Chapter VIII · Piatra care plutește

Ieși din întuneric așa cum ar fi făcut-o oricine: mergând.

Ăsta fu primul lucru greșit. Soles își petrecuse o zi imaginându-și clipa asta și, în fiecare versiune, omul apărea din ceva: dintr-un zid, dintr-o umbră, chiar din apa neagră. În schimb, traversă polița de gheață de pe malul opus cu mâinile în buzunarele paltonului, fără grabă, ca un om care trece un iaz înghețat în drum spre casă, și păși peste fâșia îngustă de apă deschisă din mijloc de parcă era o crăpătură în trotuar.

Soles simțea fiecare pas sosind prin gheață cu o clipă înainte să-l audă.

Stătuse nemișcat patruzeci de minute. Picioarele încetaseră să se mai plângă de frig și începuseră să-l raporteze ca pe un fapt, iar el le lăsase, cum lăsase și așteptarea să i se întâmple: fără să se foiască, fără să verifice malul din spate de mai mult de o dată. Cineva din el mai făcuse asta, în zăpadă, trei nopți. Cineva din el știa că omul care se mișcă primul în timp ce așteaptă este omul care va fi găsit.

Bine. Asta merge. Un lucru merge.

Omul se opri la cinci metri. Fața lui era ca în bucătărie, genul care îți aluneca din memorie chiar când te uitai drept la ea. Soles nu încercă s-o țină minte. Ținu minte mâinile. Stânga goală. Dreapta înmănușată.

— Ai ales bine, spuse omul. Fără ziduri.

— Mi-ai lăsat o linie de urmărit.

— Ți-am lăsat o linie ca să văd dacă o urmezi. N-ai făcut-o. Te-ai oprit la piatră și i-ai vorbit. Nu mi-a mai vorbit nimeni printr-un zid de douăzeci de ani.

Privi în jur: stuful, stâlpul putrezit al pontonului, malul din spatele lui Soles, râul lung și negru.

— Iar apoi ai plecat din locul ales de mine și m-ai făcut să vin în al tău. Cineva te-a învățat asta.

Cineva, da.

— Unde e paznicul? spuse Soles.

— Undeva cu ziduri foarte bune.

— Atunci de ce ești aici, și nu în spatele lor?

— Fiindcă mi-ai cerut să vin. N-a mai cerut nimeni să vin undeva de mult timp.

— Mi-ai adus cheile lui.

— Ți-am adus un motiv să vii. Cheile nu mai folosesc nimănui. Au schimbat deja încuietorile.

Omul își scoase mâna goală din buzunar și o întoarse cu palma în sus, cum făcuse în bucătărie.

— Nu s-a schimbat nimic, spuse. Dă-mi lama și îți spun unde e. Îți spun chiar și cum să intri.

— Și după aia ai lama.

— Și după aia am lama.

— Nu.

Omul încuviință, de parcă Soles îi confirmase o măsurătoare.

— Așa mă gândeam. Voiam să văd cum o spui acum. Înainte o spuneai ca un om speriat. Acum o spui ca un om căruia i s-a dat mai mult decât știe ce să facă.

Își înclină capul.

— Ești numai tu? spuse încet. Încă?

Soles nu răspunse. Sub bocanci, gheața îi spuse că greutatea omului se mutase pe piciorul din față.

Veni.

Era rapid. Nu rapid cum era Tesa, în ritmuri de trei și mici rupturi, cu o cadență pe care o puteai învăța. Era rapid cum e rapidă o ușă când o prinde vântul. Într-o clipă aveau cinci metri de gheață între ei, în următoarea mâna lui goală venea jos, spre partea dreaptă a lui Soles.

Sub coaste.

Soles simțise greutatea mutându-se cu o fracțiune înainte de pornire și se mișca deja, piciorul stâng primul, puțin, așa cum pășise de o mie de ori într-o sală care mirosea a piele veche. Mâna trecu pe lângă coastele lui la lățimea unei mâneci.

Jos. Vrea să mă întorc cu spatele de la mal.

Vânătorul își reveni și veni din nou peste el. Soles intră în rază în loc să se retragă. Aproape. Fără romantism. Palma stângă îi întâlni antebrațul și se roti odată cu atacul, lăsând viteza omului să-l ducă mai departe.

Vânătorul alunecă doi metri și se opri într-o mână. Soles rămase în picioare.

O secundă nu se mișcă nimeni.

Reorientare. Într-o luptă adevărată. Pe gheață. Cu o singură mână.

Ceva din Soles voia să râdă. Nu-l lăsă.

E mai bun decât mine. Mai rapid, mai bătrân, a făcut asta de o sută de ori și eu de două. Mai bun la orice, mai puțin la podea. Podeaua e a mea. Ține-l pe podea.

Trupul lui nu era de acord. Trupul voia să fugă înapoi la trepte, pe mal, acasă, într-o bucătărie unde oamenii aveau să fie furioși pe el dimineață. Îl lăsă să vrea. Își ținu picioarele unde erau.

Omul se îndreptă încet și se uită la propriul antebraț, apoi la Soles, cu prima expresie pe care Soles reușise s-o păstreze: interes.

— Ei bine, spuse. Asta e nou.

Veni din nou, iar de data asta nu veni drept. Veni în arc, pe partea stângă a lui Soles, făcându-l să se întoarcă, făcându-l să-și pună greutatea pe piciorul sub care era mai puțină gheață decât i-ar fi plăcut. Soles se roti odată cu el. Simți tonul gheții schimbându-se sub bocancul stâng, mai subțire aici, mai aproape de marginea poliței, vibrația urcând.

Mâna înmănușată veni spre fața lui. Soles lovi în jos ca s-o dea la o parte, iar forța răspunse înainte să fi judecat cât îi trebuia.

Vânătorul își retrase mănușa. Soles rată la lățimea unui deget; forța îi trase umărul după pumn și îl aruncă înainte. Nu reuși s-o oprească înainte ca articulațiile degetelor să lovească gheața.

O stea albă se sparse spre exterior pe trei metri, iar apa neagră țâșni prin ea. Bocancul stâng îi intră până la gleznă. Frigul îl opri să mai simtă altceva. Își smulse piciorul afară și se retrase pe gheața care încă ținea, lăsând sânge de la degete lângă locul spart. Frigul urcă din picior în gambă ca un al doilea os.

Zece minute până când piciorul ăsta nu mai ascultă. Pe urmă stau pe un stâlp.

Genial. Ai spus întregului râu unde ești. Iar Krista doarme și crede că ești la atelier arătând spre lucruri.

Încheieturile degetelor îi erau crăpate, iar polița de sub el trecuse de la vibrație la plângere, un scârțâit lung și jos care nu se mai oprea.

Omul se retrăsese la marginea locului spart și îl privea cum privise bucătăria, luând măsura.

— Nu știi ce ai, spuse. Nu-i așa?

Soles nu răspunse. Piciorul îl ardea acum, ceea ce era mai bine decât să nu simtă nimic.

