Chapter VII · Ce poartă zidurile

Tesa fu cea care îi dădu afară.

Mașina anchetatorului plecase de zece minute. Cana paznicului era încă pe masă. Nimeni nu pomeni de omul în gri. Krista ștergea un blat curat, iar Soles stătea la fereastră cu brațul lipit de corp, privind bordura goală.

Tesa îi privi o vreme pe amândoi din scaun. Apoi își puse cana jos.

— Când ați mâncat ultima dată ceva care să nu fie pâine?

— Ieri, spuse Soles.

— Aia a fost pâine.

— A fost pâine cu lucruri pe ea.

— Ieșiți amândoi, spuse Tesa. Într-un loc cu farfurii. Unde le spală altcineva. Și stați acolo două ore fără să vorbiți despre nimic din toate astea.

Krista se întoarse cu cârpa încă în mână.

— Tesa.

— Vorbesc serios. Uită-te la el. Stă la fereastra aia de parcă îi datorează bani. Iar tu ai șters blatul ăla de trei ori. Am numărat, fiindcă se pare că asta facem acum în casa asta.

Maxim, din fotoliu, își ridică perna de pe față.

— Rămân eu cu câinele, spuse. Eu și câinele avem o înțelegere.

— Ce înțelegere?

— El mă lasă să-l folosesc drept suport de picioare, iar eu nu spun nimănui cum a pus mâna pe cârnatul de săptămâna trecută.

Lucky, sub piciorul lui, nu negă.

Zece minute mai târziu, Soles încerca să-și pună o cămașă curată. Încheiase nasturii decalați cu o gaură și observase abia când gulerul nu se așeză drept. O lua de la capăt când Krista apăru în ușă.

Nu spuse nimic. Veni și îi încheie ea nasturii.

Îi încheie de jos în sus, fără grabă. Îi simțea mirosul de săpun din păr. Soles studia tavanul, iar inima îi făcu ceva ce nu făcuse când firul îl împingea.

Noaptea trecută am tăiat ceva din aer cu un cuțit. În seara asta nu pot sta nemișcat cât cineva îmi încheie o cămașă.

— Îți ții respirația, spuse ea la al treilea nasture.

— E gulerul.

— N-am ajuns încă la guler.

Îl încheie pe ultimul, la guler, îl netezi cu două degete, apoi făcu un pas înapoi și îl privi cu capul ușor într-o parte, ca pe o piesă de expoziție căreia tocmai îi terminase eticheta și încă nu era sigură de rezultat.

— Merge, spuse.

Locul era la capătul liniei de tramvai, lângă râu, acolo unde vechile depozite fuseseră transformate în locuri cu lămpi în ferestre. Avea șase mese și o sobă și un chelner care era limpede și fiul bucătarului, fiindcă de fiecare dată când intra prin ușa bucătăriei cineva dinăuntru îi spunea să stea drept. Era genul de loc în care mergeai fiindcă era cald și nu întâlneai pe nimeni cunoscut. Mai erau două cupluri și un bătrân care citea un ziar împăturit foarte mic, de parcă era un secret.

Luară masa de lângă sobă. Soles se așeză cu spatele la perete. Krista se așeză în fața lui, apoi, după o clipă, își mută scaunul puțin într-o parte, ca să nu fie chiar față în față, și el nu știa de ce asta făcea lucrurile mai ușoare, dar le făcea.

Chelnerul aduse meniul. Avea o singură pagină, scrisă de mână, iar cineva vărsase ceva într-un colț cu mult timp în urmă.

Soles îl citi de două ori. Își numărase banii din portofel înainte să plece de acasă. Mielul i-ar fi lăsat foarte puțin loc să piardă cearta lor despre desert. Aritmetica spunea supă.

— Supă, îi spuse chelnerului.

— Și?

— Și supă.

Chelnerul aruncă o privire la prețuri și fu un chelner destul de bun încât să nu spună nimic. Krista comandă mielul. Apoi se uită la Soles peste masă și se răzgândi.

— De fapt, spuse. Supa.

— Nu trebuie.

— Nu o fac pentru tine. O fac ca să nu stai acolo și să mă privești cum tai carne ca un câine de sub masă.

— N-aș face asta.

— Ai făcut-o ieri cu sandvișul lui Maxim.

Făcuse. Nu știa că observase cineva.

Veni supa. Era bună, groasă, cu pâine alături, iar el se uită la pâine, Krista se uită la pâine și amândoi izbucniră în râs în același timp. Nu tare. Bătrânul coborî ziarul cu un deget și îl ridică la loc.

— Tesa o să vrea să știe dacă se pune, spuse Krista.

— E pâine cu supă pe ea. E altceva.

Mâncară. O vreme, asta fu de ajuns. Soba ticăia, chelnerul intra și ieșea și i se spunea să stea drept, era cald, iar nimeni din afara celor șase mese nu știa unde se aflau.

În tramvai, Krista făcuse o regulă: primul care pomenea ceva din toate astea plătea desertul celuilalt. Soles spusese că nu era sigur că-și permitea desertul. Tocmai asta era ideea, îi spusese ea.

Așa că vorbiră despre alte lucruri, iar el descoperi că nu știa cum.

O cunoștea de luni întregi. Stătuse lângă ea într-un templu cu podeaua cântând sub picioarele lor. Își pusese spatele, pumnalul și noaptea în care nu-și putea ține mâna deschisă în grija ei. Știa cum respira când îi era frică și cum suna când mințea. Și totuși stătea la o masă în fața ei cu o lingură în mână și își dădea seama că nu știa ce făcea toată ziua când nu încerca nimic să-i omoare.

Așa că întrebă.

— Povestește-mi despre expoziție.

Ea ridică repede privirea din supă, de parcă auzise un sunet în altă cameră.

— De ce?

— Fiindcă am văzut-o cu numele puse și nu știu cum ajung acolo. Te duci în fiecare zi. Te întorci cu cerneală pe degete. Nu știu ce faci.

Își lăsă lingura jos.

— Mă citești?

Era o întrebare adevărată. Îl văzuse tăcând și desfăcându-l pe paznic fără să-l atingă, apoi făcând același lucru anchetatorului. Știa ce întreba.

— Nu, spuse. Întreb.

Își făcuse o regulă fără s-o spună cu voce tare. Nu oamenii de la propria masă. Nu cei la care venea acasă. Lăsă tăcerea pentru răspunsul ei.

— Sunt nume, spuse ea după o clipă.

Și apoi îi povesti. Încet la început, apoi mai repede, cum vine apa când deschizi o vană închisă de mult. Grădina avea fotografii. Sute, întinse pe mai mult de un secol, bărbați cu lopeți în fața serelor, femei la mesele de răsaduri, băieți ținând stropitori cât ei de mari. Sub fiecare, pe etichetele vechi, același singur cuvânt. Personal.

Expoziția se redeschisese iarna cu patruzeci dintre ei identificați. Mai erau peste trei sute.

Îi găsea în registre de salarii și registre parohiale și scrisori, într-un subsol inundat de două ori, uscând paginile pe rafturi cu un ventilator într-o încăpere pe care nu o voia nimeni. Unul dintre ei era bărbatul care plantase teii de pe aleea principală, iar placa de alamă de sub copacii lui îi scrisese numele greșit timp de nouăzeci de ani.

— Îi pun înapoi, spuse. Sub poze. Acolo unde trec oamenii. Ca atunci când se opresc la tei să-i citească numele scris corect.

Se opri. Părea puțin jenată, de parcă îi arătase ceva ce ținea de obicei într-un sertar.

— Nu e foarte interesant.

— Cum ai aflat că era scris greșit?

Se uită fix la el.

— Ce?

— Omul cu teii. De unde ai știut că placa era greșită?

Așa că îi povesti și asta. Un registru de botez, o scrisoare de la soția lui și o comandă de semințe cu semnătura lui, trei scrisuri de mână diferite scriind numele la fel, împotriva unei singure plăci de alamă. Desenă literele pe fața de masă cu degetul ca să-i arate unde greșise placa. El îi urmărea degetul, nu literele. Nu auzi tot. Auzi destul.

Încă vorbea când chelnerul veni după boluri. Ea se opri, observă că erau goale și se întoarse spre Soles. El așteptă să continue.

— Nimeni nu întreabă asta, spuse încet. Cum am aflat. Întreabă la ce folosește.

— Știu la ce folosește.

— Știi?

— Ca să-și primească numele înapoi.

