Capitolul VI · Pe nume

La unsprezece zile după ce râul se încălzise, Varren ajunse în oraș înainte de zori.

Venise cu autobuzul de noapte, trei sute de kilometri prin întuneric și un șofer care ascultase același post tot drumul, apoi mersese de la autogară pe străzi unde bruma stătea pe mașini ca praful pe mobila pe care n-o folosește nimeni. Ziarul din autogară înghesuise râul sub o fotografie cu un primar care tăia o panglică. Paragraful scurt fusese de ajuns. Îl citise de două ori și cumpărase un bilet.

Orașul stătea pe fundul văii ca ceva așezat într-o palmă făcută căuș. De jur împrejur, munții urcau negri de brazi, iar mai jos, unde stejarii încă păstrau câteva frunze brune, pantele coborau aproape până la ultimele case. Râul trecea prin mijloc și tăia orașul în două, iar ambele jumătăți aveau luminile aprinse.

Drumul mergea de-a lungul marginii de sus a malului. Mai jos, trepte de beton coborau spre un ponton îngust cu balustradă, iar lângă ponton era prinsă de un stâlp o miră vopsită, albă cu semne negre, cu baza în apă. Deasupra treptelor se afla o căsuță mică de cărămidă, cu o antenă pe acoperiș și lumină în singura fereastră. Fiecare balustradă, fiecare treaptă, fiecare fir de iarbă de pe mal era îmbrăcat în brumă. Râul curgea printre ele negru și deschis, iar aburul se ridica în foi lente și plutea spre soarele care încă nu răsărise.

Erau rațe pe el. Foarte multe rațe, mai multe decât ar fi trebuit să i se ceară unui singur râu să poarte, toate înghesuite pe singura porțiune de apă deschisă pe cincizeci de kilometri, discutând despre asta.

Varren își desfăcu scaunul în capătul de sus al treptelor și se așeză.

O făcu așa cum făcea majoritatea lucrurilor acum, cu grijă, testând cât îi dădea fiecare articulație înainte să-i ceară mai mult. Frigul îi trecu imediat prin palton. Îl lăsă. Nu venise ca să-i fie comod. Venise fiindcă un loc unde pământul fusese slăbit era un loc unde oamenii aveau să înceapă să audă lucruri, iar oamenii care auzeau lucruri aveau nevoie de cineva care știa deja cum era.

Atunci observă liniștea.

Nu a orașului. Orașul era liniștit în felul obișnuit, un câine undeva, un autobuz frânând la două străzi distanță. Cealaltă liniște. Vocile care stătuseră în Grădina lui de când se știa făcuseră un pas înapoi. Mai rămăseseră doar două și nici măcar două nu-l lăsaseră vreodată să fie singura persoană într-o încăpere. Erau încă acolo. Doar că erau mai departe decât le cunoscuse vreodată, de parcă ar fi ieșit dintr-o cameră în care oamenii vorbeau, ar fi închis ușa și i-ar fi auzit în continuare, dar numai prin lemn.

Degetul mare îi găsi articulațiile celeilalte mâini și se opri acolo.

Pe ponton, o femeie fredona.

O luase drept parte din balustradă. Stătea ghemuită la capătul ei, într-o parka închisă la culoare, cu gluga jos, scriind într-un carnet sprijinit pe genunchi și fredonând pentru ea însăși în timp ce scria, încet și nu tocmai corect. Era o melodie lentă, trei note urcând și două coborând, genul pe care oamenii îl cântă unui copil care nu vrea să adoarmă. Nu părea să știe că o făcea. Se uita la miră, scria, se uita la un termometru pe care îl trăgea din apă cu o sfoară, scria din nou, iar melodia continua dedesubt, răbdătoare, de parcă ar fi aparținut altcuiva și ea doar o ținea caldă pentru acel cineva.

Terminase, se ridică și se întoarse, și văzu un bărbat așezat pe un scaun pliant în capătul de sus al treptelor ei.

Încetă să fredoneze.

O clipă doar se uită la el, cu carnetul strâns la piept în ambele brațe, așa cum țin oamenii un lucru despre care li s-a spus că nu valorează nimic și pe care au hotărât totuși să-l păstreze. Avea cam vârsta lui. Părul îi era prins prost, ca de cineva care se gândea la altceva, iar fața era genul care nu încerca să fie privită și tot era privită. Apoi ochii îi coborâră la scaun.

— Cei mai mulți oameni care vin să vadă râul aduc un aparat foto, spuse ea.

— Nu fac poze bune.

— Așa că ai adus mobilă.

— Îmi place să fiu sigur că există unde să stau jos.

Cântări răspunsul, și pe el, și urcă două trepte, nu mai mult.

— Ești de la primărie?

— Nu.

— De la ziar?

— Nu.

— De la rațe?

Varren se uită la rațe.

— Nu oficial.

Aproape zâmbi. Prinse zâmbetul înainte să se termine și îl puse deoparte, apoi se uită la apă în loc de el, ceea ce părea să fie locul unde îi era mai comod să privească.

— Oamenii din oraș tot vin să-mi spună că râul s-a apucat de fumat, spuse ea. I-am zis să se lase. Nu ascultă.

Urmă o pauză în care gluma stătu în aerul înghețat, evident îngrozitoare.

Apoi râse singură de ea. Ieși scurt și surprins, pe nas, de parcă gluma ar fi fost a altcuiva și o prinsese nepregătită, iar ea își apăsă dosul încheieturii pe gură.

— Scuze. Râd la propriile glume.

— Am observat.

— Cineva trebuie s-o facă.

Varren auzise oameni fiind amuzanți intenționat toată viața, de cele mai multe ori ca să obțină ceva de la el, uneori ca să ascundă ceva. Cunoștea sunetul amândurora. Asta nu era niciuna. Făcuse gluma pentru nimeni și râsese de ea pentru nimeni, iar singura persoană pe care trebuia s-o înveselească stătea pe trepte, ținându-și carnetul la piept ca pe un scut.

Atunci se uită la carnet.

Era unul obișnuit, cu spirală, cu coperta înmuiată de atâta folosință. O foaie tipărită fusese împăturită în partea din față astfel încât un colț ieșea, iar pe colț, deasupra unei ștampile oficiale, putea citi două cuvinte bătute de altcineva. Eroare de instrument. Pagina de sub degetul ei mare era plină de cifre, fiecare scrisă de două ori, a doua oară mai apăsat, de parcă se întorsese să verifice și apoi apăsase mai tare pixul ca să spună că verificase.

La el era un obicei de-o viață și, în același timp, nu era al lui. Vedea ce le lipsea oamenilor înainte să vadă orice altceva despre ei, cana fără cafea, scaunul pe care nu-l trăsese nimeni, paltonul prea subțire pentru vreme. Nu fusese niciodată o alegere. Se uita prin ochii lui ca și cum ar fi învățat trucul în altă parte, cu mult înaintea lui, și doar i-l împrumuta cu înțelegerea că îl va folosi.

Nu-i lipseau mănușile. Nu-i lipsea somnul, deși nu avusese destul. Îi lipsea un singur lucru și era împăturit în fața carnetului, cu o ștampilă pe el.

