Chapter XV · Sub bancă

Avocatul trase scaunul din fața biroului mai aproape de ușă. Anchetatorul îl privi, dar nu spuse nimic. Îl chemase la nouă; avocatul ajunsese la nouă fără cinci, cu paltonul pe un braț și un dosar atât de subțire încât încăpea sub o palmă.

Pe birou erau copii din registrul de vizitatori al centrului de detenție. Anchetatorul le pusese acolo înainte să intre avocatul. Deasupra era rândul semnat cu o zi înainte ca Kerr să-și schimbe declarația.

— Ai fost să-l vezi de trei ori, spuse anchetatorul.

— Eram avocatul lui.

— De fiecare dată cu altă mașină.

Avocatul se uită la numerele trecute în registru. Nu păru surprins că erau acolo.

— Erau vehicule puse la dispoziția administrației.

— Pot verifica.

— Atunci verificați.

Anchetatorul nu spuse nimic câteva secunde. În încăperea alăturată, un sertar de fișet metalic se deschise și fu trântit la loc cu prea multă forță. Avocatul își mută paltonul de pe un braț pe celălalt.

— Ai venit înainte ca Kerr să-și schimbe declarația, spuse anchetatorul. Apoi a spus că a ucis ca să acopere frauda. Acum avem registrul macaralei, facturile și numele omului care le-a semnat. Frauda a existat. Asta nu face adevărat restul declarației.

— Știu.

Era primul răspuns pe care avocatul îl dăduse fără să încerce să-l întoarcă într-o întrebare. Anchetatorul se uită mai atent la el.

— Ce știi?

Avocatul așeză dosarul subțire pe genunchi. Îl ținu închis.

— Kerr a scris două pagini înainte să moară.

Anchetatorul nu întinse mâna după pix. Îl lăsă să continue.

— Cu mâna lui. Nu sunt declarația pe care ați primit-o.

— Unde sunt?

— Undeva de unde le pot recupera până la prânz.

— Atunci trebuia să începi cu asta.

— Cu asta am început.

Avocatul își coborî privirea spre palton. Degetele îi neteziră tivul, deși nu era nicio cută. Anchetatorul își aminti de același om stând în ușa șefului său cu șase ani în urmă. Îl văzuse doar o clipă atunci. Fusese de ajuns ca să recunoască mai târziu felul în care ceilalți oameni făceau loc când intra undeva.

— Ce vrei? întrebă.

— Imunitate pentru ce am făcut în numele lui Castell. În scris.

Anchetatorul se lăsă pe spate. În camera alăturată, fișetul metalic se închise iar.

— Nu am autoritatea să-ți dau asta singur.

— Ai autoritatea să ceri.

— Și dacă răspunsul e nu?

— Paginile rămân unde sunt.

Avocatul o spusese fără să ridice vocea. Anchetatorul se uită la el, apoi la dosarul de pe genunchi.

— Ce e acolo?

— O copie a unei cereri pe care vreau s-o citiți.

Nu i-o întinse. Anchetatorul văzu că hârtia din dosar îl interesa mai puțin decât ușa întredeschisă spre coridor.

— Kerr e mort, spuse anchetatorul. Când a scris paginile?

— După declarația pe care a dat-o în prezența mea.

— Cum au ajuns la tine?

Avocatul strânse mâna pe coperta dosarului.

— Și asta trebuie să intre în înțelegere. Tot ce vă pot spune despre ele.

Anchetatorul se ridică. Pentru prima dată de când intrase, avocatul întoarse capul repede. Anchetatorul nu merse la ușă; luă un dosar de pe raft și îl puse lângă registru.

— Aștepți răspunsul. Nu vine repede.

— Am timp până la prânz.

— De ce până la prânz?

Avocatul nu răspunse imediat.

— Pentru că după aceea nu mai pot garanta că paginile rămân la mine.

Anchetatorul îl conduse pe coridor. Avocatul își puse paltonul, încheie doar nasturele din mijloc și porni spre scări. Când trecu pe lângă cei doi ofițeri care lucrau la masa de lângă intrare, încetini. Se uită la ei, apoi la peretele din spatele lor. Anchetatorul văzu, dar nu-l opri. Mai întâi avea nevoie de răspunsul la cererea de imunitate. Și de Soles.

Maxim răspunse la telefon cu o mână pe volan. Era într-o curte de marfă, așteptând să i se deschidă un depozit.

— E cu tine? întrebă anchetatorul.

— Soles? Da.

— Veniți la sediu. Avocatul lui Kerr spune că are două pagini scrise de Kerr înainte să moară.

Soles îi luă telefonul din mână lui Maxim. Anchetatorul auzi motorul oprindu-se.

— Le-a adus? întrebă Soles.

— Nu. Vrea imunitate înainte să le predea.

— Știți ce scrie în ele?

— Încă nu.

Soles privi prin parbriz. Poarta depozitului se deschidea încet. Un bărbat le făcu semn să înainteze, apoi lăsă brațul jos când văzu că nu se mișcau.

— Venim acum, spuse Soles.

Îi dădu telefonul înapoi lui Maxim. Maxim ascultă restul spuselor anchetatorului, închise și coborî geamul.

— Azi nu descarc, strigă spre omul de la poartă.

— Nici n-ai intrat.

— De-aia îți spun acum.

Ridică geamul și trase camionul de la intrare. Omul rămase lângă poartă cu mâinile în șolduri.

Soles își sprijini cotul de ușă. Coasta îl deranjase la fiecare groapă de dimineață. Acum uitase de ea.

— Kerr a scris după mărturisire, spuse. După ce a dat vina pe fraudă.

— Asta a spus avocatul?

— Asta a spus anchetatorul că a spus avocatul.

— Sunt doi oameni între noi și paginile alea, spuse Maxim. Hai să nu începem să citim ce încă nu avem.

La semafor, Soles ceru telefonul. O sună întâi pe Tesa. Răspunse după câteva apeluri, cu pași auzindu-se în jurul ei. Soles îi spuse doar ce știau: avocatul pretindea că are paginile, voia imunitate și încă nu le predase.

Tesa tăcu cât îi luă lui Maxim să traverseze intersecția.

— Și anchetatorul ce face?

