Chapter XIV · Podul

Maxim se trezi la cinci fără ceas. Tatăl lui se trezise la fel, iar înaintea lui bunicul, cel care ținuse cai. Curtea era încă întunecată, iar lucrurile începute și neterminate stăteau la locurile lor ca niște animale adormite: remorca fără roți de lângă gard, stiva de țigle pentru un acoperiș care încă nu exista, motorul de barcă luat ieftin într-o toamnă, învelit într-o prelată. Soles îl trimisese înapoi aici după cei trei pereți: orice venea prin pereți venea după ce purta Soles. Le numără din prag fără să vrea.

Își făcu o cafea și deschise carnetul de livrări. Scria de mână pe hârtie pătrățele, ca tatăl lui. Luni: depozitul de materiale de construcții din cartierul de nord, două curse. Tipografia, un palet. Cele două magazine de pe bulevard, dimineața devreme, înainte să deschidă. Lângă depozitul de materiale trasase cu pixul de trei ori, în ultima lună, aceeași linie scurtă oblică. Știa ce însemna semnul. Întârziat.

Telefonul sună la cinci și jumătate. Maxim îl lăsă să sune o dată, ca să termine de turnat cafeaua.

— Maxim.

Dispecerul suna ca un om care se trezise devreme numai ca să scape de un telefon neplăcut.

— Te sun înainte să pleci, să nu faci drumul degeaba. Azi și mâine le-am dat altcuiva. Și restul lunii. Știi de ce.

Maxim se uită la cele trei semne din carnet.

— Știu.

— Nimic personal. Ai fost bun. Doar că în ultima vreme nu ești unde spui că o să fii.

— Înțeleg.

— Dacă se schimbă ceva, te sun.

Nu avea să se schimbe nimic și amândoi știau. Maxim închise, întoarse telefonul cu ecranul în jos pe masă și își bău cafeaua până la fund, încet, fierbinte, cum o bea în fiecare dimineață. Apoi trase o linie dreaptă peste depozitul de materiale, apoi peste rândul de marți, apoi peste rândurile săptămânii următoare. Îi mai rămâneau tipografia și cele două magazine. N-ar fi acoperit nici motorina.

Nu spuse nimănui. Nici nu avea cui. Tesa avea mâna în ghips, Krista îl avea pe Castell, iar Soles avea o palmă cusută de două ori și un subsol de arhivă cu o șină îndoită ca o sârmă. Maxim îl văzuse ieșind de acolo sprijinit de perete, cu sânge uscat sub nas și cu o expresie pe care nu o mai văzuse niciodată pe chipul lui. Chipul unui om speriat de propriile mâini.

Se urcă în camion și porni spre bulevard și, de acolo, cum făcuse în fiecare dimineață timp de două luni între curse, mai întâi pe lângă spital, apoi pe lângă casa lui Soles. Nu era în drum. Își rearanjase livrările ca să fie.

La trecerea la nivel de lângă silozuri, bariera coborî exact când ajunse.

Maxim frână fără grabă și opri primul la barieră. Lumina roșie începu să clipească. Clopoțelul sună subțire, ca o jucărie. În dreapta și în stânga, șina dispărea în ceața dimineții, dreaptă și goală. Niciun tren. Maxim se uită la ceas. La șină. Din nou la ceas.

Trecură două minute. Apoi încă două.

Nu-i plăceau barierele de cale ferată. Nu-i plăcuseră niciodată. Ori de câte ori stătea la una, simțea o strângere mică și precisă în piept. Știa de unde venea și nu se gândea la asta.

Lumina roșie clipea. Se aprindea și se stingea. Se aprindea și se stingea.

Apoi nu se mai stinse. Rămase aprinsă și crescu, deveni mai caldă, mai galbenă, și începu să se miște cum se mișcă focul în vânt. Mirosul de motorină se schimbă în lemn de pin, smoală arsă și sare. Clopoțelul tăcu. În locul lui veni un vuiet adânc și constant, pe care Maxim îl știa din somn, deși nu-l auzise niciodată treaz: marea izbind piatra, mult mai jos, foarte mult mai jos.

Maxim întinse mâna spre volan și simți scoarța aspră a copacului lui. O plantă lumina printre contururile cenușii. Dincolo de ea stătea un bărbat cu mâinile întunecate, cu fața întoarsă spre o lumină prea îndepărtată ca să fie văzută.

Maxim îl strigă. Omul nu se întoarse. Maxim își strânse mâna pe acele plantei.

— Focul I —

Tertius păzise focul douăzeci și doi de ani.

Turnul stătea la capătul stâncos al digului de la intrarea în port, înalt cât zece oameni puși unul peste altul, ridicat din piatră cenușie, cu o platformă de fier în vârf unde ardea focul. De la apus până la răsărit, focul nu avea voie să se stingă. Asta era toată legea. Un prefect o scrisese pe o placă de bronz prinsă pe zid lângă ușă, iar Tertius nu știa să citească, dar o știa pe de rost. La baza turnului, barca de serviciu se legăna la parâmă.

Corăbiile cu grâne veneau din sud noaptea, ca să prindă briza de uscat în zori. Veneau oarbe printre stânci cunoscute doar după nume, iar singurul lucru pe care îl aveau era focul lui. Dacă focul ardea, intrau. Dacă nu, se făceau bucăți de dig, grânele și oamenii laolaltă, iar a doua zi orașul nu avea pâine.

Tertius le simțea venind.

Nu le vedea. Nimeni nu putea, în întunericul acela, până când ajungeau aproape. Dar le simțea cu o oră înainte, ca pe o schimbare de vreme în încheieturi, ca pe o ușă care se deschide undeva departe într-o casă mare. Știa câte erau și cât de repede veneau. Punea lemne pe foc înainte să aibă nevoie, iar marinarii din port spuneau că bătrânul din turn ridica flacăra exact la momentul potrivit, de parcă îi șoptea cineva.

Nu-i șoptea nimeni. Pur și simplu stătea acolo. Stătuse acolo toată viața.

Senzația nu fusese mereu acolo.

În prima lui iarnă la turn nu simțea nimic. Într-o seară ceața venise la apus și rămăsese, iar flacăra lumina doar ceața, o bilă galbenă în jurul platformei de fier. Dincolo de ea nu mai era mare, nici port, nici lume.

— Nu navighează nimeni pe vremea asta, strigă de jos paza portului la miezul nopții. Păstrează-ți lemnul, bătrâne.

Nu era bătrân încă. Nu răspunse. Coborî spirala după lemne, urcă din nou cu ele în spate, apoi coborî iar.

Nu văzu nimic toată noaptea. Auzi doar apa izbind stâncile și focul mâncând ce-i dădea. Fiecare braț de lemne îi părea pâine aruncată într-o fântână.

În zori ceața se ridică de pe apă ca un capac. Înăuntrul portului, legată la cheu, se afla o corabie cu grâne care nu fusese acolo la apus, cu pânzele ude și echipajul adormit pe punte. Nimeni nu o auzise intrând. Nimeni de la bord nu se uită în sus spre turn.

Coborî și dormi. Iarna următoare, într-o noapte senină, simți prima corabie cu o oră înainte să apară.

❦

Cineva claxona.

Maxim deschise ochii. Bariera era ridicată. Clopoțelul tăcuse. În spatele lui se formase o coadă de mașini, iar șoferul unei dube albe ținea claxonul apăsat fără întrerupere, cum apeși soneria unei uși la care nu răspunde nimeni.

Nu trecuse niciun tren. Sau trecuse și el nu-l văzuse.

Maxim porni. Îi tremurau mâinile pe volan. Erau negre. Negre pe palme și între degete, până la încheieturi, ca niște mâini care ridicaseră lemne dintr-un foc stins. Se uită la ele la primul semafor. Le frecă de pantaloni. Nu se luă nimic. Nu era funingine.