Chelnerul, care stătea cu bolurile în mâini de ceva timp, își drese glasul.

— Desert?

Soles așteptă să comande Krista. Ea așteptă exact cât să-l facă să regrete.

— El ia prăjitura, spuse Krista. Și plătește și pentru a mea.

— N-am spus nimic.

— Tocmai te-ai gândit la omul în gri. Ți se vedea pe toată fața. Se pune.

Nu se gândise la el. Se gândise la tei. Plăti prăjitura oricum.

Începuse să ningă cât fuseseră înăuntru, zăpadă moale și grea, din aceea care cade drept când nu bate vântul, iar strada de-a lungul râului tăcuse sub ea.

Porniră pe jos spre stația de tramvai fiindcă niciunul nu sugeră un taxi. Krista îl ținea de mânecă și îl apucase de ea la ușa restaurantului fără să întrebe și nu-i mai dăduse drumul. Mergeau încet. Soles încetase să mai caute următorul tramvai.

La colț, un bărbat arunca sare pe treptele unui magazin închis, câte o lopățică, de parcă zăpada ar fi putut observa și s-ar fi oprit. Krista îl urmări cu privirea până trecură de el, iar Soles o urmări pe ea urmărindu-l. Cât ținu strada aceea, asta fu tot ce avură de făcut amândoi.

— N-ai mâncat prăjitura, spuse ea.

— Am plătit-o. Asta era înțelegerea.

— Înțelegerea era s-o mănânci.

— Atunci ai citit greșit contractul.

— Eu nu citesc greșit contracte. Le citesc foarte atent și apoi le semnează ceilalți.

El râse, iar ea continuă să-l țină de mânecă.

Lămpile de pe chei aveau cercuri de zăpadă în jur. Râul era negru și se mișca sub ninsoare, aburind puțin pe margini, acolo unde depozitele vărsau apă caldă în el, iar el se uită și se gândi, fără să vrea, la un alt râu, la trei sute de kilometri, făcând același lucru fără niciun motiv. Apoi mâna Kristei i se strânse pe mânecă și încetă să se mai gândească la asta.

Ea se oprise. Erau sub una dintre lămpi. Zăpada cobora prin lumină de jur împrejur, lentă și aproape, i se prindea în păr și nu se topea.

— Soles.

— Ce?

— Te-ai gândit iar.

— Da.

— Îmi mai datorezi o prăjitură.

— O trec în cont.

Ea nu râse. Îl privea sub lampă, cu capul puțin într-o parte, cum îl privise în pragul dormitorului cu degetele pe gulerul lui. De parcă era ceva la care lucra de mult, o pagină scoasă dintr-un subsol inundat, și tocmai reușise să usuce ultimele litere și putea în sfârșit să citească ce scria.

Soles își lăsă mâna pe lângă corp și îi dădu timpul pe care îl voia. Pentru o dată, putea aștepta fără să încerce să afle ce avea să facă altcineva în continuare.

Ea îl sărută.

Nu fu grațios. El își puse brațele în jurul ei. Ea trebui să se ridice, el să se aplece, iar undeva la mijloc nasurile lor se certară, ea râse lipită de gura lui, el râse înapoi și apoi nu mai râdea niciunul. Ningea. Un tramvai trecu pe partea cealaltă a cheiului, luminat și gol, sunând din clopoțel pentru nimeni.

Când se trase înapoi, îl ținu în continuare de haină, cu două degete prinse în partea din față, de parcă ar fi putut pleca undeva.

— Asta e pe cont de mult timp, spuse.

— Știu.

— Ai fi putut spune ceva.

— Eram ocupat să se tragă în mine.

— Asta nu e o scuză. Se trage și în Maxim și tot găsește timp să se plângă de orice.

Soles se aplecă și o sărută din nou, mai ales ca să înceteze să mai aibă dreptate, și a doua oară merse mai bine, iar tramvaiul se întoarse din sensul celălalt și sună din clopoțel la ei și de data asta nu mai suna pentru nimeni.

Casa era întunecată când se întoarseră, în afară de lampa din sufragerie. Maxim dormea în fotoliu cu piciorul pe Lucky, care dormea și el și deschise un ochi spre ei, apoi îl închise la loc cu aerul unui câine căruia i s-a promis ceva și care avea să încaseze dimineață. Pe masa din bucătărie era un bilețel în scrisul pătrățos și furios al Tesei.

Am luat tramvaiul acasă. Maxim doarme. Nu-l treziți, sforăie ca un camion și e mândru de asta. Spălați cănile. — T.

Krista îl citi peste umărul lui și îl întoarse cu fața în jos.

— Le-a pus în șir lângă chiuvetă, spuse ea. Ca să știm dacă sărim peste vreuna.

Mina își ridică capul de pe canapea, văzu cine era și lovi de două ori perna cu coada, fără să se ridice.

El spălă cănile. Ea le șterse. Niciunul nu spuse prea multe. Când terminară, Krista porni pe hol spre dormitor, iar el rămase în bucătărie cu prosopul în mână, așa cum rămăsese în bucătăria asta în noaptea în care se întorseseră prima dată de pe câmpul închisorii, ascultând casa. Ceasul. Frigiderul. Maxim sforăind ca un camion, mândru.

În noaptea aceea, care părea de mult acum, ea se dusese la culcare înaintea lui și nu-i ceruse să vină.

Se opri în pragul dormitorului și se uită înapoi pe hol la el.

— Hai, spuse.

Se duse.

Dimineața, telefonul sună la șapte și zece.

Soles îl găsi pe pipăite pe noptieră. Krista scoase în pernă un sunet care nu era cuvânt, se întoarse și își puse picioarele reci pe el în semn de protest. El răspunse cu ochii încă închiși.

— Sunt eu, spuse paznicul. Scuze. E devreme.

— E în regulă. Ce s-a întâmplat?

Urmă o pauză în care îl auzi pe paznic hotărând cum să spună.

— S-a dus la sora mea.

Soles deschise ochii.

— Când?

— La șapte. Acum zece minute. A sunat. Ea a deschis în halat. Avea flori, a zis. Un buchet mare. Albe. A spus că a auzit că fratele ei n-a fost bine și voia să știe că toți de la departament se gândesc la el. I-a cerut să se asigure că mă odihnesc mult. A spus-o de două ori. Apoi i-a dat florile și a plecat.

— A amenințat-o?

— Nu. Asta îmi tot spune. A fost fermecător. Zice că a fost cel mai fermecător bărbat care i-a venit vreodată la ușă la șapte dimineața și că o să-i fie rău.

Soles se ridică prea repede în șezut, trăgând pătura de pe amândoi.

Krista era trează acum, sprijinită într-un cot, urmărindu-i fața.

— Unde ești? spuse Soles.

— La ea. Am venit imediat ce m-a sunat. Nu știu ce să fac. Dacă mă întorc la anchetator, o să știe. Știe deja. Pentru asta sunt florile.

Da. Exact pentru asta sunt florile.

Se gândi la omul în gri pășind peste zloată ca să nu-și ude pantofii. Un om care aducea flori unei femei în halat ca fratele ei să înțeleagă unde stătea. Nu amenința. Nu era nevoie. Avea grijă ca toți cei din jurul tău să știe că îi poate găsi, apoi era politicos cu ei, apoi pleca și îi lăsa pe ei să facă restul.

— Stai cu ea, spuse Soles. Nu merge la muncă, nu te duce la anchetator, nu pleca nicăieri singur. Venim noi.

— Nu poți să te bați cu un om folosind flori.

— Tesa se poate bate cu orice. În mare parte.

Îl auzi pe paznic expirând.

— Mulțumesc.

— Nu-mi mulțumi încă. Dă-mi adresa.

O scrise pe spatele bilețelului Tesei, prost, cu mâna stângă. Apoi rămase pe marginea patului cu telefonul în poală.

Krista stătea acum în șezut, cu pătura pe umeri. Nu întrebă. Auzise destul.

— Știa de noaptea trecută, spuse Soles. Pe stradă. A spus că auzise că noaptea trecută fusese foarte grea pentru toată lumea. Eu credeam că doar oamenii din curte știau. Agentul, oamenii lui, dubele venite dimineață.

— Deci cineva din curtea aia îi vorbește.

— Sau el le vorbește lor.

Ridică din nou telefonul, găsi numărul pe care i-l dăduse agentul în ziua legitimațiilor, cel pe care nu-l folosise niciodată, și sună înainte să se poată răzgândi.

