Capitolul IX · Ce a dat la schimb

La zece, sala era închisă, obloanele coborâte, iar singura lumină era lampa de deasupra biroului din încăpere.

Nu la casă, spusese mesajul. Așa că veniseră aici, în singurul loc în care nu dormea niciunul dintre ei, și își petrecuseră seara prefăcându-se că fac lucruri obișnuite. Tesa măturase o podea care nu avea nevoie de măturat. Krista citise aceeași pagină de două ori. Soles verificase o dată coridorul din spate, găsise ușa de incendiu închisă și încetase să se mai gândească la ea.

Tesa încuiase singură ușile din față și băgase cheia în buzunar. Krista stătea pe marginea ringului cu caietul închis pe genunchi. Soles stătea într-un loc de unde putea vedea ambele uși și scările, ceea ce însemna că stătea în mijlocul sălii, ceea ce însemna că se simțea ca un om care aștepta autobuzul pe câmp.

Maxim luase fereastra din față.

Ridicase o lamelă a oblonului cu două degete și stătea cu ochiul la fantă, iar cealaltă mână îi odihnea pe bara de fier care traversa rama. Nu se mișcase de o jumătate de oră.

— Omul cu câinele, spuse. A doua oară. Pe aceeași parte. Nu se uită la noi. Doar are un câine care vrea să facă două ture.

Primul e mâine.

— Taxi. Gol. Șoferul mănâncă.

— Îi ții minte pe toți? întrebă Krista.

— Fețe. Roți. Felul în care merg, spuse el fără să se întoarcă. Nu-i un dar. E un dulap de dosare care nu se mai închide.

Strada se liniști. Un tramvai undeva. Mâna lui Maxim se strânse pe bară, cum apucă un om balustrada unui pod când se ridică vântul, și rămase acolo.

Soles îl văzu încremenind. Mâna liberă a lui Maxim se închise pe aerul gol de lângă el, așa cum o mână se închide pe o tulpină.

— Foc I —

Râul crescuse de trei zile, iar în a patra trecu peste câmpurile joase de pe malul celălalt, iar satul de acolo începu să treacă podul.

Urcau pe dig cu ce puteau căra: așternuturi, o ladă cu găini, un ceas, un copil adormit pe un sac cu făină. Apa venea în urma lor, brună și răbdătoare, luând gardurile unul câte unul.

Ordric păzise bariera podului cincisprezece ani. Îi cunoștea pe toți. Văduva morarului cu cele două capre. Dogarul și ucenicul lui, amândoi cărând un butoi fiindcă niciunul nu voia să-l lase. Familia de la capătul uliței, cinci copii și o bunică pe o ușă pusă peste un cărucior de mână.

Știa și ce avea fiecare în pungă, fiindcă îi văzuse plătind cincisprezece ani. Astăzi, cei mai mulți nu aveau nimic în ea.

Administratorul moșiei veni călare la prânz, ud până la genunchi și furios din cauza asta.

— Taxa stăpânului, spuse el. Pentru fiecare cap. Pentru fiecare animal. Podul e al stăpânului, potopul e al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu plătește reparațiile.

În urma lui, doi dintre oamenii stăpânului stăteau în șa cu mâinile pe curele.

Ordric se uită la șir. Coborîa pe rampă și se întindea de-a lungul digului, în apă care ajunsese deja la osiile căruțelor.

Nu lăsase niciodată pe nimeni să treacă fără să plătească. Nici preotul. Nici fierarul, fratele soției lui. Nici administratorul însuși, care înjura și plătea.

Intră în gheretă și se întoarse cu propria pungă, cea pe care o păstra pentru iarnă, apoi se opri lângă cutia ferecată cu fier.

Văduva morarului veni prima. Deschise gura să explice. Ordric scoase o monedă din pungă și o lăsă să cadă în cutie.

— Plătit, spuse și ridică bariera.

Crestă un semn în răbojul de lemn. Se uită la fața ei, cum făcea întotdeauna, ca s-o știe.

Dogarul. Monedă. Crestătură. Ucenicul. Monedă. Crestătură. Butoiul, pe care hotărî să-l socotească animal. Monedă.

Administratorul privi șase oameni până să înțeleagă.

— Ăia sunt banii tăi.

— E plătit.

— Stăpânul nu te-a trimis aici să fii generos.

— Stăpânul m-a trimis să mă asigur că nu trece nimeni fără să plătească. N-a trecut nimeni.

— Și cu ce mănânci la iarnă?

— Cu ce mănânc mereu. Mai puțin.

Administratorul se întoarse în șa și le vorbi oamenilor lui. Coborâră de pe cai, se duseră la barieră și apucară grinda, câte unul de fiecare parte, ca s-o coboare peste drum.

Ordric își puse umărul sub ea.

Nu era un om mare. Nici nu trebuia să fie. Grinda se sprijinea pe stâlp, iar umărul lui era între grindă și stâlp, și singura cale în jos trecea prin el. Cei doi se lăsară cu greutatea pe ea. Apoi apăsară mai tare. Ordric își înfipse picioarele pe scândurile ude și ținu, uitându-se pe rând la fiecare, așa cum se uita la fețele pe care voia să le țină minte.

— O cunosc pe mama ta, îi spuse celui mai tânăr. Trece în ziua de târg. Plătește.

Tânărul îi dădu drumul primul. Celălalt se uită la administrator, apoi la șirul de oameni din apă, și îi dădu drumul și el.

Căruciorul urcă rampa. Cinci copii și o bunică pe o ușă.

Șapte monede. Șapte crestături.

Până la lăsarea serii, punga îi era goală, iar răbojul atât de crestat încât trebui să înceapă altul. Nimeni nu trecu fără să plătească. Nimeni nu-i dădu vreodată banii înapoi, iar el nu-i ceru, și toată iarna aceea, ori de câte ori unul dintre ei venea la barieră, Ordric îi știa fața, iar ei știau că o știe.

❦

Maxim lăsă lamela să cadă.

Oblonul pocni în ramă. Mai rămase o clipă cu mâna pe bară, apoi o luă și își privi palma de parcă s-ar fi așteptat să găsească ceva scris pe ea.

— Ești bine? întrebă Soles.

— Bine, spuse, scuturându-și mâna. Omul din grădina mea. Poduri. Nu întreba.

— Cel care îi privește pe oameni trecând?

— Le-a deschis bariera. A plătit pentru ei din banii lui.

Maxim se uită din nou la oblon. Soles lăsă răspunsul acolo.

Krista îl privea. Nici ea nu întrebă.

Maxim ridică din nou lamela.

— N-a venit nimeni pe intrarea din față, spuse. Zece și jumătate. Dacă vine, ori întârzie, ori e atent.

În spatele lor, la capătul sălii, dincolo de saci și de gura întunecată a coridorului, ceva metalic se mișcă foarte încet, de parcă o ușă care ar fi trebuit să fie închisă stătuse toată seara rezemată de clanță, așteptând să se sprijine cineva de ea.

Agentul îi găsi la sala Tesei la zece și jumătate, după închidere, intrând pe ușa de incendiu din spate, pe care Tesa o lăsase pe clanță fără să spună nimănui.

Arăta cu zece ani mai bătrân decât pe pietrele din curte. Nu se bărbierise. Purta un palton care nu era al lui și nu avea nimic cu el, iar când văzu ringul, cu noul stâlp de colț și corzile pe care Soles le montase la loc, se opri și îl privi o clipă de parcă nu-și mai amintea la ce foloseau ringurile.

— M-au suspendat azi-dimineață, spuse. Până la verificare. În fața casei mele e o mașină în care nu e nimeni. Asta înseamnă că e cineva în ea.

Se uită la Tesa când o spuse. Tăietura din buză, de pe scări, făcuse crustă.

— Stai jos, spuse Tesa.

Se așeză pe marginea ringului. Krista îi întinse termosul fără un cuvânt, iar el bău, tuși și bău din nou.

Soles le spusese totul în dimineața aceea, absolut tot, în ordine, iar după-amiază le spusese din nou, la cererea Kristei, mai încet, în timp ce ea nota. Se simțise ca și cum i-ar fi scos cineva un dinte. Iar când terminase, se simțise ca primul lucru curat pe care îl făcuse într-o săptămână.

— Ai fost cu el pe gheață, îi spuse agentul lui Soles. Știu. Aveau pe cineva pe malul celălalt. Te-au văzut scoțându-l din râu.

— Și?

— Și nimeni din clădirea aia n-a văzut vreodată pe cineva făcând asta. Să-l scoată, vreau să spun. Cei mai mulți care îl întâlnesc nu ajung să aibă ocazia să aleagă.

Întoarse termosul între palme.

— Clădirea de pe centura de nord se numește Anexa. Oficial nu se numește nimic. Paznicul vostru e la etajul trei. E îngrijit, o expresie pe care am învățat s-o detest. Și pentru el e o evaluare vineri.

— Ce se întâmplă la evaluare? spuse Maxim.

— Hotărăsc dacă mai e util.

Nimeni nu întrebă ce se întâmpla dacă nu era. Sora paznicului era acasă cu Lucky și Mina și ușa încuiată, iar toți cei din sală se bucurau că era așa.

— De ce ne spui? spuse Tesa. Tocmai te-au suspendat pentru că ne cunoști.

Agentul se uită la termos.

— Fiindcă am stat într-o curte și i-am privit luând un om de pe un balcon, iar după aceea am scris că operațiunea a fost un succes. Am scris multe lucruri. Aș vrea să mă opresc.

Înșurubă capacul termosului și i-l întinse Kristei.

— V-am spus să nu vă apropiați și chiar asta am vrut să spun. Dar oricum o să vă uitați. Așa că uitați-vă cum trebuie și nu vă opriți.

Livrarea lui Maxim la fabrica de ciment era programată la nouă.

Fusese programată de o săptămână, o lucrare adevărată, opt paleți de nisip la sac pentru o curte care nu avea încredere în nimeni altcineva că îi aduce la timp, iar drumul spre fabrica de ciment mergea pe centura de nord în ultimul kilometru. Maxim privise harta de pe telefon la masa din bucătărie în dimineața aceea, tăcuse brusc, apoi devenise foarte mulțumit de el însuși.

— Nu spun că e destin, spuse. Spun că e o programare.

Așa că la nouă dimineața următoare, camionul urcă pe centură cu Maxim la volan, Soles lângă el și Krista la mijloc, fiindcă spusese asta înainte să plece, nu după, și nimeni nu se împotrivise.

Krista stătea cu umărul lipit de al lui. La fiecare curbă apăsa puțin mai tare și nu se depărta și nu se uita la el. Soles nu știa dacă însemna că îl iertase sau doar că era mică cabina. Hotărî să n-o citească. Era al ei să spună.

Tesa rămăsese acasă. Cineva trebuia să stea cu sora și cineva trebuia să nu fie văzut cu ei, iar Tesa era cea mai bună dintre toți la a fi acolo unde nu se aștepta nimeni.

Drumul trecu de ultima stație de tramvai, de un șir de depozite moarte cu ferestrele astupate, de zidul lung și cenușiu al fabricii de ciment, cu silozurile ridicându-se în spatele lui ca tuburile unei orgi.

Apoi, pe stânga, retrasă în spatele unui gard și al unei fâșii de gazon înghețat pe care cineva îl tundea vara pentru nimeni, apăru clădirea.

Cărămidă brună. Patru etaje. Nouă ferestre la fiecare etaj și toate închise. O poartă fără nume și o gheretă lângă poartă tot fără nume, iar în gheretă un bărbat care citea ceva și nu ridică privirea când camionul trecu. Pe colțurile acoperișului erau camere, mici și răbdătoare, rotindu-se foarte încet. Într-o parte era o parcare cu șase mașini, toate curate.

Iar la capătul șirului de mașini curate, un sedan gri.

— Nu încetini, spuse Soles.

— Sunt șofer de livrări, spuse Maxim. Eu nu încetinesc niciodată. E o chestiune de mândrie profesională.

Soles își ținu atenția pe clădire în timp ce treceau.

Cu două zile înainte învățase orașul punându-și mâna pe ziduri. Aici era într-un camion în mișcare, cu un gard și patruzeci de metri de gazon între el și cărămidă. Nu putea testa nimic din cabină. Avea doar relatarea Vânătorului despre un loc care ținea oameni ca el înăuntru.

Dacă pot să-l țină acolo, au găsit ceva prin care nu poate trece.

O spuse încet, cu voce tare. Krista nu se uită la el. Privea clădirea, iar buzele i se mișcau foarte puțin.

— Doi la poartă, spuse. Unul în gheretă, unul în mașina de lângă gheretă, care nu cred că e goală. Camere pe colțuri, rotindu-se în direcții opuse. Nu te baza pe un unghi mort. La etajul trei, ferestrele au altă sticlă. Mai închisă. Și cineva a pus o plantă la a patra fereastră din stânga.

— O plantă.

— Una mică. Pe pervaz, înăuntru. Cineva de acolo voia să aibă ceva viu la care să se uite.

Soles se gândi la paznicul de pe canapeaua surorii lui, spunându-i ce plante trebuiau udate.

Poate fi el. A patra fereastră. Dacă e planta lui, încă își face un loc în care să stea.

Ținu ghereta în vedere până camionul trecu de ea. Omul dinăuntru tot nu ridicase privirea. Maxim avea o livrare adevărată și o programare care explica de ce erau pe drumul acela. Niciuna nu explica de ce pasagerii lui studiau ferestrele. Soles lăsă clădirea în urmă.