— Încearcă să obțină înțelegerea.

— Înțeleg.

Nu suna de parcă ar fi înțeles mai puțin. Suna de parcă înțelegea totul.

— Ne vedem acolo, spuse.

Soles închise și căută numărul Kristei. Maxim văzu înainte să apese apelul.

— Îi spui și lui Varren?

— Krista poate trece pe la el mai ușor decât noi.

— N-am întrebat pe cine trimiți.

Soles se uită la el. Maxim ținea ambele mâini pe volan, cu ochii la drum.

— Da, spuse Soles. Îi spunem.

Krista își punea aparatul foto în geantă când sună telefonul. Îl scoase de sub teancul de hârtii aduse de la arhivă și răspunse cu geanta încă deschisă.

Soles repetă vestea. La cuvântul „imunitate”, Krista își luă mâna de pe închizătoarea genții.

— Le-a predat?

— Nu le-a adus. A promis că le aduce până la prânz dacă primește înțelegerea.

— Unde le ține?

— Nu știm.

Prin telefon, Krista auzi semnalizarea camionului. Maxim îi spuse lui Soles că erau la două străzi de sediu.

— Varren știe? întrebă ea.

— Încă nu. Poți să treci pe la el?

Krista se uită la hârtiile de pe masă. Printre ele era copia cererii pentru Cheia Paisprezece, cu semnătura ei adevărată. O ținuse acolo de când o găsise, deși știa pe de rost unde stătea fiecare literă. Varren îi spusese de ce folosise cheia și îi ceruse timp să-i vorbească el însuși lui Soles. Ea promisese să nu-i ia acel timp. Paginile lui Kerr schimbau însă ce urma să afle Soles în ziua aceea; Varren trebuia să știe că veneau.

— Mă duc, spuse.

După ce închise, puse copia în dosarul de lângă fotografii. Lăsă aparatul foto pe masă. Luă doar hârtiile și cheile de la mașină.

Poarta lui Varren era deschisă. Pompa bazinului se auzea în curte, bâzâitul ei neregulat devenind mai puternic câteva secunde, apoi aproape dispărând. Varren stătea lângă scaunul de sub streașină. Avea o trusă de scule deschisă pe masă și încerca să potrivească un șurub în piesa pe care o ținea între degete.

Ridică privirea când o văzu.

— Soles e bine?

Krista se opri la câțiva pași.

— Da. E cu Maxim. Se duc la anchetator.

Varren puse șurubul pe masă. Nu-l lăsă să se rostogolească; așeză piesa lângă el, la marginea trusei.

— Ce s-a întâmplat?

— Avocatul lui Kerr a fost chemat. Spune că are cele două pagini pe care Kerr le-a scris înainte să moară.

Pompa porni din nou, acoperind pentru o clipă zgomotul străzii. Varren așteptă să se liniștească.

— Cele pe care le căutau în celulă?

— Da. Le oferă în schimbul imunității.

Varren se uită la dosarul pe care Krista îl ținea sub braț. Ea îl strânse mai tare ca să nu alunece.

— Le-a dat anchetatorului?

— Nu. Vrea mai întâi înțelegerea. A spus că le aduce până la prânz.

Varren își întoarse capul spre ceasul de sub streașină. Krista îi urmă privirea. Era încă dimineață; chiar dacă avocatul se răzgândea de două ori, era timp să ajungă la sediu.

— Soles știe ce scrie în ele? întrebă Varren.

— Nu. Niciunul dintre noi nu știe.

— Atunci vin și eu.

Închise trusa. Șurubul rămase pe masă lângă piesa în care nu reușise să-l prindă. Varren își luă haina de pe spătarul scaunului și porni spre poartă împreună cu Krista.

— Să te aștept? întrebă ea, arătând spre mașină.

— Du-te înainte. Dacă vine avocatul, Soles n-ar trebui să mă aștepte pe mine ca să le citească.

Krista încuviință. Varren îi ținu poarta în timp ce ieșea, apoi se opri cu mâna pe lemn.

— Ai făcut bine că mi-ai spus.

— Știam că ai vrea să știi.

Nu mai adăugă nimic. Împinse poarta după ea și o lăsă întredeschisă.

Krista porni mașina. La capătul străzii așteptă să treacă un biciclist și se uită în oglindă. Varren ieșise din curte cu haina pe un braț. Mergea repede în direcția opusă sediului. Biciclistul trecu prin fața ei, iar până când Krista putu porni, Varren dispăruse deja după colț.

Avocatul se opri în fața clădirii și îl sună pe anchetator înainte să urce.

Ora pe care i-o dăduse se apropia. O alesese singur, ca răspunsul să nu poată fi amânat la nesfârșit. După vizita de dimineață, îi era tot mai greu să creadă că paginile aveau să rămână ascunse.

— Sunt la birou.

— Am răspunsul la cererea ta. Vino cu paginile și discutăm documentul.

Avocatul ridică privirea spre ferestrele de la etajul al doilea.

— Trimiteți pe cineva să mă escorteze.

— Vin doi ofițeri.

— Trimiteți-i și pe Soles și Maxim.

De data asta, anchetatorul nu răspunse imediat.

— Ești sigur că îi vrei acolo?

— Sunt sigur că o ușă încuiată nu mă ajută.

Soles și Maxim ajunseră înaintea celor doi ofițeri. Lăsaseră camionul pe strada îngustă din fața clădirii, blocând jumătate din intrare. Maxim coborî, se uită la ferestrele de sus, apoi la avocatul care îi aștepta sub firmă.

— Unde sunt paginile? întrebă Soles.

— În biroul meu.

— Și până acum?

Avocatul făcu semn spre ușă.

— N-am vrut să intru singur să le iau.

Maxim trecu pe lângă el și deschise ușa clădirii. Înăuntru era o scară cu balustradă de fier, două plante în ghiveci uscate și femeia de la recepție, care se ridică atunci când îi văzu. Avocatul îi spuse să aștepte afară până se întorceau. Femeia își luă haina de pe spătarul scaunului și ieși fără să întrebe de ce.

Cei doi ofițeri sosiră când ei urcau primele trepte. Maxim le ceru să rămână jos, lângă intrare.