Agentul răspunse la al doilea apel. Suna ca și cum nu se culcase deloc.

— Da?

— Sunt Soles. Omul în haina gri. Cel care a luat declarația paznicului la închisoare. A fost aseară în fața casei mele și știa ce s-a întâmplat în spălător. Azi-dimineață i-a dus flori surorii paznicului. Vreau să știu cine este. Vreau să știu pentru cine lucrează. Și vreau să știu cine din curtea aia i-a spus.

La celălalt capăt se lăsă tăcerea. Nu tăcerea unui om care gândește. Tăcerea unui om care ascultă încăperea din jur ca să afle cine mai e în ea.

— Nu la telefon, spuse agentul.

Apoi închise.

În dimineața de după ce o cunoscuse pe Zora, Varren se întoarse la ponton cu un termometru.

Îl costase mai mult decât cina, de la un magazin de pescuit de lângă autogară al cărui proprietar voise să știe ce putea pescui cineva pe frigul ăsta. Venise într-un tub de carton, cu un șnur deja înnodat prin inel. Mergând spre râu prin întuneric, Varren descoperi că făcuse un al doilea nod deasupra primului, mic și strâns, fără să hotărască s-o facă. Degetul mare trecu o dată peste el și îl lăsă acolo.

Zora era deja pe ponton când el își desfăcu scaunul. Nu ridică privirea. Citi mira, își scoase propriul termometru din apa neagră, scrise și abia atunci întinse mâna liberă în spate, cu palma în sus, fără să se întoarcă.

El coborî treptele și îi puse tubul în palmă.

Ea coborî termometrul lui lângă al ei și ținu cele două șnururi împreună deasupra apei mult mai mult decât avea nevoie oricare dintre instrumente. Apoi le scoase, le citi unul lângă altul și scrise o a doua valoare sub prima. Aceeași valoare. Le sublinie pe amândouă, de două ori.

— Doi, spuse ea.

— Două termometre.

— Așa începe. Mai întâi e stricat un termometru. Apoi sunt stricate amândouă. După aceea e vina râului că se află în locul greșit.

Râse scurt, pe nas, și își apăsă încheietura la gură. Varren nu râse. Descoperi că nu era nevoie. Râsese ea destul pentru amândoi, iar dimineața părea mulțumită cu asta.

După aceea, diminețile căpătară o formă.

Ea cobora la șapte fără un sfert și îl găsea în scaunul lui, sus, la capătul treptelor. Citea mira și apa, el își citea termometrul, iar ea îi scria valoarea sub a ei, o notă de subsol care îi dădea dreptate. Nu-l întrebă niciodată unde locuia; el nu o întrebă niciodată de ce nu tremura. În fiecare dimineață îi spunea o glumă și râdea înainte ca el să hotărască ce să facă cu fața. În a cincea dimineață i-o strigă de peste drum, ca să economisească timp.

Oamenii începură să-l observe. O femeie care plimba un câine îi spuse bună dimineața în zile consecutive, cu tonul cu care oamenii salută o bancă. Un băiat pe bicicletă încetini pe pod ca să-l studieze. Până la sfârșitul săptămânii, Zora încetase să-i mai spună în vreun fel, până când într-o dimineață îi zise caietului:

— Termometrul omului cu scaunul arată la fel ca al meu.

Varren lăsă lucrurile așa. Nu-l deranja să fie omul cu scaunul.

Îl deranja altceva, și îi luară câteva zile ca să-și dea seama ce. În jumătatea de oră de sus, de la capătul treptelor ei, vocile rămâneau la distanță, ca prima dată, o sală plină de oameni vorbind dincolo de o ușă închisă. Când ea urca în căsuța de cărămidă la opt, vocile se întorceau. Începuse să se trezească înainte să se lumineze, fără alarmă, deja întinzând mâna după haină. Drumul de la camera pe care o luase deasupra cizmăriei devenise mai scurt, deși era același drum. Își petrecuse toată viața aranjând să fie lucrul după care alți oameni se trezeau și întindeau mâna.

Nu se uită prea mult la asta.

În a șaptea dimineață, ea ieși din căsuță la opt și cinci, cu raportul trimis și mâinile în buzunare, și se opri lângă scaunul lui.

— Tu mănânci, spuse. Nu era o întrebare.

— Uneori.

— De o săptămână mănânci aer rece. Se vede de pe ponton. Hai.

Își plie scaunul și îl rezemă de balustradă sus, la capătul treptelor, unde stătuse în fiecare dimineață, și plecă cu ea.

Brutăria era pe malul estic, acolo unde podul întâlnea orașul vechi. Geamul era aburit, iar clopoțelul de la ușă suna înfundat. Înăuntru, tăvile urcau până la tavan în miros de drojdie și fum de lemn. În spatele tejghelei, Halloran avea făină într-o sprânceană în timp ce scotea pâini de pe lopata de lemn. O perdea acoperea trecerea spre cuptoare.

— Domnule Halloran, spuse Zora, râul e mai cald decât cuptoarele dumneavoastră acum. O să trebuiască să începeți să coaceți în el.

Halloran râse înainte să termine, aplecându-se peste tejghea și prinzând pâinile când alunecară. Varren îl privi. Încă un râs pe seama nimănui, fără să aibă nevoie ca altcineva să intre în el. Înainte de orașul ăsta nu-și amintea vreunul.

Halloran își șterse ochii cu dosul unei încheieturi pline de făină și se uită cum trebuie la Varren.

— Deci scaunul rămâne.

— Omul cu scaunul rămâne.

— În orașul ăsta e același lucru.

Puse o chiflă într-o pungă de hârtie și o întinse peste tejghea. Când Varren duse mâna la buzunar, Halloran clătină din cap.

— Prima e pentru că ai crezut-o. După aceea plătești ca toată lumea.

Varren luă punga și îl cercetă pe Halloran din obișnuință, căutând ce-i lipsea. Omul avea cuptoarele lui, pâinea lui și un râs care ieșea întreg. Nu părea să aibă nevoie de nimic de la nimeni din încăpere. Varren nu știa ce să facă cu el.

Atunci duba intră pe pod.

O văzu prin geamul aburit, o formă întunecată încetinind acolo unde podul întâlnea malul. Se opri jumătate pe trotuar. Coborâră doi bărbați, amândoi în paltoane bune, amândoi cu capul gol în frig, iar unul dintre ei se întoarse să privească peste apă spre căsuța de cărămidă și pontonul de jos, spre treptele unde Varren stătuse în fiecare dimineață timp de o săptămână.

Celălalt rămase lângă dubă și așteptă. Greutatea îi era așezată pe călcâiul din spate, mâinile relaxate și goale pe lângă corp.

Varren mai văzuse un om stând așa. Fusese instruit de unul, cu ani în urmă, în armată, într-o curte fără ferestre, cum să treci printr-o ușă înainte ca cineva să știe că e o ușă. Vocile se mișcară în spatele gândurilor lui, iar una dintre ele, cea răbdătoare, veni în față și rămase perfect nemișcată. Degetul mare îi găsi încheieturile celeilalte mâini.

Nu se grăbi. Graba e ceea ce-și amintesc oamenii. Puse chifla la capătul tejghelei, trecu de ea, ocoli raftul cu tăvi și intră prin perdea pe coridorul cuptoarelor, unde era fierbinte și întunecat și mirosea a făină arsă.

Zora îl privi plecând. El o văzu că observase.

Clopoțelul de deasupra ușii sună înfundat.

— Bună dimineața, spuse unul dintre bărbați, plăcut. O căutăm pe tehniciana de la stația de pe râu. Ni s-a spus că la căsuță s-ar putea să fie aici.

— Eu sunt, spuse Zora.

Prin spațiul de la marginea perdelei, Varren vedea jumătate din ea, caietul strâns la piept în ambele brațe, cum îl ținuse în prima dimineață.

Bărbatul o întrebă despre măsurători, iar ea îi spuse. Le spuse nivelul și temperatura și noaptea în care se schimbaseră, și dimineața când consiliul trimisese un om cu un termometru nou, în ordinea în care se întâmplaseră, fără înflorituri. Bărbatul asculta, încuviința și nu nota nimic.

— S-a mai interesat cineva? întrebă. Oameni care vin la râu. Care întreabă de valori.

— Rațele sunt foarte interesate.

Halloran pufni în lopată.