— A venit totul deodată, spuse omul. Vine totul deodată pentru noi toți, prima dată. Cei mai mulți sparg cu el ceva ce iubesc.

Ridică privirea spre Soles.

— Ai ales un loc fără ziduri, spuse, aproape blând. A fost isteț. Dar ai uitat ceva.

Se lăsă pe vine și își puse palma goală pe gheață.

— Gheața, spuse, este piatră care plutește.

Mâna îi intră în ea.

Nu prin ea. În ea, cum intrase în tencuiala peretelui din bucătărie, fără crăpătură, fără sunet. Îi urmă încheietura. Brațul. Se aplecă înainte ca în apă, iar umărul îi dispăru sub suprafața gheții, apoi capul, apoi restul lui, lin, până când pe poliță nu mai rămase decât o pereche de urme în brumă și, lângă ele, o cusătură slabă și greșită în gheață, deja închizându-se.

Soles rămase singur pe râu.

Stuful șuiera. Steaua spartă de la picioarele lui trosnea și se așeza. În spate, la un kilometru, orașul avea toate luminile stinse.

Își lăsă atenția să coboare prin bocanci.

Gheața își purta propria greutate, și pe a lui, și tragerea râului dedesubt.

Și altceva. Ceva sub suprafață. O greutate care nu stătea, ci se mișca, încet, înăuntrul gheții, spre locul unde stătea el.

Greutatea din gheață îl înconjură o dată, lent, cum înconjoară un rechin o barcă.

Soles se întoarse odată cu ea. Nu privi în jos. Privitul nu i-ar fi spus nimic; gheața era cenușie și oarbă și groasă cât o treaptă de piatră, iar orice se mișca în ea o făcea acolo unde niciun ochi nu putea urmări. Își ținu bărbia sus, mâna stângă relaxată și lăsă bocancii să asculte.

Stânga. În spate. Stânga din nou. Mai aproape.

Omul nu se grăbea. Soles simțea și asta. Greutatea se mișca, se oprea, se mișca, cum se mișcă o mână de-a lungul unui raft în întuneric, pipăind după lucrul pe care îl caută.

Apoi se opri direct sub piciorul lui drept.

Soles ridică piciorul.

O mână goală ieși din gheață acolo unde îi fusese glezna, se închise pe nimic și rămase o clipă acolo, cu degetele deschise, albe de frig, ca ceva crescut din râu. Apoi se scufundă în suprafață fără urmă și dispăru.

Soles își puse piciorul jos la un metru spre stânga și expiră.

Nici el nu mă vede. Mă caută la fel. Prin gheață. Bine. Suntem amândoi orbi. Eu sunt cel care stă în picioare.

Greutatea din gheață alunecă spre mal. Soles se întoarse după ea, încercând s-o țină în față. Simți întoarcerea prea târziu: se ridică prin poliță în spatele părții lui drepte, în timp ce el încă se rotea.

Palma deschisă a Vânătorului îl lovi jos în spate. Forța îi îndoi picioarele și îl aruncă în genunchi și în mâna stângă, trimițând șocul prin umăr.

Se rostogoli pe spate fiindcă instinctul era mai bătrân decât el și spunea nu rămâne niciodată cu fața în jos.

Rinichi. Poate doar o vânătaie. Afli mâine, când te piși. Ridică-te din genunchi.

Încercă, iar aerul pe care îl trase ca s-o facă se agăță jos în partea dreaptă, ca o curea pe o fulie gripată, și se eliberă abia când încetă să tragă.

Omul stătea deasupra lui. Brumă pe palton. Nici măcar nu gâfâia.

— Asta e problema cu orbii, spuse. Ascultă câte un singur sunet.

Se lăsă pe vine și întinse mâna spre pieptul lui Soles.

Nu spre gât. Nu spre față. Spre partea stângă a hainei, unde era buzunarul interior, iar mâna goală nu se obosi cu nasturii. Intră în stofă cum intrase în gheață. Soles o simți trecând prin lână și căptușeală ca o respirație rece, simți degetele ajungând la mânerul pumnalului prin buzunar, din partea greșită. Degetele apăsară mânerul în coastele lui.

— Scoate-l, spuse omul. Dă-mi-l.

Îi prinse încheietura cu mâna stângă.

O prinse cu tot ce avea, iar forța veni, întregul șuvoi, și fața omului se schimbă. Foarte puțin. Destul. Încheietura îi era pe jumătate în haina lui Soles, iar degetele lui Soles se strânseseră în jurul ei ca o menghină și, pentru o secundă, niciunul nu mai putu face nimic altceva.

Apoi umărul liber al omului se trase înapoi.

Soles cunoștea mișcarea. O văzuse pe Tesa făcând-o până când privitul începuse să doară. Avea genunchii îndoiți, călcâiele pe gheață, iar încheietura prinsă în mâna lui era singurul lucru care îl ținea pe om aproape.

Trage-l. Mișcă-te.

Trase încheietura captivă spre umărul stâng și împinse din călcâie. Spatele îi alunecă pe gheață. Mâna goală ieși din haină, iar greutatea omului veni după ea, mai departe decât intenționase Soles să-l tragă.

Mănușa coborî acolo unde îi fusese capul.

Îi trecu pe lângă ureche și lovi gheața atât de tare încât polița sări sub amândoi. Priza lui Soles se rupse. Se rostogoli peste umăr, ținând brațele aproape, și ajunse în genunchi cu palma stângă întinsă pe gheață și inima bătând ca un ciocan într-o cutie de tablă.

Omul rămase unde era, ghemuit, cu pumnul îngropat în poliță până la încheietură. O crăpătură albă pornea de sub călcâiul lui spre mal. Soles se mai depărtă o jumătate de metru înainte ca omul să-și scoată pumnul.

Omul se uită la mână. Apoi la Soles.

— Te-ai mișcat înainte să lovesc.

Soles simțea gust de sânge în gură. Spatele îi era ca și cum cineva trântise o ușă peste el.

— Am exersat.

— M-ai dezechilibrat. Apoi ai ținut prea mult.

Soles își deschise mâna stângă. Încă încerca să se strângă în jurul încheieturii.

— Cine te-a învățat asta?

Se gândi la ring. La Tesa spunându-i să-și miște picioarele și la lucrul răbdător dinăuntrul lui, care părea să știe mereu ce mișcare urma. Exersase să se ridice. Nu exersase niciodată asta.

— Nimeni, spuse Soles.

— Atunci ceva te învață, spuse omul încet. Și nu-ți cere voie.

Se ridică, flexând mâna care fusese în haina lui Soles, ca și cum verifica dacă mai era a lui.

— Știi ce li se întâmplă oamenilor ca tine când nu știu ce au? Sparg ceva cu asta. O cană. Un zid. Un prieten. Și apoi vine un om într-un palton gri și se oferă să-i țină undeva în siguranță, unde nu mai pot sparge nimic. Undeva cu ziduri foarte bune.

Paznicul. Asta fac cu paznicul.

— Asta ți-au făcut ție? spuse Soles.

