Chapter XIII · Carte adevărată

Krista se trezi fiindcă o durea gâtul când înghițea.

Rămase o vreme nemișcată sub pătura Minei, cu ochii în tavan, și numără ce știa. Era în casa lui Soles. Se luminase de ziuă. În hol, un scaun ținea sprijinită trapa pivniței, ca să nu mai cadă nimeni prin ea. Pe peretele de lângă cuier se vedeau pata mai deschisă și urmele maronii de degete, acum uscate. Haina ei încă atârna acolo. Cheile erau tot în buzunar. Asta verifică prima dată.

Soles era în bucătărie. Stătea la masă cu mâna stângă înfășurată într-un prosop de vase, iar Lucky zăcea întins la picioarele lui, cu o lingură de lemn prinsă cu bandă de piciorul din față, pe post de atelă.

— E o atelă, spuse Soles înainte ca ea să apuce să întrebe. Am văzut odată un veterinar făcând asta.

— Ai văzut un veterinar legând un câine de o lingură?

— Am văzut un veterinar legând piciorul unui câine de ceva drept. Lingura era ce aveam.

Lucky lovi o dată podeaua cu coada, fără să ridice capul, de parcă ar fi confirmat.

Krista turnă cafea din ibricul de pe aragaz. Mâinile nu-i mai tremurau. Altceva tremura mai adânc în ea, într-un loc unde nu putea pune mâna. Se așeză în fața lui și privi prosopul din jurul palmei stângi, ruginiu la mijloc.

— Trebuie cusută.

— Maxim se întoarce de la cursa de noapte.

— Maxim nu e medic.

— Maxim are în camion o trusă de prim-ajutor pe care n-o deschide niciodată. Zice că azi e ziua.

Maxim ajunse la opt, cu trusa sub un braț, o cutie de cuie și, pe umăr, o scândură de stejar pe care o găsise undeva. Se opri în hol și se uită la trapă, la perete, la urmele de degete, și multă vreme nu spuse nimic. Apoi lăsă scândura pe podea încet și cu grijă, fără niciun zgomot.

— Prin perete, spuse el.

— Prin perete, spuse Soles.

— Trei?

— Doi au ieșit. Unul a rămas.

Maxim încuviință încet și intră în bucătărie. Se uită la mâna lui Soles, la câinele cu lingura, la urma de pe gâtul Kristei, pe care încercase fără succes s-o ascundă cu gulerul. Privirea i se opri acolo o clipă în plus. Krista îi văzu mâna strângând tocul ușii, apoi deschizându-se, deget cu deget, ca un om care lasă jos ceva greu în care nu are încredere să țină.

— Ai rămas aici astă-noapte, spuse el.

— Da.

— Bine, spuse Maxim, iar Krista nu știu ce voia să spună prin asta.

Tesa veni pe la nouă fără să sune, ținând mâna în ghips lipită de piept. Se opri în prag și se uită la trapă, la perete, apoi la Krista. Nu la gâtul ei. În ochii ei. Krista îi susținu privirea. Nu-și spuseră nimic.

Maxim îi cusu palma lui Soles la masa din bucătărie cu acul curbat din trusă, în timp ce Tesa ținea lanterna cu mâna bună, iar Soles se uita pe fereastră și număra cu voce tare stâlpii gardului vecinilor, ca să nu privească acul. Ajunse la treizeci și unu. Erau douăzeci și patru de stâlpi.

— Numără din nou, spuse Maxim, cu ochii la tăietură.

— Mi-e rușine.

— De ce?

— Pentru că am ajuns la treizeci și unu.

După aceea, Maxim bătu trapa în cuie, iar Soles fu trimis înapoi pe scaun de trei ori înainte să renunțe. Tesa se așeză lângă el. Krista strânse cănile. Nimeni nu vorbi despre noaptea trecută, iar cu cât nimeni nu vorbea mai mult despre ea, cu atât noaptea aceea ocupa mai mult loc în bucătărie și devenea mai greu să vorbească despre orice altceva.

Maxim fu cel care scoase cărțile.

Le purta în buzunarul de la piept, un pachet vechi, cu colțurile rotunjite de atâta folosire, prins cu un elastic.

— Medicul a spus că nu trebuie să se miște, zise el, făcând semn din cap spre Soles. Eu nu sunt medic. Dar știu cum să țin un om pe scaun.

— Pe bani? întrebă Soles.

— Pe bețe de chibrit. N-ai bani. Ai o trapă nouă.

Tesa juca cu o singură mână, desfăcând cărțile în evantai peste ghips. Soles juca prost și fericit, ca întotdeauna. Krista nu juca. Nu știa. Nu învățase niciodată, fiindcă în familia ei cărțile îi aparținuseră mereu unchiului care își pierdea salariul la joc și apoi plângea în bucătărie. Stătea pe scaunul de lângă fereastră, cu cana între palme, și privea.

La a treia mână, Maxim mări miza cu cinci bețe de chibrit dintr-odată.

Soles fluieră. Tesa se uită la Maxim, apoi la cărțile ei, apoi din nou la Maxim, cu expresia unui boxer care încearcă să ghicească din ce parte va veni lovitura.

Și Krista se uită la Maxim.

Își ținea cărțile aproape de piept. Chipul îi era același ca de obicei, chipul unui om care nu pleca niciodată primul. Numai degetul mare al mâinii stângi se mișca încet pe muchia cărților, în sus și în jos, în sus și în jos, ca un om care netezește o față de masă pe care nu mai există nicio cută.

N-are nimic, gândi Krista, surprinsă de cât de sigură era. N-are nimic și vrea să creadă că are totul. Degetul mare. Face asta cu degetul mare ca să nu facă altceva.

Nu știa de unde știa. Știa așa cum știa din ce parte venea lumina într-o fotografie veche.

Se gândi la „Da”-ul din seara trecută, rostit pe podeaua holului. Cât de ușor îi ieșise. Cum Soles se uitase la ea și o crezuse. Nu fusese greu. Fusese ușor într-un fel care nu părea al ei, de parcă ușurința aceea așteptase în ea de mult ca cineva s-o folosească.