— Oameni, spuse bărbatul, la fel de plăcut.

— Oamenii vin să-mi spună că râul fumează, spuse Zora. Le spun că știu.

— Și nimeni n-a cerut să vadă măsurătorile.

— Sunteți primii după ceva timp. Consiliul voia să vadă termometrul. Nu valorile.

Fiecare cuvânt era adevărat. Varren stătea în căldura de dincolo de perdea și o asculta răspunzând la fiecare întrebare care îi fusese pusă, sincer, în ordine, și fără să le ofere nimic. Nu privi o singură dată spre perdea.

Bărbatul puse o carte de vizită pe tejghea lângă chiflă.

— Dacă se interesează cineva.

Clopoțelul sună înfundat din nou. Prin geam, Varren îi privi traversând înapoi spre dubă. Cel care stătea pe călcâiul din spate se opri la balustrada podului și privi o vreme în jos pe râu, la abur și rațe și treptele de pe malul opus. Apoi duba plecă de pe trotuar și urcă în oraș.

Varren ieși de după perdea.

Halloran rearanja pâini care nu aveau nevoie de rearanjare. Zora ridicase cartea de vizită. O întoarse, citi spatele, care era gol, o împături o dată și o puse în partea din față a caietului, lângă foaia ștampilată pe care scria Eroare de instrument.

Nu-l întrebă de ce se dusese în spate. Îi întinse în schimb chifla.

— Sunt în oraș de o săptămână, le spuse Halloran pâinilor. Hotelul de lângă pod. Lasă bacșișuri proaste.

— Mulțumesc, spuse Varren, și nu era sigur căruia îi mulțumea.

Zora îl privi peste caiet. Nu râse, nu făcu o glumă și, pentru o dată, el nu putu spune ce urma să zică.

— N-am mai mințit niciodată fără să mint în fața unui bărbat cu carte de vizită, spuse. E mult mai greu decât să minți. Trebuie să asculți fiecare întrebare.

Apoi ieși, iar clopoțelul sună după ea, și Varren rămase la fereastră cu chifla în punga de hârtie și o privi traversând podul spre căsuță.

Era a doua oară când ea îl lăsa să păstreze ceva. Venise în orașul ăsta ca să găsească oameni care aveau nevoie de el și, într-o săptămână, singurul lucru care se întâmplase era că cineva făcuse pentru el ceva ce nu aranjase el și încă nu știa cât avea să-l coste.

Pe malul celălalt, sus, la capătul treptelor pontonului, scaunul lui stătea pliat de balustradă, singurul de felul lui de pe tot râul.

Mesajul veni cât încă erau în tramvai.

Douăzeci de minute. Fără cameră. Nu folosiți liftul.

Soles le arătă mesajul. Maxim se întoarse spre fereastră; Tesa își flexă mâna. Krista îl citi de două ori înainte să-i dea telefonul înapoi.

Sora paznicului locuia la etajul patru al unui bloc vechi din spatele depoului de tramvaie, genul construit pe vremea când oamenii încă mai credeau în balcoane. Erau două intrări, câte una la fiecare capăt al clădirii, și un lift cu o foaie lipită pe ușă. DEFECT. Ne pare rău. Administrația. Cineva adăugase cu creionul: din martie.

Urcară pe scări.

Maxim urcă lângă Soles. Tesa mergea prima; Krista o urma, verificând casa scării la fiecare cot.

Paznicul deschise înainte să bată. Dormise îmbrăcat. În spatele lui, un hol scurt ducea spre sufragerie și balcon, cu bucătăria în stânga, spre stradă. Sora lui stătea acolo într-un cardigan încheiat până la gât, ținând o vază cu crini albi de parcă cineva putea să i-o ia.

— Tot îi mut, spuse înainte ca cineva să apuce să salute. Îi pun lângă ușă și apoi nu-i suport lângă ușă. Îi pun pe masă și apoi îi văd. O să-i arunc. N-o să-i arunc. O să întrebe.

— Atunci lasă-i unde îi poți vedea, spuse Krista, luă vaza cu grijă din mâinile ei și o puse pe masă. Așa știi unde sunt.

Sora încuviință, de parcă răspunsul era la altă întrebare.

Soles se duse la fereastra bucătăriei. Jos, pe stradă, la colțul de lângă depou, mașina gri era parcată într-un loc din care vedea ambele intrări. Motorul era oprit. Parbrizul era prea luminos ca să vezi înăuntru.

— Vecina de alături e la fiica ei o lună, spuse sora, către nimeni. Îi ud plantele. Am cheia. Nu știu de ce vă spun asta.

— Spune-ne orice vrei, spuse Maxim. Suntem buni la ascultat. E singura noastră abilitate.

Ea aproape râse. Era ceva.

Agentul veni la nouă minute după, fără suflu și într-un alt palton. Îl păstră pe el și verifică crinii înainte să se întoarcă spre Soles.

— Bucătăria, spuse. Toți. Nu la fereastră.

Se înghesuiră în bucătărie. Paznicul stătea cu spatele spre hol și cu mâinile calde ascunse în buzunare.

Agentul nu se așeză.

— Am douăzeci de minute înainte să întrebe cineva unde sunt, spuse. Așa că o spun o singură dată. Omul în gri e de-al nostru.

Nimeni nu vorbi.

— Nu de-al meu, spuse agentul. De-ai noștri. Aceeași comandă. Altă ramură. Ați cunoscut ramura pentru care lucrez eu. Noi ne uităm la locuri și scriem lucruri. Cealaltă ramură vine după și le face curate.

— Curate, spuse Tesa.

— Locurile. Și oamenii care au fost în ele.

Sora scoase un sunet mic. Paznicul nu se mișcă.

— Tot ce depun urcă, spuse agentul. Totul ajunge la același birou și același birou îl distribuie. Când v-am spus nu la telefon, voiam să spun că telefonul meu nu e al meu. Rapoartele mele nu sunt ale mele. Camera pe care o port nu e a mea. Așa a aflat de noaptea trecută.

— Și paznicul, spuse Soles.

Agentul se uită mult timp la paznic înainte să răspundă.

— La șase dimineață, dosarul lui a fost marcat închis.

— Ce înseamnă închis?

— Înseamnă că nu mai scrie nimeni în el.

Ceasul din bucătărie ticăia. Jos, pe stradă, un tramvai sună din clopoțel.

— Nu trimit flori de două ori, spuse agentul. Se uită la ceas. Paisprezece minute.

Maxim alunecase, cum făcea mereu, spre singurul loc din încăpere de unde putea vedea cele mai multe ieșiri. Stătea puțin retras de la fereastră, cum le spusese agentul, și privea spre colț.

— Mașina prietenului tău e goală, spuse.

Soles se duse să vadă.

Parbrizul mașinii gri trecuse din lumină în întuneric când un nor trecu peste soare și acum se vedea înăuntru. Ambele scaune din față. Bancheta. Nimeni.

— Era în ea când am urcat, spuse Maxim. L-am numărat.

— Unde e acum?

Înainte să răspundă cineva, de undeva de sub ei începu să bâzâie un motor, prin podea și ziduri. Un cablu se întinse. Ceva greu începu să urce.

— Liftul e stricat, spuse sora. E stricat din martie. E stricat.

Zumzetul urca.

Soles îl urmă în sus după zgomotele metalice când trecea de fiecare palier. Trupul lui număra înainte să vrea, cum numărase treptele unei macarale.

— Tesa, spuse.

Era deja la ușa din față, cu ochiul la vizor și o mână întinsă pe lemn.

Paznicul își scosese mâinile din buzunare.

Cablul tăcu la etajul lor.

În liniște, ușile liftului se frecară deschizându-se pe palier. Nu urmă niciun pas.

— E gol, șopti Tesa. Liftul e gol. Nu e nimeni în el.

Ușile se închiseră pe nimeni; zumzetul coborî din nou.

— Cine l-a trimis sus? spuse Krista.

Nimeni nu știa.

Apoi paznicul spuse foarte încet:

— Cunosc sunetul ăsta.

Nu se uita la ușă. Se uita la peretele holului, zidul lung și gol dintre apartamentul surorii lui și palier. Soles îi urmă privirea.

Un fir de praf alb curgea pe vopsea.

Praful cădea de puțin deasupra înălțimii capului și se aduna pe plintă. Lângă el se deschise o crăpătură subțire cât un fir de păr; vopseaua se ridică precum pielea peste o bășică.