Poarta fabricii de ciment apăru pe dreapta. Maxim întoarse camionul și coborî rampa spre curte, iar bărbații cu căști îl îndrumară spre zona de descărcare și, timp de douăzeci de minute, nu mai fu decât muncă: paleți, un motostivuitor, un maistru care voia o semnătură și o glumă și le primi pe amândouă.

— Mecanicul tău e tăcut azi, îi spuse maistrul lui Maxim.

— Opiniile lui se taxează. Încerc să nu-l încurajez.

Maistrul se uită la Soles, apoi la foaia de livrare și hotărî vizibil să nu întrebe dacă factura începuse deja.

Soles stătea lângă cabină cu mâinile în buzunare și întorcea clădirea în minte ca pe un motor prost.

Dacă Vânătorul avea dreptate, zidurile nu-i foloseau. Ferestrele erau închise. Un om în gheretă, altul în mașina de lângă ea. Camerele se întorceau spre drum. O evaluare vineri.

Nu există nicio cale de intrare fără să fii văzut.

Încercă din fiecare parte și de fiecare dată ieșea același rezultat. Asta era problema cu un lucru bine construit. Vedeai exact cum fusese făcut și tocmai de aceea știai că nu se va desface.

— Domnule Soles.

Vocea veni din spatele camionului. Plăcută. Liniștită. O voce care nu avusese niciodată nevoie să fie ridicată.

Soles se întoarse.

Omul în palton gri stătea în curtea fabricii de ciment cu mâinile în buzunare și brumă pe pantofii buni, de parcă trecuse din clădirea de alături pentru puțin aer, ceea ce și făcuse. Se uită la camion, la Maxim pe motostivuitor, la Krista în cabină, care devenise foarte nemișcată, apoi înapoi la Soles.

— Ați venit să vă uitați la clădirea mea, spuse. E de înțeles. E o clădire neobișnuită.

Zâmbi zâmbetul care se oprea la gură.

— Ați vrea să vedeți interiorul?

Soles se întoarse la cabină înainte să răspundă.

Omul în gri îl lăsă. Rămase în curtea înghețată cu mâinile în buzunare și privi motostivuitorul cu un interes politicos, de parcă avea toată dimineața la dispoziție, și probabil chiar avea.

Krista coborâse geamul. Auzise. Auzise și Maxim; oprise motostivuitorul și stătea pe el cu mâinile pe volan, foarte nemișcat, cum stau oamenii când au hotărât să nu coboare și să facă ceva prostesc.

— Vrea să-mi arate interiorul, spuse Soles. Îți spun înainte să intru.

— Și dacă spun nu?

Se gândi. Se obligă să se gândească sincer, în timpul cât îi luă ei să întrebe, fiindcă merita asta.

— Atunci tot mă duc. Dar o să fi spus-o și eu o s-o fi auzit.

Ea îl privi mult timp prin geamul cabinei. Apoi se uită dincolo de el la omul în palton gri, iar fața îi făcu lucrul pe care îl făcea în arhive când un document se dovedea exact atât de rău pe cât bănuise.

— O oră, spuse. După aia intrăm. Ziduri sau nu.

— Țin motorul pornit, spuse Maxim de pe motostivuitor. Asta fac eu.

Omul în gri îi ținu singur poarta.

Soles îl observase tot drumul prin curte, cum observa orice motor nou: ce voia, pentru ce fusese construit, ce nu se potrivea. Omul voia ceva. Asta era obișnuit. Ce nu se potrivea era că venise singur să-l ia, pe jos, în pantofi buni, printr-o curte de ciment. Oamenii ca el trimiteau pe alții. El nu trimisese.

Înăuntru, clădirea era caldă și liniștită și mirosea a soluție de podele. Era un birou de recepție fără nimeni în spatele lui și un ficus într-un ghiveci lângă lift și un panou cu turele și un pliant despre importanța spălatului pe mâini. Era atât de obișnuită încât lui Soles îi luă o clipă să observe ce era greșit.

Zidurile nu se așezau. Fiecare clădire în care fusese vreodată respira puțin, se mișca pe măsură ce oamenii treceau prin ea. Zidurile astea îi primeau pașii cum primește o stâncă ploaia. Își puse mâna pe peretele de lângă lift, ca și cum s-ar fi sprijinit, și nu simți absolut nimic întorcându-se.

— Nimeni nu trece prin astea, spuse omul, apăsând butonul. Ați observat. A costat mult.

Liftul urcă la trei.

Coridorul era lung și verde-pal și avea uși de o parte și de alta, fiecare cu un pătrat mic de sticlă la înălțimea capului. Omul merse încet de-a lungul lui, ca într-un tur de școală, iar Soles privi prin geamuri fiindcă asta trebuia să facă.

O femeie stătea pe pat cu mâinile în poală, fredonând aceleași trei note la nesfârșit. Un tânăr stătea la fereastră cu ambele palme lipite de sticlă, iar sticla din fața palmelor era acoperită de condens, de parcă pe partea lui era vară. Un bătrân număra plăcile de pe podea cu voce tare, luând-o de la capăt de fiecare dată când ajungea la o sută.

Fisurați. Toți. Și utili.

A patra ușă avea o plantă pe pervaz, înăuntru.

Paznicul stătea pe pat în hainele pe care le purtase pe balcon. Cineva îi luase șireturile. Pantofii stăteau unul lângă altul sub pat, cu călcâiul stâng mai tocit decât dreptul, exact cum fusese la poarta închisorii. Ani cu un genunchi bolnav. Nimeni de aici nu observase. Ridică privirea când umbra trecu pe geam și îl văzu pe Soles, iar buzele i se mișcară.

— Unu, spuse.

Privi dincolo de Soles, pe coridor, după ceilalți. Nu erau alții. Fața i se lăsă foarte puțin, fața unui om căruia numărătoarea îi ieșise prea scurtă.

Soles își puse palma pe sticlă. Nu știa de ce. Paznicul se uită la ea o clipă, apoi se ridică și veni să-și pună propria mână pe partea cealaltă, iar ei rămaseră așa, ca niște vizitatori într-un film, până când omul în gri își drese glasul.

Biroul era la capătul coridorului. Un birou, două scaune, o fereastră care nu se deschidea. Omul nu se așeză în spatele biroului. Se așeză pe unul dintre scaunele din față și îi făcu semn lui Soles spre celălalt, ca și cum erau doi oameni care așteptau să vadă pe cineva mai important.

— Ați văzut ce facem, spuse. Nu tot. Destul.

— Țineți oameni.

— Îi ținem în siguranță față de ceea ce au devenit și îi ținem pe ceilalți în siguranță față de ei. E o muncă de curățenie. Majoritatea colegilor mei sunt foarte buni la asta. La celălalt lucru însă nu e bun niciunul dintre noi.

Se uită la haina lui Soles. La partea stângă, unde era buzunarul interior.

— Se deschid, domnule Soles. Locuri ca închisoarea dumneavoastră. Unul într-un oraș cu fabrici săptămâna trecută. Unul sub o parcare din capitală. Intrăm și împingem, fiindcă împinsul e ceea ce știm, iar ele cresc și pierdem oameni. Dumneavoastră ați intrat într-unul și l-ați închis. Am avut un om la poartă care a văzut.

Agentul mai în vârstă. Cel care stătuse în frig cu un clipboard și notase.

— Așa că iată oferta. Paznicul dumneavoastră pleacă mâine acasă, cu sora lui, cu pensie și cu o scrisoare în care se spune că n-a fost niciodată aici. Casa dumneavoastră este scoasă de pe lista noastră. Prietenii dumneavoastră se întorc la viețile lor și nimeni din clădirea asta nu se mai gândește vreodată la ei.

— Și eu.

— Lucrați pentru noi. Trei luni, pentru început. Oriunde vă trimitem. Singur; nu angajăm o echipă. Închideți ce vă indicăm. Și nu spuneți nimănui ce ați văzut sau unde ați fost. Nici prietenilor. Nici ei.

Nu spuse numele Kristei. Nici nu trebuia.

Soles îl pierduse pe rege cu mult timp în urmă, omul de pe tron care își trimisese fiul spre sud. Ce lăsase regele în urmă era obiceiul de a auzi un cuvânt ca acela venind. Necesar. Era întotdeauna necesar când îl spuneau cu vocea aceea.

— Și oamenii de jos? spuse Soles.

Omul în gri se uită la el cu interes adevărat.

— Ce vă face să credeți că există un jos?

— Mi s-a spus că pe cei utili îi țineți la etajul trei.

— Ah. V-a spus el.

Nu explică. Lăsă lucrul între ei, ca un dosar pe care nu voia nimeni să-l deschidă.

Soles rămase cu el. De o parte, un om cu o plantă pe pervaz plecând acasă vineri în loc să ajungă jos. O casă pe care n-o mai supraveghea nimeni. Krista înapoi la fotografiile ei, Tesa la sacii ei, Maxim la clienții lui, toți ieșiți din asta. De cealaltă parte, trei luni făcând singur ce îi indica omul ăsta și fără să poată spune unde fusese singurei persoane care avea să întrebe.

Nu era un calcul greu. Asta îl speria. Ieșea la fel de fiecare dată.

— Aș vrea o noapte, spuse Soles.

— Aveți până mâine dimineață la șapte. Evaluarea e la nouă. După nouă, mă tem că nu mai ține de mine.

Scoase o carte din buzunar. Era goală pe ambele fețe, în afară de un număr de telefon scris cu pixul. O întinse, iar Soles o luă, fiindcă și refuzul de a o lua ar fi fost un fel de răspuns.

Soles o puse în buzunarul interior, lângă lamă. Stăteau împreună lipite de coaste, cartea și cuțitul, și n-ar fi putut spune care cântărea mai mult.

Omul îl conduse singur înapoi la lift.

Paznicul era încă la geam. Își luase mâna de pe sticlă. Număra ușile de pe coridor în șoaptă, cum probabil le numărase în fiecare noapte de la balcon, iar când Soles trecu pe lângă el nu ridică privirea.

La lift, omul în gri apăsă butonul, apoi, când ușile se deschiseră, se întoarse ca și cum tocmai își amintise ceva.

— Încă un lucru. Omul pe care l-ați scos din râu.

Soles așteptă.

— A intrat pe poarta din față azi-dimineață la șase, spuse omul. Ud până la piele, într-un pulover care nu era al lui. A cerut să fie trecut și el la evaluarea de vineri.

Zâmbi zâmbetul care se oprea la gură.

— M-am gândit că ați vrea să știți că ați lăsat o impresie.

Le spuse totul la masa din bucătărie, înainte.

Coridorul. Femeia fredonând trei note. Tânărul cu vară de partea lui a geamului. Paznicul cu palma pe sticlă și fără șireturi. Biroul cu două scaune pe partea greșită a mesei. Oferta, cuvânt cu cuvânt, cât de aproape și-o putea aminti, și condiția de la final: singur și niciun cuvânt către nimeni despre unde mergea sau ce făcea.

Le spuse chiar și despre etajele de jos pe care nimeni nu voia să le explice.

La sfârșit puse cartea pe masă, cartea goală cu un număr scris cu pixul, iar toți se uitară la ea de parcă putea exploda.

— Nu, spuse Tesa.

— Nu m-ai auzit spunând da.

— Ți-am auzit fața.

— Intrăm, le spuse celorlalți. Vineri. Înainte de nouă. Maxim conduce, eu iau poarta, Krista numără camerele.

— Zidurile sunt moarte, spuse Soles. Nu poți sparge ce nu poți simți. E un om în gheretă și altul în mașina de lângă poartă, șase mașini într-o parte, iar omul care trece prin ziduri stă într-una dintre camerele alea de bunăvoie. Dacă intrăm, nu ieșim. Nu toți.

Maxim își făcuse propriul calcul. Soles îl vedea pe fața lui, aceeași socoteală, același rezultat.

— Nu există altă intrare, spuse Maxim încet. Nu-i așa?

— Nu înainte de nouă, vineri.

Krista nu spusese nimic. Stătea cu mâinile în jurul unei căni de ceai care se răcise de o oră și se uita la carte.

— Trei luni, spuse în cele din urmă.

— Pentru început.

— Și nu poți să ne spui unde.

— Sau ce.

— Și dacă spui nu, paznicul ajunge jos.

— Da.

Întoarse cana o dată pe masă.

— Atunci găsim altceva, spuse. În seara asta. Toți. Avem până la șapte.

Se gândiră până la două dimineața. Fu cea mai rea noapte pe care Soles o petrecuse în bucătăria aceea, mai rea decât noaptea de după poartă, fiindcă fiecare idee pe care o avea cineva îi trecuse deja prin minte pe drumul spre casă și o desfăcuse, iar acum trebuia s-o desfacă din nou în fața lor, una câte una, în timp ce îl priveau. Planul Tesei. Planul lui Maxim. Planul Kristei, care era să meargă la un jurnalist și care le-ar fi pus fețele pe prima pagină și paznicul într-un subsol până la prânz.

— Aș putea să intru cu camionul în poartă, propuse Maxim pe la unu. Sunt asigurat. Parțial. Pentru o parte din camion.

— Și după?

— Și după aș fi un om care și-a băgat camionul într-o poartă guvernamentală. N-am trecut de partea aia. Speram s-o facă altcineva.

La două, Krista spuse că trebuiau să doarmă și s-o ia de la capăt la cinci.