Lumina de la fereastră se îngălbeni. Coborî și se îngreună, ca lumina unei lămpi cu abajur verde, iar mirosul de cafea se schimbă în tutun ieftin și haine ude puse la uscat pe calorifer. Undeva, foarte departe, începu să urle o sirenă, lung și tare, apoi tăcu.

Krista încercă să lase cana jos. Pentru o clipă stătea lângă copacul ei, cu cana din amintire încă caldă în mâini. O lumină nouă umplea niște frunze late, răsucite. Pe piatra de sub ele era săpat un nume.

Casimir.

Lângă plantă nu stătea nimeni. Krista atinse o frunză.

Apoi fu din nou o masă. Alta.

— Frunza II —

Casimir Lenz nu trișa niciodată la cărți.

Asta le spunea tuturor celor care întrebau. Era adevărat, și tocmai de aceea îl credeau. Cărțile aparțineau casei. Altcineva le amesteca, altcineva tăia pachetul, iar băiatul cu șorț de la Macazul, cârciuma din spatele gării de marfă, le împărțea. Casimir trișa cu ochii.

Era a doua iarnă a războiului. Lampa cu abajur verde atârna atât de jos deasupra mesei, încât jucătorii își vedeau mâinile mai bine decât fețele. Lui Casimir îi convenea. Fețele mințeau toate în aceleași feluri. Mâinile, fiecare în felul ei.

Banii nu mai valorau nimic din toamnă. Jucau pe cupoane de pâine, canistre de benzină trecute pe bilețele și permise de călătorie ștampilate la comandament. Un om cu permis pentru un tren spre sud avea o viață. Și acelea intrau la miză.

Casimir îi citea.

Sergentul de la depou își număra cupoanele de trei ori înainte să parieze, dar niciodată când avea cărți bune. Negustorul de piei ținea țigara în colțul gurii când blufa și între degete când nu blufa. Tânărul locotenent, când credea că are ceva, își îndrepta spatele de parcă poza pentru o fotografie. Toți ascundeau ceva cu mâinile, iar mâinile ascundeau prost. Trebuia doar să te uiți acolo unde nu se uita nimeni.

Iar când nu citea, mințea, cu o eleganță pe care nu-l învățase nimeni. Pierdea mâini mici cu o dezamăgire atât de bine măsurată, încât ceilalți se simțeau vinovați că-l bătuseră.

Cârciumarul îl găsise la șaisprezece ani, pe Peronul Trei, luând monede de la soldații aflați în permisie cu trei cutii de chibrituri și o bilă. Îl privise o vreme, apoi îi spusese să intre, unde era cald.

Casimir rămăsese la căldură de atunci, într-o cameră deasupra cârciumii. Juca la masa cârciumarului, cu oricine îi spunea omul, iar la sfârșitul nopții jumătate din ce câștiga trecea peste tejghea, pe sub cârpa cu care se ștergeau paharele.

— Nu te obligă nimeni, îi spunea cârciumarul.

Era adevărat.

Tot cârciumarul îl învățase singurul lucru pe care Casimir nu-l știuse de unul singur, într-o noapte din primul an, după ce Casimir pierduse o mână mare fiindcă mințise prea bine.

— Toată lumea se așteaptă să minți, îi spusese cârciumarul, ștergând încet interiorul unui pahar, cu degetul mare în cârpă. Cel mai bun bluf e o carte adevărată arătată la momentul potrivit.

Casimir învățase fraza pe de rost, fără să se gândească vreodată la ea.

Până în a doua iarnă, tunurile se auzeau noaptea. Trenurile spre sud se umpleau. Diminețile, jandarmii mergeau de-a lungul Peronului Trei și cereau permisele de călătorie. Cei fără permis erau trimiși înapoi în oraș. Pe unii nu-i mai trimiteau nicăieri.

Casimir îi ceru cârciumarului un permis.

— După iarnă, spuse omul. Mai am nevoie de tine încă o iarnă.

Casimir îi urmări degetul mare în cârpă și văzu că nu mințea.

Un maior veni la Macazul spre sfârșitul lui februarie, pe când cădea o zăpadă udă, iar un tren de marfă stătea de două zile pe Linia Patru. Avea cincizeci de ani, mustața tunsă scurt și mâini de contabil, cu unghiile tăiate drept. Lucra la intendență. Semna permise de călătorie.

— Are unul în buzunarul de la piept, spuse încet cârciumarul în timp ce îi turna ceai lui Casimir. Semnat în alb. Ia-l de la el și e al tău.

— Al meu?

— Pe orice nume scrii pe el.

Casimir urmări multă vreme degetul acela mare și nu văzu nimic. Nu se mișca deloc.

Jucară de la zece până la trei, iar lampa se legăna de fiecare dată când trecea un tren. Până la două, mai rămăseseră doar ei doi.

Maiorul juca simplu. Plătea când avea ceva, se retrăgea când nu avea și nu ridica niciodată miza doar ca să sperie pe cineva. Casimir îl urmări ore întregi și nu găsi nimic. Nici degete, nici respirație, nici spate îndreptat pentru fotografie. Era primul om pe care Casimir îl văzuse jucând de parcă avea cărțile cu fața în sus.

Asta îl neliniști pe Casimir mai mult decât toate blufurile pe care le văzuse vreodată.

La trei fără un sfert, maiorul puse permisul de călătorie pe masă. Era galben, cu ștampila intendenței într-un colț și semnătura lui dedesubt, iar rubrica pentru nume era goală.

— Ultima mână, spuse. Sunt obosit.

Casimir avea o mână bună. Cărțile îi veniseră, o dată într-o iarnă, cum se mai întâmpla.

— Plătesc, spuse maiorul.

Casimir își întoarse cărțile. Maiorul încuviință și le întoarse pe ale lui. Erau mai slabe. Nu cu mult.

Casimir luă permisul. Îl ținu în mână și simți cum ceva din piept i se destinde încet, ceva care fusese strâns de ani întregi.