— Dacă iese cineva, spuse unul dintre ei, îl oprim.

— Da, spuse Maxim. Uitați-vă și pe unde iese.

Ofițerul îl privi o clipă, apoi își mută ochii spre pereții casei.

Sus, avocatul descuie biroul și se dădu la o parte. Maxim rămase în prag.

Soles intră primul. Coasta și palma îl dureau când respira prea adânc, așa că încercă să respire superficial. Fereastra era închisă. Dulapul de lângă ea stătea exact unde fusese, dar într-un colț, acolo unde piciorul lui apăsa în covor, podeaua scârțâi fără ca nimeni s-o atingă.

Ridică o mână.

Avocatul rămase între ei, cu cheia sertarului strânsă în pumn. Biroul era îngust: ușa în spatele lui Maxim, biroul de lucru de-a curmezișul încăperii, fereastra dincolo de el, dulapul înalt lângă fereastră. Sub fereastră, la o înălțime de om sub pervaz, era acoperișul jos al unei magazii într-o curte îngustă din spate, tablă pusă peste o grindă veche care intra în zid. Capătul grinzii care ieșea dincolo de magazie era întunecat și părea moale, de parcă ploaia îl mâncase ani întregi.

Soles notă capătul putred, apoi spațiul de lângă dulap.

Nu vedea nimic acolo. Dar simțea presiune în perete, ca un om de cealaltă parte a unei uși care își mută greutatea înainte să intre.

— Sertarul, spuse. Repede! Nu stați lângă pereți.

Avocatul ocoli biroul. Descui sertarul de jos și scoase un plic gros, îndoit la un capăt. În aceeași clipă, un braț ieși din peretele de lângă dulap, iar mâna îl apucă pe avocat de guler și îl smuci înapoi spre tencuială.

Avocatul prinse plicul la piept cu antebrațul și se lăsă dus de smucitură, cu călcâiele alunecând pe covor.

Soles trecuse deja peste colțul biroului. Apucă încheietura de la gulerul avocatului. Sub degete simți un șnur vechi, plin de noduri. Nu trase omul afară. Îl trase pe avocat din strânsoare, cu călcâiul sprijinit în piciorul biroului, până când degetele se deschiseră și avocatul se împletici spre fereastră.

Brațul se retrase în perete.

Soles rămase nemișcat în mijlocul covorului, departe de orice perete, și ascultă cu tălpile.

Unde.

Presiunea se deplasă prin spatele tencuielii spre colțul de lângă ușă, apoi se opri. Soles se întoarse spre ea cu o clipă înainte ca Vânătorul să iasă acolo întreg, scuturând de pe mâneci un praf care nu exista.

Vânătorul nu se uită la avocat. Se uită la haina lui Soles, peste coaste, acolo unde era lama.

— Nu o scoate, spuse Maxim din prag.

Soles nici nu avea de gând. Asta urmăreau toți. Voiau lama în mâna lui și mâna lui în necaz.

Vânătorul veni spre el peste covor, cu palmele goale, țintind jos, spre coastă. Soles întoarse coasta și luă lovitura pe antebraț. O lăsă să-l împingă înapoi spre birou: lemn între el și fereastră, nicio tencuială la îndemâna omului. Vânătorul îl urmă. Greutatea i se așeză pe călcâiul din spate înaintea următoarei lovituri, așa cum făceau mereu. Soles o simți prin scândurile podelei.

Nu lovi. Luă următoarea împingere și îi adăugă forță, cu palma stângă întinsă pe umărul Vânătorului, trimițându-l mai departe în direcția în care se mișca deja. Cusăturile palmei se rupseră, una, două, iar sub pansament se răspândi căldura. Șoldul Vânătorului lovi marginea biroului și, pentru o clipă, omul rămase îndoit peste lemn, cu numai aer și mobilier în jur.

Soles întinse mâna după scaunul din spatele biroului. Vânătorul îi prinse haina și îl trase în lemn. Degetele alunecară sub haină și agățară cureaua de piele de peste coaste.

Soles lovi mâna cu palma lui ruptă. Durerea îi deschise degetele. Vânătorul trase cureaua mai strâns, lipind lama învelită de pieptul lui Soles, și își strecură degetul mare sub nod.

Vrea s-o scoată. Vrea să mă facă să întind mâna după ea.

Soles își ținu mâna dreaptă pe scaun. Îl împinse între ei, dar un picior se agăță de birou. Degetul mare al Vânătorului ridică marginea pielii.

Soles răsturnă scaunul pe o parte și îl împinse din nou înainte. De data asta picioarele îl prinseră pe Vânător sub brâu. Mâna părăsi cureaua ca să oprească scaunul. Soles se retrase cu lemnul între ei, cu mâna dreaptă goală tremurând deasupra spătarului.

— Fereastra, îi spuse avocatului, fără să întoarcă capul.

În prag, Maxim stătea cu spatele la toate astea.

Îl văzuse pe al doilea om la capătul coridorului, lângă scări, și îl recunoscuse cu greu, ca pe un om dintr-o fotografie făcută în lumină proastă. Sub mal, în lumina felinarelor, lângă placă. La intrarea în tunel, cu apa curgându-i peste pantofi. Cele două imagini se suprapuneau și nu se așezau.

— Ăsta e cel care a ținut-o pe Tesa, spuse.

Omul porni pe coridor spre ei.

Maxim trânti ușa. Mâna omului trecu prin lemn înainte să prindă zăvorul, ca și cum ușa ar fi fost apă, și îl apucă pe Maxim de mânecă, deasupra încheieturii.

Maxim își sprijini un picior în toc. Smucitura îi trase mâna prin ușă, apoi antebrațul. Văzu lemnul acolo unde trebuia să-i fie brațul, cu cotul aproape lipit de el, și încetă să mai încerce să tragă înapoi.

Încheietura îi era încă în mânecă. Omul ținea și materialul, și pe el.

Maxim își îndoi genunchii și începu să-și scoată brațul înapoi prin haină, ținând umărul pe loc. Mâneca se strânse în jurul cotului. Pentru o clipă nu mai putu înainta. Își imagină mâna rămasă de cealaltă parte când omul îi dădea drumul.