Omul nu răspunse. Pentru un om care răspundea la orice, era un răspuns.

Făcu un pas înainte. Soles făcu unul înapoi. Călcâiul îi coborî pe gheață care sună gol și se opri. Acolo nu mai era vibrație. Doar o notă subțire, înaltă, ca un pahar pe punctul de a ceda.

Se auzi ceva sub ei.

Nu omul. Nu râul trăgând de partea de jos a poliței. Un geamăt lung, sfâșietor, adânc și jos, dinspre mal, iar întreaga suprafață pe care stăteau se mișcă.

Se mișcă lateral. Blând, aproape politicos, ca o barcă legată care începe să se miște când îi tai funia.

Soles privi dincolo de om, spre treptele bacului.

Crăpătura care pornise de sub călcâiul bărbatului spre mal își terminase drumul. Ajunsese până la capăt. Între polița pe care stăteau și gheața încă prinsă de țărm apăruse o dungă de apă neagră, lată cât o palmă.

Apoi două palme.

Apoi un metru.

Polița spartă plutea liberă, o placă de gheață lată de zece metri. În spatele Vânătorului, golul până la treptele bacului se lărgea dincolo de orice săritură. În față, curentul avea să-i poarte după cot spre vechiul stăvilar, un zid jos de beton peste râu, unde apa cădea.

Omul aruncă o privire spre golul care se lărgea, apoi spre Soles.

Patru sute de metri până la cădere. Doar câteva minute în ritmul ăsta, ceva mai mult dacă se agățau de ceva. Soles văzuse în după-amiaza aceea pilonul de beton de pe malul apropiat: o scară de fier pe lateral, o căsuță a paznicului la capătul pasarelei. Era singura ieșire fixă de care putea pune mâna.

Omul putea intra în gheață. Pășise peste fâșia dintre polițe în loc să intre în apă. Poate că orice îi permitea să treacă prin piatră avea nevoie de ceva solid. Soles nu avea nicio dovadă, doar alegerea acelui sprijin și râul care îi înconjura acum.

Dacă apa îl oprește, suntem doi proști pe aceeași plută. Află înaintea lui.

— Ei bine, spuse omul. Acum niciunul dintre noi nu mai are unde să plece.

Placa de gheață se rotea lent pe măsură ce mergea, cum se rotește o frunză pe un pârâu, iar malul întunecat al orașului trecu în spatele umărului bărbatului și fu înlocuit de stuf, apoi de nimic altceva decât apă neagră și malul opus.

— Dă-mi-o, spuse omul, și ne scot pe amândoi.

— Cum?

— Mă gândesc eu la ceva. Sunt mai bătrân decât tine. Am avut mai mult timp să mă gândesc.

— Nu.

Omul oftă, un sunet mic, aproape afectuos, și veni din nou.

Soles nu-l întâmpină.

Asta fusese primul lucru pe care îl învățase de la Tesa și ultimul pe care trupul lui voia să-l facă acum: să nu stea și să schimbe lovituri. Fiecare mușchi își amintea ringul, plesnetul sec de mănușă în mănușă, bucuria de a lovi înapoi în sfârșit. Iar forța de sub coaste era trează acum, uriașă și posomorâtă, așteptând să i se ceară din nou. Nu-i ceru. Cedă teren.

— Erai mai curajos acum cinci minute, spuse omul, urmându-l.

— Eram mai prost acum cinci minute.

— De multe ori sunt același lucru.

Continuă să vorbești. Vorbește în timp ce mergi unde vreau eu.

Îi dădu teren cum îl dăduse Phenom cu mult timp în urmă, pe o potecă în zăpadă, cu un laț de sârmă ascuns sub brumă: încet, ca și cum îl costa, retrăgându-se din fața mâinilor omului cu garda sus și respirația mai grea decât trebuia, lăsându-l să vadă nesiguranță. Îl lăsă să-l împingă spre mijlocul plăcii.

Spre stea.

Locul spart unde pumnul lui intrase în gheață era puțin într-o parte față de centrul plăcii, o rană albă și largă, străbătută de linii negre acolo unde râul urcase prin crăpături și înghețase din nou, subțire, o piele peste o gaură. O simțea prin bocanci pe măsură ce se apropia. Vibrația gheții se schimba acolo, cum sună altfel un zid acolo unde ai îngropat o țeavă și ai tencuit peste ea. Purta greutate, dar abia.

Acolo. Ăsta e singurul loc de pe râul ăsta pe care nu-l cunoaște la fel de bine ca mine.

Lăsă mâna stângă să-i atingă obrazul și cedă teren spre stea. Când dreapta veni spre coaste, tresări; Vânătorul văzu și păși înăuntru ca să termine atacul.

Soles prinse antebrațul cu palma stângă și se întoarse într-o parte. Pasul omului continuă acolo unde fusese Soles, punându-i greutatea peste gheața subțire. Soles nu adăugă niciun pumn. Impulsul Vânătorului fu suficient ca steaua să crape sub bocanc.

Și ținu.

Ținu. Liniile negre se albiră și un strat de apă urcă peste bocancul omului până la gleznă, iar toată steaua se lăsă sub el într-un fel care întoarse stomacul. Dar nu se deschise. Omul rămase o bătaie de inimă în ea cu brațele depărtate și fața, pentru o dată, complet nemișcată, apoi făcu lucrul pe care Soles uitase că îl putea face.

Se scufundă.

Nu prin gaură. În gheața de lângă ea, gheața cenușie și solidă de la marginea stelei, cum pășește un om afară dintr-o baie. Îi intrară picioarele, trupul, capul, iar suprafața se închise peste el fără sunet și Soles rămase iar singur pe placă, cu un strat de apă neagră răspândindu-se în jurul propriilor bocanci.

Jumătate. Capcana a funcționat pe jumătate. E iar sub mine și acum știe că știu unde e subțire.

Făcu un pas înapoi de lângă stea, iar steaua îl luă.

Pielița de gheață nouă de sub bocancul stâng cedă dintr-odată. Se duse prin ea până la brâu, apoi până la piept, iar frigul i se închise peste inimă ca un pumn și gura i se deschise singură să tragă aer care nu era acolo. Apoi curentul îi prinse picioarele și i le trase întinse sub placă, iar capul i se duse sub apă.

Negru. Nu întuneric. Negru, și un vuiet care era râul întreg, iar deasupra feței un tavan de gheață pe care îl simțea cu palmele și nu-l putea vedea.

Nu respira. Nu respira.

Pieptul voia. Voia atât de tare, încât dorința era singurul lucru pe care îl putea auzi. Curentul îl târa pe sub placă, departe de gaură, cu degetele alunecând pe gheața netedă ca sticla.

Nu forța. Spargi tavanul și placa se duce cu el.

Încetă să zgârie și ascultă cu mâinile. Gheața vibra sub palme cum vibrase prin bocanci, groasă și stabilă, groasă, apoi subțire: nota înaltă și greșită a stelei, la un metru în spatele lui. Se trase înapoi spre ea pe dedesubt, palmă după palmă, cum merge un om mână peste mână pe o frânghie în întuneric, iar capul îi ieși prin pielea spartă a găurii în stropi și aer, și inspiră atât de tare încât îl duru.