Maiorul își desfăcu celălalt buzunar de la piept al tunicii. Scoase o foaie împăturită în patru și o așeză în fața lui Casimir, în același fel în care își pusese cărțile jos.

Era scrisul cârciumarului, mare, rotund, apăsat. O listă. Nume de ofițeri, din două ierni, iar lângă fiecare ce se pierduse: cupoane, canistre de combustibil, permise de călătorie, o dată chiar și o mașină. Pe margine, lângă fiecare rând, scrise mic cu creionul, inițialele „C. L.”

Dedesubt era o declarație, semnată și datată în ziua aceea. Proprietarul Macazului îl denunța, în temeiul legii de război, pe speculantul Casimir Lenz, care făcea trafic cu documente militare câștigate la jocuri de noroc, și se oferea să depună mărturie.

— Proprietarul mi-a spus că îți dai seama când cineva te minte, spuse maiorul. Așa că nu te-am mințit.

Își încheie nasturele.

— Permisul e adevărat. Semnătura e a mea. Te-a costat trei ore să mi-l iei cinstit. Dacă mai contează, joci foarte bine.

Casimir se uită peste umăr spre tejghea.

Cârciumarul ștergea interiorul unui pahar, cu degetul mare în cârpă. Nu ridică privirea. Casimir urmări degetul și văzu ce văzuse toată seara: nimic. Omul nu mințea. Nu-i era rușine. Pusese o carte adevărată pe masă la momentul potrivit.

Doi jandarmi intrară din frig și își scuturară zăpada de pe bocanci în prag, cum fac oamenii când intră în casa altuia.

L-au împușcat dimineața, lângă zidul din spatele depoului de marfă, împreună cu alți patru, dintre care doar unul era cu adevărat speculant. Cădea zăpadă udă. În gară, trenul de pe Linia Patru pornise în sfârșit spre sud.

Casimir își petrecuse toată viața uitându-se la mâinile care ascundeau lucruri. Nu învățase niciodată să se uite la cele care nu aveau nimic de ascuns.

Ultimul lucru la care se gândi fu fraza cârciumarului. Că o știa pe de rost de la șaisprezece ani. Că nu se gândise nici măcar o dată pentru cine fusese spusă.

❦

Krista ținea cana.

Cana era caldă. Cafeaua nu se răcise. Soles încă fluiera, iar ultima notă tocmai se stinsese, ceea ce însemna că trecuse o secundă, poate două. Lucky își mișcă puțin capul pe lingura de lemn. Afară, la vecini, cineva bătea un covor.

Tesa o privea.

Krista lăsă cana jos. Între degetele mâinii drepte avea un chibrit pe care îl luase de pe masă fără să știe când. Chibritul îi aluneca peste articulațiile degetelor dintr-o parte în alta, înainte și înapoi, fără să cadă, cu o ușurință pe care nu o avusese niciodată. Nu învățase asta. Nu știa să facă asta.

Îl închise în pumn.

— Ei? spuse Soles, uitându-se la ea peste masă cu un zâmbet, ținându-și cărțile proaste lipite de piept. Ce crezi? Are ceva?

Maxim nu se uită la ea. Degetul mare îi aluneca în sus și în jos pe muchia cărților, de sus în jos, de sus în jos.

N-are nimic, gândi Krista. Și știu că n-are nimic.

Se gândi la cârciumarul care ștergea interiorul unui pahar.

— Are, spuse ea. Uită-te la el. Are ceva și nu vrea să se vadă.

Îi ieși ușor. Mai ușor decât „Da”-ul din seara trecută. Pentru o clipă simți mirosul de fum din cârciumă. Satisfacția era caldă și împrumutată. Îl văzuse pe Casimir făcând o încăpere întreagă să-i creadă chipul; tocmai îl făcuse pe Soles să aibă încredere în al ei.

Soles își aruncă cărțile pe masă.

— Știam eu, spuse, încântat că pierduse cum trebuie.

Maxim trase cele cinci bețe de chibrit spre el fără să-și arate cărțile. Abia după aceea, când le puse deoparte, își ridică o dată privirea peste masă spre Krista. Nu spuse nimic. Apoi se uită în altă parte.

Tesa încă o privea.

Mai jucară două mâini, apoi Maxim strânse cărțile, le prinse cu elasticul și le băgă înapoi în buzunarul de la piept, lângă inimă, unde le ținea mereu. Lui Soles îi mai rămăseseră patru bețe. Începuse cu douăzeci. Era mulțumit.

Krista duse cănile la chiuvetă. Tesa veni după ea cu zaharnița pe care n-o folosise nimeni și o puse pe marginea chiuvetei, lângă cotul ei. Nu plecă.

— Ai mințit, spuse încet, pe sub zgomotul apei.

Krista clăti o cană. Apoi pe alta.

— Am mințit.

— A fost ușor?

Krista se gândi să spună nu.

— Da.

Tesa încuviință încet, ca un antrenor care vede în sfârșit lovitura pe care o aștepta de la cineva.

— Bine, spuse. Măcar acum știi cum arată dinăuntru.

Porni spre hol înainte ca Krista să apuce să întrebe ce voia să spună. Krista își ținu mâinile în apă până când aceasta se răci.

Îi spuse lui Soles că merge la arhivă să vadă originalele din registrul lui Alden, ca să se asigure că oamenii fundației nu umblaseră la ele. Era adevărat. Doar că nu era prima ei oprire. Soles se ridică să meargă cu ea, iar Maxim îl împinse înapoi pe scaun cu o mână pe umăr, fără să-l privească, cum pui la loc ceva care începe să alunece.

— Ordinul medicului, spuse Maxim.

— Nu ești medic.

— Azi sunt.

Soles se uită la Krista. Avea pe chip ceva ce ea nu mai văzuse: o ușoară încordare în jurul gurii, ca un om care ține înapoi un singur cuvânt anume. Buzele i se mișcară. Nu spuse nimic.

— Dă-mi mesaj când ajungi, spuse în cele din urmă.

— Îți dau.