Trase mai tare. Articulațiile îi zgâriară căptușeala; vârfurile degetelor trecură de lemn, apoi manșeta. Rupse mâneca goală din cusătură și își aruncă umărul eliberat în ușă. Mâna era încă acolo. O strânse în pumn înainte să aibă încredere în ea că poate ajuta să țină ușa.

Ușa nu avea să-l țină. Maxim își aminti scările, dulapul de sub ele, ofițerii de jos. Fețele se îngrămădiră peste imagini, mai multe decât voia, dar palierul îi dădu un singur lucru folositor.

Singurul loc de pe partea asta a biroului unde un om putea sta în spatele peretelui era palierul.

Se îndepărtă de ușă, spre fereastră.

Tencuiala de lângă toc se umflă, crăpă într-o linie lungă, iar al doilea om ieși exact acolo unde stătuse Maxim, într-o cădere de praf alb care îi acoperi spatele lui Maxim. Omul se uită la locul gol din fața lui, surprins, pentru o jumătate de secundă.

Maxim apucă al doilea scaun de lângă ușă și îi împinse picioarele în genunchi.

În spatele lor, avocatul descoperi că fereastra fusese vopsită și se lipise. Își izbi cotul prin geam, întinse mâna după închizătoarea exterioară și își tăie marginea mâinii drepte în sticlă. Fereastra se deschise spre afară.

— Nu e scară, spuse.

— E un acoperiș, spuse Soles. Sub pervaz. Nu călca pe capătul grinzii. E putred.

Cineva alerga pe scări. Ofițerul cu nasul spart apăru în prag cu bastonul scos, văzu un om ieșit pe jumătate din perete și pe Maxim cu un scaun și se opri. Al doilea Vânător se scufunda deja înapoi în tencuială, lateral, cum intră un înotător sub apă.

— Îndepărtează-te de peretele ăla! îi strigă Maxim. Coboară. Ne aștepți lângă camion.

Ofițerul se uită la tencuiala care se mișca. Plecă.

Soles se coborî primul peste pervaz. Coasta îl opri la jumătate și, pentru o clipă, rămase atârnat în coate, fără să poată nici inspira, nici expira. Apoi se lăsă pe tabla acoperișului, pe capătul de lângă clădire, unde grinda intra în zid. Tabla bubui. Grinda ținu.

Avocatul ieși cu plicul încheiat sub palton, iar Soles îl prinse de brațul bun și îl coborî pe partea solidă, lângă el.

În birou, omul cu șnurul cu noduri ocolise masa. Maxim îl întâmpină cu scaunul, cu picioarele înainte, și se retrase spre fereastră pas cu pas, cum ar fi băgat cu spatele un camion într-o curte îngustă, fără să se uite, fiindcă știa deja.

— Maxim! strigă Soles.

Maxim aruncă scaunul, se întoarse și trecu peste pervaz.

Maxim ateriză acolo unde era mâna lui Soles, iar tabla bubui sub toți trei, iar grinda gemu pe toată lungimea și ținu.

Omul cu șnurul nu urcă după ei. Ieși din peretele de sub pervaz, cum ieșeau mereu, și sări pe acoperiș ca să le taie drumul spre curte.

Ateriză pe capătul îndepărtat al grinzii.

Lemnul putred cedă cu un trosnet moale, umed. Tabla se îndoi în două sub el, iar omul căzu prin ea în întunericul magaziei, într-un zgomot de lăzi și cutii.

Nimeni nu se opri să se uite.

Soles coborî de pe marginea acoperișului pe lăzile stivuite, apoi pe tomberon, apoi în curte, cu avocatul între el și Maxim. Poarta spre strada laterală era zăvorâtă pe interior. Maxim trase zăvorul. Camionul era unde îl lăsaseră, de-a curmezișul pe jumătate din intrare, cu ambii ofițeri lângă el acum. Cel cu nasul spart le făcea semn să vină.

În spatele lor, în magazie, ceva împinse de dedesubt tabla îndoită.

Erau în camion înainte să iasă.

La sediu, anchetatorul îi aștepta în fața biroului. Se uită întâi la plic, apoi la Soles, care ținea o mână apăsată sub coaste. Maxim rămase lângă ușă, frecând urma roșie de deasupra încheieturii. Degetele încă se mișcau când le cerea. Fețele bărbaților de pe coridor continuau să se suprapună în mintea lui, deși nu mai voia să le vadă.

Avocatul scoase plicul de sub palton.

— Înțelegerea, spuse.

Anchetatorul îi arătă documentul de pe birou. Avocatul îl citi în picioare, cu o mână sprijinită de lemn. Semnă. Abia după aceea deschise plicul și scoase cele două pagini scrise de Kerr, împăturite împreună. Le puse în fața anchetatorului.

Anchetatorul notă ora predării înainte să le citească.

Puse pixul lângă registru și trase paginile spre el. Tot nu începu să citească. Dincolo de birou, avocatul își ținea mâna dreaptă apăsată pe palton, ascunzând o tăietură care lăsase sânge pe manșetă.

— Rămâi până văd ce mi-ai adus, spuse anchetatorul.

— Am semnat înțelegerea.

— Iar eu am primit două pagini. Acum verificăm dacă sunt paginile despre care vorbeai.

Avocatul se uită spre ușă. Oameni se mișcau pe coridor; se auzeau pași, o voce cerând un dosar, telefonul de la masa ofițerilor. Rămase.

Soles își luă mâna de sub coaste când anchetatorul se uită la el. Nu-l păcăli. Nici Soles nu încercase prea tare.

— Vine cineva să se uite la toți trei, spuse anchetatorul. Avocatul, tu și Maxim.

— Eu n-am nimic, spuse Maxim.

— Atunci omul ăla va avea mai puțin de lucru.

Maxim voia să răspundă. Se opri fiindcă, pentru o clipă, nu mai putea spune dacă ofițerul care trecea pe coridor era cel care urcase după ei pe scări sau cel care păzise intrarea. Le știa amândurora fețele. Vedea limpede nasul spart al unuia, pata palidă din sprânceana celuilalt, locul unde stătuse fiecare pe treptele clădirii avocatului. Cu cât încerca mai mult să-i pună în ordine, cu atât îi veneau în minte alte fețe. Își fixă ochii pe mânerul ușii și îi ținu acolo până se închise ușa.