Nu se ridică. Se întinse cât mai plat, așa cum traversezi un iaz în martie, ieși pe burtă din gaură și rămase acolo cu obrazul pe gheață, tușind apă de râu.

Era ud până la umeri, iar vântul de pe râu găsi fiecare parte udă. Nu-și mai simțea degetele de la picioare, iar acum nici pe cele de la mâini, ceea ce urma să conteze curând. Spatele, acolo unde îl lovise palma, era o singură vânătaie lungă. Le numără cum număra piesele pe un banc: ce încă merge, ce va ceda prima. Răspunsul erau mâinile și picioarele, și nu pentru mult timp.

Placa luă cotul, iar Soles văzu stăvilarul la două sute de metri înainte. Apa cădea peste buza lungă de beton într-o linie albă neîntreruptă. Vuietul ei înghițea sunetele mai mici ale râului.

Două minute. Mai puțin.

Ud până la piele. Mâini care abia mai merg. Fă-le să conteze.

Gheața încetase să se mai rotească. Plutea de-a latul spre cădere; când marginea din față avea să treacă peste, întreaga placă urma să se încline sub el.

Greutatea se mișcă sub el.

Îl simți mergând prin interiorul plăcii, un om care umbla prin gheață ca printr-un coridor, spre marginea groasă cea mai îndepărtată de stăvilar. Departe de locul subțire. Departe de el. Placa avea să treacă peste, să se spargă de beton, iar râul avea să ia pe oricine stătea deasupra. Cine stătea întins în gheața cea mai groasă putea ieși prin ea. Nu avea niciun motiv să iasă.

Ce rămânea deasupra era Soles.

Stătu nemișcat și ascultă. Vuietul umplea totul. Stropi fini începuseră să vină peste placă, o ceață rece care îngheța unde cădea. Greutatea din gheață se oprise. Se odihnea acum aproape de marginea îndepărtată, un om întins într-o baie de piatră, așteptând.

Nu o să se lupte cu mine. O să lase râul s-o facă. Răbdător. Bineînțeles că e răbdător. A învățat pe cineva răbdarea.

Se uită la articulațiile însângerate ale mâinii stângi. Abia reușea s-o închidă. Frigul intrase în ea de la gaură.

Opțiuni. Sari și înoți două sute de metri prin apă neagră, în starea asta, iar el iese pe mal dimineață. Rămâi și ne ia stăvilarul pe amândoi. Aștepți să iasă. N-o să iasă.

Nu poți s-o controlezi. Bine. N-o controla. Țintește-o.

Se gândi la brațul Tesei pe scări, la urmele degetelor lui trecând de la alb la roșu. Atunci nu reușise s-o oprească. Aici nu exista nimic pentru care trebuia s-o oprească. Scările îl învățaseră un lucru: forța nu întreba unde se duce. Așa că trebuia să aleagă locul înainte să deschidă ușa.

Traversă spre greutatea ascunsă de la marginea din spate.

Era cel mai prost lucru pe care hotărâse vreodată să-l facă și îl hotărî cum hotăra ce șurub să desfacă primul dintr-un motor gripat: era unul singur care avea să se miște.

Hainele ude începuseră să-i înțepenească. Fiecare pas trăgea de locul de jos din spate unde îl lovise palma, iar picioarele ajungeau pe gheață puțin după ce le trimitea. Punea fiecare bocanc pe gheață care nu crăpase. Doi pași, apoi încă unul, în timp ce stropii veneau peste el în perdele și vuietul zguduia placa. Timpul de care avea nevoie ca să-și testeze sprijinul era timp luat de râu. Se opri deasupra greutății ascunse, sub suprafața cenușie, nemișcată, așteptând stăvilarul.

Știa ce avea să se întâmple dacă o făcea. Omul avea să ajungă în apă, în întuneric, deasupra unui stăvilar. Ceva din el, tăcut și foarte vechi, spunea că exact așa trebuia: nu lăsai în urmă nimic care să poată urca drumul după tine. Soles îl auzi și nu-l contrazise, dar nici nu fu de acord. Asta era pentru după. Avea să existe un după numai dacă făcea ceva acum.

De aproape, îl simțea pe om prin gheață cum simțea un boiler printr-un zid: o formă, o căldură, o nemișcare care nu era somn.

Îngenunche. Își puse palma stângă pe gheață, exact deasupra locului unde ar fi fost pieptul omului. Era ușor caldă.

— Știu unde ești, spuse, deși nimic nu-l putea auzi peste apă. Știu întotdeauna unde ești, pe asta.

Apoi lăsă forța să vină.

Nu o împinse. Nu o ținu înapoi. Deschise ușa de sub coaste și o lăsă pe toată să coboare prin brațul stâng și prin palmă în gheață, cum trecea râul peste stăvilar, toată odată, fără să întrebe.

Gheața nu crăpă.

Explodă.

Marginea plăcii se desfăcu sub mâna lui într-o explozie albă de cioburi pe toată grosimea, iar omul care zăcuse în ea se trezi dintr-odată în nimic, în apă neagră, cu paltonul umflându-se în jur, cu fața, pentru prima dată, una pe care Soles avea s-o țină minte: cu gura deschisă, uluită, cu totul omenească pentru o clipă lungă în lumina venită din oraș.

Ieși o dată la suprafață, în apa spartă de la marginea plăcii, cu mâna goală întinsă după gheață care nu mai era acolo.

Apoi curentul îl trase sub placă și dispăru. Placa se legănă când greutatea lui se desprinse, se îndreptă și continuă spre linia albă de parcă nimic nu s-ar fi schimbat.

Trei bătăi de inimă, Soles rămase în genunchi la marginea spartă și nu făcu absolut nimic. Stropii îi înghețaseră în sprâncene. Își auzea dinții.

Apa neagră fierbea acolo unde omul dispăruse. Stropii veneau peste placă în perdele reci. Vuietul stăvilarului era acum un zid de sunet și, dedesubt, foarte liniștită și foarte rezonabilă, vocea veche din spatele gândurilor lui spuse ce spusese pe o potecă în zăpadă, și într-o curte de grajd, și deasupra unui om atârnând cu capul în jos de o creangă de măr.

Râul.

Soles știa ce îi oferea. Să-l lase pe om să se înece; apa avea să facă ce nu făcuse lama. Era posibil, perfect, rece, posibil. Certitudinea lui Phenom nu făcea din asta decizia lui Soles.

Știe unde e paznicul.

Și asta era adevărat.

Și la sfârșit s-a uitat la mine ca un om. Nu ca un lacăt.

Nu era un motiv. Nu era ceva ce ar fi putut spune cu voce tare Tesei sau Kristei și ele să dea din cap. Dar era lucrul care îl făcu să se întindă pe gheață. Frigul plăcii îi trecu imediat prin hainele ude, pe toată lungimea trupului, iar el rămase întins în el.