Administrația grădinii ocupa etajul al doilea al casei galbene de lângă poarta principală, la care se ajungea pe o scară de lemn ale cărei trepte scârțâiau fiecare altfel. Krista urcase scara aceea de sute de ori. Știa care treaptă cânta cel mai tare. A șaptea. O sări fără să se gândească.

La registratură stătea funcționara care lucra acolo de dinaintea Kristei și probabil avea să lucreze și după ea, cu ochelari prinși de un lănțișor și un ghiveci cu mușcate pe pervaz, care înflorea chiar și în ianuarie. Când o văzu pe Krista, lăsă stiloul jos și își potrivi ochelarii, iar Krista îi citi pe față tot ce aflase femeia de la comitet în ultima săptămână: sala închisă, cheia predată, articolul, numele ei rostit încet pe coridoare.

— Doamnă Krista, spuse ea, iar în glas i se auzeau milă, puțină curiozitate și o grijă foarte limpede să nu fie văzută vorbind prea mult.

Krista simți iar cum se ridică în ea ușurința împrumutată, caldă, ca o mână bună de cărți. Știa ce ar fi spus Casimir. O minciună mică, ușor de crezut. Că o trimisese anchetatorul. Că fundația voia dosarul pentru reconciliere. Că domnul Alden avea nevoie de o semnătură. Toate îi veneau pe buze gata făcute, elegante, și fiecare ar fi mers.

Cel mai bun bluf e o carte adevărată arătată la momentul potrivit.

— Am o cerere la dosar, spuse ea. Pe numele meu. Pentru Cheia nr. 14, poarta mică. Aș vrea s-o văd.

Funcționara clipi.

— Cererea dumneavoastră?

— A mea. Semnată de mine, după cum spune paznicul. Am dreptul să văd ce am semnat, nu?

Fiecare cuvânt era adevărat de la un capăt la altul. Și tocmai pentru că era adevărat, femeia nu găsea nimic de care să se agațe ca să spună nu. Se ridică, cu lănțișorul ochelarilor legănându-se pe piept, și merse la fișetele metalice din spate, cu sertarele numerotate. Căută mult. Krista îi urmări degetul alunecând peste cotoarele dosarelor, oprindu-se, apoi urcând cu un sertar mai sus.

— Nu e la chei, spuse funcționara din spatele dulapului. Ar trebui să fie la chei.

— Poate e la dosarele expoziției.

Femeia se uită la ea pe deasupra ochelarilor, apoi deschise un alt sertar, mai jos, cu eticheta scrisă de mână: Expoziții. Sponsorizări. Scoase un dosar gros legat cu șnur și îl așeză pe tejghea între ele.

— Anul?

— Acum patru ani. Toamna.

Dosarul mirosea a hârtie veche. Krista îl deschise cu degetele răsfirate, așa cum manevra documentele vechi în arhivă, ca să nu îndoaie colțurile. Recunoscu totul dintr-odată, cu o precizie care o duru. Primul contract de sponsorizare, cel retras peste noapte, cu o linie roșie trasă peste prima pagină. Scrisoarea de retragere, două rânduri reci. Apoi noul contract, cel care îi salvase expoziția, șapte pagini capsate, cu antetul unei companii de transport maritim de care nu mai auzise pomenindu-se niciodată, inițialele ei pe fiecare pagină, în dreapta jos.

Își aminti seara aceea. Arhiva, masa lungă, lampa de birou. Varren venise după program, cu dosarul sub braț și câte un pahar de vin pentru fiecare, pe care îl pusese lângă calculator. Apoi îi arătase cu vârful pixului unde să semneze: aici, aici și aici, și în colțul fiecărei pagini, iar ea semnase râzând, cu mâna tremurând de ușurare. Nu citise. Ea citea tot. În seara aceea nu citise, fiindcă era Varren, iar Varren tocmai îi salvase expoziția cu un zâmbet și două telefoane.

După pagina a șasea, prins sub aceeași capsă, era un formular subțire cu antetul administrației.

Cerere pentru eliberarea unei chei de acces în afara programului. Motiv: pregătirea expoziției, lucrări de instalare, acces la spațiul de depozitare de lângă sere. Cheia nr. 14, poarta mică. Data. Numele. Semnătura.

Semnătura era a ei.

Nu era o imitație. Krista cunoștea acum mâinile care imitau; le cunoștea din somn: presiune uniformă de sus până jos, linia trasată încet și cu grijă. Aici nu era nimic desenat. Era K-ul ei grăbit, cel care nu se închidea niciodată sus. Era bucla pe care o lăsa să cadă sub rând când era obosită sau fericită. Era coada lungă de la sfârșit pe care profesoara ei de caligrafie încercase fără succes s-o îndrepte. Ea scrisese asta. Cu mâna ei. În seara aceea, între pagina șase și pagina șapte, fără să se uite.

Data era cu trei zile înaintea primei înregistrări din registrul porții.

Krista rămase nemișcată, cu un deget pe foaie. O mușcată înflorea pe pervaz. Pe coridor, cineva urcă scările și călcă pe a șaptea treaptă, iar treapta cântă.

Am cerut frumos. La administrație. Pe numele tău.

Nu mințise. Nici atunci, în curte, cu cheia pe masă. Spusese exact ce fusese: cerere, administrație, numele ei. Doar că omisese mâna ei. Omisese paharul de vin, lampa, pixul arătând aici, aici și aici. Pusese pe masă o carte adevărată, iar ea se uitase la carte în loc să se uite la mâna care o ținea.

— E totul în regulă? întrebă funcționara.

— Totul e în regulă.

Îi ieși limpede și cald, cu un zâmbet mic la sfârșit, iar femeia se relaxă și se întoarse la mușcatele ei. Krista fotografi formularul, apoi contractul, pagină cu pagină, inițialele ei în colț, șapte la număr, și încă una, a opta, pe cererea pe care n-o citise niciodată. Închise dosarul și legă din nou șnurul într-o fundă, exact cum îl găsise.

Pe scări, sări a șaptea treaptă.