Zidul acela dădea spre casa scării.

— La închisoare, spuse paznicul. Noaptea. În pereți. Număram ușile ca să nu trebuiască să-l aud.

Agentul veni lângă Soles. Vocea îi devenise plată și calmă.

— Nu pe scări, spuse. Presupuneți că le-au acoperit pe amândouă.

— Atunci pe unde? spuse Maxim.

Soles se uita deja în josul holului, spre ușa balconului.

— La vecina, spuse. Cheia.

Sora o avea în buzunarul cardiganului înainte să termine. Mâinile îi tremurau atât de tare încât Krista o luă de la ea.

Plecară.

Traversară sufrageria, pe lângă televizor și mileul de pe el. Tesa împinse ușa balconului. Un uscător de rufe și o mușcată moartă înghesuiau spațiul îngust de afară. La capăt, un separator jos din beton îi despărțea de ghivecele vecinei, pline cu plante vii.

Dedesubt era curtea, cu tomberoanele și o mașină parcată. Un bărbat într-o haină albastră își plimba câinele fără să ridice privirea.

În spatele lor, peretele holului crăpă dinăuntru.

— Plecați, spuse Tarn.

Tesa trecu prima peste separator, repede, și se întoarse imediat să o ia pe soră. Femeia nu se mișca. Ținea balustrada și privea în jos, cu gura deschisă, fără să iasă nimic.

— Uită-te la mine, spuse Tesa. Nu în jos. La mine. Un picior. Acum celălalt. Așa. Așa. Te țin.

O ridică peste ultima bucată, iar Soles prinse mâneca femeii ca s-o sprijine când picioarele îi ajunseră pe palier.

Krista trecu după ea, cu cheia între dinți.

Maxim trecu peste separator așezat, balansându-și picioarele. Bocancul îi agăță marginea. Înjură printre dinți, un singur cuvânt, foarte clar, și continuă.

Soles se așeză pe separator cum făcuse Maxim. Maxim îl trase peste de haină; șoldul îi lovi muchia cealaltă destul de tare cât să-i taie respirația.

Agentul trecu după el, mai curat decât oricare dintre ei, și se lăsă pe vine între plante.

Asta făcea șase.

Soles se întoarse după paznic.

Paznicul stătea în ușa deschisă a balconului surorii lui. Nu se mișcase spre separator. Privea înapoi în apartament, spre holul pe care ei nu-l vedeau, iar mâinile îi atârnau deschise pe lângă corp și, în aerul rece, Soles vedea aburul slab ridicându-se de pe ele.

— Hai, spuse Soles.

Paznicul se uită la el.

— Pe mine mă vor, spuse. Dacă rămân, se opresc aici. Plecați.

— Nu așa funcționează.

— Azi așa funcționează.

În spatele lui, în apartament, ceva căzu și se sparse. Sticlă. Vaza, se gândi Soles, crinii, apa pe podea.

Paznicul făcu un pas înapoi înăuntru și trase ușa balconului. Auzi zăvorul intrând.

Tesa ajunse la separator dintr-o singură mișcare. Agentul o prinse de braț.

— Dacă te întorci acolo, spuse, vă au pe toți. Nu doar pe el. Pe toți.

Tesa tremura sub mâna lui. Soles crezu că avea să-l lovească. Apoi Krista deschise ușa vecinei, sora plângea fără sunet și trebuiau să plece.

Prin apartamentul vecinei, pe lângă mușcate și miros de săpun vechi, pe celălalt palier. Scările de la capăt erau goale.

La primul cot, Tesa se opri.

I-o dădu pe soră Kristei și urcă înapoi, câte două trepte odată. Tarn era în urma lor, ultimul, așa cum fusese toată ziua. Se așeză de-a curmezișul scării, cu o mână pe balustradă.

— Dă-te, spuse ea.

— Nu.

Îl lovi. O dată, scurt, sub coaste, așa cum lovea sacul când vorbea serios, iar el se îndoi pe trepte cu gura deschisă și fără aer. Ea pășea deja peste el.

Dacă urcă, o au. Dacă o țin, o țin cu orice ar fi chestia asta.

Soles urcă după ea. Voise s-o apuce de mânecă. Mâna i se închise în schimb pe antebrațul ei, se strânse și continuă să se strângă.

Simți cum urcă din podeaua lui, lucrul din spălător, și îi intră în degete fără să-i ceară voie. Tesa scoase un sunet pe care nu-l auzise niciodată de la ea, nici în ring, nici în noroi. Genunchii i se îndoiră. Sub mâna lui, ceva din brațul ei se deplasă pe lângă altceva.

Îi porunci mâinii să se deschidă. Nu se deschise.

Îi porunci din nou, iar de data asta o privi, așa cum ar fi privit o supapă blocată, un deget, apoi următorul. Când se desprinse și ultimul, urmele degetelor lui stăteau albe pe pielea ei, apoi se făcură roșii.

Tesa se uită la brațul ei. Apoi la el. Nu spuse absolut nimic.

Mai jos, Tarn se ridică în genunchi și își șterse gura cu dosul palmei. Nu-l ajută nimeni să se ridice. Dar nici nu urcă nimeni înapoi pe scări.

Coborâră. Sora se lupta să respire, iar ei încetiniră cât să o țină cu ei. Tesa mergea cu brațul lipit de corp și nu lăsă pe nimeni să-l atingă. Niciunul nu se opri înainte de intrarea cealaltă și de curte.

Nu-i urmă nimeni.

Soles se opri în mijlocul curții și numără. Krista. Tesa, cu sora prinsă de ea. Maxim, rezemat de un tomberon. Agentul. El.

Șase.

Ar fi trebuit să fie șapte.

Ridică privirea.

Ușa balconului era închisă. Fereastra bucătăriei deasupra străzii era ascunsă de clădire, dar fereastra sufrageriei de lângă balcon dădea spre curte, iar la ea stătea un bărbat.

Purta un palton gri. Ținea crinii albi, tot buchetul ud, cu grijă la piept, cum ții flori pentru cineva care va fi bucuros să le primească. Se uită în jos, în curte, la cei șase, zâmbi zâmbetul care se oprea la gură și ridică o mână.

Făcu cu mâna.

Lângă Soles, agentul expiră lung.

— Acum știu că am fost aici, spuse.

Birourile consiliului erau în vechea vamă de pe malul estic, iar bărbatului de la ghișeul de reclamații îi lipsea un scaun.

Avea unul. Stătea pe el. Dar spătarul se desprinsese de șezut într-o parte și, de fiecare dată când se apleca după ștampilă, îl prindea cu mâna înainte să-l lase baltă, iar de fiecare dată arăta, pentru o jumătate de secundă, ca un om pe care îl lăsase baltă tot restul.

Varren observase asta din ușă. O observase înainte să-i vadă fața.

Venise direct de la ponton. La șapte, Zora îi scrisese valoarea sub a lui pentru a opta dimineață la rând și nu se uitase nici măcar o dată la foaia ștampilată din fața caietului, iar el înțelesese că ea nu avea să ceară nimănui nimic. Așa că venise să ceară în locul ei.

— Sunt aici pentru măsurătorile râului, spuse. Stația de lângă ponton.

— Eroare de instrument. Funcționarul nu ridică privirea. A fost verificat.

— A fost. Aș vrea să întreb despre verificare.

Funcționarul oftă și întinse mâna după un dosar, iar scaunul se înclină și el îl prinse.

— O să cedeze într-o zi, spuse Varren. Cu genunchiul cuiva dedesubt.

— Cedează de doi ani.

— Pot?

Nu așteptă să i se răspundă. Întoarse scaunul pe podea, funcționarul rămase în picioare și îl privi, iar Varren găsi ce se așteptase: cele două șuruburi care țineau spătarul lucraseră în găuri până se slăbiseră, unul dispăruse de tot. Îl scoase pe celălalt cu unghia, mută colțarul cât un deget spre lemn proaspăt și împrumută un șurub de sub biroul funcționarului, unde nu ținea nimic important. Dură doar câteva minute. Când ridică scaunul și funcționarul se așeză și se lăsă pe spate, acesta îl ținu, iar toată fața omului se schimbă, de parcă cineva îi răspunsese în sfârșit la o scrisoare.

Varren cunoștea fața aceea. Își petrecuse viața colecționând-o.

Vocile erau foarte liniștite în vamă. Doar una stătea aproape, cea răbdătoare, și nu spunea nimic. Îl privea făcând ceea ce făcuse întotdeauna.