— Arată-mi cifrele, spuse el.

Nu se mișcă.

Nu era precauție. Văzuse precauție, iar asta era altceva. Se uita la el așa cum se uită cineva la o ușă încuiată de mult timp care tocmai s-a deschis singură un centimetru.

— Nu mi-a cerut nimeni să le vadă, spuse ea.

— Eu îți cer.

— Primăria a cerut să vadă instrumentul. Nu cifrele. Au trimis un bărbat cu un termometru nou. L-a băgat în râu și l-a scos și s-a uitat mult la el, apoi a scris că cel vechi era stricat și le-a luat pe amândouă.

— Și după?

— După mi-am cumpărat unul. A spus că am voie. A spus-o de parcă îl întrebasem dacă pot ține un animal de companie.

Urcă ultimele trepte și îi ținu carnetul lângă scaun. Nu i-l dădu în mâini. Doar destul de aproape ca să-l poată citi, ținând de margine, gata să-l ia înapoi.

El îl citi.

Nivelul râului, în fiecare dimineață la șapte, până la sfârșitul verii. Temperatura lângă el. Cifrele mergeau în ritmul lent și plictisitor al unui râu care trecea din toamnă în iarnă, cu o fracțiune de grad mai rece în fiecare săptămână, nivelul coborând, frigul venind puțin câte puțin. Apoi, într-o noapte cu unsprezece zile în urmă, temperatura urcase cu patru grade. Nu într-o săptămână. Într-o singură noapte. În dimineața următoare crescuse iar. Nivelul nu se schimbase deloc. Orice încălzise râul nu venise pe el ca apă.

Dedesubt, cu scris mai mic, adăugase data primului îngheț, temperatura aerului în zori și o notă care spunea abur vizibil de pe pod, 06:40, l-am rugat pe dl Halloran de la brutărie să confirme, a confirmat și mi-a dat o chiflă.

— Ți-a dat o chiflă, spuse Varren.

— I s-a făcut milă de mine. A fost o chiflă bună.

Când termină de citit, ea trase carnetul înapoi la palton, repede, dar nu ca și cum i l-ar fi luat.

— Nu e instrumentul, spuse el.

O spuse simplu, cum ar fi spus că râul era ud. Nu adăugă nimic. Nu era nimic de adăugat.

Se uită lung la el, iar lucrul din fața ei care se ținuse foarte drept timp de unsprezece zile cedă cam lățimea unui deget. El privi cum se întâmplă. El făcuse asta. Era cel mai vechi sentiment pe care îl cunoștea, mai vechi decât propriul nume, și era cald până în adânc, iar sub căldură era altceva la care nu se uită.

— Cum ai știut? spuse ea.

— Să știu ce?

— Să ceri asta. Nu ce fac, nu cine sunt. Toată lumea întreabă ce fac. Le spun că măsor râul, în fiecare dimineață la șapte, și în unele zile urcă, iar în altele coboară, și despre zilele alea le povestesc oamenilor la petreceri.

Nu râse de asta. Era prea ocupată să-l privească.

— Ai cerut singurul lucru pe care nu l-a vrut nimeni, spuse ea. Cum ai știut că acela era?

Fiindcă era împăturit în fața carnetului tău, cu o ștampilă pe el.

Era adevărat. Era și numai partea din adevăr pe care o putea spune unui străin pe un mal înghețat și era conștient că ea aștepta restul.

— Îl țineai așa, spuse el și făcu semn spre felul în care carnetul îi era apăsat de palton. Oamenii țin lucrurile așa când cineva le-a spus că nu contează.

Se uită în jos la propriile brațe, de parcă verifica ale cui erau, și le slăbi puțin.

— Ăsta e un răspuns foarte bun, spuse ea. Nu e răspunsul întreg.

— Nu.

— Bine.

Îl lăsă. Varren nu-și dădea seama dacă îl credea, doar că observase că păstrează ceva și îl lăsa să-l păstreze. Posibilitatea îl șocă, rece și mică sub căldura de a fi auzit.

Oamenii nu vedeau de obicei atât de mult din el. Își petrecuse mult timp asigurându-se de asta.

Soarele răsări atunci peste acoperișurile de pe celălalt mal, iar aburul de pe râu trecu din cenușiu în auriu și începu să se subțieze. Ea aruncă o privire la el, apoi la ceas și făcu o grimasă.

— Trebuie să trimit asta până la opt. N-o să-l citească. Îl trimit oricum.

— De ce?

— Pentru ca atunci când o vor face în sfârșit, să fie totul acolo.

Își băgă carnetul în parka. Mâinile îi erau goale. Observase asta fără să observe, cum observa cele mai multe lucruri, iar acum o văzu cum trebuie. Bruma acoperise balustrada pe care o ținuse, iar degetele ei pe ea fuseseră roz, nu albe. Stătuse ghemuită la capătul unui ponton înghețat, în întuneric, o jumătate de oră, și nu tremura. Frigul care îi trecuse prin palton într-un minut nu o găsise deloc.

Era caldă. La fel de caldă ca râul.

Știa ce era asta. Știa de dinainte să poată citi. Și rămase pe scaunul pliant în capătul treptelor ei fără să spună un cuvânt despre asta.

— Dacă mai ești aici mâine, spuse ea, adu un termometru.

— De ce?

— Atunci vom fi doi care credem.

Urcă pe lângă el spre căsuța de cărămidă, destul de aproape încât i-ar fi putut atinge mâneca, și nu se uită înapoi până la ușă. Atunci o făcu.

— Zora, spuse ea, de parcă abia atunci își amintise că avea voie.

El i-l spuse pe al lui. Ea îl repetă o dată în șoaptă, ca și cum l-ar fi notat, și intră, iar lumina din singura fereastră pâlpâi când trecu prin fața ei.

Varren mai rămase o vreme, cu rațele, aburul auriu și orașul alb.

Apoi, dintr-odată, vocile reveniră. Nu mai tare decât înainte. Doar înapoi, în locurile lor vechi, amândouă, de parcă ieșiseră doar pentru o clipă.

Își dădu seama că nu le auzise nici măcar o dată cât vorbise ea.

Varren rămase pe trepte după ce se stinse lumina din căsuță și lăsă vocile să-și găsească din nou locurile.

Acum erau două. Comandantul stătea lângă planta roșie. Mai departe, frunze late străluceau galbene ca o lampă ținută aproape de podea, iar femeia stătea lângă ele. Fusese întotdeauna cea mai tăcută. Se uită la el așa cum se uita la toată lumea, de parcă lipsea ceva și ea știa deja ce.

— Ai venit în iarna de după el.

Da.

În iarna aceea, febra trecuse prin dormitor și venise rândul lui să fie dus sus. Cineva se uitase la el noaptea și îl întrebase dacă voia ceva. Spusese nu. Îl întrebaseră o singură dată și nu știa ce lipsea, doar că ceva lipsea.

Intrase în Grădina cenușie să-l caute. Dincolo de planta roșie, o lumină se mișca jos pe pământ: frunze late, galbene, o piatră cu un nume. Până atunci știa să citească. Îl citise o dată și îl păstrase pentru el, ca pe primul.

