede. Greutatea ei era caldă și incomodă pe pieptul lui. Voia ca mama lui să intre și să-i spună să dea câinele jos înainte să răstoarne ceaiul.

Scaunul din fața lui era gol.

Soldatul strigase după doi bărbați care nu se întorseseră. Soles privi prosopul lipit de fața lui Maxim. Vărul lui se întorsese. Să fugă după Kerr nu fusese singurul lucru pe care oricare dintre ei îl putea alege.

— N-o să mă duc după el fără să-ți spun, zise.

Maxim coborî prosopul.

— Să-mi spui înainte. Nu se pune dacă eu deja aud împușcătura.

Soles încuviință. Varren se întoarse cu ceainicul și întrebă cine mai voia.

Mai târziu, după ce Varren plecă, Soles îi trimise Kristei un mesaj scurt. Îi spuse ce se întâmplase și că poliția avea fotografia ei. El încă păstra originalele pe care i le împrumutase.

Ți le aduc înapoi când poți să-mi acorzi câteva minute.

Răspunsul ei veni în timp ce Maxim trăgea draperiile.

Mâine după-amiază. Și de data asta vino la intrarea publică, nu după el.

În după-amiaza următoare, Maxim îl lăsă pe Soles la intrarea publică a grădinii botanice și se duse să recupereze camionul. Stabiliseră asta înainte să plece de acasă. Soles avea să înapoieze fotografiile, să vorbească cu Krista și să aștepte la cafenea până se întorcea Maxim.

Era iritant câtă înțelegere necesita acum o după-amiază obișnuită.

Krista îl aștepta lângă intrare, cu o ramă goală sub braț. Se uită la mâna lui, apoi trecu în partea dreaptă când îi ceru.

— Partea asta e mai bună, spuse.

— De ieri?

— Da.

Ea încuviință, fără să încerce să micșoreze răspunsul.

El îi întinse plicul. Krista verifică fotografiile după foaia de împrumut și le puse deoparte.

— Sunt toate acolo, spuse el.

— Știu. Tot trebuie să semnez pentru ele.

Porniră spre cafenea. Soles se ținu departe de aleea pavilionului, amintindu-și că ea avea lucru la care să se întoarcă. La o masă afară, Krista rezemă rama de perete și întrebă ce se întâmplase după ce Kerr ajunsese la camion.

Soles îi dădu versiunea scurtă. De două ori îi ceru să deosebească ce văzuse el de ceea ce îi povestise Maxim după. Cu împușcătura îi fu mai greu decât cu orice altceva.

— Nu mă crezi?

— Cred că nu puteai auzi. Vreau să știu ce parte puteai vedea.

O privi o clipă, apoi începu din nou bucata aceea.

Chelnerul aduse apă. Krista așteptă până plecă.

— Mai e ceva ce îți pot spune despre Kerr. Nu eram sigură că avea importanță când m-ai întrebat prima dată.

Soles lăsă paharul jos.

— Ce?

— O conversație în fața biroului comitetului. Agățam fotografii. Un bărbat i-a spus lui Serren: „Și pentru Kerr ai garantat. N-am uitat.”

— Serren?

— E în comitet. Celălalt îl întreba despre cineva nou, apoi l-a adus în discuție pe Kerr. Serren l-a dus înăuntru și a închis ușa.

Își imagină că Kerr fusese invitat într-o încăpere, în loc să fie urmărit dintr-un camion. Cineva îl cunoscuse suficient de bine încât să-și pună numele lângă al lui.

— Când s-a întâmplat?

Ea îi dădu data. El întinse mâna după telefon, stângaci din cauza bandajului, iar Krista așteptă cât timp găsi nota.

— Îți amintești data unei conversații?

— Îmi amintesc eticheta de livrare pe care o dezlipeam de pe o ramă când au început să se certe. Era ziua în care tipografia ne-a trimis dimensiunea greșită.

— Greșeală utilă.

— Pentru tine. Eu mi-am petrecut după-amiaza tăind plăci de spate.

Îi spuse de ce cuvinte era sigură. Tot ce se întâmplase dincolo de ușa închisă rămânea dincolo de ea.

— I-ai spune anchetatorului?

— Da. Trimite-i numărul meu.

Soles scrise mesajul înainte ca o altă întrebare să-i ocupe locul. Incluse relatarea ei exactă și îi ceru anchetatorului s-o contacteze direct.

— Putem vorbi cu Serren?

— Putem întreba. Dar mai întâi aș vrea să verific ceva spre care chiar putem arăta.

Îi explică felul în care erau admiși membrii. Cineva care era deja înăuntru îl recomanda pe candidat, iar un comitet consemna decizia. Clubul păstra și albume de la cinele sale și de la balul anual.

— Am permisiunea să folosesc fotografii pentru expoziție, spuse ea. Pot să-l întreb pe arhivar dacă ne lasă să ne uităm împreună prin albumele relevante. Pentru o decizie privind un membru s-ar putea să avem nevoie de permisiune separată.

— Faci deja destule.

— Nu m-am oferit să le fur.

Tăișul din propria voce îl făcu să se simtă jenat. Ea îi oferise o cale posibilă; el auzise o întârziere.

— Scuze. Întreabă-l. Te rog.

Krista își scoase telefonul. În timp ce scria, Soles privi rama rezemată de perete. O bucată mică de carton ținea drept unul dintre colțuri.

— Trebuie să tai din nou spatele?

Ea îi urmări privirea.

— Înlocuitorul e mai rău decât cel deteriorat. Mă gândesc să agăț factura.

— Colțul ăla n-o să țină când pui fotografia înăuntru.

— Observasem.

— Pot să-ți arăt o prindere care o să țină. O poți monta singură.

Krista se uită la bandaj înainte ca el să poată promite mai mult.

— Versiunea asta de ajutor s-ar putea s-o accept.

Terminară apa. Krista trebuia să se întoarcă la pavilion, iar el promisese să rămână la cafenea. Când plecă, Soles îi trimise lui Maxim locația în loc s-o urmeze ca să mai pună o întrebare.

Răspunsul veni din atelier.

Tot aici. Vor o declarație despre portieră. Se pare că am avariat-o cu fața.

Soles râse o dată, cu grijă, și îi comandă vărului o cafea.

În seara aceea, acasă, îi spuse lui Maxim înainte să închidă ochii.

— O să încerc din nou Grădina. Dacă vorbești și nu-ți răspund, atinge-mi umărul.

— Și dacă începi să te cațări într-un copac?

— Oprește-mă înainte să fac familia de râs.

Maxim trase un scaun destul de aproape încât să poată ajunge la el.

Soles stătea cu ambele tălpi pe podea. Își imagină frunza îngustă pe care o atinsese înainte, textura pietrei mici de lângă ea. Scoarța rece îi întâlni mâna.

Stătea sub copac.

Planta soldatului era încă acolo. Lumina îi umplea frunzele înguste, iar bărbatul de dincolo stătea cu capul plecat. Soles rămase pe cărare. Ieri, lângă camion, aceeași certitudine îi intrase în picioare și mâini. Voia să întrebe dacă și soldatul simțise pistolul.

Nu exista răspuns la o întrebare pe care nu o rostise.

O apăsare se așeză pe umărul lui. Copacul dispăru, iar mâna lui Maxim era pe cămașa lui.

— Îți țineai respirația.

Soles trase aer prea repede. Nu observase bucătăria dispărând și nici că vărul lui îi spusese pe nume înainte să-l atingă.

— Cât timp?

— Mai puțin de un minut. Destul cât să mă îngrijoreze.