— Măsurătorile, spuse funcționarul, cu altă voce. O cunoști?

— Stau dimineața lângă râu. Valorile ei și ale mele coincid.

— Ai termometru?

— De la magazinul de pescuit de lângă autogară.

Funcționarul întoarse foaia ștampilată, apoi întinse mâna după ștampilă. Nu ceruse să vadă niciunul dintre seturile de valori. Varren reparase un scaun fără să ceară bani și, aparent, asta era suficientă dovadă despre un râu.

— Dacă un locuitor confirmă, spuse încet, putem redeschide. Nu e obișnuit.

— Confirm.

— Numele?

— Ea îmi spune omul cu scaunul.

Funcționarul aproape râse. Scrise confirmat prin observație independentă a unui locuitor și ștampilă, iar ștampila coborî pe noul rând în același roșu ca cea veche. În curs de verificare.

Două cuvinte, alte două. Varren ieși în frig simțind lucrul pe care îl simțea mereu după, cald și rapid și puțin rușinat de el însuși, și coborî la brutărie să o aștepte.

Ea îl găsi acolo la opt și un sfert. El știu din prag că funcționarul sunase.

Nu se așeză. Rămase la masa lui în parka, cu caietul în ambele brațe, și îl privi cum privea mira, citindu-l cu atenție până la linia apei.

— Consiliul a sunat la stație, spuse. Măsurătorile mele sunt în curs de verificare. Fiindcă un domn a venit azi-dimineață și le-a confirmat.

— Am stat lângă râu în fiecare zi timp de o săptămână. Sunt corecte.

— Știu că sunt corecte. Știu de când s-a încălzit râul.

Halloran se oprise din mișcare în spatele tejghelei. Ținea o tavă cu chifle în aer de parcă uitase ce urma după ce ții o tavă.

— A reparat un scaun, spuse Zora. Mi-a spus funcționarul. A zis că i-ai reparat scaunul și că ai fost foarte amabil și apoi mi-a citit rândul pe care i l-ai dat și părea atât de încântat. De parcă așteptase tot timpul pe cineva pe care să-l poată crede.

— Atunci a funcționat.

— A funcționat.

Puse caietul pe masă între ei și îl deschise la început, unde foaia cu vechea ștampilă stătea împăturită, iar lângă ea cartea de vizită lăsată de omul din dubă.

— Știi ce am fost aproape trei săptămâni? Am fost femeia cu termometrul stricat. Oamenii trec strada. Sora mea crede că sunt obosită. Consiliul a trimis un om care s-a uitat la apă cinci minute și a scris că nu știu să citesc o cifră. Eu am notat tot oricum. În fiecare dimineață. Fiindcă râul e cald și cineva trebuie să spună asta cum trebuie până când ei sunt obligați să asculte râul.

Bătu cu degetul în foaia ștampilată.

— Iar acum te ascultă pe tine.

Varren nu spuse nimic. Nici vocile. Liniștea care cobora în jurul ei nu se mai simțise niciodată așa; nu era odihnă. Era liniștea unei camere în care cineva tocmai spusese un lucru adevărat și aștepta să vadă dacă te vei preface că nu l-a spus.

— Îl cred fiindcă ai reparat un scaun, spuse. Nu fiindcă eu l-am măsurat. Dacă nu intrai acolo, tot eroare ar fi fost și tot aceeași apă. Deci nu cred râul. Îl cred pe omul cu scaunul. Săptămâna viitoare vine alt om cu alt scaun.

— Am vrut să ajut.

— Știu. Asta e partea pentru care nu pot să mă supăr pe tine și mă străduiesc foarte tare.

Închise caietul.

— Mă duc să le spun să-l pună la loc.

— La loc?

— La eroare. Până când îl citesc singuri. Prefer să fiu greșită pe hârtia lor decât corectă pe cuvântul tău.

Halloran puse tava jos foarte încet, de parcă orice sunet ar fi însemnat să ia partea cuiva.

Varren se uită la ea și, pentru prima dată după foarte mult timp, nu putu găsi ce-i lipsea. Îl găsise acum o săptămână, pe ponton, și fusese sigur. Cineva care s-o creadă. Îi oferise exact asta, iar ea stătea acum în fața lui și i-o dădea înapoi.

— Nu înțeleg, spuse, și era cel mai sincer lucru pe care îl spusese în orașul acela.

— Nu, spuse ea. Se vede.

Apoi, fiind Zora, colțul gurii i se mișcă.

— E în regulă. Ești nou. Cei mai mulți au nevoie de ani ca să greșească atât de tare în privința mea.

Ieși. Clopoțelul sună plat după ea. Prin geamul aburit, Varren o privi plecând, cu caietul sub braț acum, nu strâns la piept.

Halloran ocoli tejgheaua cu o cafea pe care Varren nu o ceruse și o puse în fața lui, așa cum pui o ceașcă în fața unui om care tocmai a primit vești.

— Nu-mi mulțumi, spuse Halloran, deja în drum spre spatele tejghelei. A plătit-o săptămâna trecută. A zis că, mai devreme sau mai târziu, o să ai nevoie de una și că nu ți-ar trece prin cap s-o comanzi singur.

Varren se uită la ceașcă. Cineva văzuse ce avea să-i lipsească înainte să vadă el și nu rămăsese să-l privească primind lucrul acela.

— I-a făcut asta primarului, spuse. De două ori. A încercat să-i dea o medalie.

— Ce s-a întâmplat?

— L-a întrebat pentru ce era. N-a putut spune. A dat-o înapoi.

Se gândi la cea dintre voci care mersese în fiecare noapte de-a lungul unui șir de paturi cu o lampă ținută jos și care știuse mereu de ce avea nevoie fiecare înainte să știe chiar ei. Fusese foarte bună la asta. Fusese atât de bună încât nimeni din grija ei nu avusese vreodată nevoie de altcineva. Varren considerase întotdeauna asta darul ei.

Pentru prima dată îi trecu prin minte să se întrebe ce ar fi spus oamenii din paturile acelea dacă unul dintre ei s-ar fi ridicat și i l-ar fi dat înapoi.

Varren întoarse ceașca o dată pe farfurioară și nu bău.

Prin geamul aburit vedea podul și, dincolo de pod, vechea vamă, iar în fața vămii, parcată jumătate pe trotuar exact unde se oprise cu o săptămână în urmă, duba întunecată de la hotel. Unul dintre bărbații în paltoane bune cobora treptele consiliului cu o foaie în mână. Se opri jos și o citi, cum o citise funcționarul, încet, apoi ridică privirea peste apă spre căsuța de cărămidă de pe malul opus.

Funcționarul fusese atât de încântat. Ar fi spus oricui întreba. Venise un locuitor. Observație independentă. Măsurătorile erau în curs de verificare.

Varren nu-i dăduse Zorei pe cineva care s-o creadă. Le dăduse bărbaților din dubă un motiv să-i citească din nou dosarul și un rând în el care spunea că nu mai era singură.

Degetul mare îi găsi încheieturile și rămase acolo.

Pe malul celălalt, o siluetă mică într-o parka întunecată traversa repede spre vamă, ca să-i facă să ia totul înapoi.

Mânerul se desprinse de cana din mâna lui Soles cu o pocnitură mică și curată, iar cana rămase pe masă de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic.

Se uită la mâner. Nu strânsese. Doar ridicase cana cum ridicase căni toată viața, iar undeva între degetele lui și porțelan fusese mai mult din el decât fusese înainte.

— Aia era cana mea, spuse Maxim.

— Era cana mea.

— Era cana mea preferată dintre ale tale.

— Știi că, de fapt, nu locuiești aici?

— Dacă mai spargi vesela, n-o să mai locuiesc.

Krista îi luă mânerul dintre degete și îl puse în sertarul în care ținea lucrurile pe care intenționa să le lipească, adică mai toate lucrurile acum. Nu spuse nimic. Nici nu trebuia. De la spălător încoace, el se mișcase fără probleme și putea simți forța de sub coaste așa cum simți un rezervor plin prin podeaua unui camion. Trupului lui i se dăduse mai mult decât știa el ce să facă.

Capacitate. Nu control. Bine. Nu da mâna cu nimeni.

Sora paznicului dormea pe canapea sub haina Tesei, cu Mina întinsă peste picioarele ei ca un presse-papier. Era nouă dimineața. Tarn nu sunase. Pe pietrele din curte, cu o zi înainte, spusese că acum știau că fusese acolo. De atunci telefonul îi fusese închis, iar tăcerea lui era mai rea decât orice mesaj.