La următorul semafor de pe bulevard, simți ceva venind din dreapta, de după colț, cu o clipă înainte să apară. Frână. Un autobuz trecu pe roșu la jumătate de metru de bara camionului, cu un șuier lung de frâne, și dispăru.

Maxim ținu piciorul pe frână până când semaforul se făcu verde, apoi încă puțin.

Știuse. Știuse înainte să vină, așa cum Tertius știuse de corăbii.

Numai că de data asta nu stătuse în niciun turn.

Soles stătea pe treapta din față cu o cană în mâna bună și cealaltă, cea cusută, sprijinită cu palma în sus pe coapsă. Lucky dormea lângă el cu piciorul în atela din lingură. Mina era în curte și adulmeca o urmă de cauciuc în pietriș cu seriozitatea unui anchetator.

— Ești devreme, spuse Soles.

— Aveam unde să fiu.

Maxim se așeză lângă el pe treaptă. Își ținu mâinile între genunchi, cu palmele în jos.

— Anchetatorul a trecut pe aici pe la șapte, spuse Soles. Castell a recunoscut frauda. Blocurile, banii, tot. Spune că n-a angajat pe nimeni pentru ai mei. Kerr spune că da. Registrul macaralei spune că tata văzuse ceva. Anchetatorul spune că ajunge.

— Și?

Soles se uită la cana din mână.

— Ar trebui să simt ceva. Aștept asta de când am ieșit din spital. Un nume. Cineva care să stea în fața mea și să aibă un chip. Acum am un nume, un chip și o umbrelă și nu simt nimic. E ca și cum pui o piesă la loc într-un motor și motorul tot nu pornește. Piesa e bună. Doar că nu era aia.

Maxim nu spuse nimic. Nu se pricepea la lucruri din astea. Se pricepea la motoare care nu porneau.

— Poate îți trebuie timp, spuse în cele din urmă, fiindcă asta spuneau oamenii.

— Poate.

Soles privi în jos. Maxim își dădu seama prea târziu că mâinile îi alunecaseră de pe genunchi și acum stăteau pe treaptă, cu palmele în sus.

— Ce-ai pățit la mâini?

Maxim le întoarse. Negreala se estompase de pe degete, dar rămăsese cenușie în căușul palmelor și nu se lua.

— Am oprit la bariera de cale ferată, spuse. Lângă silozuri.

Îi povesti. Nu tot. Nu că primul vis venise cu săptămâni în urmă, sprijinit de un cauciuc chiar în curtea lui Soles. Turnul, focul, bătrânul care simțea corăbiile cu o oră înainte. Barca. Nu spuse ce se întâmplase cu focul după ce bătrânul coborâse din turn. Nici de autobuz nu pomeni. Soles ascultă cum asculta el, cu capul ușor înclinat, fără să-l întrerupă.

— Cel de la templu, spuse Soles când termină. Omul cu focul. Cel care ți-a spus să te uiți la foc.

— El.

— Și ce i s-a întâmplat?

Maxim se uită în curte, la Mina, care abandonase urma și îl privea acum.

— Și-a părăsit postul, spuse.

Soles așteptă. Maxim nu mai spuse nimic, iar Soles nu mai întrebă. Între ei, pe treaptă, cafeaua se răcea.

Telefonul lui Maxim vibră în buzunarul de la piept, lângă cărți. Maxim îl scoase, se uită la ecran, îl întoarse cu fața în jos pe genunchi și nu răspunse.

— N-ai o livrare azi? întrebă Soles. E luni.

— Au amânat-o.

Îi ieși ușor. Mai ușor decât se așteptase. Soles încuviință și se uită din nou la palma cusută.

— Am nevoie de ajutor, spuse.

Maxim se întoarse spre el. Era prima dată când Soles spunea exact cuvintele acelea, fără să le ocolească, fără o glumă la sfârșit.

— Nu știu cât de tare pot să împing, spuse Soles. Sâmbătă, la arhivă, n-am știut. Am oprit zece dulapuri cu mâinile. Apoi le-am împins înapoi și am rupt șina. Dacă Alden ar fi fost de cealaltă parte… Se opri. Trebuie să aflu unde mă opresc. Aici nu pot afla. Mi-e frică să mă sprijin de un perete.

Maxim se gândi la curtea lui. La remorca fără roți, la țiglele stivuite, la motorul de sub prelată, la stâlpii de beton cumpărați pentru un gard pe care nu-l ridicase niciodată.

— Am curtea plină de lucruri pe care nu le termin, spuse. Mai poți să strici câteva.

În lumina zilei, curtea lui Maxim era plină de lucruri începute și neterminate. Soles se opri cu mâna pe poartă și închise ochii. Elias stătea dincolo de tulpinile fine, luminoase, studiind ceva ce Soles nu putea vedea. Când Soles se apropie, privirea omului trecu peste hainele lui de lucru și se întoarse la problema invizibilă.

Măsoară.

Soles deschise ochii. Putea începe cu ce era cu adevărat în curte.

Omul acela nu voia să comande nimic. Voia să știe.

Curtea se schimbă odată cu el. Nu deveni o sală, cum devenise subsolul arhivei pentru rege. Deveni un laborator. Fiecare obiect se transformă într-o întrebare cu un răspuns care putea fi măsurat. Remorca: cât cântărea, pe ce se sprijinea, unde îi era centrul de greutate. Stâlpii de beton: cât de lungi, cât de groși, armați cu fier sau nu. Țiglele: câte erau, cât cântărea una, cât cântăreau o sută. Nimic nu-l mai speria. Totul îl interesa.

— Ai un caiet? îl întrebă pe Maxim.

— Am carnetul de livrări.

— Adu-l.

Maxim îl luă din cabină și îl deschise la o pagină goală din spate, unde nu mai erau livrări. Soles zări rândurile tăiate cu linii drepte pe paginile dinainte. Atenția lui Elias atinse rândurile tăiate și trecu mai departe, la obiectele pe care le puteau măsura. Soles nu se uită mai mult.

Începură cu țiglele.

Soles luă una din stivă, o ținu între degetul mare și arătătorul mâinii bune și apăsă. Țigla ținu. Apăsă mai tare. Ținu.

— Nimic, spuse Maxim și scrise „țiglă — nimic” cu scrisul lui rotund de pe avize.

— Alta.

La a patra țiglă, Soles se gândi la arhivă. Huruitul dulapurilor pe șine. Alden cu mâinile ridicate. Țigla nu crăpă. Se făcu pulbere între degetele lui, un praf roșu și fin, iar ceva pocni o dată în încheietura lui Soles și se liniști.

Maxim nu scrise nimic o vreme.

— Te-ai gândit la ceva, spuse.

— La arhivă.

— Atunci nu e cât de mult vrei. E la ce te gândești.

Atenția lui Elias se ascuți. Nu era convins. O singură observație nu era o regulă. Voia zece. Voia o sută.

Experimentară toată dimineața. Soles își apăsă palma pe capătul unui stâlp de beton întins pe jos, gândindu-se la țiglă, iar stâlpul rămase stâlp. Apăsă din nou, gândindu-se la Krista cu registrul verde lipit de piept, iar stâlpul se despică pe toată lungimea cu un trosnet uscat, armătura de fier ieșind prin ruptură ca o coastă printr-o rană. Soles simți, cu o groază rece, că în el rămăsese mult mai mult decât folosise.

Începu să-i curgă sânge din nas. Maxim îi aruncă o cârpă din cabină fără să întrebe.

— Scrie, spuse Soles prin cârpă.

Maxim scrise. Stâlp — intact (țiglă). Stâlp — rupt (Krista). Se uită la ce scrisese, tăie cuvântul din paranteză, apoi îl scrise din nou.

Până la prânz umpluseră o pagină întreagă. Soles se așeză pe remorca fără roți și o citi. Elias urmărea cifrele împreună cu el, rând cu rând, iar lui Soles îi plăcea cât de liniștit devenea totul când citea așa. Ca și cum frica ar fi fost doar un număr pe care încă nu-l măsurase.