Își ținu ochii deschiși până când se duseră la culcare. Mai târziu, cu casa tăcută și perna sprijinindu-i pieptul, în cele din urmă se lăsă să alunece în somn. Era din nou sub copac când își dădu seama că stătea în picioare.

O a doua lumină se afla mai departe, de-a lungul rădăcinilor.

Soles se apropie încet. Planta avea frunze mai late, arcuite înapoi spre o tulpină centrală. Cu o zi înainte ar fi putut trece prin ea. Acum o frunză i se agăță de mânecă.

Soles îngenunche ca să citească piatra.

Decimus.

Atinse marginea frunzei.

— II —

Regele își privi coroana lovind piatra și rostogolindu-se pe treptele tronului. Se opri lângă cizma unui gardian. Căldura se răspândi sub hainele lui, iar el își coborî ochii spre lama din abdomen.

Un nit rotund ieșea în relief lângă gardă. Mâna care ținea mânerul îi aparținea unui om în care avusese încredere timp de douăzeci și doi de ani.

— Tu…

Bărbatul din spatele lui îl ținea drept cu celălalt braț. Purtase sigiliul regal când Regele fusese bolnav. Cândva îi fusese încredințat chiar fiul Regelui.

Dincolo de el, căpitanii rămâneau la posturile lor. Consilierii priveau. Lângă coloanele estice, preoții își plecaseră capetele.

Regele așteptă ca o sabie să iasă din teacă.

Încercă să se întoarcă, iar lama alunecă din rană.

Gardianul făcu un pas înapoi cu ea. Sabia lui încă atârna la șold, suficient de aproape ca s-o poată atinge.

Nu vreau să mor.

Gândul veni de undeva mai vechi decât coroana și îi puse mâna în mișcare înainte să hotărască ceva. Prinse mânerul sabiei de la șoldul gardianului și trase.

Oțelul ieși cât o palmă și se opri. Palma gardianului se închisese peste a lui, apăsând măciulia în jos, nu tare, așa cum un om liniștește un cal speriat. Regele trase din nou cu tot brațul. Ceva se rupse în el acolo unde fusese lama. Sabia nu se mișcă.

Cunoștea strânsoarea aceea. O alesese el însuși, cu douăzeci și doi de ani în urmă, pentru răbdarea ei.

— Dați-i drumul, spuse încet gardianul. Maiestate.

Regele lăsă mânerul și își aruncă podul palmei spre gâtul bărbatului. Era o lovitură pe care un maestru de sabie o lăudase cândva, într-o curte, pe vremea când era băiat. Gardianul își întoarse capul. Lovitura îi atinse maxilarul fără greutate.

În spatele gardianului, oțelul șopti.

Cel mai tânăr dintre căpitani își scosese sabia pe jumătate din teacă. Avea fața albă. Îl privea pe Rege ca și cum aștepta să i se spună ceea ce deja hotărâse.

Cancelarul se uită la el. Atât.

Mâna căpitanului se opri. Apoi, încet, de parcă i-ar fi aparținut altcuiva, împinse lama înapoi.

Regele auzi mânerul întâlnind gura tecii. Un sunet mic. Îl așteptase toată viața și nu și-l imaginase niciodată mergând în direcția aceea.

Genunchii i se îndoiră. Prinse brațul negru al tronului, agățându-se de lemn în timp ce propriii oameni îl lăsau să cadă.

— Care dintre voi?

Le căută fețele. Chiar și acum se aștepta ca cineva să pară surprins.

— Toți, atunci.

Cancelarul veni înainte, cu umerii înguști plecați sub veșminte.

— Maiestate—

— Nu-mi spune așa.

Bătrânul se opri. Atât încă funcționa.

Sângele curgea peste mâna Regelui și picura de pe brațul sculptat. Își apăsă palma pe rană. Dacă putea rămâne în picioare, aveau să fie obligați să vorbească cu el, nu să înceapă să vorbească peste trupul lui.

— De ce?

Se urî pentru că întrebă. Știa discursurile pe care aveau să le țină: taxele, execuțiile, războiul din nord. Oameni care aprobaseră fiecare bir aveau să explice cât suferise poporul.

— Regatul nu poate continua așa, spuse Cancelarul.

— Regatul există fiindcă a continuat așa.

Un murmur trecu prin sală.

— Când a murit tatăl meu, ducii erau la două zile de capitală. Unii dintre voi își ascunseseră deja familiile.

Îl găsi pe mareșal printre ei. Omul își ținu ochii coborâți.

Regele avusese nouăsprezece ani. În primele săptămâni spânzurase un general și își trimisese propriii veri la moarte. Apoi poruncise să fie arse câmpurile din vest înainte ca rebelii să poată strânge recolta.

După aceea veniseră scrisori din sate. Își amintea cum le deschisese, căutând vești despre dușman. Pe unele le citise până la capăt.

— V-a convenit destul de bine să fiți salvați.

Unul dintre generali își ridică privirea.

— Ați salvat regatul.

— Dar?

— L-ați salvat de atâtea ori încât ați început să credeți că vă aparține.

Avea răspunsuri pentru fiecare om din încăperea aceea. Numele lor, datoriile, fiii cruțați de pedeapsă, moșiile lăsate neatinse. L-ar fi putut face pe general să-și plece iar capul.

Deschise gura. Nu găsi cuvintele.

Voise să construiască drumuri după ce granițele aveau să fie sigure. Școli în provinciile mai sărace. Mai puțini băieți luați de pe câmpuri în fiecare primăvară.

Întotdeauna existase ceva de rezolvat mai întâi. O campanie în nord, o casă răzvrătită, un preot care strângea adepți. De fiecare dată mai avea nevoie de un an înainte să poată începe lucrurile pe care le promisese.

Șaptesprezece ani fără foamete. Douăzeci și nouă fără ca vreun soldat străin să treacă granița.

Se agăță de numerele acelea. Oamenii din fața lui aveau să le lase pe dinafară.

Brațul tronului îi alunecă sub mâna însângerată. Îl prinse cu cealaltă și se trase spre scaun.

— Cine?

Cancelarul se aplecă mai aproape.

— Maiestate?

— Cine o va purta?

Făcu semn spre coroană.

Generalul se întoarse spre marele preot. Un consilier se mutase mai aproape de trepte; dincolo de el, doi nobili se priveau unul pe altul. Regele cunoștea acele mici repoziționări. Își petrecuse ani întregi făcându-i pe oameni să aleagă unde să stea.

— Nu v-ați hotărât.

Încercă să râdă. Efortul se transformă într-o tuse, iar sângele îi udă degetele.

— Veți împărți regatul înainte să mi se răcească trupul.

— Vom hotărî, spuse Cancelarul.

Regele privi coroana. Văzuse oameni îngenunchind în fața ei aproape treizeci de ani. De aici părea destul de ușoară încât s-o împingi cu piciorul. Pentru prima dată, nu simți nicio dorință s-o pună iar pe cap.

Încercă să se ridice. Piciorul drept îi cedă și îl aduse într-un genunchi. Câțiva bărbați porniră înainte și se opriră.

Recunoscu mișcarea. Îl ajutaseră să se ridice la sfârșitul consiliilor și audiențelor lungi, mereu gata când avea nevoie de o mână. Mâinile lor știau datoria înainte ca ei să-și amintească ce acceptaseră să facă.

Voia să întrebe de fiul lui.

Pentru o clipă, băiatul avea din nou douăzeci și trei de ani și stătea pregătit să plece spre sud. Prima lui comandă. Regele insistase că un moștenitor trebuia văzut de poporul său.

Îl trimiseseră înapoi într-un sicriu închis.

Soția lui continuase să întrebe de ce fusese necesar. El îi dăduse același răspuns până când încetase să mai vină la el cu întrebarea.