Atinge frunzele fiindcă arătau ca cineva care venea cu o lampă.

— N-am știut niciodată ce voiam în noaptea aia.

Apă.

Atât fusese.

O visase în ultimele ei nopți, iar după aceea stătuse lângă plantă cu propria lampă. Cea mai mare parte din ce îi arătase mai târziu dispăruse acum; și din asta se hrănise al cincilea. Primele nopți încă le avea.

Pe malul râului, și le aminti acum.

— Vocile II —

Noaptea, infirmeria avea douăsprezece paturi și o singură lampă, iar femeia care o îngrijea ar fi putut s-o străbată cu ochii închiși.

Paturile stăteau în două șiruri sub acoperiș, cu picioarele spre mijloc. Un jăratic încălzea un capăt; fereastra de la celălalt privea peste curte spre poartă și drumul care cobora stânca. Purta lampa jos și se oprea la fiecare pat.

Nu trebuise niciodată să întrebe ce voia un om. Cunoașterea venea limpede, ca un sunet pe care se născuse să-l audă. Nu ce era în neregulă cu el. Ce îi lipsea.

Fratele de la grajduri avea nevoie de apă, dar îi era rușine să mai ceară. Îi umplea cana în timp ce el se prefăcea că doarme. Bătrânul pivnicer avea nevoie de cineva căruia să se plângă.

— Dacă mor în noaptea asta, Soră, spune-i abatelui că a fost supa.

— O să-i spun că ai murit de plâns. O să mă creadă.

Pivnicerul se liniști, mulțumit. Supa nu fusese problema.

Novicele cu febră avea nevoie ca întunericul să fie mai departe. Aprinse lămpița de la scară deasupra patului lui, iar el închise ochii.

La patul cel mai apropiat de jăratic își puse lampa jos și se așeză lângă fratele Wendel. O lamă de antrenament îi tăiase coapsa; ceea ce tăiase ea se întorsese, iar acum mirosul dulce și greșit al rănii stătea sub fum. Se micșora de o lună.

— E ceva ce vrei?

— Nu, Soră. Am totul.

Mâna lui era un pumn pe pătură. Ea știa ce-i lipsea. Sfârșitul. Îl voia de nouă zile, dar să reziști era ce făcea un frate.

Luă sticla brună din dulap. Cartea infirmeriei dădea măsura pentru durere, în scrisul ei limpede. Turnă în corn, apoi mai turnă, destul cât să fie sigură. Ar fi fost crud să nu fie sigură.

— Asta te va ajuta să dormi.

— Ești o femeie bună, Soră.

— Bea tot.

Îi sprijini capul. El strâmbă din nas la gust; ea îi șterse gura, iar pumnul i se desfăcu.

Îi ținu mâna și vorbi despre vară: albinele din tei, fânul urcând din vale, anul în care novicii trecuseră râul scăzut și se întorseseră plini de noroi. Când el încetă să răspundă, continuă, încet, ca ceilalți să poată dormi.

Afară, vântul împingea în obloane. Își petrecuse jumătate din viață închizând fereastra pentru bărbați prea slabi ca să observe frigul. O închise și acum și se întoarse la mâna lui. Nu mai deschise ochii.

Respirațiile i se răriră. Așteptă mult timp ca ultima să fie urmată de alta.

Apoi îi împături mâinile și plânse. Fusese bun cu ea douăzeci de ani. O dată, când frații mireni fuseseră bolnavi, cărase făină pe scările astea. Spunea mereu că supa ei era mai bună decât cea din bucătărie, chiar și când era aceeași supă.

Plânse sincer, iar după aceea se simți mai ușoară. Nimeni nu avea să-l ducă jos pe stâncă la un chirurg sau într-un pat străin. Murise aici, în grija ei.

Deschise registrul și scrise Fratele Wendel și data. Toate paginile, în afară de primele, erau ale ei: un nume pe rând, nimic altceva. Nu avusese niciodată nevoie să le numere.

Piers intră cu prea multe lemne de foc, bărbia sprijinită pe grămadă. Aproape șaptesprezece ani, lat acum în umeri, învățat să țină o sabie, încă purtând lemne cum făcuse la șase. Văzu mâinile împăturite ale lui Wendel și îi aduse apă înainte să întrebe când.

— Cu puțin timp în urmă. În somn.

— E bine. Că dormea.

Bău. El știuse că îi era sete înaintea ei. Învățase asta privind-o trecând de la un pat la altul, an după an.

— Am adus prea multe lemne.

— Mereu faci asta.

— Atunci n-o să-ți fie niciodată frig.

Se duse după cearșafurile curate. Ea auzi deschizându-se sertarul mic de sub masă.

— Nu acela.

Se opri. Vocea ei fusese prea ascuțită.

— Cearșafurile sunt în ladă.

— Luam bandaje pentru picioarele lui.

— Mă ocup eu de picioare.

El lăsă sertarul. Ea știa unde stătea scrisoarea sub bandaje, împăturită de-a lungul unor cute vechi de doisprezece ierni.

Schimbară patul împreună. Înainte să termine, clopotul porții începu: trei lovituri și o pauză. Uși se trântiră jos; cineva strigă după cai.

Piers se duse la fereastră.

— E războiul. Pleacă la prima lumină. Abatele a spus că pot merge când vine.

Se întoarse spre ea, încercând să nu zâmbească. Pentru o clipă, ea văzu în el băiețelul care își legăna picioarele la masa ei.

Știa ce-i lipsea. Drumul, caii, frații care îl învățaseră, valea dincolo de fereastră. Plecarea.

O știa la fel de limpede cum știa setea și nu se mișcă să i-o dea.

— O să-ți trebuiască cămașa bună. E în ladă.

El rânji și se duse s-o caute. Ea netezi cearșaful lui Wendel în timp ce el fredona în spatele ei, iar clopotul le spunea tuturor ce aveau de făcut.

La prima lumină îi privi pe frați ieșind călare prin poartă. Piers era aproape de coadă, pe iapa brună, purtând cămașa căreia îi cârpise gulerul. Nu se uită în sus.

Își spuse că nu se așteptase. Un băiat care pleacă la primul lui război n-ar trebui să-și caute mama la fereastră. Așteptă până când drumul se goli, apoi se întoarse spre paturi.

Scrisoarea era pe registrul ei, așezată drept, unde avea să fie găsită. Cineva o deschisese și o împăturise cu grijă pe vechile ei cute.

Un morar și soția lui își pierduseră fiul de cinci ani din cauza febrei pătate. Auziseră de copilul sănătos găsit la mănăstire și îi oferiseră o casă, meseria lor, numele lor. Soția adăugase că va fi bună cu el.

O citise aici în timp ce Piers mânca terci, cu picioarele legănându-se deasupra podelei. Apoi o pusese sub bandaje. A doua lor scrisoare, primăvara, ajunsese sub prima. Mai târziu auzise că aveau o fiică. Se bucurase sincer pentru ei.

Împături scrisoarea și o puse la locul ei.