— L-or fi dus undeva, spuse Tesa. Undeva fără balcon.

Își trăsese mâneca peste antebraț. Nu pomenise de urme. Nici el.

— Undeva cu ziduri, spuse Soles.

Se uitară la el.

Întorsese asta pe toate fețele jumătate de noapte, cum întorcea o cutie de viteze care ceda doar sub sarcină. Omul în gri lua oameni. Omul care ieșea din ziduri stătuse în bucătăria asta și spusese că aparținea aceleiași ramuri. Dacă știa cineva unde își ținea ramura oamenii luați, era el. Iar un om care trecea prin ziduri lăsa ceva în ele. Soles simțise asta în noaptea când zăcuse pe canapea și auzise peretele bucătăriei schimbându-se: o greutate unde n-ar fi trebuit să fie, apoi o cusătură unde fusese.

— Zidurile poartă lucruri, spuse. Sarcină. Umezeală. Locul în care a fost mutată o țeavă. Dacă a umblat prin orașul ăsta, a lăsat o linie.

— Și o poți citi, spuse Krista. Nu era o întrebare. Era o măsurătoare.

— Aici, noaptea, întins, cu casa adormită. Nu știu afară.

— Atunci afli, spuse Tesa.

— Îl scot pe Lucky. La o plimbare lungă.

Nu era o minciună. Nu era tot adevărul nici atât, iar Krista îl privi o secundă mai mult decât era nevoie și îl lăsă.

Începu cu propria bucătărie.

Stătu cu palma lipită de tencuiala de lângă aragaz, acolo unde ieșise mâneca întunecată în noaptea aceea, și își lăsă atenția să intre în zid. Cărămidă, var, vechiul coș de fum, țeava către boiler. Și altceva. Nu o crăpătură. O cusătură, slabă ca o sudură între două bucăți din același oțel, acolo unde peretele se închisese după ce trecuse ceva prin el și nu se închisese chiar cum fusese făcut.

O urmă cu mâna până la colț și apoi afară.

Afară era mai greu. Fiecare zid de pe stradă purta ceva și nimic din toate astea nu fusese aranjat ca să le învețe el. Merse încet, cu Lucky la capătul lesei hotărât că totul era interesant, și se opri la fiecare perete și își puse mâna stângă pe el ca un om care verifică dacă merge caloriferul. Mecanicul a luat-o în sfârșit puțin razna, își imagină că spun vecinii. Își ținu mâna pe perete.

La trei case distanță o găsi din nou. Aceeași cusătură, în peretele lateral al brutăriei, joasă, la înălțimea unui om, trecând drept prin el.

Apoi în vechea spălătorie de la capătul străzii. Apoi în zidul lung al depoului de tramvaie.

Nu urma străzile. Le traversa. O linie dreaptă trasată prin oraș de un om care nu avusese niciodată nevoie de o ușă, din bucătăria lui Soles în jos spre râu, prin cărămidă și beton și garajul cuiva. Lucky se oprea în fiecare loc unde se oprea Soles, își lipea nasul de baza zidului și strănuta, de parcă zidul mirosea a ceva ce nu aproba.

Băiat bun. Nici eu nu aprob.

Urmări linia două ore. Îl duse prin spatele pieței, pe sub arcada căii ferate, de-a lungul vechiului zid de protecție împotriva inundațiilor, acolo unde râul se apropia de oraș. Cusăturile erau mai proaspete aici. Simțea diferența cu palma: cele vechi, așezate și reci, acestea încă ușor greșite, ca o îmbinare sudată în dimineața aceea.

La capătul zidului de protecție, unde cheiul cobora în blocuri mari de piatră până la apă, linia intra în piatră.

Și se oprea.

Merse de-a lungul întregului chei și înapoi. Coborî treptele până la marginea apei și puse mâna pe fiecare bloc la care ajungea. Nimic nu ieșea pe partea cealaltă. Cusătura intra în zid și se termina acolo, de parcă omul pășise în râu și continuase să meargă.

Rămase pe treapta de jos, cu apa neagră și rapidă la un metru de bocanci, și simți foarte limpede momentul în care vânătoarea se întoarse spre el.

Un om care trece prin ziduri nu lasă o linie dreaptă decât dacă vrea să fie urmărită.

Gândul veni cu o certitudine mai veche și mai liniștită, răbdarea unui om care pusese cândva un laț de sârmă pe o potecă folosită de țintă în fiecare noapte. Soles simțea atracția familiară a acelui fel de a vedea. Urmărise o linie întinsă pentru el și abia acum se întreba cine o întinsese.

Se uită dincolo de trepte, la râu. Gheața revenise de-a lungul marginilor, o poliță cenușie de câțiva metri lățime, iar dincolo de ea apa curgea deschisă și neagră. Niciun zid acolo. Nimic în care să pășești, nimic după care să te ascunzi, nimic din care să ieși în spatele unui om.

Puse informația deoparte cum punea deoparte dimensiunea unui șurub pe care nu-l avea încă.

Soles se întoarse acasă pe străzi, pe drumul lung, cu Lucky tropăind înainte și foarte mulțumit de el însuși.

— Arată de parcă a fost la mare, spuse Maxim când câinele se prăbuși pe podeaua bucătăriei și nu se mai mișcă.

— A avut o plimbare lungă.

— Dar tu?

— Destul de lungă.

Krista era la masă cu fotografiile de la închisoare răspândite în fața ei, cele la care nu reușea să înceteze să se uite. Ridică privirea când intră, la fața lui, la mâna stângă, care avea praf cenușiu în palmă după două ore în care o pusese pe ziduri. Nu întrebă. Îi luă mâna, o întoarse și îi șterse praful cu degetul mare, încet, apoi se întoarse la fotografii.

Asta era mai rău decât o întrebare.

Tesa plecă înainte să se întunece, ca s-o însoțească pe sora paznicului până la farmacie și înapoi. La ușă își trase haina pe ea, mâneca i se ridică și el îi văzu antebrațul. Urmele trecuseră de la roșu la culoarea prunelor, un șir ca o mână apăsată în ceară.

— Tesa.

— M-au lovit mai tare oameni care chiar au vrut s-o facă, spuse ea.

— N-am vrut.

— Știu. Își trase mâneca peste ele. Asta e partea care nu-mi place.

Ieși. Sora paznicului plecă odată cu ea, ținându-se de celălalt braț, și niciuna nu se uită înapoi la casă.

În noaptea aceea, Soles zăcu treaz cu Krista adormită lipită de el. Își ținu mâinile departe de ea. Le ținea întinse pe pătură, cum pui jos niște unelte în care nu ai încredere, și asculta casa, așa cum făcuse în fiecare noapte de la mânecă încoace. Boiler. Frigider. Calorifer. Câine. Acoperișul așezându-se sub ger.

Peretele bucătăriei.

Îi cunoștea greutatea acum cum își cunoștea greutatea propriului braț, iar greutatea era diferită. O cusătură nouă îl traversa, lângă cea veche. Nu rece. Nu așezată. Era atât de proaspătă încât aproape o simțea închizându-se.

Se ridică fără s-o trezească și coborî scările în șosete.

Bucătăria era întunecată și goală și exact cum o lăsaseră, cănile în chiuvetă, scaunele împinse, sertarul cu lucruri rupte. Nu lipsea nimic.

Se adăugase ceva.

Pe masă, lângă cana paznicului pe care nimeni nu reușise s-o spele, zăcea un inel de chei. Soles recunoscu inelul de la vizita bărbatului în bucătărie. Îi atârnase de curea și lovise scaunul când se așezase, întinzând mâna după cafeaua fierbinte pusă de Krista în fața lui. Acum zăcea lângă cană, fără paznicul care să-l ia.

Cheile paznicului.

Cineva trecuse prin peretele bucătăriei lui în timp ce ei dormeau sus și le pusese acolo ca el să le găsească.

Ridică inelul așa cum ar fi ridicat un ou și tot fu prea tare. Una dintre chei se îndoi puțin sub degetul lui mare. Lăsă inelul jos și își lăsă mâna lângă el, întinsă pe lemn, unde nu putea face rău.

Soles nu trezi pe nimeni. Stătu la masa din bucătărie până se lumină, cu cheile paznicului în față și mâna stângă întinsă pe lemn, și făcu lucrul pe care îl făcea cu orice lucrare înainte s-o atingă: scrise ce avea.