Necesar.

Îl folosise atât de des încât începuse să încheie certurile în locul lui.

— A meritat?

Cancelarul mai făcu un pas.

— Ce anume?

Nu putea explica la ce se referea. Fiul lui, coroana, satele ale căror scrisori le pusese deoparte. Întrebarea îi scăpase înainte să știe pe cine întreba.

Brațul îi cedă. Piatra îi apăsă obrazul.

Își imaginase că avea să întâmpine moartea în picioare. Acum își agăță degetele de marginea treptei, speriat de cât de repede pierdea puterea de a o ține.

Nu vreau să mor.

Voia încă un minut cu piatra sub palmă. Trebuia să existe cineva în sală care să-i poată oferi măcar atât.

Coroana se încețoșă.

Privea în jos spre trepte.

Trupul lui zăcea lângă tron, mantia întunecată acolo unde sângele se adunase sub ea. Așteptă o respirație. Pieptul rămase nemișcat.

Regele întinse din nou mâna spre treaptă.

Nu-și mai putea simți mâna.

❦

Luni dimineață, Soles se trezi așteptând să simtă piatra sub obraz.

Perna îi era umedă. Își mișcă mâna stângă și găsi bandajul la locul lui. Nicio lamă, niciun om care să aștepte să termine de murit. Dincolo de ușa dormitorului, Maxim îi explica lui Lucky că un mic dejun abandonat zece secunde rămânea proprietate privată.

Soles rămase acolo până când putu auzi clar vocea vărului.

Își amintea că voise încă un minut. Asta îi aparținuse regelui. Îi aparținea și lui, ori de câte ori se gândea la bucătăria de dinaintea împușcăturii.

La micul dejun, îi spuse lui Maxim că visase pe altcineva.

— Alt soldat?

— Un rege.

— Normal. Oamenii obișnuiți sunt sub nivelul tău acum.

Răspunsul îl ajută mai mult decât se așteptase Soles. Reuși să mănânce puțină pâine prăjită înainte să explice partea cu cuțitul.

Maxim ascultă, apoi îl întrebă dacă spusese spitalului despre vise. Soles pomenise Grădina. Nu știuse cum să explice că murea în corpul altcuiva fără să sune de parcă hotărâse deja ce însemna.

— Începe de acolo, spuse Maxim. De la partea în care nu știi.

Înainte să plece la lucru, Maxim îl privi trimițându-i Kristei o fotografie cu prinderea pe care o propusese pentru rama ei. Soles adăugă că putea veni după prânz dacă ea încă voia să-i explice cum se face.

Adă desenul. Eu asigur mâinile.

Îi arătă lui Maxim răspunsul.

— Vezi? Altcineva crede că știu să mă port.

— Te cunoaște de câteva zile. Dă-i timp.

Pavilionul se afla dincolo de podul grădinii botanice. Soles îl traversă încet în după-amiaza aceea, ținând mâna bună pe balustrada de fier. Canalul de dedesubt era suficient de îngust încât podul să pară construit pentru alt loc.

Krista eliberase o masă în sala expoziției. Rame erau rezemate de perete, iar foi cu text tipărit stăteau sub o riglă metalică. Se uită la desenul împăturit în loc să ia sculele din mâna lui. El nu adusese niciuna.

— Un început excelent, spuse ea.

Îi arătă cum o plăcuță mică pusă peste spate avea să ducă efortul dincolo de colțul deteriorat. Ea o montă în timp ce el ținea desenul întins. Când ridică rama, îmbinarea rămase dreaptă.

— Asta faci la serviciu?

— De obicei cu lucruri care fac mai mult zgomot când cedează.

— Și desenezi totul înainte?

— Lucrurile pe care vreau să le facă altcineva corect.

Krista se uită de la hârtie la reparație, apoi întrebă unde avea să se ducă sarcina dacă se slăbea cealaltă îmbinare. Era o întrebare bună. Soles îi arătă, în loc să se ofere să verifice singur fiecare ramă. Pentru o vreme, putea fi util fără ca cineva să fie nevoit să tragă un scaun mai aproape sau să-și coboare vocea.

— Gata. Acum poți cere bilet de intrare pentru colțul ăla.

— Pun numele sponsorului lângă el.

Duse rama la perete. Soles mută un scaun ca ea să poată sta pe el fără să se întindă într-o parte. Îi ținu spătarul cât timp agăță fotografia.

Fotografia arăta oameni lângă același pod pe care tocmai îl traversase. Apa umplea malurile de sub ei. O barcă stătea lângă trepte, cu funia slăbită în mâna unui bărbat.

— Asta explică podul, spuse el.

Krista coborî lângă el.

— Înainte să devieze râul. Oamenii veneau de la debarcader, vizitau grădina și plecau cu următoarea cursă.

— Arăta mai bine cu apă.

— Aici, da.

Aduse de pe masă altă fotografie. Apa inunda o seră. Ghivece sparte și crengi se strânseseră în fața unei uși.

— Au avut un motiv s-o schimbe.

Soles privi între fotografii. Aceleași trepte erau aproape ascunse într-una și pline de vizitatori în cealaltă.

— Ăștia sunt oamenii cărora încerci să le afli numele?

Ea încuviință spre grupul de lângă balustradă.

— Toți cei care au inaugurat ceva primesc o legendă. Oamenii care l-au ținut în viață sunt, de obicei, „personalul”.

Rosti cuvântul cu destulă neplăcere încât să-i dea o greutate proprie.

— Tatăl meu ar fi urât să fie numit personal.

— Cum ar fi vrut?

— Să nu apară în fotografie. Apoi să se plângă că nu și-l amintește nimeni.

Krista râse, iar Soles simți durerea familiară de a fi spus ceva ce lui Kale i-ar fi plăcut.

Ea îi arătă aranjamentul propus. Fotografia cu inundația fusese lăsată pe masă; portretele sponsorilor umpleau cel mai vizibil spațiu de lângă intrare.

— Mut-o pe asta, spuse Soles.

Arătă spre cel mai mare portret.

— El plătește tiparul.

— Întreabă-l dacă vrea să sponsorizeze inundația. E mai mare decât capul lui.

Ea privi portretul, apoi își acoperi zâmbetul cu dosul palmei.

— Poți să-l întrebi tu.

— Am deja probleme cu un bărbat de aici.

— Atunci să nu te fac răspunzător și de a doua mea problemă.

În schimb, mută fotografiile de pe masă, încercând fotografia cu inundația lângă muncitori și lăsând loc pentru legenda donatorului. Soles o văzu renunțând la un aranjament care îi plăcuse fiindcă făcea datele să se citească în ordinea greșită.

— Îți amintești în ce an a fost făcută fiecare?

— Da. Vizitatorii nu le-au mai văzut. Au nevoie de date acolo unde le pot găsi.

Scrise o etichetă de înlocuire pentru tipografie și o puse sub riglă. Noul aranjament păstra sponsorul și făcea loc inundației.

Telefonul îi sună în timp ce se retrăgeau să-l privească. Ascultă, confirmă o oră și îi mulțumi celui care sunase.

— Joi după prânz, îi spuse lui Soles. Arhivarul ne primește împreună. Întâi fotografiile. Îl întrebăm separat despre decizia de admitere.

Soles își scoase telefonul și îi trimise lui Maxim programarea înainte să-l bage la loc.

Krista observă.

— Își face griji?

— Încercăm să facem asta dinainte acum.

La poarta publică, ea îi ceru să-i trimită fișierul cu desenul ca să poată repara celelalte rame fără el. Soles promise, apoi își așteptă taxiul în loc s-o urmeze înapoi cu încă o întrebare.