Frații îi luaseră pe toți cei care puteau sta în șa. După-amiază, o căruță îi adună pe cei care tușeau pentru spitalul surorilor de lângă râu, iar ea le promise că vor fi acasă până în primăvară. Novicele coborî la bucătărie. Pivnicerul se plânse pe fiecare treaptă, apoi îi ținu mâna jos fără să spună nimic.

Până seara rămase singură.

Aprinse lampa, acoperi jăraticul, spălă cearșafurile. Apoi picioarele o purtară de-a lungul șirului, cum făcuseră în fiecare noapte timp de treizeci de ani.

Primului pat nu-i lipsea nimic. Paiele îi erau întoarse, pătura împăturită. Nu avea nevoie de apă, de vreun cuvânt, de lumină mai aproape. Așteptă cunoașterea și nu era nimic de cunoscut.

Până la mijlocul încăperii mergea mai repede. Nu-și auzise niciodată propriii pași printre bărbații adormiți. Acum nu mai era alt sunet.

La patul lui Wendel se opri. Nimic. Încăperea nu voia nimic de la ea.

Se duse la fereastră și ascultă spre poartă. Uneori, noaptea, era lăsat acolo un coș învelit în pânză și plângând. Piers venise într-un coș de pește, destul de mic ca să-l urce scările într-o singură mână.

N-a venit nimeni în noaptea aceea, nici în următoarea.

Câteva zile mai târziu, o găsi tusea. Recunoscu frigul din piept și fierbințeala din obraji. Știa de ce avea să aibă nevoie: foc, apă, supă, cineva lângă ea peste noapte, care s-o întoarcă și să-i asculte respirația.

Știa toate astea ca pe niște cuvinte dintr-o carte. Cealaltă cunoaștere nu venea. Nu se putea privi pe sine într-un pat și nu era nimeni care s-o privească în locul ei.

Își târî scaunul printre rânduri și puse lampa lângă el. Jăraticul din mangal se stinse în timp ce ea stătea acolo.

Sticla brună era pe raft, lângă paharul de corn. Știa doza. Nu știa dacă o voia. Așteptă certitudinea pe care i-o dăduse lui Wendel, arzând și înghețând deopotrivă, și nu se ridică nimeni să i-o aducă.

Spre dimineață se gândi la Piers la cinci ani, în ziua când sosise scrisoarea: cu miere pe bărbie, povestindu-i despre o pisică. Ridicase privirea din hârtie și știuse că nu-i lipsea nimic. Avea terciul, pisica și pe ea.

Nu fusese niciodată mai fericită.

Se ținu de căldura aceea în timp ce zăpada lovea fereastra și din niciun pat nu lipsea nimic.

Nimeni nu-i rosti numele. Nu era nimeni acolo care să-l rostească.

Era Clemence.

❦

Spre sfârșitul după-amiezii, Varren era încă lângă râul din Vatra, cu scaunul pliat sprijinit de genunchi și fără nicio cameră în care să-l ducă.

Se plimbase prin oraș după ce Zora intrase în căsuță. Brutăria pomenită în carnețelul ei, o cizmărie, magazinul de momeli de lângă autogară. Uși, chipuri, micile lipsuri care îi ofereau un loc de unde să înceapă. O femeie cu cumpărături avusese nevoie de încă o mână; îi dusese o sacoșă până la poartă. Ea îi mulțumise, o luase și intrase în casă.

Atât. Fusese de folos cât lungimea unei străzi.

Autobuzul de noapte pleca după șase. Putea fi în el, cu scaunul pliat între genunchi, privind râul acesta cum dispare dincolo de geam. Mai erau și alte orașe, alte rapoarte prea mici pentru prima pagină. Venise să găsească oameni care auzeau ceea ce nimeni altcineva nu auzea. Până acum găsise rațe și o femeie care măsura apa.

Degetul mare îi trecu peste încheieturile celeilalte mâini.

Dincolo de pod, fereastra brutăriei strălucea. Malul de sub ea se întunecase deja. Încă vedea șnurul termometrului atârnând de balustrada pontonului de pe partea aceasta, așteptând dimineața.

Ușa căsuței se deschise. Zora ieși cu o cutie de carton strânsă la piept și încercă să încuie fără s-o lase jos. Varren se ridică.

— O iau eu.

— E goală.

El avea deja mâinile întinse. Ea îi puse cutia în brațe, răsuci cheia și își agăță mâneca de clanță când își retrase mâna. Se desprinse singură.

— E și ăsta un mod de a te asigura că n-o fură nimeni, spuse el.

— Ușa?

— Tu.

Ea cercetă clanța.

— Aș fi un echipament foarte prost. Greu de calibrat.

Apoi râsul acela mic pe nas, la o clipă după glumă. Își puse cheile deoparte și luă cutia înapoi.

— Domnul Halloran mi-a împrumutat-o pentru rapoartele vechi. O vrea înapoi. Se pare că brutăriile supraviețuiesc datorită cutiilor goale.

— Le-ai trimis?

— Azi-dimineață. Ca în fiecare dimineață.

Știa că le trimisese. Rămăsese lângă balustradă până intrase înăuntru. Fusese o scuză ca să întrebe ceva, iar ea răspunsese fără să-l ajute să găsească o întrebare mai bună.

Traversară podul împreună. Varren își ducea scaunul; ea, cutia goală. Râul de dedesubt scotea un sunet greșit pentru anotimp, apă curgând liber acolo unde gerul închisese fiecare baltă de pe stradă.

La brutărie, un bărbat lat în umeri, cu șorț, încerca să tragă un cărucior încărcat prin intrarea laterală. Căruciorul ducea lemne despicate. O roată căzuse în șanțul tocit de sub ușă, iar cealaltă era lipită de toc. Putea să-l tragă înapoi sau înainte, dar niciuna dintre mișcări nu schimba locul roților.

— Domnule Halloran, spuse Zora, v-am adus capitalul înapoi.

El se întoarse, văzu cutia și râse cu capul dat pe spate.

— Pune-o înăuntru înainte să cumpere cineva afacerea.

Ea intră pe ușa din față. Clopoțelul sună mat. Varren rezemă scaunul de perete și apucă marginea din față a căruciorului.

Știa unde era blocat. Dacă-l ridicau, roata avea să iasă. Își îndoi genunchii și începu să preia greutatea, atent la cât îi mai putea da corpul acum.

— Stai, spuse Halloran.

Varren se opri cu mâinile sub margine.

Brutarul scoase un lemn desprins din stivă și îl puse sub roata prinsă, cu capătul tăiat înclinat în afara șanțului. Apoi împinse mânerele spre Varren.

— Puțin înapoi.

Roata urcă pe lemn. Varren se dădu într-o parte ca să-i facă loc, iar Halloran răsuci căruciorul prin ușă. Încărcătura îl urmă fără ca vreunul dintre ei să trebuiască s-o ridice.

— Mulțumesc, spuse Varren.

Halloran lăsă mânerele pe podea.

— Că te-am lăsat să-mi muți lemnele?

— Pentru avertisment.

— Mi-am zdrobit destule degete în ușa asta. N-are rost să încep și cu ale tale.