Nu pe hârtie. Hârtia putea fi găsită.

Forța. Mai multă decât am avut vreodată. N-o pot folosi. Ieri am spart o cană doar ridicând-o.

Reorientare. Numai la contact. Am nevoie de picioare sub mine și de ceva care vine spre mine ca să-l întorc.

Lama. Mâna stângă. Ține-o aproape.

El.

Asta era coloana pe care n-o putea completa. Un bărbat care ieșea din tencuială la fel de ușor cum alții ieșeau pe ușă. Îl instruise pe Varren în armată și în unitatea specială; Soles știa atât, și tot nu-l văzuse luptând. Intrase în bucătărie ziua, se întorsese în timp ce ceilalți dormeau și venise a treia oară să lase cheile. Trasase o linie dreaptă prin oraș pentru oricine era destul de isteț să citească zidurile și o terminase într-un râu.

Se uită la chei.

Nu erau o amenințare. O amenințare ar fi fost ceva spart sau nimic, cu o ușă lăsată deschisă. Cheile erau o propoziție. Știu unde e. Pot intra când vreau. Vino și găsește-mă. Iar locul unde trebuia să vină să-l găsească era capătul liniei, cheiul de piatră în care cusătura intra și nu mai ieșea. Un zid de o sută de metri lungime și nouă metri adâncime, cu apă la bază.

Terenul lui. Bineînțeles că e terenul lui. E făcut din ziduri.

Ceva se mișcă în spatele gândurilor lui. Nu o voce. Un instinct mai vechi decât el și foarte răbdător, instinctul unui om care petrecuse cândva trei nopți urmărind o potecă spre latrină din crengile unui măr.

Nu întâlni niciodată un om pe terenul ales de el. Fă-l să vină pe al tău.

Soles se gândi la râu. Polița cenușie de gheață de-a lungul malului, lată de câțiva metri și îngroșându-se în fiecare noapte în care ținea gerul. Apa neagră dincolo. Acolo nu era nimic în care să pășești, nimic după care să stai, nimic din care să ieși în spatele unui om. Acolo, Vânătorul ar fi trebuit să meargă, ca oricine altcineva, pe ceva ce putea fi auzit.

Iar gheața era o structură. Purta greutate. O purta cum purtaseră scândurile ringului greutatea Tesei, cum pereții lui purtau boilerul și câinele. Simțise o femeie mutându-și greutatea printr-o podea de pânză. Credea că poate simți un bărbat mergând pe gheață înainte să-l vadă.

Nu știa. Credea. Scrise și asta, în același loc, sub coloana pe care n-o putea completa.

Poate.

Krista coborî la șapte în puloverul lui vechi, cu părul într-o parte și ochii încă pe jumătate adormiți, și se opri în prag când îl văzu.

— Ai stat treaz toată noaptea.

— N-am putut dormi.

Pusese cheile în buzunar când o auzise pe scări. Le simțea acolo acum, grele și mici, pe coapsă.

Ea veni și se opri în spatele scaunului, își puse brațele în jurul gâtului lui și își sprijini bărbia în creștetul lui. Era prima dată când făcea asta. Soles rămase foarte nemișcat, de parcă o pasăre aterizase pe el.

— E din cauza agentului? spuse ea în părul lui.

— În parte.

— Și cealaltă parte?

Ar fi putut să-i spună. Ar fi durat o singură propoziție. A intrat aseară în bucătărie și a lăsat cheile paznicului pe masă. Simțea propoziția în gură, întreagă, pregătită.

Se gândi la fața ei dacă o auzea. Se gândi cum ar spune, foarte rezonabil, atunci mergem împreună, și cum ar merge spre un zid de piatră adânc de nouă metri în timp ce un bărbat dinăuntru îi privea venind.

— A sunat Dorin, spuse. Sunt în lipsă de oameni la atelier. O lucrare în seara asta, una mare. Am zis că mă duc să arăt spre lucruri.

Ea își ridică bărbia de pe capul lui.

— În timp ce toți ceilalți fac treaba.

— Sunt foarte bun la arătat.

Veni în fața scaunului și se uită la el. Nu la fața lui. La mâna care stătuse întinsă pe masă toată noaptea și încă avea fibra lemnului imprimată în palmă. O privi cum privise praful de pe ea cu o zi înainte.

— Spune înainte, spuse. Nu după. Îți amintești.

— Îmi amintesc.

Spusese înainte. Doar că nu era adevărat.

Bravo. Foarte curat. Phenom ar fi mândru.

Nu-i plăcu gândul și nu-i plăcu nici că nu era cu totul greșit.

Ziua trecu cum treceau zilele acum în casa aceea. Maxim la telefon cu clienți care nu credeau că camionul lui putea fi într-un singur loc.

— E doar un camion, îi spuse unuia dintre ei. Pot să-ți trimit o fotografie. N-o să se transforme în două.

Tesa era în curte cu sora paznicului, învățând-o să expire când se speria, nu să tragă aer, fiindcă femeia nu încetase să-și țină respirația de la balcon. Telefonul agentului era încă închis. Krista stătea la masă cu fotografiile, fără să se uite la Soles într-un fel care însemna foarte mult că se uita.

La patru, când lumina începu să scadă, plecă singur spre râu.

Cheiul era gol. Un bărbat cu un câine pe malul celălalt. Rațele. Zidul lung și cenușiu al apărării împotriva inundațiilor coborând în blocuri de piatră spre apă și, pe blocul de jos, unde se terminase linia, sudura slabă și greșită pe care o simțise cu palma cu o zi înainte.

Își puse din nou mâna pe ea.

Era mai caldă decât piatra din jur. Nu mult. Destul. Cineva fusese acolo de curând sau era acolo acum, în nouă metri de stâncă, suficient de aproape să audă un om respirând lângă ea.

Ai ieșit din peretele meu ca să ceri lama. Te-am auzit atunci. Să vedem dacă mă auzi tu.

Nu ridică vocea. Nu era nevoie. Vorbi pietrei cum vorbise întunericului din bucătărie la trei dimineața, cu două nopți înainte de închisoare, când o mânecă ieșise din tencuială și se oprise.

— Nu aici, spuse. Nu în zidurile tale. În seara asta. Pe gheață, lângă vechile trepte ale bacului. O să-l am la mine.

Nu răspunse nimic. Apa aluneca pe lângă treapta de jos, neagră și rapidă, iar undeva în amonte o bucată de gheață se desprinse de poliță cu un sunet ca o cană pusă prea tare pe masă.

Își luă mâna de pe piatră. Sub palmă, cusătura se răcise.

La unsprezece își puse haina și bocancii și scoase pumnalul din sertarul cu lucruri rupte, unde stătuse printre mânere rupte și farfurioare ciobite, și îl puse în buzunarul interior stâng. Ieși pe ușa bucătăriei fără să aprindă lumina. Nu-l auzi nimeni. Ăsta era scopul.

Vechile trepte ale bacului erau la un kilometru în aval, acolo unde se termina orașul și începeau stufurile. Le alesese după-amiază, mergând pe mal cu mâna scoasă din buzunar ca un om care caută ploaia: nicio casă la mai puțin de două sute de metri, niciun zid, nicio magazie, nimic în afară de stuf și un stâlp putrezit de ponton aplecat în apă. Nimic în care să poată păși un om.

Acolo polița de gheață crescuse din mal aproape o treime din lățimea râului. Polița de pe malul opus ajungea mult mai departe. În amonte, cele două se uneau; aici curentul păstrase între ele o fâșie îngustă de apă neagră. Coborî treptele și păși pe gheață. Îl ținu. Merse zece metri și se opri, cu apa neagră și deschisă în față și malul în spate, și își lăsă atenția să coboare prin bocanci în gheață.

Cânta. Foarte slab. Curentul trăgând de dedesubt, frigul apăsând deasupra, întreaga poliță purtându-și propria greutate și greutatea lui pe ea, totul vibrând ca un cablu sub sarcină.

Așteptă.

La douăzeci de minute după miezul nopții, gheața se schimbă.

Departe. Pe partea cealaltă, unde polița de pe malul opus se întindea spre a lui. O greutate pășise pe ea, constantă și fără grabă, cum pășește un om pe o podea pe care a stat de multe ori.

Apoi încă un pas.

Cineva venea spre el, peste râu.