Forța nu venea când o chema. Venea când avea ceva de pierdut. Iar când venea, nu știa cum s-o oprească la jumătate.

Nu era o regulă. Era tot ce aveau.

— Hai să mai încercăm o dată, spuse Soles. Cu altceva.

— Cu ce?

Testează.

Cuvântul veni cu o posibilitate limpede și cumplită. Un om în fața lui. Ceva de pierdut, cineva spre care să lovească și măsurarea distanței la care se putea opri. Soles vedea cum s-ar putea aranja. Își amintea și de Elias rămânând în laborator după ce știa ce avea să facă munca aceea.

Maxim avea să fie distanța pe care o măsura.

Soles se uită la Maxim, care ținea carnetul pe genunchi și îl privea cu ochii unui om care nu pleca niciodată primul.

Lui Soles îi era frică. Nu de forță. De cât de firesc îi venise gândul.

— Nimic, spuse. Ajunge pe azi.

Interesul lui Elias se stinse puțin. Calculul neterminat rămase între ei. Soles lăsă întrebarea să se încheie fără să-i ceară lui Maxim să stea în fața lui.

Maxim închise carnetul. Pe la trei, telefonul îi vibră din nou. Nu se uită la el. Soles îl văzu că nu se uită și nu întrebă.

Înainte să plece, Soles ridică marginea prelatei de pe motorul de barcă. Un motor vechi în doi timpi, cu carburatorul încleiat de ulei și cablul bujiei tăiat.

— Ăsta merge, spuse. Îi trebuie o după-amiază.

— N-am barcă.

— Nici eu. Dar merge.

Maxim trase prelata cu grijă la loc, cum acoperi ceva care doarme.

— Nu trebuie reparat nimic, spuse.

Maxim îl duse acasă pe drumul scurt, pe lângă silozuri. La trecerea la nivel, bariera era ridicată. Maxim trecu fără să încetinească, dar mâinile i se strânseră pe volan până scârțâi cauciucul, iar Soles văzu și se uită în altă parte.

În seara aceea Maxim nu se duse acasă. Merse la tipografie, unde îl aștepta paletul zilei, și îl încărcă singur fiindcă omul de la rampă plecase la cinci. Tipograful semnă avizul pe capotă și, fără să ridice privirea, îi spuse că de luna viitoare găsiseră pe cineva mai ieftin, fără supărare. Maxim spuse că înțelege. Înțelesese de dimineață.

Camionul era cu fața spre ușa închisă de tablă a rampei, la câțiva pași de ea; intrarea în curte se afla în spate. Lampa de deasupra ușii lumina cabina și lăsa partea din spate a camionului în umbră. Maxim strângea chinga din față când mașina gri intră în curte cu farurile stinse.

Maxim o simți înainte s-o audă. Nu motorul. Omul de la volan, așa cum simți că se deschide o ușă undeva departe într-o casă mare. Mașina opri cu botul lipit de bara din spate, ca să nu poată ieși cu spatele.

Coborâră doi bărbați. Cel lat, cu o geacă scurtă de piele, veni pe partea șoferului și se opri între Maxim și ușa rampei. Cel mai slab, în geacă gri, rămase lângă mașină, cu umărul drept puțin mai sus decât stângul.

— Seara bună, spuse cel lat. Nu durează mult. Castell s-a terminat, dar prietenul tău mecanic încă sapă. Îl duci peste tot, îl aștepți la poartă.

Bărbatul cu geaca gri se deplasă în spatele camionului.

— Ar fi mai bine pentru toată lumea, continuă cel lat, dacă de mâine—

Mâna i se ridică spre pieptul lui Maxim, cu un deget întins, cum îi arăți unui om exact unde îi este locul. Pumnul lui Maxim porni înainte ca degetul să ajungă acolo.

Îl lovi în gură. Maxim nu știa să dea cu pumnul. Lovi cum ridica un palet, cu tot corpul, de jos în sus, iar bărbatul lat se împletici trei pași în spate și izbi ușa rampei, care se îndoi cu un bubuit de tobă și rămase așa, cu forma spatelui imprimată în tablă.

Maxim se uită la ușă. Se uită la pumn. Nu-l durea. Nu încă.

Bărbatul lat se desprinse de ușă scuipând sânge și veni spre el, furios și repede. Două lovituri scurte în coaste, de felul celor date de oameni care făcuseră asta pe bani, iar Maxim le simți pe amândouă ca pe niște uși trântite în piept și nu căzu. Îl apucă pe om de geacă cu ambele mâini. Nu știa ce să facă mai departe. Pur și simplu îl ținu.

Atunci îl simți pe al doilea venind.

Îl pierduse din vedere pe bărbatul cu geaca gri în spatele camionului, unde lumina nu ajungea. Dar îl simți așa cum Tertius simțise corăbiile: o greutate apropiindu-se din stânga, jos, cu ceva lung și greu în mână. Știa unde avea să fie ranga înainte să ajungă acolo.

Se feri, încă ținând geaca. Ranga îi trecu pe deasupra capului și sparse oglinda laterală cu un sunet ca de clopot.

Maxim se ridică și îl împinse pe bărbatul lat în celălalt. Nu-i lovi. Îi împinse pe amândoi cu toată greutatea, cum împingi o remorcă blocată, iar ei căzură încâlciți pe asfalt, ranga zornăind sub camion.

Maxim rămase în lumina lămpii, respirând greu, cu mâinile deschise pe lângă corp. Palmele i se înnegreau de la încheieturi spre degete. Pielea de pe articulațiile mâinii drepte se crăpase, iar sângele îi curgea în linii subțiri printre degete. Abia acum începu să doară.

Bărbatul cu geaca gri se ridică primul. Se uită la Maxim, apoi la ușa rampei cu forma unui spate în tablă, apoi iar la Maxim. Nu mai spuse nimic din ce veniseră să spună. Îl târî pe bărbatul lat până la mașină, îl împinse pe bancheta din spate și ieși cu spatele în stradă, cu farurile stinse.

Maxim se uită la ușa îndoită. Un om lovise ușa aceea. Dacă ar fi fost un zid, sau o bordură, sau capul omului în loc de spatele lui... Își șterse mâna de salopetă și termină de strâns chingile. Îi tremurau mâinile atât de tare, încât trebui să încerce de trei ori.

Livră paletul unde trebuia. Apoi conduse o vreme fără să aibă unde să meargă, cum conduc oamenii când nu vor să ajungă nicăieri anume.

Ajunse la silozuri pe la zece.

Trecerea la nivel era pustie sub o singură lampă galbenă, iar dincolo de ea silozurile se ridicau în întuneric ca niște turnuri fără foc. Maxim trase pe dreapta la cincizeci de metri de barieră, opri motorul și rămase cu mâinile pe volan.

Ani la rând mersese pe drumul mai lung de-a lungul canalului ca să evite trecerea aceea, fără să-și spună de ce. Dimineața venise pe aici fiindcă se grăbea. După-amiaza, fiindcă Soles fusese lângă el în cabină și Maxim nu voise să ocolească de față cu el.

Acum venise singur. Nu știa de ce.

Ba știa.

Avea nouăsprezece ani și permisul de două luni.

Tatăl lui îl lăsa să ia camionul numai sâmbăta și doar pentru drumuri scurte, iar vinerea aceea fusese o excepție, fiindcă fratele lui, cu doi ani mai mic, se angajase la brutăria industrială de lângă silozuri și termina tura de noapte la două. Autobuzul nu circula la ora aceea. Tatăl lor lucra dimineața. Maxim fusese cel care spusese „Îl iau eu”, fiindcă voia camionul, fiindcă voia să conducă noaptea pe străzi goale cu geamul coborât, fiindcă avea nouăsprezece ani.

Plecase de la un prieten la unu și jumătate, mai târziu decât trebuia.