Se întinse pe burtă la marginea spartă din spate și își apăsă palma pe gheață. Curentul îl luase pe Vânător sub placă; dacă acesta atingea partea de dedesubt, Soles putea simți contactul. În apa neagră însă nu avea după ce să caute.

Dacă mai ești viu, o să vrei piatră. O să întinzi mâna după ea. Întinde-o.

Nimic.

Dunga albă a stăvilarului era la o sută de metri acum, iar placa prindea viteză cum prinde o căruță pe o pantă, fără o singură clipă pe care să poți pune degetul. Numără fără să vrea. Nouăzeci. Optzeci. Un minut, în ritmul ăsta. Mai puțin. Omul fusese sub apă douăzeci de secunde. Treizeci. Cât putea să-și țină respirația dacă apa nu-l lăsa să intre?

Stăvilarul vuia. Placa se cutremură când marginea din față întâlni primul curent care alerga repede spre cădere.

Apoi, la doi metri de mâna lui, sub suprafață, gheața primi greutate.

Nu deasupra. De dedesubt. O mână urcând în partea de jos a plăcii cum urcase prin poliță la treptele bacului: în gheață, nu prin ea. Degete, apoi o palmă, apoi o încheietură, împingând în sus în cenușiul solid din apa neagră, agățându-se de gheața tare în loc de apa din jur.

Soles se târî spre ea. Își puse propria palmă pe suprafață exact deasupra locului, simți greutatea acolo, un om atârnat într-un braț înăuntrul unei foi de gheață, și nu se gândi la ce urma.

Își ridică mâna stângă de pe gheață, făcu pumn și lovi lângă locul pe care îl simțise, spărgând gheața deasupra mâinii prinse.

Ieși din râu odată cu cioburile, albă, goală, închisă pe nimic. Soles prinse încheietura. Era atât de rece încât nu se simțea ca carne. O apucă cu mâna stângă, își fixă genunchii și trase, iar forța veni când i-o ceru, toată, și pentru o dată era exact ce trebuia.

Omul ieși din apă ca ceva scos cu găleata dintr-o fântână.

Ieși greu, cu paltonul plin de râu, și rămase pe placă tușind apă neagră, cu ochii deschiși și fără să vadă nimic. Apoi văzură. Mâna goală îi găsi mâneca lui Soles și se strânse pe ea cu o priză în care nu mai rămăsese decât obișnuință.

— De ce, spuse. Nu era o întrebare. Era singurul cuvânt pe care îl avea.

— Mai târziu, spuse Soles. Îl prinse de guler și îl târî departe de margine, spre spatele plăcii, departe de stăvilar, în timp ce marginea din față a gheții începea să se ridice.

Se ridica încet. Placa se înclina. Întreaga foaie de gheață începu să alunece, blând la început, spre linia albă unde cădea râul. Soles își înfipse vârfurile bocancilor în suprafața spartă, ținu gulerul omului și îi simți pe amândoi pornind la vale.

Găsește ceva. Orice. Ești mecanic. Găsește singurul șurub care se mișcă.

Stăvilarul nu era o linie dreaptă. Îl văzuse ziua, de pe mal, la plimbare: la capătul apropiat se ridica din apă un pilon pătrat de beton, pătat, cu o scară de fier coborând pe lateral din vechea pasarelă de deasupra. Placa avea să treacă pe lângă el. Aproape. Marginea din spate urma să se rotească la doi metri de pilon.

Doi metri. Scara era singura ieșire înainte de cădere.

Trase gulerul omului peste antebrațul drept și îl înțepeni la piept, strângându-l acolo. Mâna stângă îi era liberă acum. Avea o singură șansă la fier.

Își lăsă bocancii să alunece. Coborâră împreună pe foaia care se înclina, iar pilonul crescu prin stropi. La margine își înfipse ambele picioare în ultima creastă de gheață și împinse. Forța le duse greutatea peste gol; nu putea face nimic pentru treapta de scară pe care tot trebuia s-o prindă.

Degetele stângi îi prinseră o treaptă când umărul îi lovi betonul. Fierul îi jupui palma; strânse și mai tare. Treapta ținu. La fel și șuruburile, șuruburi vechi puse drept și strâns cu cincizeci de ani în urmă, și le iubi pentru asta.

Greutatea Vânătorului îi smuci brațul drept. Cu amândoi atârnând din acea singură mână, Soles simți degetele începând să alunece. Își apăsă fruntea de zid și strânse. Sub bocancii lui, placa trecu peste stăvilar și se sparse de beton.

Soles rămase atârnat de scară cu omul sub braț și apa albă la un metru sub bocanci.

Apoi începu să urce.

Nu-și mai aminti cea mai mare parte după aceea. O treaptă. Paltonul omului agățându-se într-un șurub. Următoarea treaptă. Ceva mic și greu alunecând din propriul buzunar și căzând pe lângă bocanci în apa albă fără un sunet pe care să-l poată auzi: cheile paznicului. Le privi ducându-se și se gândi foarte limpede, oricum au schimbat încuietorile, și continuă să urce. Propria voce spunând ceva foarte urât scării. Pasarela de sus, o fâșie de grătar ruginit cu balustradă într-o parte și tot râul urlând în cealaltă.

Îl trase pe om peste margine și rămaseră amândoi întinși pe fier, în stropi, tremurând atât de tare încât grătarul suna.

În spatele lor, la un kilometru în amonte, orașul stătea întunecat de-a lungul malului. Undeva în el era o bucătărie cu un sertar de lucruri rupte și o femeie dormind la etaj care credea că el era într-un atelier, arătând. Nimeni din orașul acela nu știa unde era. Nimeni n-ar fi știut dacă nu cobora de acolo.

Mâna dreaptă începuse să-i tremure de la greutatea omului. Îl coborî pe pasarelă, își mișcă degetele și așteptă până când putu apuca bine balustrada.

Mai târziu. Și asta e pentru mai târziu.

Omul respira. Abia. Buzele îi erau albastre. Paltonul i se întărea pe măsură ce râul îngheța în el și nu făcea nicio mișcare să-l scoată. Mâna goală îi zăcea deschisă pe grătar, palma în sus, cum zăcuse pe masa din bucătărie când ceruse lama.

O să moară din cauza paltonului. Nu a râului. A paltonului. În zece minute, dacă nu iese din el.

Nasturii erau foi de gheață. Soles încercă să-i desfacă cu mâna stângă, apoi cu dinții, rupse colțul unui dinte și nu mișcă niciun nasture.

— Paltonul gri, spuse omul brusc, printre buze albastre, către nimeni. Acum vine după mine. Am pierdut. Nu-i păstrează pe cei care pierd.

Apoi se uită la Soles și ochii i se schimbară.

Nu văzu un mecanic pe o pasarelă. Soles îl privi văzând altceva: o haină, o servietă, un om care semnează.

— Nu, spuse omul. Nu tu. Nu încă.