Anchetatorul desfăcu cele două pagini și le întinse pe birou, ferindu-le de urma de apă lăsată de un pahar.

Avocatul se apropie.

— Acestea sunt cele două, spuse.

— Te întreb după ce le citesc.

Tesa bătu la ușă. Intră înainte ca anchetatorul să răspundă, ținând brațul în ghips lipit de corp. Se uită la Soles, apoi la Maxim. Un praf alb îi acoperea lui Maxim un umăr și spatele hainei.

— Ați fost la biroul lui, spuse.

— Ne-a invitat, răspunse Maxim.

Tesa îl văzu pe avocat și paginile întinse pe birou. Înțelese cât de multe se întâmplaseră între telefonul lui Soles și sosirea ei fără să mai pună nicio întrebare. Atinge ușor brațul lui Maxim cu mâna bună ca să vadă dacă îl doare, apoi se duse la Soles.

— Coasta?

— Tot acolo.

— Nu asta te-am întrebat.

Soles încercă să tragă aer adânc și renunță la jumătate. Tesa îi văzu fața înainte să poată zâmbi.

— Se uită cineva la tine după ce terminăm aici, spuse.

Avocatul se mișcă spre ușă. Tesa îi făcu loc, dar el nu trecu. Se oprise lângă înțelegerea semnată, aflată în colțul biroului.

— Asta e? întrebă ea.

Anchetatorul se uită la document.

— Da.

— Paginile sunt la dumneavoastră.

— Da.

— Iar el pleacă.

Nimeni nu răspunse imediat. Avocatul își trase paltonul mai strâns peste tăietura de la mână. Tesa se uită la omul care intrase cândva în biroul șefului anchetatorului și lăsase în urmă declarația fratelui ei, clasată. Voia să simtă ceva văzându-l rănit. Tot ce avea era oboseala din braț și dorința ca paginile de pe birou să spună adevărul.

— Aveți întrebări pentru mine, îi spuse avocatul anchetatorului. Le puteți pune după ce verificați scrisul.

— O să le pun.

— Atunci aștept afară.

Anchetatorul chemă un ofițer și îi ceru să-l ducă pe avocat în camera alăturată. Puteau să-i vadă mâna acolo și să rămână cu el până când anchetatorul termina de citit. Avocatul plecă fără să se mai uite la pagini. Tesa îi urmă pașii pe coridor. Nici acum nu mergea ca un om grăbit.

Când ușa se închise, anchetatorul scoase din dosar ultima declarație semnată de Kerr. O puse lângă cele două pagini. Soles nu văzuse niciodată semnătura. Când anchetatorul îi citise povestea fraudei, ținuse dosarul întors de la el.

— E scrisul lui? întrebă.

— Așa pare. Vreau să fie verificat, dar putem citi ce a lăsat aici.

Anchetatorul trase prima pagină mai aproape. Kerr scrisese înghesuit, rândurile coborând spre margine. Pe a doua pagină apăsase mai tare. Urmele unor litere se simțeau prin hârtie. Anchetatorul citi începutul în tăcere, apoi ridică privirea spre Soles.

— Poți ieși până termin.

Soles se uită la pagini.

— Pentru că sunt părinții mei?

— Pentru că nici eu n-am citit tot. Nu știu ce e pe pagina a doua.

Soles trase spre el scaunul din fața biroului. Se așeză cu grijă, întorcând spătarul într-o parte ca să nu-i apese coasta.

— O citesc aici.

Maxim rămase în picioare lângă el. Tesa se duse la fereastră și se întoarse. Nu era nicăieri în încăpere unde să poată sta fără să vadă paginile. Se sprijini de fișet și așteptă.

Anchetatorul îi dădu lui Soles prima pagină. Nu-i arătă de unde să înceapă.

Kerr scrisese după ce își schimbase declarația. La început nu explica de ce spusese altceva. Se întorcea la noaptea în care muriseră Kale și Mary, la lucrurile pe care le făcuse și la cele pe care i se poruncise să le facă. Frauda din port existase, dar nu pentru asta fusese trimis la casa lor.

Soles citi paragraful din nou. Hârtia îi tremura ușor în mâini. O coborî pe birou fără să-i dea drumul.

— Castell a spus că nu el a ordonat asta, spuse Maxim încet.

— A spus, răspunse anchetatorul.

Nu adăugă că nu-l crezuseră. Fuseseră destui oameni în încăpere când Castell spusese asta, iar Soles își amintea fiecare răspuns primit atunci.

Mai jos, Kerr îl descria pe omul care îl angajase: slab, cu fața îngustă, păr castaniu, sprâncene drepte. Soles citi rândul din nou. Îi veni în minte chipul lui Varren. Trăsăturile se potriveau; încă putea spera că se potriveau și altcuiva. Nu era niciun nume scris acolo. Anchetatorul scoase o foaie albă din dosar și notă că descrierea trebuia comparată cu persoanele pe care le puteau identifica. Soles se opri la sfârșitul paragrafului și privi o clipă spațiul alb de după, de parcă numele ar fi trebuit să urmeze acolo.

— Nu l-a întrebat? spuse.

— Nu scrie că ar fi întrebat, răspunse anchetatorul.

Soles trecu la rândurile următoare. Maxim se aplecă puțin mai aproape, dar nu cât să citească peste umărul lui. Era mai ușor să se uite la hârtie decât la fețele tuturor.

Kerr ajunse la băiat. Scrisul se înghesuia din nou. Soles își aminti curtea așa cum o văzuse de pe alee, nu cum arăta în fotografiile Kristei: poarta deschisă, lumina deasupra ușii din spate, omul de lângă ușa bucătăriei cu pistolul ținut pe lângă coapsă. Își aminti cum zăcuse pe pavaj așteptând al doilea foc. Nu venise.

Pe pagină, Kerr scrisese că trăsese de frică. Băiatul nu trebuia atins.

Soles ridică privirea.

— Știa că sunt acolo?

— Nu înainte să te vadă, spuse anchetatorul. Cel puțin asta scrie aici.

Soles citi din nou rândul. Își dădu seama că apăsa hârtia cu degetul mare și își trase mâna. Netezi foaia pe birou, din centru spre margine, până dispăru cuta pe care o făcuse.