În noaptea aceea adormi amintindu-și mâna regelui pe brațul scaunului.

În Grădină, frunzele late prinseră o lumină al cărei izvor nu-l putea găsi pe cer. Dincolo de ele stătea regele, mai tânăr decât înainte. Soles atinse frunzele late. Apoi dispărură și el visa o sală de consiliu, o masă lungă, o ceartă.

— II —

La nouăsprezece ani, Decimus stătea în scaunul tatălui său mort în timp ce consiliul se certa despre armatele de la vest de capitală.

Voia un plan pe care să-l poată pune în aplicare înainte ca ducii să ajungă la porți. Fiecare propunere se încheia cu cineva cerând mai mult timp.

De-a lungul mesei consiliului erau locuri goale. Unul îi aparținea generalului pe care îl spânzurase cu două săptămâni înainte. Scaunul rămăsese unde fusese, iar oamenii de lângă el își țineau coatele departe.

Decimus își apăsă palma în adâncitura tocită din brațul negru al scaunului. Mâna tatălui său se odihnise acolo ani întregi. Lemnul era cald.

Mareșalul stătea aplecat peste hartă.

— Recolta din vest îi va hrăni pe durata asediului. Ei pot rămâne pe câmp mai mult decât putem noi rămâne în spatele zidurilor.

Nu plouase de o lună. Grânele stăteau uscate și coapte, iar secerătorii fugiseră.

— Atunci îi atacăm înainte să o strângă, spuse un general.

Mareșalul se uită la el.

— Cu ce?

Armata lor era depășită numeric, iar unii dintre comandanții ei încă nu declaraseră cui îi slujeau.

Decimus mai auzise aceleași argumente. Când un vorbitor termina, ceilalți se întorceau spre scaunul lui.

— Mai există o posibilitate, spuse mareșalul.

Își trase degetul peste câmpurile de grâne și se opri. Trezorierul își coborî ochii spre hârtiile din față.

— Spune-o.

— Ardem tot ce nu putem recolta. Proviziile lor vor ține o săptămână. Fără grâne, pleacă sau mor de foame pe drum.

— Și satele?

— Le vor arde ei după ce le golesc.

— Nu pe toate.

Mareșalul își lăsă degetul pe hartă.

Consilierii începură să vorbească unii peste alții. Unii dintre oamenii trimiși să dea foc s-ar putea să refuze.

Cineva pomeni scaunul gol.

Decimus își strânse mâna pe lemn.

— Pe rând.

Vocile se opriră. O piatră alunecă din colțul hărții; mareșalul o prinse înainte să ajungă la marginea mesei.

Decimus îl privi punând-o la loc.

Așa făcea el.

Nu-și putea aminti tatăl mișcând mâna. Își amintea tăcerea care urma.

— Cât durează? întrebă.

— Trei zile, dacă ține vântul.

— Dacă așteptăm negocierile?

— Ardem mai aproape de capitală. Și mai târziu.

Câmpurile erau desenate cu linii mici aurii. Între ele erau nume pe care le-ar fi putut citi, sate ale căror oameni aveau să aibă nevoie și ei de grânele acelea.

Își ținu ochii pe mareșal.

— Nimeni de aici nu vrea să dea ordinul.

— Trebuie să vină de la dumneavoastră, Maiestate.

— Fiindcă voi mă veți fi sfătuit, iar eu îl voi fi dat.

Mareșalul își încrucișă brațele.

— Da.

Răspunsul îl lăsă singur cu harta și cu oamenii care îi așteptau cuvintele.

— Atunci îl dau.

Scribul începu să scrie. Decimus dictă ce urma să fie ars și semnă foaia când îi fu întoarsă.

Formulările îi erau cunoscute din rapoartele despre alte provincii. Știa de ce cuvinte avea nevoie scribul. Făceau ordinul suficient de scurt încât să încapă pe o singură foaie.

Mâna îi rămase nemișcată. Se așteptase să-i tremure.

Consilierii se ridicară. Unii ieșiră grăbiți; alții se opriră la ușa grea din stânga lui. Scârțâia de fiecare dată când o deschidea cineva.

Preotul fu ultimul. Își atinse medalionul de la gât și se întoarse spre coridor.

— Rămâi.

Omul făcu un pas înapoi în încăpere.

Decimus nu avea pregătită nicio întrebare. Voia doar ca cineva să rămână lângă masă cât timp ceilalți îi duceau ordinul departe.

Preotul așteptă, cu mâinile împreunate.

— Binecuvântează-i, spuse Decimus. Pe oamenii din vest.

— Pe care dintre ei, Maiestate?

— Pe toți.

Preotul își înclină capul. Plecă, iar ușa se închise scârțâind.

Logodnica lui îl găsi în bibliotecă în seara aceea. Scosese rapoarte despre o altă răscoală din timpul domniei bunicului său. Și atunci fuseseră incendii.

— N-ai mâncat.

— Am mâncat.

— Tava s-a întors neatinsă. Servitorul m-a întrebat dacă sunt supărată pe bucătar.

Închise raportul.

Ea se așeză lângă fereastră, cu mâinile în poală. Urmau să se căsătorească în primăvară. În sticla întunecată o putea vedea reflectată lângă un tânăr care purta haina tatălui său, modificată la umeri.

— Am auzit de ordin, spuse ea.

— Toată curtea a auzit.

— Scribul vorbea în fața ușii tale.

Așteptă să-i spună ce credea.

— De ce?

Fuseseră logodiți de trei ani. De obicei întreba fiindcă voia să înțeleagă înainte să hotărască ce credea. Îi plăcuse asta la ea.

Întrebă încet. El începu să-și pună explicația în ordine: proviziile ducilor, armata în care nu putea avea încredere, grânele pe care ei aveau să le mănânce în timp ce orașul lui murea de foame.

Putea să-i spună toate astea. Ea s-ar fi putut întreba ce se întâmpla după aceea cu oamenii din sate. Și el întrebase de ei.

— Fiindcă era necesar.

Cuvântul veni ușor. Așteptă altă întrebare.

Ea îl privi, apoi se ridică.

— Bine.

Mâna ei se odihni o clipă pe umărul lui înainte să plece. Ar fi preferat o ceartă; pentru una avea răspunsurile pregătite.

Raportul rămase închis. Nu dormi.

Spre dimineață urcă pe zidul vestic și stătu între doi soldați, privind peste acoperișuri și râu spre câmpie.

O lumină roșie se întindea pe orizont.

Răsăritul era în spatele lui.

Soldatul mai tânăr continua să privească spre vest. Nu era mai în vârstă decât Decimus, cu încheieturile unui băiat de la fermă, iar buzele i se mișcau. Decimus crezu la început că se ruga. Apoi prinse aceleași două silabe, iar și iar, și înțelese că era numele unui loc.

Nu știa care sat. Știa direcția.

Soldatul își întoarse capul și se uită la el.

După aceea, Decimus avea să-și amintească faptul că fusese timp. Sulița veni în jur încet, aproape atent, de parcă băiatul învăța mișcarea în timp ce o făcea. Decimus o privi venind și nu făcu nimic, fiindcă nimic din el nu știa ce trebuia să facă.

Apoi vârful era la pieptul lui, iar mâinile îi găsiseră coada.

Nu luptase niciodată. Făcuse scrimă cu un maestru care își cerea scuze de fiecare dată când îl atingea. Asta nu semăna deloc. Soldatul împingea cu tot trupul, iar Decimus se retrase până când parapetul îl lovi sub coaste, apoi și mai mult, cu călcâiele ridicându-se de pe drumul de strajă și piatra măcinându-i coloana. Peste umărul lui nu era nimic. Aer și, mult mai jos, acoperișurile cenușii ale orașului de jos.