Afară, se opri pe trotuar cu spatele la gardul grădinii și încercă să se gândească la Varren. Voia să fie furioasă. Furia e un lucru drept; știi ce să faci cu ea. Dar ce găsi în ea nu era drept. Era Anselm la masa lui de sub fereastră, copiind în curat un rând pe care nu-l scrisese. Era Casimir cu permisul rece în palmă. Era ea însăși în seara aceea, în arhivă, semnând în timp ce râdea.

Nu era nimic fals în cererea aceea. Era doar încrederea ei.

Își scoase telefonul ca să-i scrie lui Soles că ajunsese. Scrise Sunt aici. Se uită la cuvinte. Nu ajunsese încă nicăieri. Le șterse și scrise Sunt la arhivă. Nici asta nu era adevărat. Era o minciună mică, de zece minute, cât i-ar fi luat să meargă până acolo. O trimise.

Răspunsul veni imediat, de parcă Soles stătuse cu telefonul în mână.

Bine. Mașina gri e iar pe strada noastră. Nu a fundației. Alta. Doi bărbați.

Krista ridică privirea. Peste drum, lângă chioșcul de ziare, un bărbat într-o geacă gri citea un ziar. Nu întorsese pagina de când ieșise ea pe ușă.

Arhiva orașului ocupa o clădire cenușie de pe Strada Morii, cu subsolul ținut cald iarna și răcoros vara, fiindcă hârtia avea nevoie de asta. Krista merse fără grabă. Știa unde era bărbatul cu geaca gri fără să se întoarcă, din reflexiile lui în vitrine: o dată în stânga, lângă florărie, apoi la colț, apoi nicăieri, apoi din nou acolo, cu ziarul împăturit sub braț, pentru că nu mai rămăsese nimic de prefăcut că citește.

Alden o aștepta în subsol, în depozitul principal, printre rafturile mobile. Scara cobora într-o fâșie liberă de podea, cu masa lui la un capăt și roțile rafturilor orientate spre ea. Rânduri paralele de dulapuri de fier stăteau pe șine, strânse unul lângă altul. Ca să ajungi la un raft, învârteai roata cu trei spițe de la capătul rândului, iar dulapurile se depărtau greoi, cu huruit de vagoane, până se deschidea un culoar abia destul de lat pentru un om. Alden le învârtea de treizeci de ani. Spunea că îl făcea să se simtă ca un paznic de ecluză.

— Registrul e unde l-ai lăsat, spuse el fără să ridice privirea din fișele de catalog. Nu s-a atins nimeni de el. Fundația a sunat de două ori. Le-am spus că arhiva nu e bibliotecă de împrumut. Au spus că e o chestiune de reconciliere. Le-am spus că eu nu m-am certat cu nimeni.

Krista zâmbi. Alden deschise culoarul șapte și scoase registrul legat în pânză verde, cu facturile ei numerotate fixate înăuntru, fiecare în câte o folie, exact cum le lăsase. O cutie se înclină de pe raftul de deasupra și căzu la capătul îndepărtat al culoarului. El o lăsă acolo și îi aduse registrul. Krista numără facturile. Erau toate. Palma îi rămase pe copertă o clipă mai mult decât era nevoie.

Deasupra lor, ușa de la intrare se deschise și se închise. Doi bărbați coborau scările de piatră.

Krista îi auzi înainte să-i vadă, fiindcă unul cobora ca un om care venea acolo pentru prima dată, iar celălalt ca un om care mai fusese. Primul purta un palton, avea mâini curate și ținea o servietă de piele sub un braț. Celălalt era bărbatul cu geaca gri. Ziarul dispăruse.

— Doamnă Krista, spuse bărbatul cu palton. Iertați-ne întreruperea. Nu durează mult.

Alden se ridică de pe scaun.

— Depozitul nu este deschis publicului.

— Noi nu suntem publicul.

Bărbatul cu palton puse servieta pe masa lui Alden, peste fișele de catalog, fără să se uite unde o așază.

— Ne interesează registrul pe care îl ține doamna, spuse el. Și tot ce se află în el. Avem un document de la administrație care spune că materialele unei expoziții închise trebuie predate fundației care a finanțat-o. Dacă vreți să-l citiți, e aici.

Scoase o foaie din servietă și i-o întinse Kristei. Ea nu o luă. Se uită la mâna care o ținea.

Degetul mare era drept, apăsat tare pe colțul hârtiei. Celelalte degete erau relaxate. Omul acesta nu credea în hârtia lui. Știa că nu va ține. Voia doar să vadă dacă ea credea că va ține.

În spatele ei, pe scări, se auzi un pas greu, apoi încă unul. Krista nu se întoarse. Recunoscu mersul după felul în care lovea piatra, mai greu pe dreapta, așa cum mergea Soles de când își fisurase coasta a doua oară.

Soles se opri pe ultima treaptă.

Văzuse mașina gri plecând din fața casei și nu se oprise să gândească. Maxim condusese fără să întrebe, iar acum aștepta sus cu motorul pornit, cu mâinile pe volan. Soles coborâse scările sprijinindu-se de perete cu mâna cusută, iar mâna îl durea fiindcă exact asta voia de la ea.

Acum stătea la capătul scărilor, cu fața spre masa lui Alden și roțile rafturilor.

Doi bărbați. Alden, cu servieta străinului peste fișele lui. Krista, ținând registrul verde lipit de piept.

Și atunci veni.

Nu ca la templu, toți deodată, și nici ca soldatul, îndreptându-i spatele și așezându-i pumnii în poziție. Veni ca o schimbare a încăperii. Subsolul arhivei, cu tavanul jos și becurile în cuști de sârmă, deveni o sală. Nimic nu se mișcă și nimic nu se lumină mai tare. Doar că fiecare om din ea ajunsese la locul lui, iar Soles putea vedea locurile acelea. Bărbatul cu palton, care vorbea primul fiindcă fusese trimis să vorbească. Cel în geacă, trimis să facă ce nu puteau cuvintele. Alden, care ar fi ascultat de oricine spunea ceva cu destulă siguranță. Krista.