— Dacă i se spusese să nu mă atingă, de ce avea pistolul pregătit? întrebă.

— Asta e o întrebare pentru avocat, spuse anchetatorul. Kerr a scris doar de ce a tras.

— De frică.

Tesa se desprinse de fișet. Era pe punctul să spună ceva, dar Soles luase deja a doua pagină. O întoarse cu scrisul în sus și continuă să citească. Nu mai era mult text. Ultimele rânduri fuseseră tăiate într-un loc, apoi reluate dedesubt.

Anchetatorul lăsă pixul jos. Maxim văzu că Tesa se oprise lângă fereastră, cu mâna bună strânsă pe marginea ghipsului. Nimeni nu se mișcă să-i ceară lui Soles pagina.

În partea de jos, Kerr scrisese cuvintele pe care și le amintea din ordinul primit:

Băiatul trebuie să ajungă după. Nu trebuie să fie singur când îi găsește.

Krista intră în sediu cu dosarul sub braț și îl găsi pe Maxim pe banca de pe coridor. O mânecă îi era ruptă la umăr. O dungă de praf alb îi rămăsese pe cealaltă mânecă, de la cot până la încheietură.

— Unde e Soles?

Maxim arătă spre ușa biroului. Krista făcu un pas, apoi se opri.

— Ce-ai pățit?

— Ne-am dus să luăm niște hârtii.

Încercă să-i zâmbească. Îi ieși doar jumătate. Tesa ieși din birou, închise ușa în urma ei și rămase cu o mână pe mâner.

— Le-au adus, spuse.

Krista slăbi strânsoarea pe dosar.

— Și?

Tesa se uită spre capătul coridorului, unde un ofițer vorbea la telefon.

— L-ai văzut pe Varren?

— Da. I-am spus înainte să vin.

— Ce i-ai spus?

Krista se uită la ușa închisă.

— Ce mi-a spus Soles. Că avocatul avea paginile și le dădea pentru imunitate.

Tesa se dădu la o parte când se deschise ușa. Soles ieși cu haina desfăcută. Cineva îi prinsese un pansament proaspăt peste palmă, dar manșeta era încă pătată. Se opri în fața Kristei.

— Știe că le-am primit?

Ea clătină din cap.

— Când am plecat de la el, nu le aveați.

— Ai vorbit cu el de atunci?

— Nu.

Soles încuviință. Își sprijini umărul de perete, foarte încet.

— Nu-l suna încă.

Krista îl privi fără să răspundă. În dimineața aceea, Varren întrebase dacă Soles era bine înainte să știe de ce venise ea. Pusese șurubul pe masă ca s-o asculte. Încă îl vedea acolo, lângă trusa de scule.

— Ce scrie, Soles?

El se uită spre ușa anchetatorului.

— Kerr avea ordin să nu mă atingă. Trebuia să ajung după ce termina el. Și nu trebuia să fiu singur când îi găseam.

Krista coborî dosarul. Colțul îi lovi genunchiul.

— Când te-ai trezit, Varren era acolo.

— Da.

Maxim ridică privirea spre ei. Tesa nu se mișcă de lângă ușă.

— Nu e tot, spuse Soles. E și o descriere. Fără nume.

Krista se uită la Tesa. O văzu deschizând gura, apoi închizând-o. Recunoscu mișcarea. Amândouă amânaseră alegerea asta, iar acum nu o mai puteau amâna.

— Soles, spuse Tesa. La placă, a fost Varren.

El întoarse capul.

— Ce?

— El a ținut-o. Cât timp ai scos-o pe Krista.

Soles rămase cu umărul sprijinit de perete.

— Ai spus…

Se opri.

— N-am spus eu, spuse ea. Tu ai crezut. Eu te-am lăsat.

Un bărbat care ducea un teanc de dosare trecu pe coridor. Maxim își împreună mâinile între genunchi și îl lăsă să treacă fără să-i urmărească fața.

— Știai de atunci? întrebă Soles.

— Da.

— De atunci.

Tesa încuviință.

— Când ai venit după mine pe chei, continuă el, știai.

— Da.

— Când ți-am mulțumit.

— Știam.

Soles își desprinse umărul de perete. Durerea îl opri înainte să se poată îndrepta de tot. Krista făcu un pas spre el, dar el ridică mâna bună.

— Și tu?

— Eu am aflat mai târziu, spuse ea. Când am găsit intrările de noapte făcute pe numele meu. Amândouă am vorbit cu el.

— Despre ce?

Krista îi povesti întâi despre cheie. Cererea strecurată printre actele expoziției, semnătura ei, nopțile în care Varren mersese la apa caldă. Îi spuse că Varren purta ceva asemănător cu ce purta Soles și că acolo găsea liniște. Când ajunse la placă, Tesa preluă. Varren confirmase că el fusese cel care o ținuse. Le ceruse să-l lase să-i spună singur lui Soles.

— Și l-ați lăsat, spuse Soles.

— Da, răspunse Krista.

— Cât timp?

Niciuna nu răspunse.

Soles se uită la Tesa.

— L-am auzit.

Ea ridică ochii.

— Atunci. A spus: „Du-te. O țin eu.” L-am auzit și mi-am spus că ne acoperea. Că tu erai la ușă.

— M-ar fi ajutat dacă mi-ai fi spus că mă înșel.

Tesa își coborî mâna de pe ghips.

— Știu.

— Acum știi.

Ea primi cuvintele fără să se apere. Degetele Kristei amorțiseră pe marginea dosarului. Îl citise pe Varren. Se uitase la el cu răbdare, folosind ce învățase de la omul care își câștigase pâinea din mâinile altora, și fusese sigură că vede adevărul.

— Nu mințea despre apă, spuse.

Soles se uită la ea. Krista auzi cum sunau cuvintele și clătină din cap înainte ca el să răspundă.

— Nu încerc să-l apăr. Eu… l-am urmărit când ne-a spus de ce intra noaptea. Când a spus că a ținut placa. Era adevărat.

În curte, Varren se uitase la ceas abia după ce aflase că paginile nu fuseseră predate. Nu înainte. Krista își amintea ordinea exact și asta o durea.