Dacă îi dau drumul, intră în mine. Dacă țin, cad peste zid.

Ținu. Coada era udă sub palmele lui. Lama tremura la un deget de haină, mișcându-se cu fiecare respirație a soldatului.

Băiatul plângea. Nu tare. Fața lui era suficient de aproape încât Decimus să vadă că nici el nu dormise.

— Erau pe câmp, spuse soldatul. Se întorseseră după recoltă.

Decimus nu avea niciun răspuns. Ordinul se afla undeva în cutia scribului, suficient de scurt încât să încapă pe o singură foaie.

Presiunea încetă să crească.

Nu slăbi. Pur și simplu se opri, cu vârful rămas unde era și brațele soldatului tremurând din cauza lucrului pe care refuza să-l facă. Decimus simți pauza aceea ca pe o greutate care încă nu căzuse. Nu făcu nimic cu ea.

Soldatul mai în vârstă îl lovi pe băiat din spate.

Căzură împreună pe drumul de strajă. Sulița zdrăngăni pe pietre. Decimus alunecă de pe parapet și se prinse cu o mână întinsă pe partea de sus, picioarele tremurându-i atât de tare încât nu-i putea da drumul.

Soldatul mai în vârstă îngenunche pe spatele băiatului și ridică privirea spre el.

Aștepta un ordin. Decimus știa care aveau să fie cuvintele. Le învățase în ziua aceea din rapoarte.

Nu spuse nimic.

Soldatul mai în vârstă îi ținu privirea încă o clipă. Apoi îl ridică pe băiat de guler și îl duse spre scări. La prima treaptă se uită o dată înapoi, spre vest, nu la Decimus.

Tăcerea rămase pe zid. Decimus înțelese că fusese de ajuns. Așa făcuse tatăl lui.

Rămase până când lumina zilei se întinse peste câmpuri și strălucirea dispăru. Locul de lângă el era gol.

Când Decimus se întoarse să plece, trebui să-și ridice palma de pe piatră. O ținuse apăsată pe parapet, cu degetele curbate de parcă ar fi fost brațul scaunului său.

❦

Joi, Krista se întâlni cu Soles la intrarea publică după prânz. Programarea lor era în arhiva clubului din pavilion, dincolo de încăperile folosite pentru expoziție.

Maxim avea o ridicare de făcut. Soles îi trimise un mesaj înainte să traverseze podul, apoi puse telefonul deoparte.

— Nu sunt permise camioane înăuntru? întrebă Krista.

— S-a gândit să se înscrie ca livrare.

— Tot i-ar trebui un nume pe formular.

— Camionului i s-au spus câteva.

Ea râse și îl conduse de-a lungul canalului. Dincolo de o peluză împrejmuită se afla spatele primăriei; o poartă încuiată lega terenul acesteia de grădină. Rămaseră pe aleea publică și ajunseră la treptele principale ale pavilionului.

Angajatul de la intrare le verifică programarea și trecu numele lui Soles lângă al Kristei.

Înăuntru, arhivarul se ridică de după un birou. Era un bărbat mic, cu umeri înguști, păr rar pieptănat într-o parte și ochelari coborâți pe o față lungă. Eliberase o masă lângă fereastră și așezase albumele pe care le ceruse Krista.

— Puteți să vă uitați aici, spuse. Întrebați înainte să fotografiați o pagină.

Soles îi mulțumi. Voia o dovadă despre cine îl adusese pe Kerr în club, ceva mai concret decât o conversație printr-o ușă deschisă.

Krista alese un album după dată. Soles ținu coperta cât timp ea întorcea paginile rigide, ținându-și mâna bandajată deoparte.

Primele fotografii arătau invitați pe terasă purtând măști din frunze și lemn lustruit. Chelnerii se mișcau printre ei cu fețele descoperite.

— Balul anual al Grădinii, spuse Krista.

Soles căută fața lată a lui Kerr și nu o găsi. Unii invitați își acoperiseră chiar și părul.

— Un eveniment excelent pentru oamenii care nu vor să fie identificați în fotografii.

— Le dau jos când mănâncă. Trebuie să urmărim hainele.

Arătă spre un invitat de lângă o coloană. Două tipuri de lemn se întâlneau diagonal pe mască, iar de-a lungul îmbinării creștea o ramură înmugurită.

— Altoirea. Membrii noi o aleg uneori. O ramură unită cu un copac mai bătrân.

— Kerr era nou?

— Cam pe vremea asta. De asta am vrut albumul acesta.

Bărbatul purta o haină închisă la culoare, cu o margine palidă la guler. Krista găsi aceeași haină într-o fotografie mai largă, apoi lângă cineva a cărui mască avea frunze întunecate și auriu în dreptul tâmplelor.

— Serren a purtat-o pe asta în ultimul an în care am venit eu. Fără-Toamnă.

— Toamna l-a prins puțin.

Ea zâmbi.

— Frunzele rămân. Statornicie, continuitate. El ar explica mai mult.

Soles urmări gulerul palid prin paginile următoare. Crezu că îl găsise lângă o ușă, până când Krista îi arătă ambii bărbați în aceeași fotografie.

— Altă haină, spuse ea.

O lăsă să întoarcă pagina. Faptul că voia ca ceva să fie adevărat aproape fusese suficient ca să-l facă să-l vadă.

În sala principală, invitații erau așezați la cină. Măștile stăteau lângă farfurii. Altoirea era rezemată de un pahar, iar Kerr stătea în spatele ei, cu șervetul împăturit lângă mână.

Soles îl recunoscu înainte să se aplece mai aproape.

Bărbatul de lângă Kerr era întors spre el. Masca cu frunze aurii stătea lângă farfuria lui.

— Serren, spuse arhivarul, venind spre ei când Krista întrebă.

Kerr părea să asculte ceva amuzant. Soles privi spațiul gol dintre scaunele lor și își imagină că întinde mâna prin el ca să-l prindă.

— Putem primi o copie? întrebă în schimb. Cu data.

În timp ce arhivarul verifica numărul fotografiei, Krista ținu albumul deschis. Soles fotografie detaliile cu permisiune, apoi îi trimise anchetatorului un mesaj scurt spunând că se pregătea o copie datată.

— La ce mai trebuie să vă uitați? întrebă arhivarul.

— La admiterea lui Kerr. Krista a auzit că Serren l-a recomandat. Ar fi consemnat?

Bărbatul își scoase ochelarii.

— Ar fi. Asta nu e material de expoziție.

— Nu, spuse Krista. Trebuie să facem cererea în nume propriu.

El le explică registrul de consultare. Soles își dădu primul numele; Krista confirmă că solicita accesul împreună cu el. Când registrul fu împins peste birou, semnară amândoi.

Soles așteptă cât timp arhivarul verifică ce le putea arăta. Își ținu mâinile pe genunchi în loc să ofere o explicație pe care nimeni nu i-o ceruse.

Registrul era subțire. Intrarea ocupa doar câteva rânduri: numele lui Kerr, data admiterii, recomandarea lui Serren și aprobarea condiționată de termenii dintr-o anexă numerotată.

Kerr avusese nevoie de mai mult decât de o invitație. Cineva scrisese condiții pentru a-l lăsa să intre, iar Serren își pusese numele pe înțelegere. Orice ar fi discutat oamenii aceia în fața biroului, aici putea exista o urmă scrisă.

— Condiții? întrebă Soles.

— Nu sunt trecute aici.

Arhivarul verifică foile depuse împreună cu registrul, apoi lista din interiorul copertei.

— Anexa nu este în dosarul acesta. Trebuie să solicitați documentele comitetului prin biroul comitetului.