Urcară. Ea adormi lipită de el, cum începuse s-o facă, de parcă acela era pur și simplu locul în care mergea acum.

La cinci se trezi, cu ea încă adormită lângă el. Nu o trezi. Timp de o jumătate de oră ascultă casa, așteptând să se miște altcineva. Nu se mișcă nimeni. La cinci și jumătate se strecură de sub ea și coborî.

Stătu la fereastra bucătăriei cu cartea în mână și făcu socoteala pentru ultima dată. Un om cu o plantă pe pervaz și o evaluare la nouă și un subsol pe care nimeni nu-l descria. Împotriva lor: trei luni și o promisiune făcută ei despre înainte și după.

Știa ce avea să spună. Avea să spună că trebuiau s-o ia de la capăt la cinci. Urmau s-o ia de la capăt la cinci și la șapte tot aveau să fie la început, iar la nouă un om care număra uși avea să fie dus jos, în timp ce patru oameni dintr-o bucătărie erau precauți.

Gândul care se așezase în el pe gheață era simplu: Fă-o acum, cât e ușor.

Sună numărul de pe carte.

Omul în gri răspunse de la primul apel. Nu suna ca și cum ar fi dormit.

— O fac, spuse Soles.

— Bine. La șapte, la poartă. Nu aduceți nimic la care ați ține dacă l-ați lăsa în urmă.

Puse telefonul pe masa din bucătărie, lângă cana rece de ceai, și rămase acolo până o auzi pe scări.

Ea știu din prag. Nu trebuia să-l citească; niciodată nu fusese nevoie. Se uită la telefonul de pe masă, la fața lui și la ceasul care arăta șase fără zece, iar Soles o privi înțelegând întreaga noapte într-o secundă, cum înțelesese ușa goală din spălător.

Își dădu seama din ușă. Nu trebuia să-l citească; nu avusese niciodată nevoie. Se uită la telefonul de pe masă, la fața lui și la ceas, care arăta șase fără zece, iar el o văzu înțelegând toată noaptea în vreo secundă, așa cum înțelesese ușa goală din spălător.

— Am spus cinci, spuse.

— Știu.

— Am spus că o luăm de la capăt la cinci. Toți.

— Nu era nimic de luat de la capăt, Krista. Am desfăcut fiecare plan aseară. M-ai văzut. Nu există nicio cale de intrare. E doar ușa din față și el o ține deschisă.

— Așa că ai trecut prin ea.

— Cineva trebuia.

— Tot spui asta. De parcă e o lege. Cineva trebuie. Și cumva ești mereu tu și cumva afli mereu înaintea noastră că nu mai e nimic de discutat.

Intră în bucătărie și nu se așeză.

— Ne-ai spus înainte. Îți recunosc asta. Ne-ai spus tot, foarte clar, înainte. Și apoi ai așteptat până am adormit și ai decis oricum pentru noi. Asta nu e înainte. E doar un după mai lung.

Ar fi trebuit să tacă. Știa chiar când deschise gura. Fiecare parte din el care stătuse vreodată lângă un motor stricat și tăcuse cât proprietarul țipa știa asta. Dar nu dormise și, undeva în noapte, ceva rece se așezase în el, ceva care nu fusese acolo înainte de gheață, și se săturase să i se spună ce era.

Așa că se uită la ea.

Își promisese că n-o va face. Își promisese demult, fără să spună vreodată cu voce tare, despre oamenii pe care îi iubea: că nu avea să le facă ce le făcea străinilor, că nu avea să-i desfacă pentru a vedea cum funcționau. Se uită oricum. Și fu ușor. Cel mai ușor lucru din lume. Ea stătea chiar acolo, deschisă, furioasă, iar el vedea exact ce era dedesubt.

— Nu ești furioasă că am decis, spuse. Ești furioasă fiindcă ai fi decis la fel și ai fi vrut să fii tu cea care o face. Ai fi stat în biroul ăla cu caietul tău și l-ai fi pus să scrie cum trebuie. Și nu suporți că, pentru o dată, nu e numele tău pe hârtie.

Era adevăr în asta. Îl folosise ca să înlăture tot ce spusese ea de fapt. Îi privi degetele strângându-se pe cană. Ea îl văzuse făcând asta străinilor. Acum îi făcuse ei.

Bucătăria era foarte liniștită. Sus, ușa camerei lui Maxim se deschise, apoi rămase deschisă și nu coborî nimeni.

Krista puse jos cana pe care o ridicase fără să-și dea seama.

— Mulțumesc, spuse. Cu vocea politicoasă. Cea pentru oficiali. Ești foarte bun la asta. Te-am văzut făcând-o altora și am crezut mereu că mie nu-mi vei face niciodată asta.

Se duse în hol și își luă paltonul din cuier.

— Krista.

— Du-te, spuse la ușă, fără să se întoarcă. Ai hotărât. Du-te și fă-o cum trebuie. Nu o face pe jumătate din cauza mea.

Ușa se închise foarte încet în urma ei. Era mai rău decât dacă ar fi trântit-o.

Ceașca ei stătea unde o lăsase. O mută de la margine, încet, cu ambele mâini. De la scări încoace nu mai avea încredere într-o singură mână cu nimic la care ținea.

Soles rămase la masă cu ceaiul rece, telefonul și cartea goală, iar ceasul mergea spre șapte și prima lui senzație de ușurare fu că nu avea să mai existe nicio ceartă. Lăsă ușurarea aceea să rămână.

Maxim coborî scările câteva minute mai târziu. Se opri în pragul bucătăriei în șosete și se uită la Soles, la carte și la cârligul din care dispăruse paltonul Kristei.

Nu întrebă. Se duse la aragaz, puse apa la fiert și stătu cu spatele la Soles cât fierbea, iar când ibricul se opri spuse spre perete:

— Bine.

Era o propoziție întreagă în felul în care o spunea Maxim. Însemna că auzise și că nu avea să se certe și că nimic nu era bine.

Soles nu cercetă ușurarea. Asta avea să fie primul lucru de care îi va fi rușine mai târziu. Nu ce-i spusese ei. Faptul că își permisese să se simtă ușurat.

Până la sfârșitul primei săptămâni în Vatra, Varren umpluse șapte dintre cele douăsprezece paturi din vechiul cămin al marinarilor, pe malul estic, sub pod.

Nu intenționase. Asta își spunea și era aproape adevărat. Funcționarul de la vamă, cel al cărui scaun nu-l mai lăsa baltă, pomenise că acel cămin aparținea consiliului și stătuse gol două ierni și că cheia atârna într-un cui în spatele biroului lui și că nimeni n-ar fi observat dacă dispărea pentru o vreme. Varren nu ceruse cheia. Doar ascultase, iar funcționarul i-o dăduse, cum îi dădeau oamenii lucruri.

Apoi veniseră oamenii.

Nu mulți. Un vatman pensionat ale cărui mâini rămăseseră calde de când râul încetase să înghețe, atât de calde încât soția nu i le mai ținea. O femeie din spatele brutăriei care auzea un cântec slab în bucătărie. Un băiat de șaptesprezece ani care număra sloiurile de pe pod în fiecare dimineață și nu se putea opri. Auziseră că lângă râu era un om care nu râdea de asemenea lucruri.

Varren știa ce îi lipsea fiecăruia înainte să-i spună.

Vatmanului îi lipsea cineva care să-i strângă mâna. Varren i-o strângea în fiecare dimineață, cu o clipă mai mult decât avea nevoie o strângere de mână. Femeii îi lipsea cineva care să stea în bucătărie și să spună da, aud și eu ceva, ceea ce nici măcar nu era o minciună. Băiatului îi lipsea un motiv să numere. Varren îl pusese responsabil de sobă: cărbune, minute, termometrul de lângă ușă, toate într-un caiet. Nu ratase nicio dimineață de atunci.

Erau mai bine. Dormeau. Mâncau pâinea pe care Halloran o trimitea și pentru care refuza să primească bani. Vocile din grădina lui Varren erau liniștite în cămin, aproape la fel de liniștite ca pe ponton, iar seara el se mișca printre paturi cu sentimentul pe care îl căutase toată viața: că se afla exact acolo unde era nevoie de el.

Zora veni în a șasea seară cu o oală de supă despre care spuse că o făcuse Halloran, deși avea prea mult piper ca să fie a lui Halloran.

Ea privi mult timp din prag. Îl privi punând o cană lângă femeia care auzea cântecul fără să întrebe, ceai fără lapte, exact cum îl bea ea.

— Nu ți-a spus asta, zise Zora mai târziu, lângă sobă, încet. Cum își bea ceaiul.

— Nu.

— Pur și simplu ai știut.

— Observ lucruri.

— Observi ce nu au oamenii, spuse. Și apoi tu ești cel care are lucrul ăla.

Nu o spuse ca pe o acuzație. O spuse cum citea o valoare de pe mira de măsurare, atent, cu voce tare, ca să și-o amintească mai târziu. Apoi împărți supa și îi spuse băiatului o glumă despre rațe care îl făcu să râdă atât de brusc încât scăpă găleata cu cărbuni.

Râse și Varren. Dar ceea ce spusese ea rămase în încăpere cu ei, ca un curent de aer pe sub ușă.

Mai era un curent despre care nu-i spuse. Duba întunecată de la hotel trecuse de două ori pe lângă cămin în săptămâna aceea, încet, după-amiaza, cum trece un om cu mașina pe lângă o casă pe care se gândește s-o cumpere. De fiecare dată unul dintre bărbații în paltoane bune ridicase privirea spre ferestre. De fiecare dată Varren stătuse la una dintre ele și nu se dăduse înapoi.

Pe al optulea îl găsi pe treptele pontonului la unu noaptea.

Coborâse singur la râu, în frig, fiindcă nu putea dormi, iar râul era singurul loc din lume în care vocile îl lăsau singur. Cineva era deja acolo. Un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, așezat la jumătatea treptelor de beton, cu spatele foarte drept și o sticlă între bocanci, fără să se sprijine de balustradă, fără să se sprijine de nimic. Nu se întoarse.

— Dacă ești omul cu scaunul, spuse, nu mă interesează. Am propria treaptă.

— Nu sunt aici pentru tine.

— Toți sunt aici pentru cineva. Asta e toată problema oamenilor.

Varren coborî trei trepte și se așeză, nu prea aproape.

— E o balustradă, spuse. E mai caldă decât pare.

— Eu nu mă sprijin de lucruri, spuse tânărul. Mai ales de ziduri. Nu știi niciodată cine e pe partea cealaltă.

O spuse ca pe o glumă și nu râse. Avea o față care fusese frumoasă înainte să înceapă să bea și putea fi din nou dacă se oprea.

— Ai fost aici în noaptea în care a încetat să înghețe, spuse Varren.

Nu era cine știe ce presupunere. Toată Vatra știa că martorul fusese beat, că spusese întregii brutării că auzise râul oftând și că nimeni nu-l crezuse.

— Eram aici în fiecare noapte, spuse tânărul. În noaptea aia râul a făcut, pentru o dată, ceva interesant. Apoi am făcut greșeala să spun asta.

— Zora te-a crezut.

— Zora crede termometrele. Nu e același lucru cu a crede oamenii. E mai bine, de fapt.

Bău, fără grabă.

— Și de atunci, spuse Varren, auzi ceva.

Tânărul încremeni. Nu de surpriză. Ca un om lovit într-un loc despre care crezuse că e acoperit.

— E un bărbat în capul meu, spuse în cele din urmă, foarte egal, care încearcă să-și amintească un nume. Încearcă de săptămâni. E foarte politicos în privința asta. Nu ajunge niciodată la el. Beau până când încetează să mai încerce. E singura înțelegere la care am reușit să ajungem.

Varren știa ce îi lipsea acestuia: o noapte în care omul din capul lui să nu încerce. Putea să-i dea asta. O cameră caldă, un băiat care număra cărbuni, o mână pe umăr seara, iar într-o lună tânărul acesta n-ar mai fi putut să-și imagineze că doarme altundeva.

Deschise gura să-i ofere.

— Nu, spuse tânărul.

Varren închise gura.

— Te văd făcând-o, spuse tânărul. Ai o privire. Ca un om care măsoară o ușă pentru perdele. N-am nevoie de tine. Am o sticlă. E mai ieftină și nu se uită la mine când dorm.

Apoi privi apa neagră mult timp și ceva din fața lui cedă puțin.

— Iau patul, spuse. Dacă există unul. Nu ajutorul. Doar patul.

— Există un pat. Lângă fereastră. Departe de zid.

Tânărul se uită pentru prima dată cum trebuie la el, scurt și suspicios, ca și cum Varren ghicise ceva ce nu i se spusese.

— Bine, spuse. Dar nu cânt în jurul sobei. Am auzit de sobă.

Se ridică, iar sticla se răsturnă și niciunul dintre ei nu întinse mâna după ea.

Sus, la capătul treptelor, aștepta un bărbat.

Varren nu-l auzise venind. Lână bună, haina purtată de oamenii din dubă și un fel de a sta: greutatea pe călcâiul din spate, de parcă terenul din fața lui nu fusese încă hotărât.

— Tu ești cel de la brutărie, îi spuse omul spatelui lui Noct. Râul. Cineva ar vrea să audă despre el cum trebuie.

— Cineva poate citi hârtiile.

— În seara asta. Nu durează mult.

Coborî două trepte și îl apucă pe tânăr de braț.