Bariera coborâse chiar când ajunsese. Un tren lung de marfă se oprise pe linie din motive pe care nu le aflase niciodată. Lumina roșie clipise. Clopoțelul sunase subțire, ca o jucărie. Maxim fusese primul la barieră, bătând cu degetele în volan și uitându-se la ceas. Trei minute. Zece. Douăzeci. Nu avea telefon. Nimeni nu avea pe atunci.

Bariera se ridică după patruzeci și unu de minute. Știa fiindcă se uitase la ceas, iar de atunci știa exact cât dura orice așteptare fără să mai verifice.

La poarta brutăriei nu mai era nimeni. Paznicul îi spuse că băiatul așteptase o vreme, se uitase de câteva ori spre drum, apoi plecase pe jos cu mâinile în buzunare, fiindcă nu era departe, jumătate de oră de mers.

Fratele lui nu ajunse niciodată acasă. Îl găsiră dimineața lângă drumul de pe lângă canal, în iarba de lângă șanț.

Tatăl lui nu-i spuse niciodată nimic. Nici atunci, nici mai târziu. Nu-l certă, nu-l întrebă de ce, nu-i luă cheile camionului. Doar că sâmbăta următoare, și cea de după, și în fiecare sâmbătă până când muri tatăl lui, camionul rămase în curte, iar tatăl îl privea din bucătărie ca pe ceva ce nu mai putea fi pornit.

După aceea Maxim nu mai plecase niciodată primul de nicăieri. Nici de la o masă, nici de la o petrecere, nici dintr-o curte. Rămânea până la sfârșit, până plecau toți ceilalți, până se asigura că nu rămânea nimeni așteptând pe cineva care nu avea să vină. Oamenii îl credeau politicos. Tesa îl credea încăpățânat. Krista îl credea singur. Soles nu credea nimic, fiindcă Soles nu se uita niciodată la el mai mult decât era nevoie, iar Maxim îi era mai recunoscător pentru asta decât pentru orice altceva.

Și își rearanjase livrările ca să-i fie Soles în drum.

Știa că era o prostie. Știa că Soles avea o coastă fisurată de două ori, o palmă cusută, o forță pe care o măsura numai prin frică, prieteni care îl iubeau, câini și o femeie care dormea pe canapeaua lui când îi era frică. Nu avea nevoie de un om cu camion care să treacă în fiecare dimineață fără motiv. Și totuși Maxim trecea. Fiindcă într-o dimineață Soles avea să aibă nevoie de cineva care să ajungă la timp, iar Maxim avea să fie acolo. Nu la o barieră. Acolo.

Pierduse depozitul din cauza asta. Pierduse tipografia. Avea să piardă și magazinele de pe bulevard dacă nu lua o hotărâre. Știa. Nu hotărî.

Departe, pe șină, apăru o lumină.

Maxim o simți înainte s-o vadă. O simți venind ca pe o schimbare de vreme în încheieturi. Un tren de marfă lung și lent dinspre port. Știa cât era de lung înainte să-l vadă. Știa cu ce viteză mergea. Știa, cu o certitudine care îl speria mai mult decât orice, că bariera avea să coboare peste un minut și douăzeci de secunde.

Se uită la ceas.

Bariera coborî peste un minut și douăzeci de secunde.

Lumina roșie începu să clipească. Clopoțelul sună. Maxim stătea la cincizeci de metri, în întuneric, cu motorul oprit, și privea bariera cum privești un om care te-a rănit cu mult timp în urmă și nu-și mai amintește de tine.

Palmele i se înnegriră încet pe volan, de la încheieturi spre degete.

Nu ești în niciun turn, își spuse. Nu te așteaptă nimeni.

Dar rămase. Rămase până trecu tot trenul, vagon cu vagon, până se ridică bariera și tăcu clopoțelul și lampa galbenă rămase iar singură deasupra șinei. Rămase și după aceea. Nu plecă primul. Nici măcar de aici.

Închise ochii înainte să pornească camionul. Tertius stătea lângă planta luminoasă de sub copacul lui. De data asta se întorsese spre Maxim. Maxim văzuse turnul, băiatul pe apă, lampa ținută aprinsă. Nu mai putea să facă din omul acela doar un avertisment despre trenuri.

Târziu.

Omul făcu un pas într-o parte și lăsă loc lângă plantă. Umărul lui îl atinse pe al lui Maxim, greu și cald. Maxim deschise ochii înainte să poată hotărî ce însemna cuvântul în seara aceea.

Plecă abia pe la unu, când își dădu seama că nu mai rămăsese nimeni în afară de el.

A doua dimineață, Maxim nu trecu pe lângă casa lui Soles.

Soles știu asta la opt fără zece, stând pe treapta din față cu cana în mâna bună. Săptămâni de dimineți. Camionul încetinind la poartă, claxonul scurt o dată, iar uneori nici atât, doar zgomotul motorului trecând. Nu-și dăduse seama că îl aștepta până în dimineața în care nu veni.

La opt și un sfert sună. Maxim nu răspunse. La opt și jumătate sună din nou. Maxim răspunse la al patrulea apel, cu vocea unui om care vorbea de sub ceva.

— Sunt ocupat.

— Unde ești?

— Acasă. Sub camion.

— Ce are?

— Nimic. Pornește, apoi moare. Mă descurc.

Soles se uită la palma cusută. Se uită la Lucky, cu piciorul în atela din lingură, care îl privea cu ochii aceia de câine care știau când cineva urma să plece.

— Vin, spuse Soles.

— Nu trebuie.

Dar Soles închisese deja.

Maxim era, cum promisese, sub camion. Se vedeau doar bocancii și genunchii. Chei erau împrăștiate pe pietriș, iar un filtru vechi de motorină fusese desfăcut pe jos, cu hârtia neagră de la un capăt la altul.

— Ți-am spus că nu trebuie să vii, spuse Maxim de dedesubt.

— Ai schimbat filtrul?

— L-am schimbat. Pornește, merge zece secunde, moare. Am golit și rezervorul. Am suflat pe conductă.

Soles se așeză pe o ladă întoarsă lângă roata din față, cu mâna cusută pe genunchi.

— Pornește-l.

Maxim ieși de sub camion pe spate, murdar până la coate, cu o dungă neagră pe frunte și articulațiile mâinii drepte crăpate. Se uită o clipă la Soles, nu spuse nimic, se urcă în cabină și răsuci cheia.

Demarorul trase o dată, de două ori. Motorul tuși, porni, se ridică în turație, merse. Soles închise ochii.

Elias se întoarse spre el în grădină. De la experimentul refuzat, atenția îi rămăsese cu Soles destul cât să aștepte ce avea să încerce. Soles își imagină conducta de combustibil, filtrul nou, motorul care murea după ce pornea.

Urmărește-l.

Elias se mută lângă el în loc să privească dincolo. Motorul deveni sunet împărțit în părți, fiecare cu locul și intervalul lui. Soles continua să asculte camionul real; nu avea să-l lase pe Maxim să-l găsească prăbușit pe ladă. Auzi pistoanele unul după altul, patru, în ordinea lor, ca patru oameni urcând niște scări. Auzi pompa de injecție trăgând combustibil. Auzi sub toate un șuier mic și subțire care nu avea ce căuta acolo. Un fir de aer prins acolo unde ar fi trebuit să fie numai lichid. Venea și trecea, venea și trecea, la fiecare a treia rotație a pompei, iar de fiecare dată când venea, al doilea piston urca scările mai încet.

Motorul tuși. Tuși din nou. Muri.

Soles deschise ochii. Nu ghicea. Știa, cum știi că doi și cu doi fac patru, iar pentru o clipă îl uimi cât de simplu era totul văzut așa. Un sistem făcând exact ce trebuia să facă, cu un singur fir greșit trecând prin el.

— Racordul de la pompa de alimentare, spuse. Cel de sub filtru. Trage aer. Nu mult. Când pompa aspiră, ia aer odată cu motorina, iar la fiecare a treia rotație ajunge o bulă la injectorul doi. Motorul se îneacă.

Maxim coborî din cabină și se uită la el.

— De unde știi?

— Îl aud.