Soles privi dulapul din spatele biroului. Era suficient de aproape încât să ajungă la el în câțiva pași. Nu avea niciun motiv să creadă că foaia lipsă se afla acolo.

— Pot copia referința?

Arhivarul întoarse registrul spre el. Soles notă numărul și data în telefon. Krista le citi înapoi fără să se aplece peste umărul lui; cifrele se potriveau.

Plecară cu fotografia, data ei și referința permisă. Registrul rămase pe birou, cu numele lor în el.

Afară, copii se strigau unii pe alții lângă pod. Soles se opri în afara aleii ca să-i lase să treacă.

— Îi cerem lui Serren anexa, spuse.

— Și îl întrebăm de ce l-a recomandat pe Kerr.

— Crezi că o să ne spună?

Krista mută plicul sub braț.

— Cred că vom ști ce alege să spună. Apoi putem verifica.

Soles îi trimise anchetatorului noile detalii înainte să-l sune pe Maxim. Îi spuse vărului ce găsiseră, unde stătea și când intenționa să plece.

Maxim spuse că ajunge în scurt timp.

Lângă Soles, Krista urmărea un copil ridicând de pe alee o haină scăpată. În pavilion o aștepta lucrul. Soles se auzea adunând încă o listă de întrebări ca s-o țină acolo.

— Poți veni mâine la cină? întrebă. Tu și Varren. Am putea vorbi cu Maxim despre cum să-l abordăm pe Serren.

— Întâi cina?

Ridică privirea din fotografie.

— Da. Întâi cina.

Până vineri seara, Soles mutase fotografia lui Kerr de pe masa din bucătărie pe pervaz. Voia să-i hrănească pe oamenii pe care îi invitase înainte să le ceară să-i rezolve încă o problemă.

Varren acceptase să vină mai devreme și să ajute. Maxim susținuse că ultima ridicare îl putea ține până târziu, lucru pe care Soles îl considera o evaluare neobișnuit de sinceră a interesului lui pentru curățat cartofi.

Krista îi trimise un mesaj întrebând ce să aducă.

Desert, dacă vrei. Restul avem.

Cumpărat sau făcut?

Oricare variantă îți lasă mai puține șanse să te răzgândești.

Ea trimise numele unui magazin și o oră. Soles privi mesajul mai mult decât cereau aranjamentele, apoi lăsă telefonul jos ca să răspundă la ușă.

Varren adusese o pungă cu pâine și o tavă.

Lucky se ridică spre el la poartă. Varren ținu pâinea deasupra capului câinelui.

— Îți amintești de mine sau doar de ambalaj?

— Ambalajul a fost aici mai des, spuse Soles.

Înăuntru, Varren se spălă pe mâini și se uită la legumele pregătite de Soles. Luă cuțitul când Soles încercă să termine cartofii cu mâna bandajată.

— Roșiile, spuse, împingându-i bolul. Pe astea le poți spăla fără să demonstrezi nimic.

Soles protestă din principiu și acceptă roșiile.

Lucrară comod o vreme. Când Varren întrebă ce spusese arhivarul despre anexa lipsă, Soles arătă spre fereastră.

— După. Am promis că întâi mâncăm.

Varren se uită la el, apoi încuviință și se întoarse la tavă.

Să pună masa fu mai greu. Soles întinse mâna după farfuriile de pe raft și luă una în plus. Locul în plus era acolo unde ar fi stat Mary. O putea auzi întrebând de ce pusese pâinea atât de departe de toată lumea, apoi pe Kale spunându-i că se putea ajunge perfect la ea dacă făcea un efort.

Rămase cu mâna pe farfurie.

Varren mută bolul cu roșii din drum ca el s-o poată pune jos. Nu întrebă ce se întâmplase.

Soles puse farfuria înapoi pe raft și trase celelalte scaune în jurul mesei.

— Aici? întrebă Varren, ținând tava fierbinte.

— Acolo vine salata.

— Atunci o țin eu și poți mânca de pe mine.

Soles mută salata.

Krista sosi cu o cutie legată cu sfoară. Lucky își împinse nasul printre barele porții, inspectând-o înainte ca Soles s-o poată lăsa să intre.

— Ai spus că sunt doi.

— Mina îți verifică referințele de pe trepte.

Cățelușa stătea lângă ușă. Krista îi întinse lui Lucky mâna liberă și ridică cutia când el încercă să i-o prezinte și pe cealaltă.

— Desertul e pentru participanții confirmați.

Soles îl luă de la ea. Numele magazinului era tipărit pe capac.

— Voiam să te întreb cât de mult ai muncit la el.

— Am stat la coadă. Nu-mi minimaliza efortul.

El râse și îi arătă unde să-și lase haina. Înăuntru, Varren o salută cu un prosop de bucătărie pe umăr, apoi întrebă dacă adusese și factura pentru fotografii.

— Facturez doar oamenii care s-au certat cu mine.

— O afacere excelentă, spuse Soles.

— Ar fi, dacă ar plăti.

Maxim intră pe ușa din spate în timp ce încercau să găsească loc pentru desert. Cămașa îi avea o pată întunecată la umăr de la o încărcătură pe care o cărase. Umflătura de la nas se retrăsese destul cât s-o atingă fără să se gândească înainte.

Se uită la tavă.

— Bun. Nimeni nu are nevoie de ajutorul meu profesionist.

— Ai intrat când ai auzit cuptorul, spuse Soles.

— Te cunosc de mult. Există semnale.

Se spălă pe mâini, își schimbă cămașa și reveni cu băuturile. Soles îi dădu farfuriile de dus, în loc să invite încă o părere despre sincronizarea lui.

Telefonul lui Maxim sună când luă ultima farfurie. Ascultă, explică faptul că ridicarea fusese finalizată și refuză să se întoarcă după ceva ce nimeni nu trecuse pe foaie. Când închise, Soles îl privi.

— Nu știam că poți spune nu.

— Alt tarif pentru rude. Îmi ești dator de când eram copii.

Când se așezară, Maxim se întoarse spre Krista.

— Maxim. Vărul. Presupun că m-a prezentat drept util.

— Am auzit de declarația pe care a trebuit s-o dai despre portieră.

— Atunci a selectat momentele importante.

Soles lăsă lingura de servit jos.

— El e motivul pentru care am găsit șoferul. Și motivul pentru care sunt aici să mă plâng de el.

Expresia lui Maxim se schimbă înainte să întindă mâna după pâine. Krista luă bolul de la Soles ca el să se poată așeza cum trebuie.

— Lucrați la aceeași firmă? îl întrebă pe Maxim.

— El repară lucruri. Eu îi aduc exemple proaspete.

— În principal același exemplu, spuse Soles. Galben. Foarte gălăgios.

— Consecvența contează într-o afacere.

Varren ceru pâinea înainte ca Maxim să poată explica virtuțile camionului. Maxim îi împinse coșul.

Krista le povesti despre noul aranjament de pe peretele expoziției. Fotografia cu inundația rămăsese. Un sponsor întrebase de ce legenda lui stătea acum în fața unei imagini cu o seră plină de apă.

— Ce i-ai spus? întrebă Soles.

— Că aportul lui ne-a ajutat să arătăm cât de multe a supraviețuit grădina.

Maxim se opri din mestecat.

— Poți face asta și pentru camion?

— Îți trebuie un perete mai mare.

Soles râse destul de tare cât să regrete. Își sprijini mâna pe piept în timp ce Varren mută conversația spre o livrare la care Maxim petrecuse jumătate de dimineață așteptând ca cineva să deschidă o poartă.

Responsabilul rămăsese blocat înăuntru. Ajunsese la birouri pe jos și descoperise că nu avea cheia porții.