Noct se întoarse în priză, nu în direcția opusă. Mâna liberă urcă sub cotul bărbatului, scurt și plat, iar omul se duse într-o parte, în balustradă, cu un mormăit. Nu era mișcarea unui bețiv. Nici a unui tânăr. Era economică, aproape plictisită, mișcarea cuiva care o mai făcuse în zăpadă și în noroi, iar după aceea Noct se uită la propriile mâini de parcă spuseseră o glumă fără el.

Omul își reveni mai repede decât ar fi trebuit. Se desprinse de balustradă jos, îl prinse pe Noct în jurul trupului și îl împinse înapoi, un pas, doi, până când umerii lui Noct loviră zidul de lângă scară.

Noct scoase un sunet pe care Varren avea să-l țină minte. Nu de durere. De groază. Zidul în spatele lui, toată greutatea lui rece, iar mâinile lipite de el de parcă s-ar fi putut deschide.

Varren coborî între ei.

Nu-i prinse încheietura, deși ar fi putut s-o strângă până s-o facă așchii. Nu-l ridică, deși ar fi putut să-l arunce în râu. Se puse acolo unde avea să vină următoarea lovitură și o lăsă să vină.

Îl lovi în gură. Simți gust de sânge. Nu făcu un pas înapoi și nici înainte. Rămase pe treaptă cu mâinile deschise pe lângă corp și privi greutatea omului așezându-se din nou pe călcâiul din spate.

A venit să ia un bețiv. Nu să se bată cu doi oameni pe o scară sub un pod.

Sus, pe pod, trecu o mașină, iar luminile ei măturară treptele.

Omul se uită la sângele de pe buza lui Varren, la Noct lipit de zid, și hotărî. Își îndreptă haina bună.

— Pe lumină, îi spuse lui Noct, și urcă fără grabă.

Noct se desprinse încet de zid, cu o mână încă în spate, pe beton, de parcă verifica dacă avea să-l țină.

— Departe de zid, spuse Varren. Ți-am spus.

— Noct, spuse tânărul, întinzând mâna fără să se uite. Fiindcă oricum o să întrebi.

Varren o luă.

Iar cel răbdător, vocea care mersese în urma tuturor gândurilor lui de când se știa, care ieșise în față într-o curte fără ferestre și în spatele unei brutării și pe un râu înghețat, încremeni cu totul. Nu tăcu. Încremeni, cum încremenește un om când aude pași pe o scară pe care n-a mai urcat de ani.

Noct râse la ceva, scurt și sec, la nimic spus de Varren, poate la râu, poate la el însuși.

Varren nu-l mai văzuse niciodată în viața lui și ar fi recunoscut râsul acela oriunde.

La nouă, vineri, poarta fără nume se deschise și paznicul ieși.

Ieși în propriul palton, încheiat până la gât, cu șireturile din nou în pantofi și un plic maro strâns la piept cu ambele mâini, cum poartă un om ceva despre care i s-a spus că e important și nu crede încă. Se opri pe trotuar dincolo de poartă. Se uită la stânga, spre fabrica de ciment, și la dreapta, spre ultima stație de tramvai. Arăta ca un om eliberat dintr-o clădire într-o țară pe care nu o cunoștea.

Soles era înăuntru de la șapte.

Semnase actele în biroul cu două scaune pe partea greșită a mesei. Le citise pe toate, încet, cum citea un contract pentru o lucrare pe care nu voia s-o piardă, iar omul în gri îl lăsase, afișând toată răbdarea din lume. Trei luni, cu posibilitate de prelungire. Oriunde era trimis. Singur. Fără divulgare. Un telefon care avea să sune când avea să sune. În schimb: un om eliberat, cu pensie și cu o scrisoare care spunea că n-a fost niciodată acolo, și o casă scoasă de pe o listă.

Întrebase ce se întâmplase cu omul care intrase pe poartă la șase în ziua anterioară, ud până la piele, într-un pulover care nu era al lui.

— O să fie din nou util, spusese omul în gri. A fost întotdeauna foarte util.

Atât. Soles semnase.

Acum stătea chiar în interiorul porții cu mâna în buzunar și îl privea pe paznic pe trotuar și nu ieși. Nu era momentul lui. Aparținea altcuiva.

Sora traversă strada în fugă.

Nu se uită după mașini. O mașină frână și claxonă, iar ea nu auzi. Ajunse la paznic și se opri la un metru de el, de parcă se temea că avea să se spargă, apoi nu se mai opri și îi puse brațele în jurul gâtului, iar plicul maro se strivi între ei, iar paznicul rămase cu brațele pe lângă corp mult timp și apoi le ridică, încet, și se ținu de ea.

În spatele ei, camionul lui Maxim era parcat jumătate pe trotuar, cu motorul pornit. Tesa stătea lângă el, cu mâinile pe lângă corp. Maxim era la volan, cu ambele mâini pe el, uitându-se drept prin parbriz la nimic, cum se uita când nu avea încredere în propria față.

Paznicul îi dădu drumul surorii și se uită dincolo de ea, spre camion, iar buzele i se mișcară.

— Unu, spuse, uitându-se la Tesa.

Îl găsi pe Maxim în spatele parbrizului.

— Doi.

Se întoarse și îl găsi pe Soles, dincolo de poartă.

— Trei.

Apoi îl căută pe al patrulea. Soles îl privi făcând asta. Îi văzu ochii mergând de-a lungul trotuarului, peste drum și înapoi spre camion și în cabină, căutând o femeie cu un caiet care stătuse lângă stâlpul din spălător cu ceasul în mână și îi ajutase să-l scoată. Nu era acolo. Fața paznicului făcu ce făcuse pe coridor, când umbra de la geam fusese una singură: se lăsă foarte puțin, fața unui om a cărui numărătoare ieșise prea scurtă.

— Unde e a patra? spuse.

Nu-i răspunse nimeni. Tesa se uită la Soles. Maxim nu-și luă ochii de la parbriz.

Soles ieși prin poartă.

La marginea ei se uită înapoi o dată, fiindcă ceva îl făcu. La etajul trei, în a patra fereastră din stânga, mica plantă a paznicului dispăruse de pe pervaz. În fereastra de alături stătea un bărbat cu mâinile pe lângă corp, într-un pulover întunecat prea mare pentru el. Nu făcu cu mâna. Doar privi în jos, spre poartă și stradă și omul care ieșea, cum privea orice, luând măsura. Apoi se retrase de la geam și fereastra fu doar o fereastră.

— E la muncă, spuse. Îți transmite dragostea ei.

Era prima minciună pe care o spusese de când semnase. Fu mult mai ușoară decât ultima. Asta îl sperie mai tare decât orice se întâmplase înăuntru.

— Urcați, spuse Maxim prin geam, tuturor, cu vocea scurtă. Înainte să se răzgândească cineva de acolo.

Îl duseră acasă cu camionul, toți înghesuiți în cabină, sora pe genunchii Tesei, paznicul la fereastră cu plicul în poală, numărând stațiile de tramvai în șoaptă. Apartamentul de la etajul patru avea o încuietoare nouă și o ușă de balcon reparată, iar pe masa din bucătărie o vază curată, goală.

Sora făcu ceai, fiindcă asta se făcea. Puse câte o cană pentru fiecare, apoi mai puse una lângă vază. Se uită o clipă la cana în plus și o lăsă goală. Paznicul stătea la masă cu plicul nedeschis în față și cu mâinile în jurul cănii și se uita pe rând la fiecare dintre ei și ajungea mereu la trei.

Tesa îl găsi pe Soles pe palier, unde ieșise fiindcă bucătăria era prea mică pentru ceea ce se afla în ea.

Nu se rezemă de perete. Stătu drept în fața lui cu mâinile relaxate pe lângă corp, cum stătea înaintea unui gong.

— Când? spuse.

— Mâine. Ultimul tren spre nord. Atunci vrea să ies din oraș.

— Pentru trei luni.

— Pentru început.

— Și nu poți spune unde.

— Nu știu unde. A spus că va suna telefonul.

Tesa îl privi mult timp. El o lăsă. Era unul dintre oamenii pe care își promisese să nu-i citească și își ținu promisiunea și îl costă ceva s-o țină acolo, știind exact cât de ușor ar fi fost.

— Te-am văzut pe gheață, spuse. În minte. Din ce ne-ai povestit. Ai făcut întoarcerea să meargă. Nu de fiecare dată. Dar ai găsit-o când ai avut nevoie. Și apoi te-ai întors după el. Am fost mândră de tine și sunt încă furioasă că a trebuit să fiu mândră din bucătăria mea.

— Știu.

— Și după aia ai venit acasă și ai făcut singurul lucru pe care nu te-am învățat niciodată.

Nu spuse care era. Nici nu trebuia. El auzise ușa Kristei închizându-se la șase fără zece.

— Ascultă-mă, spuse Tesa. Pleci undeva să faci ceva ce eu nu pot vedea, pentru oameni în care nu am încredere, și te întorci. Când te întorci, te întorci același om. Cel care l-a scos din râu. Nu celălalt.

— Care celălalt?

— Cel care a stat în bucătăria ta la șase dimineața și a decis că e mai simplu.

Făcu un pas înapoi.

— Întoarce-te ca el, spuse, și nu ești binevenit în sala mea.

Era cel mai greu lucru pe care i-l spusese cineva vreodată și îl spuse blând.

Se auziră pași pe scările de jos.

Leniți. Cineva urca până pe palier fără grabă, câte o treaptă. Tesa îi auzi și ea și întoarse capul, iar ceva din fața ei se schimbă.

Krista apăru după ultimul cot al scării cu paltonul încheiat până sus și o pungă de hârtie de la brutăria de la colțul propriei străzi într-o mână și se opri pe palierul de dedesubt.

Nu se uită la Soles. Se uită dincolo de el, la ușa deschisă a apartamentului, la masa din bucătărie, la paznic.

Paznicul ridică privirea din cană și o văzu în prag, iar buzele i se mișcară și toată fața i se limpezi, ca un cer după ploaie.

— Patru, spuse.

Krista îi zâmbi. Un zâmbet adevărat și nimic din el nu era pentru Soles. Trecu pe lângă el în bucătărie fără să-l atingă, puse chiflele pe masă, se așeză lângă paznic, îl întrebă cum era și îi ascultă răspunsul.

Soles rămase pe palier cu Tesa și ascultă numărătoarea ieșind bine și pe femeia care o făcuse să iasă bine și înțelese că venise pentru paznic, nu pentru el.

Era exact ce și-ar fi dorit să facă. Era cel mai rău lucru care se întâmplase toată ziua.

Ceasul din bucătărie trecuse de nouă când Krista se întoarse vineri. Răspunsese După muncă atunci când Soles o întrebase dacă o putea vedea. Maxim plecase să-și aranjeze livrările. Soles mâncase în picioare la blat și îi lăsase o farfurie acoperită cu alta, cum făcuse mama lui ca să țină mâncarea caldă când îl aștepta târziu.

Voia să-și ducă scuzele până la capăt fără să-i ceară nimic după. Le repetase în timp ce spăla vasele. Fiecare variantă ajungea să capete un motiv înainte de final.

Krista se opri în prag cu geanta de serviciu sprijinită de șold. Lucky îi aduse castronul.

— A mâncat, spuse Soles.

— El spune altceva.

— M-a văzut și pe mine mâncând. Poate raportează asta.

Ea luă castronul de la Lucky și îl puse lângă sobă. Pentru o clipă gura i se înmuie. Soles trase scaunul cel mai aproape de ibric.

— E mâncare.

— Am mâncat la muncă.

— Ceai, atunci?

Își puse geanta lângă scaun. El umplu ibricul cu mâna stângă, așezându-l cu grijă ca ea să-l pornească.

— Stai jos. Îți ții iar respirația.

Se așeză. Ea rămase lângă blat, privind mica fereastră de sticlă a ibricului.

— Ce am spus azi-dimineață, începu. Am vrut să doară. Știam unde să lovesc și am lovit acolo.

Krista se întoarse de la ibric.

— Știai fiindcă te-ai uitat.

— Da.

— Spune și partea aia.

Își apăsă palma pe coapsă.

— M-am uitat la tine ca să găsesc ceva ce puteam folosi. Îmi pare rău.

Ea trase celălalt scaun de la masă și se așeză cu paltonul încă pe ea. Soles auzea ceasul și ibricul și pe Lucky lingând castronul gol în spatele ei.

— Când faci asta, întrebă ea, poți să te oprești?

— Azi-dimineață puteam.

— Înainte să spui?

— Înainte să mă uit.

Își împinse mânecile în sus. Pe marginea unui deget era praf de creion.

— Am tot încercat să-mi amintesc dacă ai mai făcut-o. Lucruri pe care mi le-ai spus. Lucruri despre care am crezut că le-ai observat fiindcă mă cunoșteai.

Voia să-i spună care lucruri fuseseră ale lui. Cele mici veneau primele: cum ținea cana când era prea fierbinte, colțul unei fotografii pe care îl îndrepta mereu. Ar fi putut face o listă. Făcuse destule liste pentru o singură zi.

— Nu știu cum să-ți dovedesc, spuse.

— Nu poți în seara asta.

Ibricul se opri. Ea se ridică după căni. El aproape se ridică s-o ajute, apoi rămase unde era.

Îi puse cana la îndemâna mâinii stângi.

— Lapte?

— Doar puțin.

Știa. El o lăsă să toarne oricum.