Ridică lemnul desprins și îl puse la loc în stivă. Varren se repezise să ajute înainte să i se ceară și aproape își pusese mâinile exact acolo unde căruciorul i le-ar fi strivit. Cunoașterea îi oferise o treabă. Nu-i spusese cum s-o facă.

Zora reveni prin pasajul lateral. Pusese cutia deoparte și își desfăcuse haina. În spatele ei era o perdea, iar dincolo de ea venea mirosul cald al cuptoarelor.

— El e Varren. Crede termometrul meu.

— Termometrul n-are nevoie să fie crezut, spuse Varren.

— Nici râul, spuse ea. Și totuși amândoi ne descurcăm destul de prost fără asta.

Halloran își scutură făina de pe încheietură și îi întinse mâna.

— Halloran. Coc pâine. Crește. Încă n-au trimis pe nimeni să-mi spună că nu.

— Dă-le timp, spuse Zora.

Brutarul râse din nou. Varren îi strânse mâna, apoi îl cercetă fără să vrea. Încăpere caldă, mâini care munceau, o femeie ale cărei glume îi plăceau, lemne suficiente pentru cuptoare. Nimic nu se prezenta ca ceva ce trebuia oferit.

Varren îi dădu drumul la mână.

— Ți-am citit numele în carnețelul ei.

— A scris și despre chiflă?

— A scris ce ai văzut.

— Același lucru ca ea. Abur pe apă înainte să răsară soarele. Nu-mi trebuia certificat ca să-l văd.

Se întoarse dincolo de perdea cu primul braț de lemne. Zora se dădu din calea lui, obișnuită cu pasajul. Varren rămase lângă cărucior. Ar fi fost ușor să ducă restul după el, să transforme o mână oferită într-un loc în spatele cuptoarelor, ceva de făcut mâine și poimâine.

Nu i se ceruse.

Își luă scaunul în schimb.

— Pleci undeva? întrebă Zora.

— N-am hotărât.

— A venit un autobuz. O să plece altul.

Crezuse că scaunul îi spunea tot. Poate chiar îi spunea. Sau poate ea doar îi lăsa în jurul răspunsului același spațiu pe care îl lăsase dimineață.

— Unde stai? îl întrebă pe Halloran când brutarul reveni.

— Aici. Deasupra cuptoarelor. Ai fierbe.

— Voiam să spun unde aș putea sta eu.

— A. Asta e mai ieftin decât o brutărie nouă.

Își șterse mâinile de șorț.

— La cizmăria de mai sus. E o cameră deasupra. Întreabă-l pe el, nu pe nevastă-sa. Ea îți spune tot ce e în neregulă cu camera înainte să-ți spună prețul.

— Iar el nu?

— El îți spune după. Cumperi aceeași cameră oricum.

Zora zâmbi. Varren se surprinse așteptând râsul, apoi se prinse că aștepta și își mută scaunul în mână.

Halloran observă mișcarea.

— Un pat. Va trebui să hotărăști dacă dormi tu în el sau mobila.

— Se pliază.

— Și cei mai mulți clienți ai mei se pliază pe la ora asta. Nu-i face mai mici.

Duse încă un braț de lemne dincolo de perdea, iar Varren îl auzea mișcându-se acolo, punându-și propria încăpere în ordine fără să aibă nevoie să-l urmeze cineva.

Zora își încheie haina.

— La șapte, dacă te întorci. Nu trebuie să vii mai devreme.

— Tu vii.

— Eu sunt plătită pentru asta. Prost, dar e o diferență.

Așteptă o clipă, nu după o promisiune; deja își trăgea mănușile. El voia să-i spună că avea să fie acolo. Voia s-o facă să sune stabil, ca pe ceva după care ea să poată întinde mâna dimineața și să găsească exact unde îl pusese.

— Țin minte, spuse.

Ea dădu din cap și ieși pe ușa din față, iar clopoțelul sună în urma ei. Halloran îi ură noapte bună de dincolo de perdea.

Varren rămase până când ea ajunse pe pod. Vocile erau încă acolo, mai departe decât fuseseră înainte ca ea să iasă din căsuță. Nu-și putea da seama când se retrăseseră.

Autobuzul avea să plece fie că urca în el, fie că nu. Cizmarul putea să fi dat deja camera. Erau incertitudini obișnuite și putea rezolva una dintre ele mergând mai sus pe stradă.

La ușă se uită înapoi. Halloran terminase de strâns lemnele și mătura făina de pe podea. Ridică o mână fără să se oprească. Căruciorul stătea gol lângă el, nemaifiind o invitație la nimic.

Varren ridică și el mâna.

Apoi își duse scaunul la cizmărie și întrebă cât costa camera.

Prețul era mai mare decât biletul de autobuz. Îl plăti din banii lui. Sus era un pat, un lighean și o fereastră care dădea în partea opusă râului. Lăsă scaunul pliat lângă pat; dimineață avea să-i trebuiască afară.

Înainte să se închidă magazinele, coborî din nou spre autogară. La magazinul de momeli ceru un termometru cu șnur, unul care putea fi lăsat în apă. Vânzătorul scoase un tub de carton și îi spuse prețul. Varren îl plăti și pe acela.

Nu era încă nimeni acolo care să-i mulțumească pentru el.

Înapoi în casa lui Soles, în sâmbăta în care râul se încălzise pentru prima dată, dormiră până la două după-amiaza, fiecare acolo unde căzuse.

Soles se trezi pe canapea, cu spatele Minei lipit de gambele lui și fără să-și amintească să se fi întins. Maxim era în fotoliu, cu picioarele pe un scaun din bucătărie și o pernă peste față. Tesa alesese podeaua din fața sobei, întinsă pe spate pe covor, cu mâinile împreunate pe burtă, fiindcă, spusese ea la nouă dimineața, era singura suprafață din casă care nu avea opinii. Krista luase patul. Nu protestase nimeni. Krista numărase toată noaptea.

Lucky era singurul care dormise cum trebuie și voia să știe toată lumea.

Soles se împinse în șezut cu ambele mâini. Când se așeză, mâna stângă i se închise iar. Nu-și amintea s-o fi închis. O deschise pe genunchi. Avea o bătătură sub al doilea deget și nimic în palmă.

Scaunul în lumină. Aproape se așezase.

Făcu cafea, lucru care dură mult și ocupă aproape toată bucătăria.

Până fu gata, ceilalți se ridicaseră, cu resentimentul lent al unor oameni care fuseseră treji toată noaptea. Tesa se așeză pe scaunul de bucătărie pe care îl folosise Maxim, ceea ce lăsă piciorul lui Maxim fără loc și duse la o scurtă negociere.

— Putem închide o gaură în realitate, spuse Maxim, coborându-și piciorul pe Lucky, dar un scaun pare să ne depășească.

— Aveai două, spuse Tesa.

— Unul era pentru piciorul meu. Nu-i antrenat să stea singur.

— Atunci poate face cafeaua, spuse Krista din prag. Am numărat destul pentru o singură noapte.

Maxim se uită în jos la Lucky.

— Măcar el mă place.

— Își linge singur fundul, spuse Soles. Nu te umfla în pene.

Ea intră cu părul încă turtit pe o parte și luă ceașca pe care i-o întinse Soles, iar ochii îi coborâră spre mâna lui stângă de pe masă. El o deschise. Ea dădu din cap și bău cafea.