— Auzi o bulă.

— Aud o bulă.

Maxim îl privi o vreme, cu cheia încă în mână. Apoi se lăsă pe spate și alunecă sub camion fără un cuvânt.

— Care racord? veni vocea lui de dedesubt.

— Cel de sub filtru. Șaiba de cupru. Probabil ai strâns-o când ai schimbat filtrul și ai strivit-o strâmb.

Un minut de tăcere. Cheie pe metal.

— E strâmbă, spuse Maxim.

— Mai ai una?

— Nu.

— Sârmă de cupru?

Maxim ieși din nou și aduse din magazie un colac de sârmă de cupru, o bucată de lemn și un ciocan. Soles nu putea face șaiba cu palma cusută. Îi spuse lui Maxim cum: înfășori sârma pe un șurub de același diametru, o bați pe lemn până se turtește într-un inel. Maxim făcu asta cu degetele lui groase, pas cu pas, fără grabă, fără să întrebe de două ori.

Azi mâinile sunt ale lui, gândi Soles. Eu sunt doar urechile.

Îi plăcu mai mult decât se așteptase.

Elias privea cu o bucurie liniștită, aproape copilărească. Îi plăcea sârma. Îi plăcea că o bucată de metal moale, lovită cum trebuie, putea opri aerul care oprise un motor ce ducea marfă pentru un om care nu pleca niciodată primul. Totul se lega. Totul avea un rost dacă te uitai destul de atent.

Montară șaiba și aerisiră instalația, Soles spunând când să pompeze și când să strângă șurubul de aerisire, până când motorina curgea fără bule. Apoi Maxim se urcă în cabină și răsuci cheia.

Motorul porni. Și merse.

Merse un minut, două, cinci. Maxim nu coborî din cabină. Stătea cu mâinile pe volan și privea prin parbriz spre poarta curții.

Soles se ridică de pe ladă și se duse la ușa cabinei. Carnetul de livrări era deschis pe scaunul pasagerului. Îl văzuse și cu o zi înainte, rândurile tăiate. Ieri Elias trecuse peste ele în drum spre ceva ce putea măsura. Acum Soles continuă să se uite până când munca distrusă, și omul de lângă ea, ajunseră mai importante decât regularitatea motorului care mergea. Depozitul de materiale: tăiat. Marți: tăiat. Săptămâna următoare: tăiată. Tipografia: tăiată cu o linie proaspătă, pixul apăsat atât de tare încât rupsese hârtia.

Și ceva mai mic. Trei semne scurte oblice lângă depozit. Toate trei în zile în care Soles își amintea că Maxim trecuse pe la casa lui.

Soles se uită mult timp la carnet.

— N-au amânat, spuse în cele din urmă.

Maxim nu se întoarse. Motorul continua să meargă.

— Nu.

— Ai pierdut depozitul.

— Și tipografia. Magazinele de pe bulevard mai țin o lună, poate două.

— Din cauza mea.

Acum Maxim se întoarse. Avea chipul unui om prins cu ceva în mână, dar nu de un polițist. De un frate mai mic.

— Nu din cauza ta. Din cauza mea. Eu am ales traseul pe care l-am făcut.

— De ce?

Maxim tăcu. Se uită la mâinile lui de pe volan, acum fără negru pe ele, doar murdare de motorină și pământ, ca mâinile oricărui om care își petrecuse dimineața sub un camion.

— Pentru că asta fac eu, spuse. Trec pe la oameni. Ca să fiu acolo dacă au nevoie de mine.

Soles se gândi la treapta din față, la săptămânile de claxoane scurte, la faptul că nici măcar o dată nu-și dăduse seama că le aștepta. Se gândi la felul în care îi privea pe toți. Oameni pe stradă, străini într-un autobuz, un avocat în palton, un bărbat cu geacă gri fugind pe scările arhivei. Și cum pe Maxim nu se uitase niciodată mai mult decât era nevoie.

Ocolul.

Cuvântul lui Elias veni împreună cu rândurile tăiate, semnele, timpul pierdut. Soles înțelese legătura. Vărul lui o înțelesese deja de săptămâni. Nu avea nevoie ca cineva să-i termine calculul cu voce tare.

— Atelierul din port trimite piese la șantierul naval de două ori pe săptămână, spuse. Folosesc o firmă de transport care întârzie mereu. Dorin se plânge de ei de un an. Îi spun să te sune.

— Nu e nevoie.

— Știu că nu e nevoie. Tot îi spun.

Maxim deschise gura. Soles îl văzu căutând cuvântul pe care îl folosise ani întregi ca să refuze lucruri, pe cel pe care îl ținea mereu pregătit. Îl văzu găsindu-l. Îl văzu ținându-l o clipă în gură. Și ne spunându-l.

— Bine, spuse Maxim.

Atât. Un singur cuvânt. Soles văzu cât de greu fusese.

Lasă-l.

Pentru o dată, Elias nu mai oferi nicio întrebare. Soles rămase lângă cabină. Motorul mergea; mai era și un om căruia să-i țină companie.

Motorul mergea fără nicio bulă. Maxim îl opri.

— Știi ce e prost? spuse Maxim, cu ochii tot la volan.

— Ce?

— De două luni trec pe lângă casa ta în fiecare dimineață ca să fiu acolo când ai nevoie de cineva care să ajungă la timp. Și azi tu ai fost cel care a venit.

Soles nu răspunse. Își sprijini umărul de ușa cabinei și rămase acolo, cum stăteau bărbații din port unul lângă altul după o tură lungă.

Motorul de barcă de sub prelata de lângă gard era încă acolo. Soles se uită la el peste umărul lui Maxim.

— Și ăla merge, spuse.

— Taci, spuse Maxim. Dar de data asta zâmbea.

Dorin sună a doua zi la șapte și cinci, cu vocea unui om care nu-și băuse încă a doua cafea și nu voia o conversație lungă.

— Soles spune că ai un camion care ajunge la timp.

— Am.

— Lunea și joia, piese la șantierul naval. Dacă întârzii o dată, te sun. Dacă întârzii de două ori, nu te mai sun.

— Nu întârzii.

— Asta au spus și ceilalți.

Maxim închise și rămase în mijlocul curții cu telefonul în mână, în timp ce cafeaua i se răcea pe capota camionului. Nu mulțumi nimănui. N-avea cui. Deschise carnetul de livrări la o pagină nouă și scrise cu literele lui rotunde: Luni. Joi. Șantier naval. Apoi, dedesubt, după o clipă, scrise mai mic: Soles. Nu știa ce să facă cu acel cuvânt pe o pagină de livrări, așa că îl lăsă acolo.

Joi, întorcându-se de la șantierul naval, trecu pe lângă vechea albie.

Nu avea niciun motiv; drumul de la șantier ocolea pe la nord. Dar Soles era cu el, în concediu medical, fără altceva de făcut decât să se uite la palma cusută, și voia să vadă șoproanele de bărci ale lui Ivo Sarn după căderea lui Castell. Doar voia să se uite, spunea. Maxim știa ce însemna când Soles doar voia să se uite la ceva.

Șoproanele de bărci stăteau pe malul nordic, trei hangare ruginite din tablă, cu uși mari de lemn umflate de apă. Un camion era băgat cu spatele în fața celui din mijloc.

Maxim luă piciorul de pe accelerație fără să-și dea seama.

Un camion galben vechi, prelată verde, o dungă neagră pe ușă întreruptă la mijloc, unde cineva frecase tabla de un stâlp și nu o reparase niciodată. Maxim îl mai văzuse. De mai multe ori. Îl văzuse cu săptămâni în urmă în spatele pavilionului, pe vremea când Soles încă îl căuta pe Kerr. Îl văzuse încărcând lăzi la capătul unei străzi de două ori, în două zile diferite, la aceeași oră. Îl recunoscu dintr-odată, fără să gândească.

Doi bărbați încărcau lăzi în spatele camionului. Lăzi lungi de lemn, bătute în cuie. Unul se întoarse spre drum cu o ladă în brațe.