Știa exact ce cuvânt trebuia să spună ca s-o facă să dea un pas înapoi, în spatele lui, să predea registrul și să tacă. Îl avea deja în gură, cald și rotund ca o monedă.

Stai.

Atenția lui Decimus se apropie, nerăbdătoare cu cuvântul pe care Soles nu-l rostise. Regele oprise un preot la o ușă fiindcă voia companie; trimisese alți oameni prin uși fiindcă regatul avea nevoie. Amândouă sunaseră simplu când dăduse ordinul.

Soles se uită la Krista.

Ea nu se uita la el. Se uita la mâna bărbatului cu paltonul, cu capul ușor înclinat, așa cum îl privise pe Maxim peste cărți în dimineața aceea. Nu tremura. Ținea registrul la piept nu ca pe ceva ce ar fi putut să-i ia cineva, ci ca pe o mână de cărți, strânsă aproape, cu fețele întoarse spre ea.

Joacă, înțelese Soles. Are o mână și o joacă.

Înghiți cuvântul. Îl simți coborând greu și așezându-se undeva sub coaste, lângă cea fisurată.

Decimus îi întâmpină refuzul. Pentru o clipă Soles îl văzu dincolo de frunzele late, cu mâna ridicată la începutul unui ordin. O coborî.

Decizia ta.

Cuvintele purtau nemulțumire și ceva ce Soles nu mai simțise de la el: loc pentru răspuns. Subsolul se întindea limpede înaintea lui Soles, oamenii, loialitățile, bărbatul de lângă scări așteptând un semn. Krista rămăsese acolo unde alesese să stea. Claritatea îl putea ajuta fără s-o pună în spatele lui.

Krista vorbi.

— Documentul dumneavoastră este valabil, spuse ea cu o voce caldă, aproape politicoasă. Doar că a venit cu o zi prea târziu. Copiile acestor facturi sunt la anchetator de ieri dimineață, numerotate. Le-am dus eu. Le-a numărat de două ori. Originalele sunt aici. Dacă le luați azi, mâine el va avea copii fără originale și o arhivă din care lipsește exact registrul pe care i l-am arătat. Ce credeți că va întreba prima dată? Și pe cine?

Fiecare cuvânt era adevărat. Soles auzi adevărul în glasul ei, rotund și fără muchii, ca o piesă strunjită curat. În timp ce vorbea, Alden se întoarse pe Culoarul Șapte să ridice cutia căzută.

Bărbatul cu paltonul nu răspunse. Degetul mare se desprinse de colțul foii. Hârtia se îndoi ușor. Se uită la Krista ca un om care vede întoarsă o mână de cărți pe care nu se așteptase s-o vadă.

— Las-o, spuse încet peste umăr. Plecăm.

Bărbatul cu geaca nu se mișcă.

Stătea lângă roata Culoarului Șapte, cu o mână pe spițe. Soles îl văzuse ajungând acolo fără grabă în timp ce Krista vorbea, așa cum un om se așază lângă ușa unei încăperi ca s-o poată închide. Alden încă era aplecat după cutie, la capătul îndepărtat al culoarului deschis.

— Nu plecăm, spuse bărbatul cu geaca. Ni s-a spus să ne întoarcem cu el.

Și învârti roata.

Dulapurile porniră cu huruit de vagoane. Un rând întreg, zece dulapuri de fier, fiecare plin cu treizeci de ani de hârtie, rulară pe șine spre rândul alăturat, iar culoarul în care stătea Alden începu să se îngusteze. Alden se îndreptă, văzu fierul venind dintr-o parte și încremeni. Ridică mâinile cu palmele înainte, ca un om care încearcă să oprească o ușă.

Soles putea ajunge la rândul în mișcare înainte să ajungă la Alden. Trebuia să-l țină cât să iasă bătrânul.

— Oprește-te, spuse Soles.

Nu strigă. Nu era nevoie. Vocea îi ieși așa cum ieșea din omul de pe tron, fără forță în plus, doar cu certitudinea că va fi ascultată, iar bărbatul cu geaca se opri o jumătate de secundă cu mâna pe spițe, ca un câine care aude un fluierat. Apoi învârti mai tare, ca un om care primise deja un ordin de la altcineva.

Soles ajunsese deja la gura Culoarului Șapte, dincolo de omul de la roată. Nu știa cum traversase fâșia de podea. Coasta îl prinse când se întoarse într-o parte în spațiul care se îngusta. Își puse ambele palme pe dulapul care venea din stânga și își înfipse umărul în tabla rece. Dulapul continua să vină. Zece dulapuri legate între ele, treizeci de ani de hârtie, iar omul de la roată încă învârtea. Soles simți greutatea aceea cum simțise greutatea bolții templului, numai că acum din interiorul lui. Nu în mușchi. În os. În locul acela adânc de sub carne unde, de la templu încoace, ceva ce nu era al lui stătea liniștit ca un butoi cu pulbere într-o pivniță.

Împinse.

Dulapul se opri. Apoi porni înapoi. Nu încet. Întregul rând, zece dulapuri de fier, țâșni înapoi pe șine ca lovit de un tren și se auzi o pocnitură scurtă, apoi alta, când capătul șinei cedă și se îndoi în sus ca o sârmă. Ultimul dulap sări de pe roți și izbi un perete de beton, iar peretele crăpă din podea până în tavan într-un zigzag, cu sunetul gheții rupându-se pe un lac. Cutii, dosare și hârtii se revărsară din dulapuri, o ploaie albă care nu se mai termina.

Roata se învârtea singură, degeaba. Bărbatul cu geaca nu mai era lângă ea. Era pe podea, la trei metri distanță, acolo unde îl aruncase spița când se smucise, și se uita la Soles cu gura deschisă.

Apoi se lăsă liniștea.

Soles se uită la mâna stângă. Toate cusăturile lui Maxim se rupseseră, iar palma îi era plină de sânge, dar nu durea. Nu încă. Durerea era în altă parte, în brațul drept, de la încheietură până la umăr, un bâzâit adânc ca într-un stâlp de electricitate lovit cu un baros. Apoi îi simți gustul. Sânge în gură, cald și metalic. Îi curgea nasul.