Băură o vreme. Geanta ei se lăsase lângă piciorul scaunului, iar un colț de hârtie împăturită ieșea de sub clapă. Putea s-o roage să rămână. Mâine trebuia să împacheteze, urma să vină Maxim și avea să fie un tren. În seara asta încă mai era loc pentru paltonul ei în cuier.

— Ai terminat textele de sub fotografii?

— Azi după-amiază.

— Pe toate?

— Destule cât să nu mă mai întrebe.

Își frecă urma de creion cu degetul mare. Se întinse peste încheietură.

— Ai spus că vii după muncă, spuse Soles.

Degetul ei mare se opri.

— Am venit.

— Voiam să spun, mai aveai altceva de făcut?

— Am ieșit la plimbare.

El aruncă o privire la ceas înainte să se poată opri. Ea își puse cana jos.

— Nu.

— Te întreb unde ai fost.

— Da. Te-am auzit.

Poalele paltonului îi erau ude. Observase când intrase. Așteptase prin scuze și ceai ca să întrebe, ceea ce făcea și așteptarea să pară necinstită.

A coborât acolo. Singură. Pe urmă a venit aici și i-a spus plimbare.

Știa propoziția aceea. O spusese el însuși cu câteva zile înainte, cu numele lui Dorin în ea.

— Ai mai întârziat, spuse. Spui muncă și uneori suni și alteori nu. Apoi vii aici și-mi spui că eu ar fi trebuit să te sun.

— Azi-dimineață nu era vorba despre telefon.

— Știu.

— Atunci de ce vorbim despre al meu?

Ar fi putut să-i spună. Știu unde ai fost. Se vede pe haina ta. Ar fi fost adevărat și ar fi fost exact lucrul pe care i-l făcuse el în dimineața aceea: să se uite, apoi să folosească ceea ce vedea.

Scaunul se agăță de piciorul mesei când îl împinse. Krista întinse mâna să-l stabilizeze, dar el îl trăsese deja liber, lăsându-i mâna suspendată între ei.

— Nu știu ce faci când nu ești aici, spuse.

— Înainte nu aveai nevoie de un raport.

— Înainte nu plecam trei luni.

Ea își coborî mâna.

— Puteai să spui că mă vrei aici, spuse.

— Te vreau.

— În schimb vrei să știi unde am fost.

Încă putea s-o întrebe cum trebuie. Sau putea spune ce văzuse și s-o facă să dea socoteală pentru pasaj așa cum îl făcuse ea să dea socoteală pentru râu. Nu făcu niciuna. Nu-i plăcea niciunul dintre bărbații care putea deveni în minutul următor.

— A fost muncă?

Ea apucă cureaua genții.

— Ți-am spus. Am ieșit la plimbare.

— Și trebuie s-o las acolo.

— Da.

Se uită în ceai. Avea loc pentru mână în jurul cănii. Și-o ținu întinsă pe masă.

— Nu te pot obliga să-mi spui.

Ea așteptă până ridică privirea.

— Atunci las-o acolo fiindcă ți-am cerut.

Pentru o clipă voia să spună că asta făcuse. Că stătea jos, că nu se uitase, că ușa era liberă. Ea își ridică geanta înainte ca el să transforme vreunul dintre lucrurile astea într-o apărare.

— Krista. Nu trebuie să pleci.

— Nu pot să rămân aici în seara asta.

O urmă până în hol. Se chinuia cu un nasture, cureaua genții prinsă peste el. Soles știa cum s-o elibereze. Ea își mută singură geanta și deschise ușa.

Lucky porni după ea. Soles îl prinse de zgardă înainte să ajungă pe treaptă.

— Hai. Înăuntru.

Câinele veni fără chef. Până când Soles închise ușa, găsise întrebarea pe care ar fi trebuit s-o pună: dacă avea unde să se ducă, dacă voia ca el s-o însoțească.

O scrise. Ai unde să te duci? Apoi o citi așa cum ar fi citit-o ea și văzu cealaltă întrebare împăturită înăuntru, cea despre unde fusese.

O șterse.

Cana ei era încă pe masă, încă caldă când îi atinse mânerul. O lăsă unde era.

Sus, puse telefonul lângă lampă și se întinse cu lumina stinsă. Mâine avea haine de împachetat, câinii de lăsat la Maxim, un tren. Încercă să pună treburile în ordine. La jumătatea listei, Krista era din nou lângă masa din bucătărie, cerându-i s-o lase acolo.

Știuse ce voia ea. Asta era partea peste care nu reușea să treacă.

Pe palierul din fața apartamentului paznicului voise ca ea să se uite la el, iar ea intrase să stea lângă paznic. Patru. Încă auzea ușurarea din vocea bătrânului și propria lui rușine măruntă că resentimentase lucrul pe care chiar el ajutase să se întâmple.

Trei luni, cu posibilitate de prelungire. Citise fiecare clauză înainte să semneze și întrebase ce însemna fiecare. Acasă o întrebase doar unde fusese.

Ți-a cerut să-l lași acolo. Fă măcar atât.

Întoarse telefonul cu ecranul în jos. Era singurul lucru din cameră pe care încă îl putea pune unde îi era locul.

Somnul veni târziu. Când veni, mâna îi era deschisă pe pătură, de parcă încă s-ar mai fi putut pune ceva în ea.

Krista ajunsese la cotul de deasupra pasarelei când Tesa îi strigă numele.

Mai făcu trei pași înainte să se oprească. În spate, pantofi loveau poteca într-un ritm inegal. Tesa cobora de la drum cu geanta de sală pe umăr.

— Soles e acasă?

— Da.

Tesa își mută geanta. Krista încă putea să se ducă acasă. Putea să se întoarcă la pod, să ia strada de lângă brutărie și să petreacă restul nopții găsind lucruri de pus la loc. În schimb coborî prima treaptă spre mal.

— Unde te duci?

— Am nevoie de puțin timp.

— Acolo jos?

Krista se opri cu mâna pe balustradă.

— Nu trebuie să vii.

— Știu.

Tesa ridică cureaua mai sus pe umăr și o urmă.

La deschiderea de sub pod, Krista aprinse lumina telefonului. Tesa se lăsă pe vine lângă ea. Capătul liber al benzii înfășurate pe cureaua genții se prinse de un colț ieșit din cărămidă.

— Stai, spuse Krista.

Tesa trase înapoi înainte ca Krista să poată elibera banda. O fâșie se rupse și rămase pe cărămidă; Tesa apăsă restul la loc pe curea.

— Aia o să cadă.

— Atunci o să știu unde am lăsat-o.

Krista se aplecă în pasaj și verifică săgeata de pe schiță la cot. Dincolo de curbă, se mută spre stânga până când lumina găsi intrarea în încăpere dincolo de marginea zidului. Verificase apropierea aceea pe lumină. Acum era o bucată de întuneric decupată din altă bucată.

Tesa trecu în urma ei.

— Ai mai fost aici.

Krista coborî caietul.

— Da.

— Singură?

— Da.

Tesa așteptă. Krista își petrecuse drumul pregătind un răspuns pentru cineva care avea să-i spună să se oprească. Tăcerea era mai greu de întâmpinat.

— Măsuram pasajul. Mă uitam la reparații.

— Mai e ceva pe care ar trebui să evit să calc?

Krista voia s-o ia drept glumă, dar coborî lumina ca să le verifice pașii.

— Stai în spatele meu până ajungem în cameră.

Arborele sculptat era încă pe lespede. Ramura tăiată se termina sub lumină, bontă și goală. De-a lungul marginii, vechile urme de daltă se vedeau albe pe piatra netedă.

Krista puse caietul pe capacul lăzii și își scoase o mănușă.

— Ai deschis-o înainte, spuse.

— Și am sângerat peste tot. Îmi amintesc.

— Încercai s-o ții deschisă.

— Erau oameni înăuntru.

Krista își puse palma lângă rădăcini. Căldura îi intră în degete. Așteptă o mișcare, ascultând atât de intens încât zgâriatul pantofului Tesei o făcu să tresară.

Nu se întâmplă nimic.

Venise să se uite la piatră, își spuse. Putea face asta de aici. Era destul ce nu măsurase încă pe dinafară.

Mâna îi rămase pe sculptură.

Voia să intre.

Presiunea o prinse sub coaste. Trase aer și descoperi că se oprise la jumătatea respirației. Lespedea se mișcă înapoi, desprinzându-și marginea de perete. Aer cald îi atinse mâneca.

— Krista.

— Știu.

Își ținu palma pe loc până când deschiderea fu destul de largă. Tesa veni lângă ea și își puse mâna pe piatră.

— Du-te. Apoi întoarce-te imediat.

Krista trecu lateral pe o platformă scurtă, cu trei trepte late coborând spre podeaua camerei rotunde. Lumina îi găsi pe omul sculptat și copacul ieșindu-i din piept, apoi semnele deasupra treptelor.

Se întoarse înainte să le coboare. Și pe fața interioară a pietrei erau ramuri puțin adânci, uzate atât de neted încât mâneca trecu peste ele înainte să simtă șanțurile.

Își puse palma pe ele.

— Ia mâna, spuse.

Tesa rămase unde era.

— Ești pe partea greșită.

— Vreau să încerc de aici.

Tesa îi dădu drumul. Deschiderea se îngustă. Krista își ținu palma întinsă și o vrut din nou deschisă.

Pentru o clipă crezu că îi va zdrobi degetele. Aproape trase mâna. Apoi presiunea se întoarse prin încheietură și rostul se lărgi.

Genunchii îi tremurau. Își sprijini umărul de zid lângă platformă până trecu.

— Se deschide de aici, spuse.

— Bine. Folosește asta.

Krista trecu înapoi la Tesa. O vreme rămaseră împreună în camera exterioară, respirând aerul mai rece. Tesa se uita la mâna pe care Krista o ținea lipită de haină.

— De când știi asta?

— De acum.

Își flexă degetele. Articulațiile o dureau când le îndrepta. Tesa îi luă mâna fără să întrebe și își apăsă degetul mare în palmă, cum scotea o crampă din mâna unui boxer între runde, până când durerea cedă.

— Putem merge acasă, spuse Tesa.

Krista privi dincolo de ea la piatra închisă. De aici vedea doar copacul. Toate semnele de dincolo, cealaltă față a sculpturii, reparațiile la care nu ajunsese niciodată, erau încă acolo.

— O singură privire.

Tesa frecă marginea benzii de pe cureaua genții.

— De data asta vin și eu.

Krista deschise iar lespedea, lăsând-o pe Tesa să treacă înainte să o urmeze pe platforma interioară. Observă că piatra rămânea deschisă cât o respirație după ce își lua mâna, apoi se închidea.

Atinse din nou fața interioară și deschise un rost îngust. Efortul veni mai repede acum și o lăsă mai puțin stabilă. O închise intenționat, cu palma întinsă, concentrându-se să aducă marginea înapoi la locul ei.

— Destul, spuse Tesa.

Krista își luă mâna. Voia să noteze diferența înainte s-o uite. Caietul rămăsese afară, pe capacul lăzii.

— La naiba.

— Îl luăm la ieșire.

Tesa coborî cele trei trepte. Krista o urmă, luminând marginea fiecăreia. Pe ultima, suprafața de sub bocanc îi cedă cu un clic scurt și dur.

Se opri.

Marginea din față a treptei se lăsase, descoperind un spațiu îngust sub treapta de deasupra. Prin el vedea două muchii întunecate presate una peste alta și, între ele, un ciob palid de piatră. Una dintre muchii se mișcă în ciob, se opri, apoi încercă din nou.

— Nu te mișca, spuse.

Tesa se întoarse de pe podeaua rotundă.

Ceva lovi în interiorul zidului. Krista simți lovitura prin talpa bocancului. Își mută greutatea pe treapta de sus.

Ciobul ținu. Muchia întunecată din spatele lui se răsuci mai departe. Praful căzu din îmbinarea unde scara întâlnea platforma.

Tesa veni spre ea.

— Înapoi. Pe podeaua dreaptă, spuse Krista.

O crăpătură traversă treapta de sus.

Păși spre Tesa. Piatra se înclină sub piciorul rămas în urmă și apoi nu mai fu nimic sub niciunul dintre picioare.

Nu căzu mult. Haina i se smuci strâns sub brațe și o opri, iar ea rămase atârnată cu bocancii deasupra întunericului și gulerul tăindu-i gâtul. Deasupra, Tesa zăcea întinsă pe podeaua rotundă, cu un braț peste margine și pumnul drept strâns în partea din față a hainei. Telefonul Kristei izbi podeaua lângă Tesa și alunecă, încă aprins.

Dedesubt, treptele continuau să se împăturească în întuneric, piatră lovind piatră, tot mai jos.

— Nu da din picioare, spuse Tesa printre dinți. Nu mă apuca pe mine. Apucă marginea.

Krista apucă marginea. Îi rămase în mână.

Aceeași piatră ca treptele. N-o să țină. Ea ține toată greutatea.

Simțea haina cedând, o cusătură de la umăr începând să se rupă, un sfâșiat mic și constant pe care îl putea număra. O împunsătură. Încă una. Încetă să mai numere.

Păși spre Tesa. Piatra se înclină sub piciorul rămas în urmă. Tesa o apucă de partea din față a paltonului și o trase pe podeaua rotundă în timp ce treptele se pliară în întunericul de sub ele.

Ridică mâna câțiva centimetri de pe podea și o aduse în jos, scurt, aproape fără elan.