— Geaca, spuse Maxim.

Soles se aplecă înainte pe scaun.

Bărbatul purta acum alte haine, o salopetă albastră și o șapcă trasă jos peste ochi. Dar Maxim îi știa chipul. Nu tot chipul: felul în care ținea umărul drept puțin mai sus decât stângul, felul în care arunca priviri spre drum de sub cozoroc, scurt, de două ori. Bărbatul cu geaca gri de la tipografie.

— E omul avocatului, spuse Soles încet. Curăță șoproanele de când a căzut Castell.

— Iar camionul e al lui Ivo.

Maxim nu opri. Trecu pe lângă șoproane cu aceeași viteză, fără să întoarcă capul. În oglinda retrovizoare îi văzu pe amândoi oprindu-se din încărcat și urmărindu-i camionul.

— Nu mai au mult, spuse Maxim. Mai sunt trei lăzi pe cheu.

— De unde știi?

— Le-am numărat.

Soles se uită lung la el. Maxim nu se uită la Soles. Privea drumul.

— Pe unde ies de aici? întrebă Soles.

— Un singur drum. Peste podul ecluzei. Nu mai există altul de când s-a rupt pasarela.

Podul ecluzei era un pod rotativ vechi, din fier, care se învârtea pe un pivot în mijlocul canalului ca să lase barjele să intre în port. Avea câte o barieră la fiecare capăt, o cabină cu un paznic care dormea toată ziua și un clopot care bătea de fiecare dată când se rotea.

Maxim ajunse la pod și opri primul la barieră. Cabina paznicului era în stânga drumului, cheiul în dreapta. Bariera era coborâtă. Clopotul bătea încet, greu. Pe canal, venind dinspre port, o barjă neagră se apropia fără grabă, în timp ce podul începuse să se rotească. Se rotea încet. Între capătul drumului și capătul podului se deschidea o fâșie de apă cenușie. Un metru. Doi.

Maxim opri motorul. Își ținu mâinile pe volan.

O barieră. Altă barieră. Mâna aceea mică din piept i se strânse în jurul pumnului ei de nisip.

— Cât durează? întrebă Soles.

— Opt minute. Zece. Depinde de barjă.

Soles se uită la pod, la pivot, la barjă, la fâșia de apă care se lărgea. Maxim îl văzu începând să numere fără să-și miște buzele. Îi văzu privirea schimbându-se, ascuțindu-se și răcindu-se.

Clopotul bătu. Bariera din fața lor era o grindă vopsită alb-roșu, cu vopseaua crăpată în solzi mici de ani de soare și ploaie.

Maxim se uită la grindă.

Grinda se îngroșă. Deveni stejar negru, nevopsit, lustruit în mijloc de mâini, de ani și ani de mâini care îl ridicaseră și coborâseră. Sub el nu mai era asfalt. Era pământ bătătorit, cu șleauri de roți de car, iar dincolo de el un pod de lemn peste un râu lat și lent. Clopotul ecluzei tăcu. În locul lui veni sunetul apei, altfel acum, mai adânc, și mirosul de fân ud și fum de turbă.

Maxim întinse mâna spre cheia de contact. Nu era nicio cheie.

La pod, Maxim pierdu din vedere camionul galben pentru o bătaie de inimă. În grădina lui începuse să lumineze o a doua plantă. La baza ei era o piatră pe care fusese săpat un nume.

Ordric.

Locul de lângă ea era gol. Maxim atinse planta. Apoi scârțâitul unei roți de car umplu spațiul în care fusese traficul.

— Focul II —

Ordric păzise bariera podului treizeci de ani, iar în treizeci de ani nu trecuse nimeni fără să plătească.

Nici preotul, care plătea în rugăciuni. Nici fierarul, cumnatul lui. Nici administratorul stăpânului, care înjura și plătea. Ordric nu avea multe cuvinte. Avea bariera, o cutie de bani ferecată cu fier și memoria lui.

Își amintea fiecare chip. Fiecare car. Știa scârțâitul fiecărei roți din trei sate și, după cum se lăsa un car pe arcuri, putea spune dacă ducea fân sau grâne. Oamenii spuneau că Ordric putea recunoaște un om după ceafă de la o leghe. Nu era adevărat. De la o jumătate de leghe.

Podul era singura trecere pentru o zi de mers în sus sau în jos pe râu. Orice trecea, Ordric vedea.

Nu era iubit. Nici nu voia să fie. Le cerea tuturor actele, chiar și oamenilor pe care îi știa din copilărie. Îi cerea sigiliul chiar propriului nepot, băiatul pe care îl crescuse de la patru ani după moartea surorii lui și care acum slujea în casa stăpânului și purta la brâu un cuțit cu mâner de os.

— Unchiule, râdea nepotul. Mă cunoști. Mă spălai într-o găleată.

— Te spălam într-o găleată, spunea Ordric. Arată-mi sigiliul.

Nepotul îi arăta sigiliul și râdea, iar Ordric ridica bariera.

În toamna aceea veniră oamenii din nord.

Veniră pe râu în bărci lungi și arseră satele de pe maluri. Stăpânul trimise vorbă: podul se închidea la apus, cu sigiliu sau fără. La apus Ordric coborî bariera și se așeză lângă ea pe butucul lui, cu securea de lemne peste genunchi.

În a treia noapte, aproape de miezul nopții, auzi un car.

Venea de după cotul drumului. O roată scârțâia în stânga, încet. Un car cu fân, încărcat greu. Și altceva în scârțâit, mai jos, mai greu decât fânul, ceva ce nu putea numi.

Carul ieși din întuneric. Pe capră, cu un felinar în mână, stătea nepotul lui.

— Deschide, unchiule! strigă. Ne-a trimis stăpânul după fân. Caii nu mai au nimic.

Ordric se ridică și se uită la car. Arcurile se lăsau prea mult pentru fân. Roata stângă scârțâia prea jos.

Apoi se uită la nepotul lui.

Băiatul pe care îl spălase într-o găleată. Băiatul care plânsese la opt ani când îi murise primul pește în aceeași găleată. Chipul pe care Ordric îl știa mai bine decât pe al lui.

— Arată-mi sigiliul, spuse Ordric fără să vrea, din obișnuință.

Nepotul zâmbi. Același zâmbet pe care îl avusese întotdeauna. Numai ochii nu zâmbeau.

— Unchiule, spuse. Sunt eu.

Iar Ordric, care timp de treizeci de ani ceruse sigiliul deopotrivă preotului, fierarului și administratorului, se uită la chipul acela și ridică bariera.

Nu verifică fânul. Nu era nevoie. Era nepotul lui.

Carul scârțâi peste pod. Ordric coborî bariera în urma lui și se așeză iar pe butuc. Abia atunci, în liniștea rămasă, înțelese scârțâitul prea jos. Nu fân. Oameni, culcați sub fân cu armele lor.

Și înțelese ochii nepotului, cei care nu zâmbiseră. Cineva stătea în întuneric pe capră, în spatele lui, ținând un cuțit.

Se ridică. Luă securea și alergă pe pod după car, strigând. Nu ajunse nici până la jumătate. Primul om care ieși de sub fân îl lovi în piept cu o suliță scurtă, iar Ordric căzu pe scândurile propriului pod, scândurile pe care le măturase în fiecare dimineață timp de treizeci de ani.

Ultimul lucru pe care îl văzu fu satul de pe celălalt mal, unde acoperișurile începuseră să se aprindă unul câte unul ca lumânările într-o biserică. Și bariera din spatele lui, coborâtă din nou exact cum o lăsase, fără nimeni în fața ei.

O coborâse după ce oamenii greșiți trecuseră deja.

❦

Clopotul ecluzei bătea.

Maxim respira pe gură, cu mâinile strânse pe volan. Palmele îi erau negre până la vârful degetelor, iar sub ele simțea lemnul lustruit al unei grinzi de barieră, cald și netezit de mâini.