Decimus îl privea. Soles refuzase ordinul comod, apoi lovise destul de tare cât să rupă încăperea. Atenția regelui nu-i spunea dacă alesese bine. Tot el trebuia să privească ce făcuse.

Alden stătea în culoarul lărgit cu mâinile încă ridicate. Nu le coborî. Nu se uita la Soles ca la cineva care îl salvase. Se uita la el așa cum se uita la dulapuri, ca la ceva mare și făcut din fier, care putea începe din nou să se miște în orice clipă.

Bărbatul cu paltonul își luase servieta de pe masă. Urcă primul scările cu spatele, fără să se întoarcă. Bărbatul cu geaca se ridică întâi în patru labe, apoi în picioare și fugi după el. Nu-i opri nimeni.

Soles se întoarse spre Krista.

Ea stătea acolo unde o lăsase, cu registrul verde lipit de piept. Acum îl ținea cu ambele mâini, strâns, cu degetele albite. Se uită la peretele crăpat, apoi la șina îndoită, apoi la el. În ochii ei era ceva ce Soles nu voia să vadă și totuși văzu limpede, fiindcă Decimus îl lăsa să vadă totul.

Îi era frică.

Nu de oamenii care fugiseră. De el.

Soles își șterse sângele de sub nas cu dosul mâinii bune. Îl durea brațul. Îl durea coasta. Dar mai tare îl duru gândul care veni după, rece și simplu, ca un calcul făcut corect: dacă Alden ar fi stat de cealaltă parte a culoarului, dacă bărbatul cu geaca ar fi fost între el și dulap, dacă ar fi împins un om în loc de fier.

Nu știa cât de tare împinsese. Nu știa unde se oprea.

— Ești bine? o întrebă.

Krista nu răspunse imediat. Apoi făcu un pas spre el. Doar unul.

— Da, spuse ea.

De data asta, Soles nu mai știa dacă s-o creadă.

Maxim îi cusu palma pentru a doua oară în cabina camionului, parcat pe Strada Morii cu ușa deschisă. Nimeni nu numără stâlpi de gard. Soles privea drept înainte, prin parbriz, la o bucată goală de zid, în timp ce Maxim cosea fără să vorbească, strâns, mai strâns decât dimineață.

Brațul drept încă îi bâzâia, dar mai slab, stingându-se încet. În oglinda retrovizoare o vedea pe Krista stând pe treptele arhivei, cu registrul verde pe genunchi, lângă Alden, care fuma deși nu fuma. Nu se apropiase de camion. Dar nici nu plecase.

Decimus era încă acolo, sub frunzele late. Acum nu cerea nimic. Doar vedea. Și pentru prima dată de când îl purta Soles, Soles își dori ca el să nu vadă chiar atât de bine.

Anchetatorul sună la șase, când începea să se întunece.

Krista era acasă. Îi spusese lui Soles că voia să doarmă o noapte în patul ei, și măcar asta era adevărat. Stătea la masa din bucătărie, cu registrul verde deschis în fața ei și facturile în folii, citindu-le încă o dată fără să știe ce căuta. Când sună telefonul, îl lăsă să sune de trei ori.

— Portul a trimis registrul macaralei, spuse anchetatorul fără să spună bună seara. Cel oficial, nu vreun caiet. L-am cerut săptămâna trecută. L-au găsit alaltăieri într-o cutie cu acte de la inundația de acum șase ani și l-am citit de două ori înainte să-l chem pe Castell. Pe pagina pentru a doua zi a lucrărilor de la mal, Kale a scris o obiecție. Cu mâna lui. „Amplasare contrară planului, la cererea beneficiarului.”

Krista închise ochii.

— Deci era adevărat.

— O parte. Kerr a spus că tatăl lui Soles văzuse ceva. Asta văzuse. Pus lângă registrul fratelui domnișoarei Tesa, cu cele patru zile, și lângă facturile dumneavoastră, cu a doua semnătură, ajunge. L-am chemat pe Castell la patru. A venit cu umbrela. A stat aici două ore.

— Și?

Anchetatorul tăcu o clipă, iar în tăcerea aceea Krista auzi un om obosit care nu era mulțumit.

— A recunoscut tot ce ținea de bani. Blocurile, firma, cei doi semnatari, cât a luat și pe cine a plătit. Mi-a spus și de ce: grădina ar fi murit fără bani, iar el a găsit bani. A spus-o de parcă era mândru. Apoi l-am întrebat despre noaptea în care au murit părinții lui Soles. A spus că nu a știut nimic despre asta, niciodată, și că n-a angajat pe nimeni. A spus-o de patru ori.

— Îl credeți?

— Nu contează dacă îl cred eu, doamnă. Kerr îl pune în mărturisire, registrul îl pune acolo, motivul îl pune acolo. Nu-l mai crede nimeni.

După ce se încheie apelul, Krista rămase mult timp cu telefonul în mână. Ar fi trebuit să simtă ceva mare. Oamenii din fotografiile ei, cei trecuți sub „personal”, aveau acum un vinovat cu nume, umbrelă și semnătură. Nu simțea nimic mare. Simțea doar că Soles avea să afle vestea de la anchetator, nu de la ea.

Se ridică și își luă haina.

Pe drum se gândi ce avea să spună. Făcu o listă, cum făcea mereu, numai că de data asta lista era din minciuni. Le încercă în minte una câte una, ca să vadă care suna adevărat. Cele mai multe erau prea mari. Una era bună.

Varren deschise la al doilea sunet. Era îmbrăcat de plecare, cu cămașa încheiată până sus, ca un om care tocmai se întorsese de undeva sau urma să iasă. Se uită la ea, apoi dincolo de ea, spre stradă, și abia după aceea zâmbi.

— Singură, spuse el.

— Singură.