Se ridică dintr-odată de pe grătar, cu tot ce-i mai lăsase râul, și se repezi spre balustradă. Nu spre Soles. Departe de el. Dincolo de balustradă erau apa albă și căderea, iar el se duse spre ele așa cum un animal prins în capcană se aruncă spre singura parte deschisă a cuștii.

Soles îl prinse pe la piept din spate.

Nu ca pe scări. Nu ca pe scări.

Omul se zbătu. Era slăbit și nu conta. Se zbătea cum se zbat oamenii care se îneacă, cu coatele și cu ceafa, iar un cot găsi locul de jos din spatele lui Soles și îi făcu picioarele apă. Izbiră împreună balustrada. Stropii se ridicară peste ei în perdele, iar omul întinse mâna goală spre apă de parcă ar fi fost o ușă.

Forța era acolo. Soles o simțea așteptând în brațe, suficientă cât să-l îndoaie pe om în două peste balustradă și să termine totul dintr-o singură mișcare. Sub antebrațul lui, coastele erau subțiri ca nuielele unui coș.

Îl ținu doar cu atât cât trebuia ca să-l împiedice să ajungă la balustradă, niciun fir mai mult, și fu cel mai greu lucru pe care îl făcuse vreodată cu mâinile. De fiecare dată când omul se smucea, Soles se lăsa tras o jumătate de pas și îi aducea pe amândoi înapoi. De fiecare dată trebuia să le spună din nou brațelor.

— Nu e el, îi spuse la ureche. E mecanicul. Ești pe un stăvilar.

Omul nu-l auzi. Se zbătu până nu-i mai rămase nimic cu care să se zbată, și încă puțin după, apoi capul îi căzu pe umărul lui Soles și trupul i se înmuie dintr-odată, ca o frânghie tăiată la celălalt capăt.

Soles îl coborî pe grătar. Respirația era scurtă și rapidă, ca a unei păsări. Îi pipăi coastele cu vârfurile degetelor, o parte, apoi cealaltă. Nimic nu cedă.

Iar în grădină, lângă planta lui, Phenom spuse foarte blând, de parcă sugera drumul cel mai scurt spre casă:

Lama.

Soles se ridică în șezut.

Greutatea din buzunarul interior nu se schimbase toată noaptea. Era singurul lucru de pe el care nu era ud, rece sau spart. Stătea lipită de coaste de parcă așteptase exact clipa asta din templu până acum.

Scoase lama din buzunarul interior și îngenunche deasupra omului.

Tăie paltonul.

De la guler până la poale, dintr-o singură mișcare lungă, lama întunecată trecând prin lâna înghețată ca prin hârtie și oprindu-se la un deget de cămașa omului, exact unde voia Soles să se oprească. Apoi mânecile. Apoi căptușeala, care înghețase lipită de cămașa de dedesubt și se desprinse cu un sunet ca de bandă adezivă.

Vocea din spatele gândurilor lui nu spuse nimic. Nici nu trebuia. Își făcuse sugestia, iar el folosise lama, iar lama făcuse exact ce-i spusese și nimic mai mult. Undeva foarte departe în spate, Soles crezu că simte ceva ca un om ridicând din umeri.

Nu în seara asta. Nu el. Obișnuiește-te.

Puse pumnalul la loc.

La capătul îndepărtat al pasarelei, unde stăvilarul întâlnea malul, era o căsuță. Beton, o ușă de oțel, un lacăt cât pumnul lui și o țeavă de sobă pe acoperiș. Căsuța paznicului stăvilarului. Nu mai păzea nimeni stăvilarul de ani de zile; un semn de pe ușă spunea asta, în roșu șters, sub lacăt.

Îl târî până acolo de gulerul cămășii.

Lacătul cedă dintr-o singură tragere. Nu intenționase să-l smulgă dintr-o singură tragere, dar așa se întâmplă, cu tot cu haspă, șuruburi și o bucată din tocul ușii, iar el rămase o secundă cu o bucată de fier și lemn în mâna stângă înainte s-o lase jos și să intre.

Înăuntru mirosea a ulei vechi și praf și mai vechi. O bancă. Un panou electric din care nu mai rămăseseră întrerupătoare. Iar în colț, neagră, joasă și frumoasă, o sobă cu cărbuni, cu jumătate de găleată lângă ea, lăsată de ultimul om care păzise stăvilarul și nu se mai întorsese după ea.

Reuși să aprindă focul cu ziarul în care fusese învelit cărbunele și o cutie de chibrituri umede. Al cincilea se aprinse. Îl așeză pe om sprijinit de bancă lângă sobă și își scoase haina udă și puloverul, ud până la piele, apoi stoarse puloverul și îl ținu la sobă până începu să aburească. Când rămase doar umed, i-l trase omului peste cap, prost, cum îmbraci un copil adormit.

Apoi se așeză pe podea cu spatele la perete și mâinile aproape de căldură și privi soba înroșindu-se.

Era prima liniște pe care o avusese de la masa din bucătărie de dimineață și nu-i plăcu ce intră în ea. Stătuse pe un râu cu un om pe care îl putea lăsa să se înece, iar o voce pe care o cunoștea foarte bine îi spusese s-o facă, și vocea nu fusese a unui străin. Sunase ca el. Sunase ca el când era rezonabil.

Îi spusese Kristei că se ducea într-un atelier să arate spre lucruri. Ea dormea acum, sau nu dormea. Nu știa care variantă era mai rea.

Ai făcut lucrul corect pe gheață. Ai făcut lucrul greșit în bucătărie. Amândouă sunt adevărate. Stai cu asta.

Stătu cu asta. Soba ticăia pe măsură ce se încălzea.

Omul se trezi cam o oră mai târziu.

O făcu dintr-odată, cum făcea totul: ochii deschiși, trupul nemișcat, luând măsura lucrurilor. Se uită la sobă. La pulover. La propriile mâini goale, în care revenise culoarea. La Soles, pe podea.

— Ai tăiat paltonul, spuse.

— Încerca să te omoare.

— Și tu încercai.

— Doar puțin.

Omul aproape zâmbi. Nu se potrivea feței lui, care încă îți aluneca din memorie dacă o lăsai. Soles n-o lăsă.

— De ce? spuse omul din nou. Pe gheață m-ai întrebat unde e paznicul. Puteai să lași râul să mă păstreze și să-l cauți singur.

— N-aș fi putut să-l găsesc.

— Nu ăsta e motivul.

— Nu.

Omul așteptă. Soles descoperi, spre propria surprindere, că nu știa cum să spună restul și că nici nu era nevoie. Omul îl privi o vreme lungă, apoi se uită în altă parte, la sobă.

— E o clădire pe centura de nord, spuse omul, cu aceeași voce cu care vorbise în bucătărie despre umezeală. După ultima stație de tramvai, în spatele fabricii de ciment. Cărămidă brună. Nouă ferestre pe etaj și niciuna deschisă. Niciun nume pe poartă. O s-o recunoști fiindcă nici nimic din jurul ei nu are nume.

— E la etajul trei. Pe cei care mai pot fi folositori îi țin la etajul trei. Pe cei pe care au hotărât că nu-i mai pot folosi îi țin mai jos.