— Maxim.

Soles, lângă el, calm.

— Podul e la jumătatea rotirii. Cincizeci și cinci de secunde până se deschide complet. Apoi rămâne deschis cam patru minute cât trece barja.

Maxim se uită în oglinda retrovizoare.

Departe, pe drumul de la șoproane, venea camionul galben. Repede. Fără să încetinească. Iar Maxim știa, așa cum Tertius știuse de corăbii, așa cum știuse de autobuz, că șoferul nu avea de gând să oprească la nicio barieră.

Clopotul bătu. Podul se rotea. Fâșia de apă cenușie dintre drum și pod se lărgea cu fiecare mișcare, încet, cum se deschide o crăpătură în gheață.

Camionul galben creștea în oglindă.

— Nu frânează, spuse Maxim.

— Te-a văzut?

— M-a văzut.

Soles se răsuci pe scaun ca să privească prin geamul din spate, cu ochii alergând de la camion la pod și înapoi, cu buzele mișcându-se fără sunet. Număra.

— Are șaizeci, poate șaptezeci, spuse Soles plat. E încărcat în spate, deci frânează prost. Acum golul are doi metri și jumătate. Dacă sare bariera peste douăzeci de secunde, are cinci metri de apă în față. Nu trece. Dacă trage stânga, intră în cabină. Dacă trage dreapta…

Se opri, cu gura încă deschisă. Pierduse numărătoarea.

— Dacă trage dreapta… repetă Soles. Stai. Îmi trebuie cinci secunde. Cinci.

Maxim nu avea cinci secunde.

Simțea camionul venind cum simțise corăbiile, doar că mai aproape, mai greu, ca apa urcând printr-o podea. Știa, fără să știe cum, că omul de la volan nu voia să moară. Voia doar să treacă. Credea că mai avea timp.

Iar Maxim era primul la barieră.

Palmele îi ardeau pe volan. Lemnul lustruit al unei grinzi de barieră, cald. Nu mai știa care era grinda și care volanul.

Răsuci cheia. Motorul porni imediat, fără nicio bulă. Maxim băgă în marșarier și dădu cu spatele oblic peste drum. Camionul se așeză de-a curmezișul, cu botul spre cabină și spatele spre canal, cum își întinde un om brațele într-o ușă.

— Ce faci? spuse Soles.

— Rămân.

— O să ne lovească.

— N-o să ne lovească.

Maxim nu știa dacă era adevărat. Știa doar că nu pleca. Nu primul. Nu acum. Nu cu bariera ridicată pentru cineva care nu trebuia să treacă.

Camionul galben era acum destul de aproape încât Maxim să vadă șoferul prin parbriz. Șapca trasă jos. Umărul drept puțin mai sus decât stângul. Maxim îi știa chipul de la tipografie, de sub lampa rampei, și din camionul galben care încărca lăzi la capătul unei străzi, pe vremea când Soles încă îl căuta pe Kerr. Îl știa așa cum Ordric știa scârțâitul fiecărei roți.

Omul de la volan îl văzu pe Maxim.

Maxim nu se mișcă. Îi întoarse privirea fără să clipească, cu mâinile negre pe volan, cum un om așezat pe un butuc privește un car venind prin noapte. Fără furie. Fără frică. Doar bariera. Pe aici nu trece nimeni.

Omul de la volan frână.

Prea târziu, cu toată greutatea în spate, cu roțile blocate. Spatele camionului galben fugi într-o parte, iar întreg camionul începu să se rotească pe asfaltul ud, cu coada venind spre cabina lui Maxim și botul spre cheu. Caroseria încărcată se lăsă într-o parte, iar lăzile din spate izbiră oblonul cu un bubuit surd. Maxim îl văzu venind lateral, încet și uriaș, ca o casă alunecând pe un deal. Nu închise ochii.

Camionul galben lovi bara din față a lui Maxim cu colțul din spate, nu cu botul. Un scrâșnet lung de metal, un far explodând cu o pocnitură. Cabina lui Maxim se smuci, se legănă și rămase pe loc. Lovitura întoarse camionul galben restul drumului, iar el alunecă până se opri lângă barieră, cu roțile din față la marginea cheiului, atârnând deasupra apei.

Apoi veni liniștea. Numai clopotul ecluzei continua să bată, încet și nepăsător.

Maxim nu-și luă mâinile de pe volan. Nu putea. Îi tremurau atât de tare, încât i se părea că întreg camionul tremură odată cu ele.

Ușa camionului galben se deschise. Omul cu șapca sări pe asfalt, se uită o dată la ei, apoi la apă, apoi la camionul lui, și o luă la fugă de-a lungul malului canalului spre șoproane, cu o mână la umărul drept. Soles puse mâna pe mânerul ușii.

— Lasă-l, spuse Maxim.

Soles se opri.

— Îl cunosc. Din camionul ăsta, de lângă pavilion. De la tipografie și din mașina gri. Nu-l mai pierd. Oriunde merge, îl cunosc.

O spuse cu o oboseală pe care nu o mai auzise niciodată în propria voce. Chipul bărbatului cu șapcă rămase fixat în minte, iar lângă el se așeză chipul nepotului lui Ordric cu felinarul în mână, și chipul administratorului, și al fierarului, și al preotului, și fiecare chip care trecuse vreodată pe sub bariera lui Ordric. O sută de chipuri. O mie. Nu le putea lăsa jos. Se strânseseră toate în spatele ochilor lui ca niște oameni așteptând la o barieră închisă.

Soles își luă mâna de pe mâner.

Rămaseră așa în cabina zdruncinată, cu camionul galben lângă ei și barja neagră trecând încet prin fâșia de apă, la cinci metri de roțile camionului galben. Omul din prova barjei se uita la ei cu gura deschisă.

— Îmi trebuiau cinci secunde, spuse Soles încet. Știam tot. Viteza, apa, unghiul. Știam unde ajunge dacă trage dreapta. Îmi trebuiau doar cinci secunde ca să știu. Și nu le-am avut.

— Știu.

— Tu nu te-ai oprit să calculezi.

— Nu știam cum să calculez, spuse Maxim. Știam doar că nu plec.

Soles îl privi mult timp, cum nu-l mai privise niciodată. Nu-l citea. Maxim nu știa ce să facă cu privirea aceea. Nu era obișnuit să fie privit așa.

— Ai rămas, spuse Soles.

— Eu nu plec primul.

— Știu, spuse Soles. Acum știu.

Paznicul ecluzei ieși din cabină abia după ce podul se întoarse la loc și bariera se ridică singură cu un bâzâit mecanic subțire. Se uită la cele două camioane, la farul spart, la roțile din față ale camionului galben suspendate deasupra apei, și își scoase telefonul din buzunar foarte încet.

Maxim își desprinse mâinile de pe volan deget cu deget. Negreala se retrăgea încet de la vârfurile degetelor spre încheieturi. În spatele camionului galben, prin prelata ruptă, se vedeau colțurile a trei lăzi lungi de lemn, bătute în cuie.

Nu le deschise nimeni. Le lăsară pentru anchetator.

Anchetatorul ajunse patruzeci de minute mai târziu cu două mașini și o platformă de tractare și stătu multă vreme lângă camionul galben, cu mâinile în buzunarele paltonului, uitându-se la roțile din față atârnând deasupra apei. Apoi se uită la farul spart al camionului lui Maxim. Apoi la Maxim.

— De-a curmezișul, spuse.

— De-a curmezișul.

— Puteai să mori.

— Și el putea.

Anchetatorul nu comentă. Puse doi oameni să scoată lăzile și să le ducă la sediu fără să le deschidă în drum și trimise un al treilea spre șoproane, deși știa, și Maxim știa, că omul cu șapca dispăruse de mult.

— L-ai recunoaște? îl întrebă pe Maxim.

— Oriunde.

Anchetatorul îl cântări o clipă. Apoi își scoase telefonul și îi arătă o fotografie: o pagină de registru fotografiată strâmb pe un birou. Registrul de vizitatori de la centrul de detenție.