— Am citit adevărul, spuse. Doar că am pus întrebarea greșită.

Soles nu răspunse. Maxim se ridică de pe bancă mai greu decât se așezase.

— Unde e acum? o întrebă pe Krista.

— A spus că vine aici.

— A plecat când ai plecat și tu? întrebă Maxim.

— L-am văzut ieșind din curte. A luat-o în cealaltă direcție.

— Mă duc la el.

— Vin cu tine, spuse Maxim.

Tesa se desprinse de ușă.

— Soles…

— Nu mă duc acolo să-l lovesc.

Cuvintele ieșiră mai aspru decât voise. Se uită la ea, apoi își coborî glasul.

— Vreau să văd dacă e acasă.

— Anchetatorul trebuie să știe ce ne-a spus, spuse Krista.

Soles se uită la dosarul pe care ea încă îl ținea.

— Spune-i.

Se întoarse spre birou și bătu o dată. Când anchetatorul deschise ușa, Soles îi spuse unde mergeau. Numele lui Varren suna straniu în încăperea plină de dosare.

Anchetatorul îl opri o clipă în prag.

— Ai citit o descriere și un ordin. Asta e tot ce avem deocamdată.

— Știu.

— Dacă e acolo, mă suni.

Soles dădu din cap. Anchetatorul se uită la Maxim, care dădu și el din cap.

La ieșire, Tesa îi ajunse din urmă.

— După ce vorbiți cu el, venim și noi.

Soles ținu ușa până trecu Maxim. Nu-i spuse Tesei să nu vină. Nici nu se întoarse spre ea.

În camion, Maxim coborî parasolarul, deși soarele nu-i bătea în ochi. Avea nevoie de o bucată de drum fără chipuri.

Soles observă.

— Încă le vezi?

Maxim dădu din cap.

— Pe care?

— Pe toate.

Soles își întoarse privirea spre parbriz.

— Trage pe dreapta dacă nu poți conduce.

— Pot.

După câteva clipe, Maxim adăugă:

— Dacă nu mai pot, opresc.

Era răspunsul pe care îl ceruse Soles și pe care, odinioară, Maxim l-ar fi transformat într-o glumă. Îl lăsă așa.

— Nu trebuie să hotărăști chiar acum ce crezi despre el, spuse.

— N-am hotărât.

— Bine.

— A fost în casa noastră după înmormântare.

Maxim nu răspunse.

— Și la dulapul lui tata, continuă Soles. Tot încercam să-mi dau seama cine fusese acolo înaintea mea.

— Ai întrebat.

— Da.

Soles se uită la mâna bandajată, așezată pe genunchi. În minte văzu dulapul gol, raftul și locul rămas după lucrurile luate din el. Și din amintire lipsea ceva. Știa că odată se oprise asupra unui lucru anume. Nu mai știa ce fusese.

Încercă să se apropie de gând și nu găsi nimic dincolo de el.

Maxim opri camionul la câteva case de poarta lui Varren. Coborâră amândoi. Soles porni primul.

Poarta era întredeschisă.

— Varren?

Nu răspunse nimeni. Pompa bazinului zumzăia sub piatra de la margine. Pe masa de sub streașină erau trusa de scule, o piesă mică și un șurub. Scaunul era gol.

Maxim bătu de două ori la ușa casei, apoi ocoli să se uite în spate. Soles rămase lângă bazin.

Cunoștea locul înainte să se uite la el. Sub piatră treceau țevile montate de el. Știa unde se întâlneau, unde făcuse îmbinarea pe care Varren îl pusese s-o verifice de două ori și care dală putea fi ridicată fără să le miște pe celelalte. Lucrase aici cu mâinile lui.

Banca stătea lipită de marginea bazinului. Soles își puse palma bună pe spătar.

Își aminti de câte ori ridicase Varren banca să verifice dacă apăruse apă dedesubt. Avea acces la locul acela fără să fie nevoit să explice nimănui ce căuta. Soles se gândi la lucrurile luate din dulapul tatălui său. Tot nu știa ce spera să găsească; hotărî să caute.

Maxim se întoarse.

— Nu e în spate. Ușa e încuiată.

Soles își coborî mâna de pe spătar spre capătul băncii. Sub greutatea ei recunoscu îmbinarea pe care o făcuse.

— Ce cauți? întrebă Maxim.

— Accesul la țevi.

Maxim se uită la bazin.

— Sub bancă?

— Eu l-am făcut.

Soles se lăsă într-un genunchi și regretă imediat. Rămase nemișcat până trecu junghiul, apoi își strecură degetele sub marginea lemnului. Găsi adâncitura de unde putea apuca capacul.

Maxim îl prinse de braț.

— Arată-mi.

Soles îi arătă de unde să ridice și unde să țină. Banca se desprinse de piatră cu un zgomot scurt. Maxim o sprijini de perete, iar Soles ridică trapa de acces.

Înăuntru era uscat. Lângă țevi, pe piatră, departe de îmbinări, zăcea un caiet mic.

Soles nu-l ridică imediat.

Copertă închisă la culoare, marginile paginilor îndoite de folosire. Nu-i veni în minte niciun loc în care să-l fi văzut înainte. Golul rămase gol.

— Ăsta e? întrebă Maxim.

— Nu știu.

Soles îl scoase și îl deschise pe bancă.

Recunoscu scrisul.

Se aplecă asupra primei pagini. Ture, ore, note scurte scrise oriunde rămăsese loc. Tatăl lui apăsa mai tare pe cifre decât pe litere. Soles își plimbă un deget pe marginea hârtiei, fără să atingă cerneala.

— E al tatei.

Maxim se lăsă pe vine lângă el.

Soles întoarse paginile încet. Găsi zile în care Kale lucrase, zile în care schimbase ture și una marcată doar „Liber”. Dedesubt era o notă de câteva rânduri.

Varren, clientul lui S., a venit să mă caute în port. A întrebat de ture. I-am spus.

Soles o citi din nou, apoi întoarse caietul spre Maxim.

Maxim citi. Nu spuse nimic.

Pompa se opri. Soles se uită la banca ridicată, la locul uscat de lângă țevi și la masa pe care Varren lăsase șurubul.