— Și tu?

— Eu am fost folositor. Foarte folositor, multă vreme.

— Omul în palton gri. E al vostru?

— Nimeni nu e al meu. El e cel care semnează. O să întâlnești oameni care dau ordine și oameni care le execută. El nu e nici una, nici alta. El e cel care scrie după aceea că a fost necesar.

Soles își aminti cuvântul folosit de pe un tron, despre un fiu.

— Atunci nu te întoarce, spuse. Vino cu mine.

Omul se uită la el de parcă îi propusese să adopte un lup.

— În bucătăria ta?

— E o canapea. Doarme câinele pe ea, dar se mută dacă-i ceri.

— Nu, spuse omul, iar pentru o clipă vocea îi fu aproape blândă. Ai deja destui oameni în casa aia care o să fie răniți din cauza ta.

Își flexă mâna goală în căldura sobei.

— Nu-i vor pe prietenii tăi, spuse. Niciodată nu i-au vrut. Vor lucrul din buzunarul tău și omul care îl poartă. Cât timp ești în casa aia, casa aia e ținta. În ziua în care nu mai ești, încetează să se uite la ea.

O spuse la fel de simplu ca și cum ar fi mutat o sarcină de pe o grindă. Soles avea doar cuvântul lui că plecarea i-ar face pe ceilalți mai siguri. Dar oamenii care veniseră la casă veniseră pentru el. Simți promisiunea așezându-se undeva sub coaste, acolo unde trăia forța, și rămânând acolo.

— L-ai instruit pe Varren, spuse Soles. În armată, apoi în unitatea specială. Dar pe tine cine te-a învățat să faci asta?

Omul se ridică.

O făcu atent, testând fiecare articulație, cum se ridică un bătrân. Puloverul îi era prea mare. Nu-l scoase.

— Asta nu e de vânzare, spuse. Nu în seara asta. În seara asta ai cumpărat clădirea.

— O să-l mute când află că ai pierdut?

— Nu în seara asta. Ei nu află nimic repede. Întâi îl scriu.

Se duse la peretele din spate al căsuței, acolo unde betonul întâlnea pământul malului, și își puse palma goală pe el.

— Suntem chit, spuse. Data viitoare când te văd, n-o să vin mergând.

— Data viitoare aleg un loc fără gheață.

De data asta omul chiar zâmbi. Apoi se lăsă în perete, iar peretele îl luă, umăr, cap și puloverul prea mare, și se închise în urma călcâiului fără să lase urmă.

Soles stătu pe podeaua căsuței paznicului de stăvilar până când focul se stinse, într-o cămașă care se uscase destul cât să nu mai aburească, cu haina peste genunchi ca o pătură care pierduse o ceartă cu râul. Ascultă betonul. Greutatea se îndepărtă prin mal, în pământ, spre nord, repede, apoi fu prea departe ca s-o mai simtă.

Se lumina când urcă treptele de la stăvilar spre poteca râului. Degetele nu i se închideau pe balustradă; urcă cu încheieturile agățate peste ea, ca un om fără mâini. Râul era cenușiu acum, nu negru, și zgomotos, iar orașul se întindea în amonte pe mal, cu acoperișurile albe și coșurile începând să scoată fum. Bocancii îi făceau fleoșc. Spărsese un dinte și un lacăt și un râu și ținuse în viață un om care venise să-i ia lama, iar acum avea o clădire pe centura de nord cu nouă ferestre pe fiecare etaj.

Merse kilometrul până acasă de-a lungul potecii de lângă râu, încet, pe lângă treptele bacului, unde polița se rupsese și lăsase o margine neagră și dreaptă, ca și cum cineva o tăiase cu fierăstrăul. Repetă în minte ce avea să spună.

Putea să le spună adevărul. Ar fi durat cinci minute. Cheile, gheața, stăvilarul, clădirea cu nouă ferestre. Krista avea să asculte totul cu vocea politicoasă și, la sfârșit, avea să spună, pe bună dreptate, că el promisese. Iar Tesa avea să vrea să meargă chiar în seara aceea pe centura de nord, Maxim avea să vrea s-o ducă, iar casa pe care omul o numise țintă urma să se golească pe un drum către singura clădire din oraș construită ca să țină oameni înăuntru.

Nu repetă în minte celălalt lucru, cel cu casa care devenise o țintă. Pe acela îl lăsă acolo unde îl pusese omul.

Sau putea să spună că fusese la atelier.

Am fost la atelier. Dorin avea o lucrare.

Cotise pe strada lui.

Toate luminile din casă erau aprinse.

Le văzuse de la capătul străzii și continuase să meargă oricum, fiindcă nu mai avea nicăieri altundeva unde să se ducă și fiindcă o parte mică și lașă din el spera că doar uitaseră să le stingă. Nu uitaseră nimic. Poarta era deschisă. Cineva curățase zăpada de pe alee în timpul nopții, prost, cu o lopată și foarte multă furie.

Krista deschise ușa înainte să ajungă la ea.

Era îmbrăcată. Fusese îmbrăcată de mult; se vedea după felul în care îi era încheiat paltonul, până sus, nasturi încheiați de cineva care avusese nevoie să facă ceva cu mâinile. În spatele ei era aprinsă lumina de pe hol, și cea din bucătărie, și cea de pe scări, iar undeva în spatele casei Lucky lătra scurt și ofensat, lătratul pe care îl păstra pentru oamenii care veneau târziu acasă.

Se uită la el.

La bocancii plini de apă de râu. La pantalonii udați până la coapse și întăriți de ger. La mâna stângă, cu palma julită până la carne de o treaptă de fier. La gură, unde lipsea colțul unui dinte. Se uită la toate pe rând, cum se uita la o fotografie pe care urma s-o catalogheze, iar fața nu i se schimbă deloc.

— Atelierul lui Dorin se închide la șase, spuse. L-am sunat la nouă. Dormea.

— Krista.

— Intră. Lași frigul în casă.

Intră.

Căldura holului îi lovi fața și mâinile dintr-odată, iar degetele începură să-l doară de-a binelea, durerea adâncă și lentă a lucrurilor care se întorc și pe care ar fi fost mai ușor să le lași înghețate.

Erau toți în bucătărie. Maxim pe scaunul de lângă fereastră, cu haina pe el și cheile camionului strânse în pumn, ca și cum fusese gata să plece să-l caute și i se spusese să nu. Ieșise deja de două ori; zăpada încă i se topea de pe bocanci. Tesa stătea lângă aragaz, cu mâinile pe lângă corp, foarte nemișcată în felul în care rămânea nemișcată înaintea unui gong. Pentru o dată, mâneca îi era ridicată, iar urmele de pe antebraț fură primul lucru pe care îl văzu. Sora paznicului era la masă, cu mâinile în jurul unei căni, privind podeaua. Soles se gândi la chei coborând pe lângă bocancii lui în apa albă. Trebuia să-i spună și asta, și nu știa cum. Mina era pe canapea, trează, privind ușa. Lucky, care încetă să latre în clipa în care îl văzu pe Soles și veni să se sprijine cu toată greutatea de picioarele lui ude, ca să-l țină în încăpere.