— L-am cerut când a căzut Castell, spuse. Voiam să văd cine a fost la Kerr înainte să-și schimbe povestea. Aici e avocatul, cu o zi înainte de mărturisire. A venit cu mașina. Numărul e trecut la parcare. Mai e un rând cu două zile înainte și încă unul. Mașini diferite. Numerele nu-mi spun nimic.

Maxim se uită la fotografie. La numere. Nu le citi. Le văzu și le știu dintr-odată.

— Primul număr e al mașinii gri, spuse. Cea de sub nuc, pe strada lui Soles. Al doilea e al unei dube albe cu o zgârietură pe ușa culisantă. A stat o săptămână pe cheu, lângă pavilion. Pe al treilea nu-l știu. Pe primele două le știu.

Anchetatorul îl privi mult timp.

— De unde?

Maxim ridică din umeri.

— Conduc toată ziua. Mă uit.

Nu era tot adevărul. Dar nu mai era nici minciună. Anchetatorul nu întrebă mai departe. Își băgă telefonul în buzunar și rămase o vreme privind canalul, barja care se îndepărta.

— Deci omul de la arhivă, omul din camion și cel din mașina de la centrul de detenție sunt toți în jurul aceluiași avocat, spuse încet, aproape pentru el. Iar avocatul a stat cu Kerr exact înainte ca Kerr să spună povestea fraudei.

— Povestea fraudei era adevărată, spuse Soles.

— Jumătate din ea, spuse anchetatorul. Jumătatea care a căzut pe Castell. Cealaltă jumătate stătea în mașina gri.

Se întoarse spre ei.

— Mâine îl chem pe avocat. O să vină zâmbind. Dar de azi înainte n-o să mai zâmbească la fel.

În seara aceea se strânseră în curtea lui Maxim fără să fi stabilit dinainte.

Tesa veni prima, cu o mână în ghips și o pungă de mere, fiindcă auzise de la Soles despre pod și voia să vadă farul spart cu ochii ei. Se uită la far. Se uită la Maxim. Nu spuse nimic. Doar își lovi o dată umărul bun de al lui, cum faci după un meci. Krista veni direct de la arhivă, cu praf de hârtie pe mâneci. Soles veni cu câinii, Lucky șchiopătând în atela din lingură, fiindcă Soles nu voia să-l lase singur. Apoi, pe la opt, veni și Varren, cu o pâine mare încă caldă și o sticlă de vin, cu scuza că se nimerise să treacă prin zonă.

Nimeni nu întrebă ce se nimerise să facă la marginea orașului, pe strada lui Maxim, cu pâine caldă în mână. Nimeni nu întreba asta când apărea Varren.

Duseră masa din bucătărie în curte, sub becul de deasupra ușii. Maxim aduse scaune nepotrivite din toate colțurile casei. Varren găsi cănile fără să întrebe unde erau, din prima încercare, în dulapul de sus din stânga, și puse câte una în fața fiecăruia, așezând-o pe a lui Maxim lângă a lui Soles. Maxim se uită la fiecare pe rând cum se uita Ordric la sigilii: ghipsul Tesei, praful de hârtie de pe mânecile Kristei, palma lui Soles. Pe Varren îl lăsă să treacă fără să se uite.

Motorul de barcă stătea descoperit pe o ladă răsturnată lângă masă.

Soles desfăcuse jumătate din el înainte să vină ceilalți, folosindu-și mâna bună în timp ce Maxim ținea piesele. Carburatorul curățat stătea pe o cârpă. Lângă el aștepta bujia nouă pe care Maxim o ținuse într-un sertar doi ani, cumpărată pentru motorul acesta și niciodată montată.

— Nu merge, spuse Tesa, uitându-se la motor.

— Mâine merge, spuse Soles.

— N-are barcă, spuse Krista.

— N-a spus nimeni că are, spuse Maxim.

Varren rupse pâinea cu mâinile în loc să folosească un cuțit și o împărți. Lui Soles îi dădu coaja de la capăt fără să se uite, cum făcea mereu, fiindcă Soles mânca întâi coaja. Tesa privi scurt gestul, apoi își întoarse ochii. Krista nu se uită. Rupea bucăți mici din felia ei și mânca încet, cu ochii la bec.

Maxim le povesti despre pod. Nu despre Ordric. Nu despre barieră și nici despre nepotul cu felinarul. Le povesti despre camionul galben, fâșia de apă, roțile din față rămase atârnând deasupra canalului, iar Soles povesti partea cu secunda, cum îi trebuiau cinci secunde și nu le avusese. Tesa râse. Râse cu adevărat, cu capul dat pe spate, cum nu mai râsese de când dispăruse fratele ei.

— Tu parchezi de-a curmezișul în fața unui camion, spuse, arătând spre Maxim, iar tu faci calcule. Voi doi ar trebui să deschideți o firmă.

— Avem una, spuse Soles. Deschide mâine. Repară motoare de barcă pentru oameni fără bărci.

Râseră cu toții. Chiar și Krista. Chiar și Varren, încet, cu o mână în jurul cănii cu vin, privindu-i pe fiecare pe rând, mulțumit.

Maxim îi privi sub bec. Tesa cu ghipsul pe masă lângă mere. Krista cu praf de hârtie pe mâneci. Soles cu palma cusută și coaja în mâna bună. Varren turnând vin fără să întrebe cine mai voia și nimerind de fiecare dată.

Se gândi că nici de aici n-avea să plece primul. Dar pentru prima dată nu rămânea ca să nu lase pe nimeni așteptând. Rămânea fiindcă voia.

— V —

Trenul ajunse noaptea, cu patru ore întârziere.

Tânărul fu ultimul care coborî din vagon. Nu-l aștepta nimeni pe peron. Gara avea un nume pe care nu-l auzise înainte să-l vadă pe hârtia de transfer. Mirosea a sare și motorină, iar dincolo de acoperișurile de lângă gară macaralele se ridicau negre pe cerul nopții.

Omul de la biroul de transfer îi găsi un pat într-un dormitor de lângă port și îi spuse să revină a doua zi. A doua zi îi găsi de lucru. O lună mai târziu, tânărul își găsi singur ceva mai bun. Un an mai târziu, altceva.

Vocile nu dispăruseră. Stăteau sub gândurile lui, una, apoi celelalte. Învățase să le țină acolo: numărându-și articulațiile, făcând noduri, făcând lucruri pentru oameni care nu observau că le făcea. Uneori mergea. Alteori nu. Nopțile erau cele mai rele. Noaptea umbla prin oraș până în zori, ca să nu rămână singur cu ele într-o cameră.

Într-o toamnă, mulți ani mai târziu, pe când mergea, ajunse pe o stradă liniștită din partea de sus a orașului. O casă mică de vânzare, cu gard viu netuns și o poartă de lemn cu vopseaua scorojită. Intră în curte fără să știe de ce.

În curte era un bazin. Gol. Fundul crăpat, frunze moarte strânse într-un colț, o scară ruginită de fier coborând în nimic.

Tânărul se opri la margine și privi în jos.

Se gândi la gheață. La apa neagră de sub ea, cu mult timp în urmă, unde fusese liniște. Pentru prima dată după foarte mult timp, vocile de sub gânduri se micșorară, cum tac oamenii într-o sală mare când intră cineva pe care îl așteptau cu toții.

Cumpără casa în aceeași lună.

Bazinul nu ținea apă. Încercă să-l repare singur și nu reuși. Chemă doi meseriași, iar nici ei nu reușiră. Unul îi spuse că fundul trebuia spart și turnat din nou. Celălalt îi spuse că nu avea rost. Tânărul nu voia un bazin nou. Îl voia pe acesta, cu scara ruginită și crăpătura lui, să țină apă. Voia să poată sta lângă el.

Așa că într-o dimineață veni la un atelier din port cu un plan împăturit și câteva fotografii ale unui bazin gol.

❦