Piatra crăpă sub ea ca gheața. O fisură porni dintre articulațiile degetelor, lată cât un deget. Tesa scoase un sunet mic și furios, iar mâna i se strânse la piept pentru o răsuflare. Apoi își înfipse degetele în fisură și le agăță acolo.

— Acum, spuse. Sus. Folosește-mă.

Krista se cățără pe ea. Brațul Tesei, umărul Tesei, mâna agățată în crăpătură ținându-le pe amândouă, apoi un genunchi ajunse pe podea și Tesa se rostogoli înapoi, trăgând-o de haină departe de margine.

Impactul îi scoase aerul. Telefonul lovi podeaua și alunecă. Auzi piatră spărgându-se sub ele, apoi o lovitură mai grea. Praful umplu fasciculul de lumină întins peste cameră.

Câteva respirații nu se mișcă niciuna.

— Ești bine? întrebă Krista.

— Dă-te de pe genunchiul meu și-ți spun.

Krista se rostogoli într-o parte și își recuperă telefonul, îndreptând lumina spre scări. Tesa se ridică în șezut lângă ea.

Cele trei trepte dispăruseră. Platforma scurtă rămânea lipită de lespedea închisă, deasupra marginilor rupte ale podelei rotunde. Între ea și podeaua pe care stăteau în genunchi, întunericul se întindea de la un zid la altul.

O ultimă bucată căzu din marginea de lângă genunchiul Kristei. Își trase greutatea înapoi.

Dincolo de gol, ceva mic și palid ricoșă de platformă și căzu din vedere.

Lovitura dinăuntrul zidului veni din nou. De data asta continuă într-o mișcare lungă de frecare, înconjurând semnele pe la spate. Pe partea opusă a camerei, o linie se deschise în ceea ce păruse piatră solidă.

Tesa se întoarse spre ea.

— Spune-mi că aia duce afară.

Krista se ridică. Picioarele îi răspundeau încă o clipă mai târziu decât se aștepta. Îndreptă întâi lumina înapoi spre marginea ruptă.

— Stai acolo. Departe de ea.

Tesa rămase în picioare.

Krista se lăsă pe vine și lumină peste gol. Platforma era mai sus decât podeaua lor, prea îngustă ca să riște să sară prea mult. Tesa testă marginea de partea lor cu bocancul; sunetul gol o făcu să se retragă. Ar fi trebuit să sară de la un pas mai în spate, să treacă de marginea ruptă și să aterizeze pe fâșia aceea îngustă. Krista nu vedea cât de mult căzuseră treptele.

Tesa urmări lumina.

— Dacă aș putea pune o mână pe margine—

— Și după? N-ai unde să-ți pui picioarele.

Tesa se uită la marginea care se sfărâma de partea lor, apoi la platforma îngustă de vizavi.

— Atunci ceva peste gol.

Căutară prin cameră. Nimic din ea nu era suficient de lung ca să acopere golul.

Krista își încercă telefonul. Niciun semnal.

În spatele lor, zgâriatul se opri.

Deschiderea de vizavi de intrare era acum limpede. În ea se afla o suprafață netedă și întunecată care reflecta lumina. O linie subțire de strălucire urca prin mijloc, ca muchia unei uși lăsate întredeschise.

— Asta era aici înainte? întrebă Tesa.

Krista se apropie. Prin fanta luminoasă vedea un pasaj îngust, pereți deschiși la culoare și o deschizătură întunecată în stânga.

— Cam jos tavanul, spuse Tesa.

Krista vedea destul spațiu liber deasupra capului.

— Unde îl vezi jos?

Tesa păși dincolo. Krista întinse mâna după mâneca ei, dar degetele i se închiseră în gol.

— Tesa?

— Aici.

Vocea era aproape, dar pasajul luminos rămăsese gol.

— Întoarce-te.

— Sunt chiar aici. Dă-mi mâna.

O mână apăru în fața pieptului Kristei. Se termina la încheietură; dincolo era numai suprafața întunecată. Degetele se deschiseră nerăbdătoare.

Krista le prinse.

— Nu-i mare lucru, spuse Tesa.

Trase. Fruntea Kristei lovi suprafața cu o pocnitură seacă.

— Au! La naiba!

— Îndoaie genunchii.

— Nu genunchii mă opresc, idioato naibii!

Strânsoarea slăbi. Dincolo se auzi un râs scurt, surprins.

— Ai dat cu capul în perete?

— Ieși aici și-ți arăt.

Tesa ieși din nou la vedere, cu gura deschisă să spună ceva. Văzu fața Kristei și o închise.

Krista își apăsă vârfurile degetelor deasupra unei sprâncene. Nu era sânge. Durea destul și fără.

— Am putea să încercăm… începu Tesa.

— Am încercat. Eram și eu de față.

Tesa descrise un pasaj lat, cu tavanul jos, boltit, și pereți de piatră necioplită. Al Kristei era drept și îngust, cu rosturile pietrei deschise la culoare la fel de ordonate ca liniile din caietul ei. Niciuna nu vedea ce descria cealaltă.

Krista atinse suprafața, încercând de data asta să ajungă în propriul pasaj. Degetele îi trecură dincolo.

— Rămâi aici, spuse. Mă întorc înainte să intri tu din nou.

Își puse telefonul în buzunarul hainei și trecu singură.

Holul cu pereți deschiși la culoare se întindea drept înainte. Patru intrări de uși se aflau față în față, două în stânga și două în dreapta; dincolo de a doua pereche, o dungă mai întunecată traversa podeaua. Krista se întoarse înainte să se apropie de vreuna. Prin intrare încă o vedea pe Tesa și, în spatele ei, camera rotundă.

— Mă duc să mă uit la prima ușă, îi spuse Krista. Apoi mă întorc.

Tesa ridică o mână, să-i arate că auzise. Krista înaintă pe lângă peretele din stânga.

În deschiderea ușii, mâinile unui bărbat se mișcau deasupra unei mese, adunând cărți de joc. Imaginea se schimbă: o mână ținea o foaie. Își aminti ce însemnase hârtia aceea pentru el: sudul, un drum pe care îl putea lua în sfârșit. Degetele i se strânseră pe haină. Rămase la un pas de ușă, recunoscând o viață pe care o știa pe bucăți.

În toc erau săpate patru semne. Lumina umplea două până la margini; celelalte două rămâneau întunecate. Își ținu mâinile departe de ele.

Celelalte trei uși erau doar piatră, cu toate cele patru semne stinse. Lumina telefonului îi arăta crestăturile puțin adânci și granulația pietrei de sub ele.

La a doua pereche se opri. Dincolo de rostul mai întunecat al podelei, pereții se frângeau în unghiuri tot mai mici, care se desfăceau iar. Încercă să urmărească unul până în capăt și i se întoarse stomacul. Era loc să înainteze, dar nu reușea să păstreze în minte forma spațiului. În spatele ei, intrarea rămăsese unde o lăsase. Se întoarse la ea.

Tesa aștepta în camera rotundă.

— Dă ceva spre ieșire?

— Patru uși. Într-una e jucătorul de cărți. Celelalte sunt de piatră.

Tesa aruncă o privire spre treptele rupte.

— Deci nu ne împrumută el o scară.

— N-am întrebat.

— Bine. Rămâneai fără haină înainte să ajungeți la preț.

Krista se dădu laoparte, rămânând destul de aproape ca s-o poată ajuta pe Tesa când se întorcea.

Tesa reveni după câteva minute și prinse mâna întinsă a Kristei când trecu pragul.

— Tot patru și la mine, spuse. Câte două pe fiecare parte. Boxerul e în prima din dreapta. Îl vezi doar o clipă, apoi apare altceva. N-am trecut prin ea.

— Și celelalte?

— Piatră. Mai încolo e ceva în neregulă. M-am întors.

Și Tesa văzuse două semne luminate. Fusese mai atentă la pasajul deformat de dincolo de uși decât la forma lor.

Caietul rămăsese dincolo de lespede, așa că Krista deschise o notiță nouă pe telefon și schiță cele patru semne înainte să le uite așezarea.

Unul semăna cu un semn de lângă copacul sculptat. Se duse să le compare, păstrând distanța față de marginea ruptă. În inscripția mai lungă, liniile se legau de alte forme. Avea de unde să înceapă, deși încă nu putea citi niciun cuvânt.

— Puteai să-mi spui că te întorci aici, spuse Tesa.

Krista coborî telefonul. Tesa se uita acum la ea, nu la ce găsise.

— Credeam că o să-mi spui să nu vin.

— Ți-aș fi spus.

Krista se uită la mâna Tesei, încă plină de praf de când o prinsese de haină.

— Data viitoare tot îți spun.

Tesa își puse geanta jos, departe de gol.

— Începe prin a-mi spune înainte să intri iar în chestia aia.

Krista încuviință și îndreptă lumina din nou spre palier. Lespedea sculptată se vedea, dar nu puteau ajunge la ea. Acum știa cum s-o deschidă.

— Al meu, spuse, privind încă o dată spre cealaltă intrare. Și al tău.

Tesa îi urmări privirea, apoi se uită din nou la treptele rupte.

— Bine. Găsim altă cale să ajungem la ea.

Până sâmbătă la șapte seara, Soles împachetase destul pentru o săptămână și pusese restul înapoi în sertar.

Trenul pleca la nouă. Își lăsase o jumătate de oră pentru mers și încă una pentru găsirea peronului potrivit. Să împachetezi pentru trei luni însemna să speli aceleași haine mai des. Putea face asta.

Geanta stătea deschisă pe pat. Cămăși, șosete, un pulover împăturit în jurul lucrurilor de spălat. Jos, o lingură lovi marginea unui castron. Maxim hrănea câinii.

Soles încercă fermoarul. Se agăță la jumătatea colțului.

Îl trase puțin înapoi, pipăi dinții și încercă din nou. Același loc. O defecțiune mică, cu o cauză pe care o putea găsi și o soluție care avea să funcționeze indiferent dacă era cineva de acord cu el sau nu.

Aș putea să stau aici și să repar asta toată noaptea.

Maxim apăru în prag cu o geantă veche din pânză.

— Ia-o pe asta.

— A mea e bună.

— A ta e bună de când mi-ai arătat-o vara trecută. Tot nu se închide.

Puse geanta de pânză pe pat și se dădu înapoi în timp ce Soles muta hainele. Catarama mergea. Soles o verifică de două ori.

— Nu pune nimic valoros în buzunarul lateral, spuse Maxim. Are o gaură.

— Atunci tu ce pui în el?

— Facturi. E excelent.

Soles avea pregătit un răspuns despre contabil. Îl păstră pentru el. Maxim își frecă degetul mare de cusătura pantalonilor, apoi coborî, lăsând geanta lui deschisă pe pat.

Soles își puse haina. Lama se așeză lângă coastele stângi; lângă ea, telefonul agenției forma o greutate dreptunghiulară și tare. Cartea goală era tot în buzunar. O scoase și o lăsă pe comodă. Acum aveau alte moduri de a-l găsi.

Biletul venise pe telefonul agenției în după-amiaza aceea, cu numărul vagonului și al locului. Până și unde avea să stea fusese hotărât.

În bucătărie, Maxim pusese o foaie împăturită lângă cheile lui Soles.

— Livrările, spuse. Vin înainte de prima. Tesa poate seara. Mâncarea e în dulapul de lângă sobă, da?

— Da. Mina uneori își lasă mâncarea. Dă-i timp.

— Știu.

— Tesa n-a sunat înapoi despre seri, spuse Maxim. I-am lăsat două mesaje.

— O să sune. Până la urmă, sună mereu.

— Sună mereu, aprobă Maxim, și se uită totuși la telefon, de parcă s-ar fi putut răzgândi.

Soles se gândi la pietrișul prins în tivul hainei Kristei, la mortarul de sub pod. Putea să întrebe unde fusese după ce plecase. O întrebase cu o seară înainte unde fusese, iar întrebarea îl costase scaunul ei la masa lui.

Ți-a cerut să-l lași acolo.

Îl lăsă acolo. Stătea în el ca o piatră într-un pantof.

— Dacă nu auzi nimic de la ele, spuse Soles, continuă să suni.

— O să sun până răspund numai ca să mă facă să mă opresc.

Soles studia orele. Maxim își înghesuise vizitele în pauze, lăsându-și douăzeci de minute aici, o jumătate de oră dincolo. Lângă cea mai matinală scrisese numele Minei. Soles întinse mâna după un pix ca să mute vizita mai târziu, apoi îl puse jos. Maxim avea clienți care așteptau după aceea.

Desprinse cheia casei de pe inel. Metalul despicat îi împotrivi unghia stângă până când Maxim îl ținu deschis pentru el. Mâinile li se întâlniră deasupra mesei, scurt, făcând o treabă.

— Mai e o cheie sub—

— Scândura slăbită. Știu și asta.

— Bine.

Mina dormea pe pătură lângă sobă, cu o labă peste nas. Lucky se instalase lângă geantă. De fiecare dată când Soles o muta, Lucky se muta și el și se așeza din nou lipit de ea. Cunoștea forma unei plecări și, până acum, nimeni nu făcuse nimic ca să-l convingă că era una obișnuită.

— Te duc eu, spuse Maxim.

Soles se așteptase. În camion, Maxim avea să se plângă de trafic până ajungeau la gară. Ar fi fost o călătorie obișnuită până în clipa când trebuia să coboare. Îl vedea pe Maxim așteptând cât își lua geanta, oferindu-i timp să spună ceva pentru care merita să fi venit.