Acum douăsprezece ore număra un fir pentru mine. Acum îmi numără degetele.

Nu-l deranja. Descoperi, puțin surprins, că l-ar fi deranjat dacă s-ar fi oprit.

Tarn veni când lumina începea să se ducă.

Nu intră. Rămase pe treaptă în haina lui lungă, cu pălăria în mână, iar Soles, care deschisese ușa cu Lucky sprijinit de piciorul lui, văzu imediat că nici omul acesta nu dormise și că își petrecuse ziua fiind politicos cu oameni mai sus în ierarhie. Se vedea în umeri. Un om care a fost de acord cu lucruri toată ziua își ține umerii de parcă ar aparține altcuiva.

— Nu vă rețin, spuse Tarn. M-am gândit că ar trebui să auziți de la mine, înainte să auziți altă versiune.

— Să auzim ce?

— Nordul. Râul.

În spatele lui Soles, bucătăria se făcu liniște.

— E un orășel într-o vale. Un râu trece prin mijlocul lui. Din câte își amintește cineva, nu a rămas niciodată dezghețat după primul ger. Noaptea trecută a încetat să mai înghețe. Temperatura a crescut cu patru grade între miezul nopții și dimineață și n-a mai coborât.

— Noaptea trecută, spuse Soles.

Făcu socoteala fiindcă trebuia s-o facă cineva și nu era mult de calculat. Noaptea trecută fuseseră în spălătorie cu firul. Se uită la Tarn, Tarn se uită la el și niciunul nu spuse lucrul acela.

— Cine a observat? întrebă Krista, apropiindu-se în spatele umărului lui Soles.

— O tehniciană de la stația hidrometrică. A raportat la șapte azi-dimineață. Până la prânz, consiliul trimisese un om cu un termometru nou. A hotărât că al ei era stricat și le-a luat pe amândouă.

— Și era stricat?

— Nu.

O spuse fără inflexiune, cum spune un om un lucru pe care i s-a interzis să-l spună toată ziua și tocmai a hotărât să-l spună oricum.

— Pleacă o echipă spre nord la sfârșitul săptămânii, spuse. Nu a mea. Cealaltă ramură.

Lăsă asta între ei exact cât trebuia. Toți își aminteau omul care ieșise prin peretele bucătăriei. Își aminteau ce numea ramura lui un loc curățat.

— Nu vă cer nimic, spuse Tarn. Vreau să fie clar. Vă spun fiindcă noaptea trecută ați intrat într-o clădire în care eu nu puteam intra și ați ieșit. La fel și omul de la poartă. Asta vă cumpără un telefon. Ăsta e telefonul.

Își puse pălăria, dădu din cap spre Krista, apoi spre Soles, coborî privirea spre Lucky și păru, pentru o clipă, să ia în calcul să dea din cap și spre el, apoi coborî cărarea spre mașină.

Soles închise ușa, se întoarse în bucătărie și se așeză.

O vreme nu spuse nimeni nimic. Soba ticăia. Tesa își rotea cana pe masă cu mâna, câte un sfert de tură, ca o femeie care strânge o piuliță în care nu are încredere.

Maxim fu cel care o spuse.

— Ai strâns la un capăt și a slăbit la celălalt.

O spuse cum spunea tot ce ținea de sarcini și macarale, fără dramatism, ca pe ceva ce ar ști oricine a legat vreodată o încărcătură pe camion. Apoi auzi ce spusese, se uită la Soles și, pentru o dată, nu adăugă nicio glumă.

— Nu știm asta, spuse Krista.

— Nu.

— Sunt trei sute de kilometri.

— Știu.

— Poate fi orice. Ceva subteran. Un izvor. Ceva ce n-a măsurat nimeni până acum fiindcă nimeni n-a avut vreodată motiv.

— Știu, spuse Maxim. Spun doar cum ar arăta pe un camion.

Krista avea carnețelul deschis pe masă, deși nu scrisese nimic în el. Se uită totuși la pagina albă, cum se uita la o fotografie înainte să hotărască unde s-o taie. Apoi trase o linie scurtă, puse un punct la un capăt și îl lăsă pe celălalt gol.

Soles stătea cu mâinile pe masă și se uita la cea stângă, care era deschisă, și o ținea deschisă intenționat. Sub masă, Mina se lipi de fluierul piciorului lui și rămase acolo.

Se gândi la spălătorie. Lumina udă. Lama intrând ca un cuțit într-o funie udă, apoi în nimic. Se gândise la asta ca la ceva ce se întâmplase în camera aceea, în curtea aceea, cu gardianul acela, și se terminase. Nu se gândise că putea fi un capăt al vreunui lucru.

Dacă tai o funie care ține ceva, nu încetează să țină. Doar îi dă drumul în altă parte.

— Și atunci ce facem? spuse Tesa. Mergem în nord?

— Cu ce? spuse Maxim. Uită-te la noi. Ar trebui să angajăm pe cineva să ne care.

— Cealaltă ramură pleacă la sfârșitul săptămânii, spuse Krista. Dacă mergem, suntem acolo cu ei. Dacă nu, sunt acolo fără nimeni.

— Și noi n-am văzut niciodată locul, spuse Soles. Nu cunoaștem pe nimeni acolo. Nu știm ce e acolo. Am intra într-un oraș pe care nu l-am văzut niciodată, printre oameni pe care nu i-am întâlnit, și am începe să le spunem că râul lor e din vina noastră.

Auzi cum sunase și nu asta voise să spună, dar era și adevărat.

Nimeni nu-i răspunse imediat. Maxim își frecă degetul mare de o zgârietură din masă, cum făcea când o livrare mersese prost și hotăra a cui vină avea să fie. Krista închise carnețelul peste singura ei linie.

Tesa îl privi de peste masă cu acea privire lungă și cântăritoare pe care o dădea unui luptător între runde.

— Nu de asta nu vrei să mergi.

— Nu.

— Atunci spune de ce.

— Pentru că aici am promis cuiva ceva mai întâi.

Nu trebuia să spună cui. Krista spusese chiar în bucătăria asta, la masa asta, în timp ce afară ningea. E singur cu asta. Stă undeva cu mâinile calde și nimeni n-o să-i spună că nu e nebun. Iar el spusese îl găsim, apoi lăsase să treacă săptămânile, fiindcă omul în haina gri îl urmărea și fiindcă mereu era altceva mai aproape și mai zgomotos.

— Când omul în haina gri încetează să te urmărească, spuse Maxim. Asta am zis.

— N-o să înceteze, spuse Krista.

— Nu, spuse Soles. Cred că tocmai ăsta era rostul lui.

Tesa se opri din rotit cana.

— Atunci ne urmărește și pe noi.

— Ne urmărește de săptămâni, spuse Maxim. Acum îi fac cu mâna. Nu-mi răspunde niciodată. Foarte proaste maniere pentru un om cu atâta timp liber.

Soba ticăia. Lucky se foi sub piciorul lui Maxim și scoase oftatul lung al unui câine folosit drept mobilă și hotărât să țină minte.