Curtea arăta altfel. Scaunul de lemn nu mai era la marginea bazinului. Stătea sub streașină, lângă masă, cu spătarul la perete, așa cum stăteau scaunele în curțile tuturor. Apa din bazin era aceeași, limpede și nemișcată, iar pompa bâzâia regulat dedesubt, dar acum nu mai stătea nimeni cu fața spre ea.

— L-ai mutat, spuse Krista.

— Am spus că o să-l mut.

Se așezară la masă. Varren nu aduse cafea. Stătea cu mâinile împreunate pe masă, calm, așa cum stătea la masa lungă din arhivă când îi asculta pe ceilalți.

Krista îi povesti pe scurt vestea despre Castell, folosind cuvintele anchetatorului. Varren ascultă până la capăt. Când auzi de obiecția lui Kale din registru, își plecă pentru o clipă capul, ca un om care își amintește ceva și nu vrea să fie văzut amintindu-și.

— Scria tot, spuse încet. Kale. Tot ce nu-i plăcea. Mary râdea de el din cauza asta.

— Castell spune că n-a angajat pe nimeni.

— Castell a găsit bani pentru grădină furând din grădină, spuse Varren. Și e mândru de asta. Oameni ca el nu mint despre bani, doar despre ce au făcut pentru ei.

Krista se uită la mâinile lui. Stăteau împreunate, nemișcate, cu degetele mari așezate unul peste altul. Nimic nu se mișca.

Acum, își spuse. Tu minți prima.

— I-am spus lui Soles, zise ea.

O spuse simplu, fără accent, cu o oboseală măsurată la sfârșit, ca cineva care purtase o greutate și o pusese jos. Era cea mai bună minciună de pe listă. Își dădu seama după felul în care ieși: ușor, cald, fără nicio muchie de care cineva să se poată agăța.

Varren nu tresări. Îi ținu privirea o clipă, apoi trase adânc aer pe nas, lung, iar umerii îi coborâră cum coboară ai unui om după ce îi ținuse prea mult ridicați.

— Atunci bine, spuse. Mi-ai luat ceva de pe umeri. Cum a primit-o?

Degetele lui mari nu se mișcară. Nici respirația, după ce se liniști. Krista se uită la el cu tot ce i se așezase în mâini în dimineața aceea, cu ușurința împrumutată, cu lampa cu abajur verde, și nu găsi nimic. Nicio cută. Omul acesta chiar era bucuros că nu mai trebuia să tacă.

— Nu i-am spus nimic, spuse ea. Te-am mințit. Voiam să văd ce faci.

Varren o privi multă vreme. Apoi, spre surprinderea ei, zâmbi. Un zâmbet mic, strâmb, aproape mândru.

— Acum îmi dau seama, spuse. Ai spus-o prea frumos. Tu nu spui lucrurile frumos, Krista. Le spui drept.

Krista simți cum îi urcă căldura în obraji. Nu de rușine. De ceva mai ciudat, ca atunci când pierzi o mână și îți place felul în care ai pierdut-o.

— Am fost azi la administrație, spuse. Am văzut cererea pentru Cheia Paisprezece. Cu semnătura mea. Capsată de contractul sponsorului. Între pagina șase și pagina șapte.

— Da.

— M-ai făcut s-o semnez.

— Da, spuse Varren. În seara cu vinul. Ți-am arătat unde și ai semnat. Știam că n-o să te uiți. Erai atât de fericită că expoziția fusese salvată, încât ai fi semnat și fața de masă.

Nu se apăra. Mâinile îi rămăseseră împreunate pe masă, calme, iar el o privea direct cu ochi obosiți, în timp ce Krista se uita la el cu tot ce avea, cu Casimir, cu două ierni de mâini citite sub o lampă joasă, și vedea un om care nu ascundea nimic cu mâinile.

Nu mințea. Nu mințise nici în curte, cu cheia pe masă. Îi spusese atunci „pe numele tău”, și fusese pe numele ei. Acum îi spunea „te-am făcut s-o semnezi”, și asta făcuse. Tot ce spunea era adevărat, cuvânt cu cuvânt, cu o simplitate care o dezarma. Ce făcuse era urât, dar mic. Un om care voia un loc liniștit și furase o semnătură ca să ajungă acolo.

— De ce nu m-ai întrebat pur și simplu? întrebă ea.

— Pentru că ai fi spus da, spuse Varren. Și atunci ar fi fost un secret al amândurora. Nu voiam să-ți dau și ție o cheie pe care să trebuiască s-o ascunzi.

Krista râse o dată, în ciuda ei. Era cel mai strâmb și cel mai adevărat lucru pe care i-l spusese cineva toată ziua.

Plecă pe la nouă. La poartă, Varren îi puse ușor mâna pe umăr, cu degetele uscate și calde.

— O să-i spun, zise. Curând. Acum, cu Castell, poate chiar mai curând.

— Știu.

Pe stradă, se opri sub un felinar și își scoase mâinile din buzunare. Degetele i se mișcau singure, încet peste articulații, de parcă ar fi purtat un chibrit care nu era acolo. Le strânse în pumn.

Îl citise. Îl citise așa cum pe ea nu o citise nimeni și nu găsise nimic. Asta o liniști pe deplin. Pe drumul spre casă se simțea ușoară, mai ușoară decât de la inundație încoace. Avea un vinovat pentru frauda din grădină. Avea un prieten care îi furase semnătura și recunoscuse. Avea un secret pe care îi era permis să-l păstreze, fiindcă omul căruia îi aparținea avea să-l spună singur.

Acasă, închise ochii lângă masă. Casimir o aștepta dincolo de frunzele răsucite. Pentru prima dată, ochii lui o găsiră. Urmăreau chibritul care încă se rostogolea între degetele ei.

Arată.

Îi întinse chibritul. El îl luă, solid între degete, și îl rostogoli o dată peste articulații înainte să i-l dea înapoi. Își aminti de el lângă zidul din spatele depoului de marfă, cu toate minciunile bune consumate. Aici voia să vadă ce-i adusese.

Krista deschise ochii. Varren îi spusese adevărul.

Totul se potrivea.