— Merg pe jos.

— E frig. Și trebuie s-o cari.

— Atunci încet. Am timp.

În bucătărie, Maxim împături hârtia pe vechiul pliu și o puse lângă cheie. Soles voia o bucată de drum în care nimeni să nu aibă nevoie de nimic de la el, inclusiv prietenul care venise să-i hrănească câinii. Ridică geanta înainte să fie nevoit să se audă spunând asta.

— Mulțumesc pentru asta.

— Adu-o înapoi.

— O aduc.

Maxim apăsă cheia casei plat lângă hârtie. Soles strânse catarama până când marginea îi intră în palmă, așteptând o altă instrucțiune cu care să poată fi de acord.

Maxim se duse la chiuvetă. Soles rămase cu inelul de chei în mână până când Lucky îl împinse cu botul în genunchi, apoi puse cheile rămase în buzunar și deschise ușa din spate.

Aleea era alunecoasă acolo unde zăpada se topise și înghețase din nou. Lucky merse înainte până la poartă, se opri la zăvor și se întoarse, așteptând partea în care Soles îl lăsa să treacă.

Soles puse geanta jos și se lăsă pe vine lângă poartă. Lucky își băgă nasul sub mâna lui. Blana îi era caldă la gât, destul de groasă încât să țină frigul afară. Soles îl scărpină după ureche până când greutatea câinelui se lăsă în degetele lui.

— Rămâi aici.

Lucky se apăsă și mai tare.

Ușa din spate se deschise. Maxim stătea în lumină.

— Lucky. Hai.

Câinele rămase cât Soles se ridică și deschise poarta. Când se închise între ei, Lucky își băgă nasul printre bare. Soles îl atinse cu două degete, apoi luă geanta și porni spre drum.

La colțul curții se opri și își scoase telefonul. Scrise Trenul e la nouă. și se uită la mesaj. Apoi adăugă Îți spun înainte. și îl trimise înainte să-l poată îmbunătăți.

Îl auzi pe Maxim strigând din nou. De data asta, în spate, ghearele pocniră înapoi pe alee.

La colț avea vedere limpede spre fereastra bucătăriei. Maxim se mișca înăuntru, strângând castroanele. Soles continuă. Până ajunse la drumul tramvaiului, casa dispăruse în spatele clădirilor.

Lângă brutărie, o fată întorcea semnul din ușă, în timp ce mama ei ștergea tejgheaua. Bărbații din fața barului se dădură la o parte pentru geanta lui și reluară cearta despre salariul cuiva. Geanta de pânză îi trăgea de umăr. Maxim avusese dreptate în privința căratului ei. O mută cu grijă în cealaltă mână; mânerul era vechi.

Telefonul agenției rămase tăcut. Al lui era în buzunarul exterior al hainei. Le simțea pe amândouă în timp ce mergea: unul așteptând să-i spună ce să facă, celălalt plin de oameni pe care îi putea încă suna.

În gară, ultimul tren spre nord era deja pe tabelă, iar peronul și ora se potriveau cu biletul din telefonul agenției. Trenul stătea sub lămpile albe, cu ușile deschise. Își cumpără un ceai de la cărucior înainte să urce. Femeia umplu paharul de hârtie prea mult, văzu lichidul trecând peste margine și îl luă înapoi ca să verse puțin.

— Așa. Acum îl poți duce.

Îl bău lângă vagon, cu geanta sprijinită de tibie, până când căldura îi ajunse în piept.

Privi intrarea pe peron cât timp bău. Oamenii treceau prin ea câte doi și trei, cu genți, copii și cutii legate cu sfoară. Niciunul nu era o femeie într-o haină încheiată, mergând încet, de parcă încă nu se hotărâse. Îi spusese înainte. Asta nu însemna că îi datora peronul.

Paznicul e acasă.

Încercă să-și țină gândurile acolo, la poarta care se deschidea și la sora alergând peste drum. În apartament, după aceea, paznicul continuase s-o caute pe Krista până când ea venise. Soles ar fi putut s-o sune înainte să plece de la poartă. În schimb îi spusese paznicului că era la muncă și îi trimitea dragostea ei.

Chiar și atunci preferase un răspuns pe care nimeni nu-l putea contrazice. În seara asta îi trimisese adevărul, simplu, înainte. Nu știa dacă mai conta ceva când venea atât de târziu. Poate conta doar pentru el. Deocamdată trebuia să fie suficient.

Urcă în tren. Asta e treaba din seara asta.

Aruncă paharul într-un coș și urcă. Aerul cald mirosea a tapițerie și a cina cuiva. Un coridor îngust mergea de-a lungul vagonului până la compartimentul lui, pe lângă un soldat adormit cu bocancii pe banchetă și o femeie care curăța o portocală pentru un copil care nu o voia. Prin ușa de sticlă a compartimentului îl văzu pe omul în gri, așezat la capătul dinspre coridor al unei banchete, cu un dosar pe genunchi. Paltonul îi era împăturit pe bancheta opusă, lăsând liber locul de lângă geam.

Soles se opri cu mâna pe mânerul ușii.

Omul în gri ridică privirea și indică locul gol de lângă palton.

— Geanta încape dedesubt.

Soles își imaginase călătoria lângă geam, singur, fără să-l întrebe nimeni ce intenționa să facă. Omul își scosese deja paltonul și se instalase comod.

Trase ușa într-o parte și trecu pe lângă paltonul împăturit spre geam. Scaunul era prea cald de la încălzire și mirosea a călătoriile altora. Împinse geanta sub banchetă și se așeză cu spatele la perete, cu telefonul lui pe genunchi. Niciun mesaj nou. Omul așteptă cât verifică.

Soles își puse mâinile pe genunchi. De la scări încoace, în încăperi mici, le ținea unde le putea vedea. Omul observă și nu spuse nimic.

Apoi deschise dosarul și scoase o fotografie cu o stație de pompare joasă, din cărămidă, lângă un canal de drenaj. Deasupra acoperișului se vedea abur sau fum; fotografia nu oferea nicio cale de a spune care.

— În seara asta? întrebă Soles.

— Vă așteaptă cineva când ajungem. Aveți o cameră. Citiți asta dimineață, dacă preferați să dormiți.

Puse dosarul pe banchetă între ei, cu fotografia deasupra.

Fluierul se auzi afară. O ușă se trânti mai departe în vagon și trenul începu să se miște. Femeia cu căruciorul încă împingea spre clădire, lăsându-și greutatea în mâner.

Putea să-l sune pe Maxim. Putea să întrebe dacă Mina mâncase și să audă bucătăria în spatele lui. Dar Maxim avea să răspundă, iar Soles trebuia să găsească ceva de spus după câini.

Se gândi la pietrișul din tivul Kristei și la Tesa, care nu-l sunase pe Maxim înapoi despre seri. Își spuse că așa arăta plecarea dinăuntru: toți cei de acasă tăcând deodată, fiecare dintr-un motiv al lui. Îl deranja mai puțin decât ar fi trebuit și observă și asta. Se aveau unii pe alții. Pentru asta semnase.

Fotografia avea o ușă de serviciu la un capăt, o burlană la celălalt și o dungă întunecată sub acoperiș. Putea începe cu astea. Să întrebe de unde făcuse fotograful poza. Să afle cum arăta dunga dinăuntru.

Își puse telefonul în buzunar și întinse mâna după dosar. Omul îl lăsă să-l ia.

— Cât timp avem?

Omul se lăsă pe spate.

— Primul e mâine.

— Primul e mâine.

— Există o listă. O să primești câte o pagină. E mai blând așa.

Soles deschise mapa pe genunchi. O vreme urmări rândurile de sub fotografie. Dincolo de geam, ultimele lumini ale gării lăsară loc întunericului, iar propria lui față deveni mai clară în geam.

Roțile încă se învârteau când Soles ajunse în somn la copac. Pădurea se întindea sub paturi, iar Phenom privea de lângă planta lui joasă.

Roțile intrară într-un ritm. Își dădu seama că citise aceeași propoziție de două ori fără s-o rețină. Ținu mapa sub palmă, își sprijini capul de perete și lăsă ochii să i se închidă.

Haya.

Nu stătea nimeni lângă ea.

Soles atinse frunzele aspre.

Frigul i se așeză pe încheietură.

— Sol II —

Până în a doua iarnă, ceilalți îl lăsau pe Haya să aleagă unde se odihneau. Găsea adăpost în păduri pe care ei le credeau goale, ducea o patrulă în jurul unui baraj rutier și aștepta prin frigul care îi făcea pe cei mai tineri neglijenți. Îl chemau când cineva trebuia urmărit de la distanță.

Învăță să mănânce înainte să plece. Să-și țină mâinile calde după. Să răspundă la întrebări despre teren în loc de oamenii căzuți pe el. Cureaua slăbită de sub mesteacăn revenea când își curăța pușca; putea termina curățatul cât timp era acolo.

Când războiul se termină, se întoarse la cantonul silvic. Cineva reparase soba. Acoperișul peste lemne încă picura în colțul pe care promisese să-l repare înainte să plece.

Cumpără scânduri, urcă și îl repară.

În toamna următoare găsi primul laț de urs deasupra vechiului drum al cărbunarilor. O săptămână mai târziu erau urme de bocanci lângă altul și resturile unui foc sub o stâncă ieșită. Luă sârma și începu să străbată drumul după lăsarea întunericului.

În a patra noapte, o împușcătură îl duse spre râpă.

Luna lumina drumul și tăietura palidă pe unde trecea între taluz și pârâu. Două felinare stăteau lângă un cărucior de mână. Un bărbat ținea o pușcă. Celălalt trăgea o funie de sub roata căruciorului. Dincolo de ei, crengi rupte de salcie atârnau peste apă.

Se opri deasupra drumului, cu un molid între el și bărbatul cu pușca.

— Silvicultura. Pune-o jos.

Bărbatul se întoarse. Țeava se ridică puțin, apoi se opri.

— Ne luăm lucrurile.

— Pune pușca pe drum.

Celălalt bărbat se îndreptă cu funia în mâini. Pădurarul vedea sânge pe partea de jos a ei. Sălciile se mișcară o dată lângă apă.

— Amândoi, spuse. Departe de pârâu.

Bărbatul de lângă cărucior se uită spre tufișuri. Pădurarul îi urmă privirea și văzu funia întinzându-se printre ele. De sub crengi veni un sunet jos.

Prinseseră ursul în laț și îl urmăriseră până acolo. Trăsese firul în pârâu. Acum vedea o pată de blană întunecată mișcându-se după tulpinile de salcie și sânge acolo unde trupul animalului frecase scoarța palidă.

— Urcați pe drum. Lăsați căruciorul.

Ieși de după molid ca să le arate drumul pe lângă el. Bărbatul înarmat făcu un pas înapoi. Călcâiul lovi felinarul. Se rostogoli sub cărucior, vărsând lumină peste partea de jos a scândurilor.

Ursul se smulse dintre sălcii.

Pentru o clipă, pădurarul văzu întreg animalul: blana udă, funia târându-se dedesubt, gura deschisă. Pușca bubui lângă cărucior. Ursul îl lovi pe bărbat înainte ca sunetul să termine de revenit din taluz.

Pădurarul își ridică propria pușcă. Căruciorul se răsturnă spre pârâu. Om și animal dispărură în spatele lui, ascunși de scânduri și de o roată care încă se învârtea deasupra drumului.

Al doilea bărbat alergă spre pădurar.

— Aici sus. Continuă.

Haya îi prinse mâneca și îl trase spre deschiderea de lângă molid. Pânza se rupse înainte ca omul să iasă de pe drum. Se împiedică de Haya și căzu la picioarele lui, lăsându-i pe amândoi în calea ursului.

Animalul veni în jurul căruciorului. Haya trase; ursul se clătină, dar continuă. Încercă să ajungă în spatele molidului, iar ursul lovi înainte să reușească, împingându-i coasta în taluz și prinzând pușca între ei. Fața îi lovi pământul. Își strânse brațele peste cap în timp ce greutatea animalului îi trăgea haina, îl ridica și îl scăpa din nou pe pantă.

Îl auzi pe al doilea bărbat țipând mai jos pe drum, apoi simți greutatea animalului plecând de pe el.

După aceea auzea apa, tare și aproape, și nimic altceva.

Rămase ghemuit lângă taluz. Ursul era mai jos, pe drum, mișcându-se lângă al doilea bărbat. Țipetele se opriră. Animalul stătea deasupra trupului nemișcat, respirând scurt și aspru. Apoi se întoarse spre pârâu și târî funia înapoi printre sălcii.

Așteptă până când crengile încetară să se miște și apoi încă puțin, ca să fie sigur.

Piciorul drept îi stătea într-un unghi pe care nu-l înțelegea. Întinse mâna spre el și găsi cusătura ruptă a pantalonilor. Căldura îi curgea printre degete. Își apăsă mâna acolo și încercă să se ridice.

Drumul se înclină. Se lăsă înapoi.

Lângă cărucior, fața primului bărbat era întoarsă spre lună. Al doilea zăcea la câțiva pași de pădurar, cu un braț îndoit sub piept. Niciunul nu se mișcă atunci când strigă. Așteptă să vadă o respirație. Niciun piept nu se ridică.

Știa ambele poteci înapoi spre canton. Cea mai scurtă urca taluzul din spate. Încercă să împingă cu călcâiul bun, reuși o palmă și trebui să se oprească. Respira prea repede ca să mai strige.