— Atunci îl găsim pe gardian, spuse Tesa. Și ne gândim la nord în timp ce facem asta. Nu putem repara un loc la trei sute de kilometri depărtare vorbind în jurul mesei. Măcar putem găsi un om în orașul ăsta.

— Mâine, spuse Soles.

— Mâine, fu de acord Krista.

Era un cuvânt mic de pus împotriva a trei sute de kilometri, dar era singura mărime de cuvânt pe care o putea ridica vreunul dintre ei în seara aceea și se ținură cu toții de el.

Maxim începu să spună ceva despre obiceiul zilei de mâine de a se transforma în săptămâna viitoare în casa asta. Nu termină, fiindcă Lucky se ridică de sub piciorul lui și se duse pe hol, unde rămase cu urechile ridicate și coada jos, fără să latre.

Apoi bătu cineva la ușă.

Nu era bătaia lui Tarn. Tarn bătea ca un om pe care îl învățase cineva cum se face. Asta era mai încet, de trei ori, cu o pauză lungă după, bătaia cuiva care stătuse o vreme pe treaptă hotărând dacă să bată sau nu.

Soles se ridică, merse pe hol cu Lucky lipit de picior și deschise ușa doar cât să țină câinele înăuntru. Frigul intră pe lângă margine și, odată cu el, mirosul de fum de cărbune de pe stradă și încă ceva, slab, ca o sobă lăsată aprinsă într-o cameră goală.

Bărbatul de pe treaptă purta o geacă prea subțire pentru vremea aceea și nu avea căciulă. Soles îl recunoscu înainte să-și amintească de unde. După felul în care stătea, pe jumătate întors spre stradă, ca și cum își petrecuse mult timp stând de pază și nu se mai putea opri. Apoi își aminti. Curtea închisorii, pietrele, aburul. Un gardian făcând un pas de lângă mormanul cald și apoi întorcându-se.

— Ai spus că mă găsești, spuse gardianul.

Nu suna furios. Suna obosit și puțin stânjenit, ca un om care aduce înapoi ceva împrumutat de prea mult timp.

Soles exersase mai multe lucruri pe care să i le spună omului acestuia, în săptămânile în care nu-l găsise. Niciunul nu începea pe propria lui treaptă. În cele mai multe, el era cel care bătea la ușă.

— Am spus când omul în haina gri încetează să te urmărească.

— N-a încetat.

Gardianul privi peste umăr. Mai jos pe stradă, dincolo de felinarul de la colț, o mașină gri stătea la bordură cu motorul pornit și luminile stinse. Soles vedea gazele de eșapament ridicându-se în frig, încet și albe. Nu cobora nimeni. Nici nu era nevoie.

— Așa că m-am săturat să aștept, spuse gardianul. Îmi pare rău. N-am știut unde altundeva să mă duc. Anchetatorul mi-a spus pe ce stradă să nu vin. A fost foarte clar. Mi-a spus de două ori.

În spatele lui Soles, Maxim râse o dată pe nas și transformă sunetul într-o tuse. Tesa venise și ea pe hol. Stătea în spatele lui Maxim cu brațele încrucișate, nici în cale, nici în afara ei.

Gardianul își scoase mâinile din buzunare, ca și cum abia atunci își amintise că stătea la ușa cuiva și ar fi trebuit să arate respectabil. Nu purta mănuși. Pe frigul acela, mâinile ar fi trebuit să-i fie roșii. Nu erau.

— Am semnat ceva, spuse. Despre noaptea aceea. Vreau să-mi retrag semnătura.

Soles îl lăsă înăuntru, fiindcă mașina gri încă mergea la ralanti lângă bordură și fiindcă un om care a stat pe treapta ta hotărând dacă să bată a plătit deja cea mai mare parte din cât costă să intre.

Gardianul se opri pe hol ca să-și scoată ghetele. Nu-i ceruse nimeni. O făcu așa cum trebuie s-o fi făcut la casa mamei sale când era copil, cu un călcâi împins în vârful celeilalte ghete, apoi rămase în șosete pe scândurile reci, uitându-se la hainele din cuiere de parcă intrase în clădirea greșită. Lucky îi mirosi cracii pantalonilor de sus până jos, hotărî și se întoarse înaintea lui în bucătărie ca să anunțe verdictul.

— Stai jos, spuse Tesa și împinse un scaun cu piciorul.

El se așeză. Cheile îi loviră scaunul; Soles observă inelul atârnat de centură. Krista îi puse o cană în față fără să-l întrebe ce era în ea. El o cuprinse cu ambele mâini, iar Soles îl privi făcând asta și îl privi dându-și seama, la jumătatea gestului, că mâinile lui nu aveau nevoie să se încălzească, apoi lăsându-le acolo oricum, fiindcă asta făceau oamenii cu cănile.

— De atunci, spuse gardianul. Mi-au dat două săptămâni de concediu. Apoi l-au prelungit. Acum am o scrisoare în care scrie că sunt păstrat cu salariul întreg până se clarifică situația. N-am fost în viața mea păstrat cu salariul întreg până se clarifică ceva. Sora mea crede că am fost promovat.

— Ai fost? întrebă Maxim.

— Cred că am fost pus undeva. Nu cred că în sus.

Bău. Era cafea și era prea fierbinte, iar el nu păru să observe nici asta.

— Nu dorm după miezul nopții, spuse. Nu de atunci. Mă trezesc la numărătoare. În fiecare noapte, cu cinci minute înainte, de parcă aș intra în tură. Stau întins și număr ușile din apartament. Sunt patru. Nu durează deloc. Apoi stau întins tot restul nopții fiindcă nu știu ce ar trebui să faci cu timpul rămas.

Nu spuse nimeni nimic. Tesa încetase să-și mai rotească cana.

— Și mâinile mele, spuse el și le puse plate pe masă, cu palmele în sus, de parcă le arăta unui doctor. Doctorul meu spune că e circulația. Spune că am o circulație foarte bună. Spune că n-a văzut circulație mai bună la un om de vârsta mea și că ar trebui să mă apuc de alergat. Genunchiul nu m-a mai durut nici măcar o dată de atunci. Nouăsprezece ani pe scările alea și nimic. Nu i-am spus asta. M-am gândit că o să-mi recomande dansul.

Maxim scoase un sunet mic. Gardianul se uită la el, ceva i se mișcă în colțul gurii și, pentru o clipă, arătă ca un om care fusese amuzant cândva, demult.

— Omul în haina gri sună joia, spuse. Să vadă cum mă simt. E foarte politicos. Mă întreabă dacă am citit ziarele, eu spun că nu, iar el spune că foarte bine, nu fac decât să-i tulbure pe oameni. Apoi vinerea apare mașina și parchează la capătul străzii mele pentru toată după-amiaza. Sâmbăta parchează la capătul străzii surorii mele.

— Azi e sâmbătă, spuse Krista. Ar trebui să fie la sora ta.

— Știu. În schimb m-a urmărit aici. M-am gândit că, dacă tot trebuie să stea în fața casei cuiva, măcar să fie casa cuiva care știe ce s-a întâmplat.

Roti cana puțin pe masă și se uită în ea.