Caietul fusese aici.

În timp ce Soles căuta, în timp ce uita ce căuta, în timp ce Varren îl asculta vorbind despre dulapul gol, caietul fusese aici.

Maxim o sună pe Tesa și îi spuse unde erau.

— Sunt aproape, spuse după ce închise.

Soles închise caietul și i-l întinse.

— Ține-l tu.

Maxim îl puse în buzunarul interior al hainei. Când se aplecă să pună la loc capacul trapei, Soles îl prinse de braț.

Ceva se schimbase în peretele de lângă poartă. Soles simți presiunea înainte să o localizeze. O altă greutate venea prin casă.

— Lasă banca, spuse.

Maxim se îndreptă lângă trapa deschisă. La poartă se auzi un motor, apoi vocea Kristei.

— Nu intrați! strigă Soles.

Bărbatul ieși din perete înainte ca Soles să termine. Haina îi era dungată de rugină de pe acoperișul șopronului. Se repezi spre Soles, ocolindu-l pe Maxim fără să se uite la el.

Soles făcu un pas înapoi. Călcâiul îi atinse marginea trapei deschise. Își mută greutatea și primi lovitura pe braț, prea aproape de coastă. Aerul îi ieși din piept. Bărbatul îl apucă de haină, iar Soles scoase lama.

Lama apăru între ei. Vânătorul își schimbă imediat priza: îi dădu drumul hainei și îl apucă pe Soles de încheietură.

Maxim îl lovi din lateral. Bărbatul se clătină, dar nu-i dădu drumul lui Soles. Al doilea ieși din peretele casei și îl lovi pe Maxim în spatele genunchiului. Maxim căzu lângă bancă, cu glezna răsucindu-se sub el.

Tesa intră pe poartă și lovi înainte ca al doilea bărbat să se poată întoarce. Pumnul ei îl prinse sub ureche. Bărbatul se izbi de masă; trusa de scule căzu și se deschise.

Krista intră după ea și trase poarta larg.

— Maxim, spre mine!

Încercă să se ridice. Piciorul nu-l ținu. Se târî până la scaunul de sub streașină și se trase în picioare de spătar.

Lângă bazin, Soles simțea cum degetele îi erau desprinse unul câte unul. Răsuci lama spre exterior. Vânătorul îl izbi în obraz cu fruntea. Soles păstră mânerul în palmă și își sprijini mâna liberă pe piatra bazinului. Sângele îi curgea din nas peste buze.

Ar fi putut împinge cu toată puterea. Simțea bazinul sub mâna liberă, zidăria, greutatea apei. O singură smucitură și locul pe care îl construise s-ar fi desfăcut cu ei înăuntru.

Nu împinse.

Coborî lama, lipindu-și cotul de corp, și îl lăsă pe bărbat să creadă că brațul îi ceda. Când Vânătorul trase, Soles păși odată cu el. Intră sub umăr și îi izbi brațul sus.

Vânătorul scoase un sunet scurt. Priza îi slăbi. Soles smulse lama și se retrase spre marginea apei.

De la masă se auzi o pocnitură. Tesa blocase o lovitură cu ghipsul. Celălalt bărbat o apucă de guler și o împinse spre perete.

Krista ridică de jos trusa de scule.

Bărbatul văzu mișcarea și se întoarse spre ea. Krista își ridică privirea peste umărul lui, spre poartă.

— Acum! strigă.

Privirea lui fugi într-acolo pentru o clipă. Umărul i se întoarse după ea, în timp ce genunchiul din față rămase sub toată greutatea corpului. Krista strânse trusa în mâini.

Acolo.

Cuvântul unic veni limpede și aproape. Krista văzu greutatea pe genunchiul din față. Alese ce să facă cu ea. Izbi trusa cu ambele mâini în acel genunchi. Metalul lovi osul. Bărbatul se frânse, iar Tesa îi smulse mâna de pe guler și îl lovi din nou cu pumnul bun peste față.

Krista rămase cu trusa ridicată. Brațele îi tremurau. Minciuna îi ieșise atât de firesc, încât, pentru o clipă, îi plăcuse.

Vânătorul pe care îl rănise Soles se retrase spre perete. Celălalt încercă să-l urmeze, dar Maxim îi puse scaunul în cale. Bărbatul lovi spătarul, îl rupse și căzu într-un genunchi.

Soles veni spre el cu lama strânsă în pumn.

Vânătorul se uită la lamă, apoi la cei patru. Se împinse în piciorul bun și ajunse la perete. Piatra îi înghiți umărul, capul, mâna întinsă în urmă.

Soles se opri la doi pași de locul gol.

Tesa ascultă prima, respirând scurt. Nimic altceva nu se mișca.

— Plecăm, spuse.

Maxim își verifică buzunarul hainei după caiet. Când încercă să-și lase greutatea pe picior, fața i se albi.

— Eu nu conduc, spuse.

Krista lăsă trusa jos.

— Mașina mea e la poartă.

Soles încă ținea lama. Se uită la sângele de pe ea. Tesa îi întinse o cârpă de pe masă. O luă fără s-o privească în ochi.

Maxim îi dădu Kristei caietul, deschis la numele lui Varren. Tesa citi peste umărul ei.

— Era sub bancă, spuse Maxim.

Krista se uită la dreptunghiul mai deschis din praful de pe piatra uscată, acolo unde zăcuse caietul.

— Îl ducem la anchetator.

Din obișnuință, Soles se aplecă spre capacul trapei, apoi se opri și se îndreptă.

Tesa și Krista îl ajutară pe Maxim până la mașină, între ele, cu pași scurți. Soles rămase ultimul în curte.

Șurubul pe care Varren nu apucase să-l pună la loc era încă pe masă.

Soles se uită la el și își aminti pâinea din seara trecută. Varren îi dăduse capătul cu coaja mai groasă fără să-l întrebe dacă îl voia. Știa.

Tesa îl strigă de la poartă.

Soles întoarse capul. Ea îl aștepta cu un obraz umflat și ghipsul crăpat. Dincolo de ea, Maxim încerca să-și bage piciorul în mașină, în timp ce Krista ținea caietul cu ambele mâini.

Soles porni spre ei. Nu închise poarta.