— Deci era deja acolo unde încercai tu să duci marfa, spuse Krista.

— Da.

— Și voia să treci și tu prin birouri?

— Cu camionul, spuse Maxim.

Krista se gândi.

— Tocmai demonstrase că traseul funcționa.

Maxim arătă spre ea cu furculița.

— Vezi problema imediat. Acolo n-a văzut-o nimeni.

Timp de câteva minute, fotografia lui Kerr rămase pe pervaz și nimeni nu se uită la ea. Soles dădu salata mai departe, o ascultă pe Krista corectând un detaliu pe care Varren și-l amintea greșit și descoperi că îi era foame.

Când terminară, strânse paharele înainte să ia fotografia.

Când Varren aduse desertul, Krista strânse farfuriile. Soles îi arătă chiuveta și duse paharele goale cu mâna bună.

Sfoara din jurul cutiei cu desert se strânsese într-un nod încăpățânat. Varren încercă să-l desfacă, apoi ceru un cuțit.

— Nu merită, spuse Krista. Am încercat și eu.

— Ai mâncat deja din el?

— Am verificat ce am cumpărat.

Varren tăie sfoara. Maxim își trase farfuria de desert mai aproape.

— Foarte bine. Personal, apreciez controlul calității.

Maxim observă fotografia de pe pervaz.

— Asta e?

Soles o aduse împreună cu data scrisă de arhivar. Krista mută cutia cu desert deoparte. Maxim îl găsi pe Kerr fără ajutor și arătă spre Serren.

— Și ăsta l-a recomandat?

Soles explică intrarea din registru. Krista completă formularea despre anexă și lipsa ei din dosar. Varren lăsă furculița jos.

— Deci au și o arhivă pe care n-o arată oamenilor.

— Au documente pe care noi nu le-am văzut, spuse Krista.

— Nu pare mare diferență.

— Eu am cerut material pentru expoziție. Nu aveau niciun motiv să-mi dea fiecare document al clubului.

Soles verifică numărul anexei în telefon.

— Tot trebuie să fie undeva. Cineva trebuie să verifice dacă acele condiții au fost îndeplinite.

— Poate e la biroul comitetului, răspunse Maxim. Într-un dulap. Nu trebuie să fie o încăpere sub pământ.

— Nu-mi pasă de încăpere. Îmi pasă ce spune despre Kerr.

Își auzi propriul ton. Maxim doar sugerase unde să caute.

— Aș putea merge cu Krista. Vorbim cu Serren, dar aflăm și unde sunt dosarele. Dacă nu știe nimic, măcar plecăm cu mai mult decât o fotografie.

— Să afli unde sunt e una, spuse Krista. Să începi să scotocești prin birouri e alta.

Varren își sprijini antebrațele pe masă.

— Dacă cererea vine prin tine, ar fi mai simplu. Ai deja acces pentru expoziție. Soles poate veni să te ajute.

— Cu o anexă despre admiterea unui membru?

— Nu trebuie să începi cu anexa. Cere câteva dosare pentru expoziție, continuă Varren. Dacă unul ajunge din greșeală pe masă, îl citești. Până verifică ei, ai informația.

— Și când verifică? întrebă Krista.

— Dai o explicație. Ai mai încurcat câte un număr.

Maxim scoase un râs scurt.

— Frumos împărțit. Noi aflăm ce vrem, ea dă explicațiile.

— Ai dreptate, îi spuse Varren Kristei. M-am grăbit.

— Eu nici pe gratis nu-mi încurc propriile numere, spuse ea.

Propunerea îi păruse bună lui Soles până când Maxim arătă al cui nume avea să rămână pe cerere. Krista semnase registrul de consultare. Dacă cineva punea la îndoială o altă cerere, ea avea să fie cea care se explica, în timp ce propria ei muncă încă nu era terminată.

— Nu vreau să te pun în poziția asta, spuse el.

— Atunci spune-ne exact în ce poziție vrei să ne pui, răspunse Maxim. Ca să știm și noi.

Varren începu să spună că nu trebuiau să hotărască totul în seara aceea. Krista întrebă ce intenționa Soles să-i spună lui Serren. Vocile li se suprapuseră. Pe cea din dreapta o auzea limpede; cealaltă se rupea în țiuitul din urechea stângă. Voia o clipă în care să-i poată auzi pe amândoi.

Își apăsă palma pe marginea scaunului.

Pentru o clipă, lemnul păru curbat și neted, încălzit de o mână care se odihnise acolo mult timp. Soles se îndreptă fără să se gândească. Dincolo de vocea Kristei se auzi scârțâitul unei uși grele. Se întoarse spre peretele din stânga, așteptând să intre cineva.

Acolo era dulapul cu farfurii.

— Pe rând, spuse.

Varren se opri cu o mână deasupra mesei. Krista își lăsă întrebarea neterminată, iar Maxim ridică privirea. Soles abia vorbise mai tare decât de obicei. Ușurința cu care o făcuse îl stabiliză. Pentru o clipă, știu exact cum trebuia să continue.

Le ceruse ajutorul. Până atunci, nu făcuse decât să le ofere modalități de a face ce voia el. Decimus trimisese oameni cu un ordin care încăpea pe o singură foaie. Și numele Kristei ar fi încăput pe una.

— Ce v-ar face să vă opriți? întrebă.

Krista își înclină ușor capul.

— Să ne oprim din ce?

— Din a mă ajuta. Ce nu vreți să vă cer?

Maxim își puse paharul jos.

— Nu-mi cere să te acopăr când îmi spui un lucru și faci altul.

— Bine, spuse Soles. Krista?

— Nu-mi folosești numele ca să intri undeva fără ca eu să știu ce faci. Și nu vreau să folosim expoziția ca pretext. Oamenii de acolo tot trebuie să lucreze cu mine după ce pleci tu.

— Varren?

— Nu te duce singur la omul ăsta și nu ne lăsa să aflăm după aceea ce s-a întâmplat.

Soles se întoarse spre Krista.

— Ce îi spunem lui Serren înainte să cerem întâlnirea?

— Cine ești. Că este vorba despre Kerr. Poate ne trimite la biroul comitetului, dar dacă pretindem că suntem acolo pentru altceva, o să pară că eu l-am atras într-o capcană.

— Atunci îi spunem despre Kerr. Că încerc să-i stabilesc legăturile cu clubul și că numele lui Serren apare pe recomandare.

Krista mută fotografia unde o putea vedea toată lumea.

— Cu ce trebuie să plecăm de acolo? întrebă Soles.

— Cu anexa, spuse Varren.

— Dacă ne-o dă, spuse Soles.

Maxim atinse marginea fotografiei cu un deget.

— Eu aș începe cu ultima dată când l-a văzut. Și ce făcea Kerr pentru el.

— Nu știm că făcea ceva, interveni Krista.

— Atunci cum se cunoșteau.

Soles luă o foaie curată din dulap. Scrise trei întrebări pentru Serren: cum îl cunoștea pe Kerr, de ce îl recomandase și când vorbiseră ultima dată. Adăugă numărul anexei.

— Cerem și documentul. Dacă spune că nu-l are, întrebăm cine îl are. Dacă nu vrea să ni-l dea, aflăm de ce aprobare avem nevoie.

— Și dacă te minte? întrebă Varren.

Soles studie foaia. Serren putea minți, dar un răspuns le dădea ceva de verificat.

— Îl las să termine. Nu-i spun de la început tot ce știm.

— Dar nici nu presupunem că tot ce nu ne place e o minciună, adăugă Krista.

— Nu.