Nimeni nu spuse nimic, nici măcar Maxim, care spunea întotdeauna ceva. Soles mai fusese în încăperi ca aceea. Niciodată cu oamenii ăștia.

Se așeză la masă fiindcă picioarele hotărâră asta și nimeni nu-i spuse să-și scoată întâi bocancii. Krista se așeză în fața lui. Încă purta haina.

— A intrat în bucătărie, spuse. Alaltăieri noapte. În timp ce dormeam. A lăsat cheile paznicului pe masă.

Le spuse restul. Fără înflorituri. Linia prin ziduri, piatra de la râu, gheața, treptele bacului. Lupta. Placa desprinsă. Stăvilarul. Scara. Căsuța și soba, și clădirea de pe centura de nord cu nouă ferestre la fiecare etaj și cu nimic din jurul ei care să aibă nume.

Le spuse despre vocea care spusese lasă râul să termine treaba și că nu o ascultase. Nu le spuse cât de aproape fusese s-o asculte. Nu era încă atât de curajos.

O singură dată îl întrerupse cineva.

— Ai lovit râul cu pumnul, spuse Maxim.

— Am ratat un om și am lovit râul.

— E mai rău, spuse Maxim. Mult mai rău. Voiam să fiu impresionat și acum sunt îngrijorat.

Când termină, bucătăria era foarte liniștită. Ceasul ticăia. Sora paznicului ridicase capul undeva pe la etajul trei și acum se uita la el ca și cum tocmai i-ar fi spus că fratele ei era viu. Ceea ce făcuse.

Maxim puse cheile camionului pe pervaz, cu grijă.

— Deci e viu, îi spuse blând surorii. Fratele tău. E într-o clădire. Știm care.

Ea încuviință. Nu putea spune nimic. Tesa se duse și se opri în spatele scaunului ei și îi puse o mână pe umăr, iar femeia își puse propria mână peste a ei și se ținu.

Krista nu se așezase.

— Ai ieșit singur pe râu, spuse ea.

— Știam unde avea să fie.

— Nu.

Era vocea politicoasă. Cea pentru oficiali. Cea pentru oamenii care o speriaseră. O auzise în ring. Aici nu era niciun gong care să încheie repriza. Intră undeva sub coaste, exact acolo unde trăia forța, iar forța nu făcu absolut nimic în privința asta.

— Nu știam ce avea să se întâmple, spuse. Credeam că mă pot întoarce înainte să aflați.

— Mulțumesc.

Veni în jurul mesei, se lăsă pe vine în fața lui și începu să-i desfacă haina udă, încet, cum desfăcea ea totul. El îi privea fața. Își promisese cu mult timp în urmă că nu-i va citi pe oamenii pe care îi iubea. Nici nu trebuia. Mâinile ei erau perfect stabile și mult prea blânde. Putea suporta furia din voce mai ușor decât blândețea aceea.

— Spune înainte, spuse foarte încet. Nu după. Îți amintești.

— Am spus înainte.

— Ai spus o minciună înainte.

Nu avea cu ce să răspundă. Nu exista nimic în el care să fie adevărat și să ajute în același timp.

— Am crezut, spuse, că dacă îți spuneam, veneai.

— Da.

— Mă aștepta într-un zid adânc de nouă metri. Nu voiam să mergi spre el.

— Așa că ai hotărât tu.

— Cineva trebuia.

— Cineva a și făcut-o, spuse. Ai hotărât pentru mine. Pentru noi toți. Te pricepi foarte bine la asta. Ai avut multă practică.

Tesa se uită la podea. Maxim la tavan. Niciunul nu spuse că greșea.

Tesa fu prima care vorbi, și nu despre asta.

— Pe gheață, spuse. Când a venit pe partea ta dreaptă. Ai pășit înăuntru, nu înapoi?

— Înăuntru.

— Cu ce picior întâi?

— Stângul. Puțin.

— Și l-ai întors. Cu o mână. Pe gheață.

— Mai mult din greșeală.

Încuviință încet, de parcă îi dăduse un scor pe care îl așteptase de o săptămână. Apoi i se încordă maxilarul.

— Trebuia să mă iei, spuse. Nu fiindcă aveai nevoie de mine. Fiindcă mi-ar fi plăcut să văd.

Asta era Tesa. Putea să fie furioasă pe tine și mândră de tine în aceeași respirație și să te facă să simți mai tare partea a doua.

— Dorin o să vrea bani, spuse Maxim către tavan. Pentru alibi. Îl cunosc. O să-l factureze.

Krista termină de descheiat haina și îi scoase cu grijă mânecile ude de pe umeri. O așeză peste spătarul unui scaun, netezind o cută înainte să-i dea drumul.

— Mulțumesc că te-ai întors acasă, spuse. Vorbesc serios. Sunt foarte furioasă și vorbesc serios și când spun asta. Le poți avea pe amândouă.

Apoi se ridică și puse apa la fiert, fiindcă mâinile ei aveau nevoie să facă ceva.

Când veni ceaiul, îl puse în fața lui și nu-l atinse. Soles văzu că pusese două lingurițe de zahăr, cum îl bea când îi era frig și niciodată când nu-i era, deși nu-i spusese asta nici măcar o dată.

Sora paznicului ridică privirea din cană.

— E frig acolo? spuse. Unde e el. Urăște frigul. Poartă mereu două maiouri.

— Avea multe ferestre, spuse Soles. Niciuna nu se deschide. Cred că e cald.

Era o presupunere. Ea o luă ca pe o promisiune.

— I-am pierdut cheile, spuse Soles. În râu. Îmi pare rău.

Ea se uită la el de parcă și-ar fi cerut scuze pentru vreme.

— O să primească altele, spuse ea. Când ajunge acasă.

Soles rămase cu Lucky sprijinit de picioare și haina udă picurând pe podea și înțelese că pe gheață câștigase ceva și că plătise pentru acel ceva aici, în bucătăria asta, cu o monedă despre care nu știa că o cheltuie.

Câștigat pe gheață. Pierdut în bucătărie. Aceeași noapte.

Data viitoare, adevărul întâi. Chiar dacă e adevărul greșit. Înainte.

Nu știa dacă avea să reușească. Știa că trebuia.

Maxim își ridicase telefonul de pe pervaz. Se încruntă la el.

— Agentul tău, spuse. Telefonul e pornit.

Krista se întoarse de la ibric. Mâna Tesei se strânse pe umărul surorii. De la balcon, telefonul acela tăcut fusese singurul lucru din casă pe care nimeni nu-l pomenise, cum nu pomenești un zgomot din motor sperând că va dispărea singur.

Întoarse ecranul spre Soles. Un mesaj, trimis cu câteva minute înainte, către toți.

Știu despre râu. Nu vă apropiați de centura de nord. O să vă găsesc. În seara asta. Nu la casă.