Funia trecea peste bocancul celui de-al doilea bărbat și dispărea sub sălcii. Voia s-o tragă afară din apă. Animalul avea s-o agațe iar în ceva.

Își luă mâna de pe pantaloni ca s-o atingă.

Căldura se întinse sub picior și își apăsă mâna înapoi. Avea pământ în gură. Îl scoase cu limba, respirând puțin, încercând să țină presiunea unde trebuia.

Felinarul de sub cărucior ardea tot mai slab. Îi privi lumina retrăgându-se de pe roată. Când se stinse, încă putea vedea drumul în lumina lunii, dar copacii de deasupra începuseră să se amestece.

Încercă să tragă destul aer ca să mai strige o dată. Pieptul i se ridică puțin și se așeză.

❦

Duminică dimineața, Maxim o hrăni pe Mina înainte să-și verifice din nou telefonul.

Lăsase jumătate din mâncare cu o seară înainte. Soles îl avertizase despre asta, așa că Maxim stătuse la masa din bucătărie până când ea se întorsese la castron. Lucky așteptase lângă el cu o expresie care sugera că asta era o folosire foarte proastă a hranei disponibile.

Tot niciun răspuns de la Tesa.

O sună, ascultă cum suna, apoi o încercă pe Krista. Cele două nume stăteau unul deasupra celuilalt în listă. Din vineri seara, niciuna nu răspunsese.

Ieri muncise. Avusese livrări de terminat, apoi geanta lui Soles și câinii. Se așteptase ca Tesa să sune pentru vizitele de seară. Când n-o făcuse, rămăsese el. Existau motive pentru care două persoane puteau să vrea o zi fără să le întrebe unde erau. În dimineața asta, cu ambele telefoane tăcute, începu să treacă prin locurile pe care le putea verifica.

Lăsă apă câinilor și încuie ușa din spate.

La blocul Tesei, femeia de jos spuse că n-o auzise venind. Perdelele Kristei erau trase. Sună de două ori, așteptă și o sună din nou de sub fereastra ei. La sală, bărbatul care deschidea își amintea că Tesa plecase vineri cu geanta pe un umăr.

— Nici ție nu ți-a răspuns? întrebă omul.

Maxim se întoarse la camion.

Rămase la volan până se încălzi motorul. Cunoșteau aceiași oameni, folosiseră aceleași străzi toată săptămâna. Verificase locurile unde cineva le-ar fi putut vedea. Mai rămânea un singur loc în care telefonul n-ar fi fost de niciun folos.

Porni spre Grădină.

Poteca deasupra râului era alunecoasă. O luă încet acolo unde terenul cădea sub bocanc. La podul mic se opri și privi în jos spre vechea deschidere.

Noroiul fusese bătătorit sub ea. Trecuseră mai multe persoane. Cu o săptămână înainte n-ar fi însemnat nimic.

Se lăsă pe vine. O fâșie palidă atârna dintr-un colț rupt de cărămidă, prinsă acolo unde umărul cuiva ar fi atins la intrare. O atinse și simți asperitatea familiară a benzii sportive.

Tesa tot ciupise capătul liber înfășurat pe cureaua genții vineri dimineață. Îi spusese să-l lase în pace.

Se lăsă în genunchi și își aprinse lanterna.

Pasajul îl duse pe sub Grădină. Dincolo de primul cot, lumina zilei dispăru în spatele umărului. Merse cu o mână pe zid și lanterna în cealaltă până când podeaua se deschise în camera exterioară.

Lespedea sculptată era închisă.

Pe capacul unei lăzi de lângă ea stătea caietul Kristei. Recunoștea etichetele mici, pătrate, de pe copertă. Așteptase odată cât ea îndreptase una lipită strâmb.

Puse lanterna lângă el și strigă ambele nume.

Niciun răspuns.

Își puse palma pe copacul sculptat. Piatra era caldă. Își amintea cum stătuse aici cu ceilalți, încercând să înțeleagă cât putea lua locul dintr-un om înainte să dea ceva înapoi.

— Hai, spuse.

Voia să se deschidă. Voia să le vadă stând de partea cealaltă, enervate că făcuse atâta caz.

Presiunea se adună sub coaste. Își depărtă picioarele și ținu palma întinsă. Marginea lespezii se retrase de la zid.

Aer cald îi atinse fața.

— Krista?

— Aici!

Vocea ei veni de sub nivelul deschiderii. Băgă mai întâi lanterna, apoi păși pe platforma îngustă din spatele pietrei.

Treptele dispăruseră.

Ținu o palmă pe lespede și își sprijini mâna cu lanterna de zid. Fasciculul lumină marginea ruptă a platformei chiar dincolo de bocancii lui; dedesubt erau fragmente de piatră și întuneric. Dincolo de gol, pe podeaua camerei rotunde, Krista și Tesa se ridicau.

Tesa încă avea geanta. Krista ținea telefonul de parcă tocmai îl încercase când strigase el.

— Rămâneți acolo, spuse Maxim.

Tesa se uită la spațiul gol dintre ei.

— Ajunseserăm și noi la concluzia asta.

Plimbă lumina de-a lungul podelei sparte. Platforma de lângă el era solidă acolo unde întâlnea lespedea. De partea cealaltă, bucăți desprinse stăteau în jurul marginii; femeile rămăseseră departe. Orice ar fi pus peste gol trebuia să treacă de acele bucăți și să ajungă pe podeaua rotundă.

Le lumină fețele.

— Puteți merge amândouă?

— Da, spuse Krista.

— Mai e ceva rupt?

— Părerea mea despre locul ăsta, spuse Tesa.

Trase o respirație pe care nu-și dăduse seama că o ținea. Mâna începea să-l doară pe piatră.

— Am o scară în camion. Se pliază. Și frânghie. Mă duc după ele.

Krista se mișcă înainte, apoi se opri când se auzi pietriș căzând.

— Se mai deschide?

— Am deschis-o o dată.

— Trebuie s-o vrei. Ține mâna acolo.

Se uită la palmă.

— Da. Am observat partea asta.

Presiunea ajunsese în maxilar. Se retrase în camera exterioară înainte să-și ia mâna. Deschiderea se îngustă, cu femeile încă vizibile dincolo. Krista ridică telefonul ca să lumineze marginea până când se închise.

Lângă capacul lăzii, rămase respirând pe gură și își șterse umezeala de sub nas cu mâneca. Apoi întoarse lanterna spre pasaj.

Camionul nu păruse niciodată atât de departe de pod.

Coborî întâi scara pliabilă pentru încărcare, oprindu-se la cot ca să-i treacă capetele de zid. Apoi se întoarse după frânghie și două chingi scurte.

Prinse frânghia de pilonul solid de piatră de lângă lespede cu o chingă scurtă, apoi puse scara pliată la îndemâna mâinii libere. Abia după aceea deschise din nou piatra.

Femeile așteptau în același loc.

— De cât timp sunteți aici jos? întrebă.

Krista se uită la Tesa.

— Trei ore. Poate puțin mai mult.

Maxim își ținu palma pe piatră.

— E duminică.

Krista se uită fix la Maxim de pe partea cealaltă a treptelor rupte.

— Duminică dimineața?

Încuviință. Scara era sprijinită de genunchiul lui, pliată între camera exterioară și mica platformă din spatele lespezii. Palma stângă îi rămase pe piatră.

— Putem calcula asta sus. Am nevoie să prindeți capătul ăsta.

Krista își puse telefonul jos, cu lumina peste gol, și se lăsă pe vine bine departe de marginea ruptă. Tesa rămase lângă ea, privind platforma de vizavi.

Maxim împinse scara pe platformă. Capătul apropiat rămase la bocancul lui în timp ce împingea secțiunile pliate spre femei. Când ajunse cât putu de departe, Krista întinse mâna și prinse capătul.

— Nu trage. Ține-o cât deschid următoarea secțiune.

Lucră zăvorul cu mâna dreaptă. Secțiunea extinsă alunecă spre ea. Krista o ghidă pe podeaua rotundă. Tesa își puse mâna lângă a Kristei și le ajută să o mute mai în spate, dincolo de piatra slăbită.

Scara se întinse peste gaură, urcând de la podeaua lor spre platforma lui.

Maxim își coborî genunchiul pe capătul apropiat. Ceva se mișcă dedesubt și toți trei se opriră.

Mișcă lanterna cu piciorul. Un fragment mic căzuse de sub marginea platformei. Picioarele scării erau încă pe piatră solidă, aproape de lespede. Le trase înapoi încă un deget și își lăsă iar greutatea.

De data asta nu se mișcă nimic.

— Frânghia e legată afară, spuse. Trimit un laț. Pune-l în jurul tău înainte să urci.

Dădu drumul capătului liber prin spațiul dintre ei. Căzu prea scurt. Krista îl trase spre ea cu vârful bocancului, ținându-și greutatea pe podeaua dreaptă.

Mâna stângă îi amorțea. O apăsă mai tare pe piatră, apoi se obligă să slăbească presiunea. Dorința de a avea deschiderea mai largă o lărgise. S-o țină acolo era deja destulă muncă.

Krista își prinse lațul și îl verifică cu ambele mâini.

— Tesa prima?

— Tu prima. Am nevoie de tine aici ca să ții ușa. După aia pot folosi ambele mâini.

Tesa prinse capătul îndepărtat al scării, fixându-l cu un genunchi și cu mâinile. Krista se coborî pe primele trepte. Își ținea trupul aproape de metal, uitându-se la locul în care urma să pună următoarea mână.

Scara se îndoi puțin sub ea.

— Continuă, spuse Maxim.

Își ținu bocancul în piciorul scării și o privi traversând mijlocul. Frânghia trecea prin deschiderea de lângă el, întorcându-se la pilonul din camera exterioară.

Când ajunse la platformă, o prinse de mânecă și o ajută să-și aducă un genunchi pe piatră. Rămase acolo până avu loc să se ridice fără să atingă marginea ruptă.

— Mâna pe lespede, spuse.

Își puse palma lângă a lui.

El o luă încet. Deschiderea rămase. Krista își sprijini umărul de zid în timp ce efortul se așeza în braț.

Cu Krista ținând lespedea, Maxim desfăcu frânghia de la talia ei și trimise lațul înapoi peste scară. Tesa îl prinse, și-l fixă în jurul ei și îngenunche la prima treaptă.

Maxim își flexă degetele și prinse scara cu ambele mâini.

— Țin capătul de aici, îi spuse. Stai jos.

Porni pe mâini și genunchi. La mijloc, scara se flexă sub greutatea ei și se opri până se liniști.

— Dă-mi o clipă.

Ținu scara nemișcată. În spatele lui, respirația Kristei devenise audibilă. Praful ticăia peste treptele căzute sub ei.

Tesa mută o mână pe treapta următoare și înaintă în genunchi. Maxim așteptă până când umărul îi ajunse la îndemână înainte s-o prindă de haină; dacă trăgea mai devreme, ar fi ridicat-o de pe treaptă.

Ajunse pe platformă cu o respirație grea și se așeză lângă zid.

O vreme niciunul nu încercă să vorbească.

Maxim se retrase în camera exterioară și o ajută pe Tesa să treacă prin deschidere. Ea prinse pilonul cu mâna. Krista veni ultima, ținându-și palma pe piatră până când ajunse lângă ei.

Când îi dădu drumul, lespedea se închise, ascunzând traseul rupt și camera rotundă de dincolo. Krista întinse mâna după caietul de pe capacul lăzii, apoi se lăsă pe capac lângă el.

— L-am lăsat acolo acum câteva ore.

Maxim se uită la frânghia din jurul taliei Tesei. Mâinile lui nu erau pregătite pentru cataramă. Se așeză lângă scară și o lăsă să o desfacă singură.

— Lucky cere ore suplimentare, îi spuse.

— Făcând ce?

— Nimic. Aceeași muncă, tarif mai mare.

Tesa își frecă fața cu mâna. Îi scăpă un râs mic, urmat de o respirație care dură mult mai mult până se termină.

Maxim făcu semn spre banda de pe articulațiile degetelor ei.

— Ce ți-a făcut asta?

— O podea, spuse ea. Era în drum.

La primul cot al pasajului, Krista se opri să se uite înapoi. Maxim așteptă până când se întoarse singură de la întuneric. Apoi urcară, încet, cu scara pliată zgâriind zidul în urma lor.

Lumina zilei ajunse la ei sub pod. Tesa stătea în ea cu ochii închiși, cu mâna bandajată strânsă la piept ca pe ceva împrumutat. Telefonul Kristei găsi semnal și începu să-i vibreze în mână.

Se uită la dată. Maxim o privi citind-o de două ori.

Printre apelurile pierdute era un mesaj de la Soles, trimis sâmbătă seara. Îl citi și pe acela de două ori și nu spuse ce scria.

— Vineri, spuse. Era vineri când am intrat.

— Știu.

Se așeză pe zidul jos deasupra deschiderii. Maxim puse scara jos și îi făcu loc Tesei lângă ea. Râul curgea dedesubt cu viteza lui obișnuită, de parcă nu lipsise nimic.

Maxim își scoase telefonul. Își promisese că îl va suna pe Soles imediat ce le găsea. Apăsă numele și așteptă, uitându-se la femeile de pe zid.

Sună fără răspuns. Lăsă un mesaj în care îi cerea lui Soles să-l sune, apoi puse telefonul deoparte și rămase cu ele până când fură gata să se ridice.