Varren reciti întrebările în timp ce Maxim o întrebă pe Krista despre accesul în pavilion. Faptul că se uitaseră într-un registru cu permisiune nu le dădea dreptul să intre într-un birou al comitetului. Soles o lăsă să explice, păstrându-și întrebarea până când termină.

Maxim se ridică și luă sticla goală de apă.

— Mai ai una rece?

— Rămâi.

Cuvântul ieși înainte ca Soles să înțeleagă de ce îl spusese.

Maxim se opri lângă scaun, cu sticla goală în mână.

Krista ridică privirea. Varren își trase mâna de pe hârtie. Bucătăria devenise suficient de tăcută încât Soles să audă apa picurând în chiuveta din dreapta lui.

Se uită la sticlă.

— În frigider, spuse. Scuze. Am crezut că mai aveai ceva de adăugat.

Maxim rămase o clipă unde era, apoi se duse să ia apa.

Soles își slăbi mâna de pe scaun. Lemnul era iar obișnuit, o margine tare cu o așchie pe care voise s-o netezească înainte să agațe mâneca cuiva. Brațul lat și cald al scaunului regelui dispăruse.

Își aminti că voise ca Maxim să rămână. Mai mult decât atât: se așteptase ca vărul lui să aibă nevoie de permisiune ca să plece.

Maxim puse sticla lângă el.

— Ești bine?

— Da.

Soles auzi cât de repede răspunsese.

— Ceva s-a simțit ciudat, adăugă. Atunci.

Maxim aruncă o privire spre Varren, care îi urmărea din partea cealaltă a mesei.

— Pieptul?

— Nu. Încă nu știu.

Krista își mută telefonul în mijlocul mesei.

— Terminăm altă dată?

Soles voia ca seara să continue fără ca nimeni să-l privească așa cum îl priviseră în ambulanță. Dorința era suficient de puternică încât un alt răspuns ușor să devină tentant.

— Putem termina mesajul. Apoi am încheiat cu întrebările pentru seara asta.

Krista citi ciorna cu voce tare, așezată în dreapta lui. Voiau să vorbească cu Serren despre Kerr, recomandare și condițiile atașate admiterii lui. Îl numea pe Soles și spunea că aveau să participe amândoi.

Nicio cerere de expoziție împrumutată. Niciun motiv inventat pentru a trece prin birouri.

— Asta vreau să întreb, spuse Soles.

Krista trimise mesajul. Alegerea se simțea mai puțin satisfăcătoare decât imaginea lui ieșind cu pagina lipsă în mână. În schimb, o lăsa pe ea în stare să-și privească propriul nume de pe cerere fără să trebuiască să i-l explice lui.

Maxim strânse farfuriile de desert. Se opri deasupra cutiei.

— Mai răspunde cineva de asta?

— Ia-l, spuse Krista. Dacă ajunge acasă cu mine, îl termin.

Puse ultima bucată pe un șervețel și o duse la blat.

— O decizie cumpătată, spuse Varren.

— Mă scutesc să mă mai ridic o dată.

Soles râse. De data asta sunetul veni fără ciudata certitudine că toți îl așteptau pe el.

Când Krista își strânse lucrurile, o conduse până la poartă. Maxim rămase în bucătărie cu Varren, certându-se care recipient putea merge în frigider fără să fie golit mai întâi într-un alt recipient.

Afară, strada se răcorise. Krista își puse haina în timp ce Soles ridică zăvorul.

— Ai reușit să mănânci? întrebă el.

— Erai lângă mine.

— Voiam să spun înainte să te pun iar la treabă.

Ea se uită înapoi spre fereastra bucătăriei.

— Da. Pentru o vreme am uitat de ce stabiliserăm întâlnirea.

— Și eu.

Avea pregătită o întrebare despre Serren. În schimb, o întrebă dacă găsise loc pentru legenda fotografiei cu inundația.

— Sub fotografie. Revoluționar, știu.

— Voiam să spun fără să-ți superi sponsorul.

— Acum e menționat în introducere. Mai multe cuvinte, corp mai mic. Toată lumea a supraviețuit.

Zâmbi și promise să-i spună când răspundea Serren. Soles o lăsă să plece fără să-i ceară să-și verifice telefonul înainte.

Înăuntru, ajută la șters paharele în timp ce Varren le spăla. Maxim duse gunoiul afară și se întoarse după bucata de desert pe care o lăsase pe blat.

Soles se opri din șters un pahar.

— Mai devreme. Când am spus să rămâi. De ce ai făcut-o?

Maxim se uită la el.

— Am crezut că am ratat ceva.

— Ce anume?

— Că plecam înainte să trebuiască. Apoi mi-ai spus unde era apa și mi s-a părut prostesc.

Soles puse paharul jos cu grijă.

— N-a fost prostesc.

— Mi-ai cerut să rămân. Am rămas. Ce se întâmplă?

Ar fi putut spune că nimic și să încheie conversația.

— Nu știu destul ca să explic încă. Îți spun când aflu.

Maxim așteptă, apoi făcu semn spre scări.

— Sus, spuse, ridicând bucata înainte ca Soles să poată întreba. Fără expediție.

Se duse în camera de oaspeți, lăsând ușa deschisă pentru Lucky.

Varren opri apa.

— Mai devreme voiai să cauți prin birouri.

— Voiam ceva care să pară mai rapid.

— Și acum?

Soles privi foaia cu întrebări.

— Vreau să aud ce spune Serren înainte să hotărăsc ce ascunde.

Varren încuviință. Își uscă mâinile, apoi mai rămase puțin când Soles îl rugă.

Vorbiră despre piscină. Varren descrise un zgomot pe care începuse să-l verifice; Soles îi explică faptul că era normal, apoi îl puse să-l imite fiindcă prima lui descriere ar fi putut însemna aproape orice. Încă se contraziceau despre sunet când Maxim strigă de sus că pompa era o companie mai bună decât amândoi.

După ce Varren plecă, Soles se așeză din nou la masă.

În încăperea regelui fusese o ușă, în stânga scaunului. În timpul cinei se așteptase să se deschidă. Aici, în același loc, se afla dulapul pictat de Mary, cu balamaua de jos încă puțin strâmbă.

Își puse palma pe scaun. Nu se întâmplă nimic.

Rosti cuvântul încet către încăperea goală.

— Rămâi.

Lucky se opri din lins farfuria pe care Maxim o lăsase la îndemână și se uită la el. Soles aproape râse, apoi puse farfuria în chiuvetă înainte ca patrupedul să poată îmbunătăți dovezile.

Nu avea să-i ceară lui Maxim să se așeze ca să vadă dacă îl putea face să rămână acolo. Regele îl ținuse pe preot fiindcă nu suporta să rămână singur cu ceea ce ordonase. Soles putea să-i ceară vărului să-i țină companie. Nu trebuia să afle dacă putea să-i ceară asta ca pe un ordin.

În dormitor, lăsă o notă în telefon despre ce își amintea: scaunul, ușa, tăcerea și așteptarea ca vărul lui să se supună. Apoi închise ochii.

Copacul se ridica deasupra lui. Lumina curgea slab de-a lungul șanțurilor lui. Dincolo de planta cu frunze late, regele stătea cu o mână ținută jos, acolo unde fusese și a lui Soles.

Soles se apropie, ținând frunzele între ei. Întinse mâna pe lângă ele spre mâneca bărbatului.

Degetele îi trecură prin ea.

Văzuse asta întâmplându-se și cu soldatul. Privirea lui Decimus rămase pe spațiul dincolo de el, așteptând pe cineva care nu era acolo. Soles își coborî mâna. Refuzase să încerce din nou ordinul, dar regele încă nu putea vedea pe cine refuzase Soles să poruncească.