— Am semnat un raport, spuse. Despre noaptea aceea. Era un raport bun. Explica totul. Fusese gaz, o explozie și o revoltă, iar eu fusesem foarte curajos și foarte confuz. Acum e în ziar, cuvânt cu cuvânt, partea despre gaz. L-am citit. El mi-a spus să n-o fac, iar eu l-am citit.

Ridică privirea.

— În raportul acela e un om care nu există. Eu. Nu eram confuz. Știam exact ce făceam când i-am dat omului aceluia scaunul. M-a scos de sub un tavan și eu i-am dat scaunul, iar în raport scrie că scaunul a fost distrus în incendiu. Mi-am pus numele sub o minciună despre singurul om care m-a ajutat în noaptea aceea. Vreau să mă întorc și să-mi scot numele de acolo.

Soles știa, înainte să termine de gândit, ce avea să spună. Îl auzi ajungându-i în gură complet format și rezonabil, cu toate motivele atașate.

— Așteaptă, spuse. Nu încă.

Gardianul se uită la el.

— Dacă te duci la ei acum, spuse Soles, ești un singur om cu salariu întreg până se clarifică situația, cu circulație foarte bună, împotriva unui raport pe care l-ai semnat. O să spună că e șocul. O să spună că ai nevoie de mai multă odihnă. O să-ți mai dea două săptămâni și o să parcheze mașina ceva mai aproape. Mai lasă puțin timp. Lasă-ne să aflăm mai întâi cu ce avem de-a face, ca să nu stai acolo singur.

Era un argument bun. Avea tot ce-i trebuia. Fiecare propoziție ducea firesc la următoarea.

Îl privi pe gardian auzindu-l.

Îl privi cum îi intră în chip și închide ceva acolo, foarte încet, cum se închide o ușă într-o casă unde doarme cineva. Gardianul nu se împotrivi. Dădu din cap. Își roti cana cu un sfert de tură pe masă, apoi încă un sfert, iar umerii îi coborâră cât lățimea unui deget, iar Soles, care își petrecuse aproape toată viața citind ceea ce oamenii nu spuneau, îl citi pe acesta fără să vrea.

A mai auzit asta. Cuvânt cu cuvânt. De la un om în haină gri, de partea cealaltă a unui birou.

Odihnește-te. Nu vorbi. Ai putea spune ceva ce o să regreți. E mai simplu pentru toată lumea. Inclusiv pentru tine.

De cealaltă parte a mesei, Krista se uita la el. Nu spuse nimic. Nici nu era nevoie. Era privirea pe care o dădea unei etichete dintr-o vitrină când data de pe ea era greșită: nu furioasă, doar răbdătoare, așteptând ca omul care o scrisese să vină și să se uite.

O văzu.

— Nu, spuse. Uită ce-am zis. Asta ți-a spus el.

Gardianul rămase nemișcat.

— Ți-a spus să te odihnești și să aștepți și să nu vorbești, spuse Soles, fiindcă era mai simplu. Iar eu tocmai ți-am spus să te odihnești și să aștepți și să nu vorbești, fiindcă era mai sigur. Și stai în bucătăria mea cu mâinile pe masă și dai din cap la mine exact cum ai dat din cap la el.

Inspiră. Cuvintele lui erau încă acolo, în umerii coborâți ai gardianului, și el însuși le pusese acolo.

— Nu ai nevoie de permisiunea noastră ca să spui adevărul despre propria ta noapte. Ai venit aici după ajutor, nu după încă un om care să-ți spună când ai voie să vorbești. Așa că spune-l. Tot. Scaunul, pietrele, mâinile calde, omul care a ieșit prin perete.

— Și tu? spuse gardianul. Încet. Ca și cum știa deja că cerea ceva mare.

— O spun și pe a mea. Ce am văzut la închisoare. Numele meu lângă al tău.

Tesa expiră pe nas. Poate fusese un râs. Poate nu.

— Ei bine, spuse. Ce ușurare. Eram pe punctul să trebuiască să te lovesc.

— Ar fi trebuit să te ridici.

— Aș fi găsit eu o cale.

Maxim avea deja telefonul scos. Nu se uita la nimeni. Derula cu degetul mare, încruntat, cum se încrunta la programele de livrare.

— Dacă tot o să spună, spuse Maxim, ar trebui s-o spună cuiva oficial care are deja probleme cu noi. Economisește timp. Cuiva care va trebui s-o scrie indiferent dacă-i place sau nu.

— Anchetatorul, spuse Krista.

— Mi-a spus pe ce stradă să nu vin, spuse gardianul.

— Atunci o să știe exact unde să te găsească.

Maxim găsise deja numărul. Întinse telefonul peste masă, iar Soles îl luă. Sună suficient de mult cât să se întrebe dacă anchetatorul avea să răspundă. Și-l imagină privind numele lui Maxim pe ecran și hotărând dacă își putea permite să nu răspundă, apoi hotărând că nu.

— Da, spuse anchetatorul.

— Sunt Soles. E cineva în bucătăria mea care vrea să-și schimbe declarația despre închisoare.

Se lăsă o tăcere suficient de lungă cât să încapă în ea o conversație scurtă și nefericită.

— I-am spus pe ce stradă.

— A ținut minte. A venit oricum.

— E mașina acolo?

— Da.

Altă tăcere.

— Douăzeci de minute, spuse anchetatorul. Nu-l lăsa să plece. Nu deschide ușa nimănui altcuiva. Și, Soles. Când ajung, o scrii și pe a ta. Nu în locul lui. Și pe a ta.

— Asta era ideea.

— Mă temeam că asta era.

Închise.

Soles puse telefonul pe masă. Gardianul se uita la el, iar mâinile îi erau încă plate pe lemn, acum cu palmele în jos, de parcă ținea masa pe loc.

— Mulțumesc, spuse gardianul.

— Nu. Aproape ți-am făcut același lucru pe care ți l-a făcut el.

— Aproape, spuse gardianul. El n-a fost aproape. A făcut-o.

Își luă din nou cafeaua și de data asta observă că era fierbinte, făcu o grimasă și o puse jos, iar pentru prima dată de când intrase arăta ca un om într-o bucătărie și nu ca un om la post.

Afară, la capătul străzii, motorul mașinii gri se opri.

Soles îl auzi fiindcă bucătăria se făcuse suficient de liniștită. Un huruit lung și constant pe care încetase să-l mai observe, apoi nimic. Nicio ușă. Niciun pas. Doar mașina la bordură, în amurg, cu luminile stinse și motorul oprit, ca un om care a așteptat în picioare și, în sfârșit, s-a așezat comod.

Anchetatorul veni după douăzeci și două de minute, în pardesiul lui bun, cu zăpadă pe umeri și fără pâine.

Parcase în spatele mașinii gri. Soles o văzu de la fereastra din față în timp ce mergea să deschidă ușa, sedanul anchetatorului tras aproape de bara din spate a celeilalte mașini, mai aproape decât ar parca cineva pe o stradă cu atâta loc, cum stă un om prea aproape de altul la coadă doar ca să știe că e acolo. Apoi anchetatorul era pe treaptă, scuturându-și zăpada de pe pantofi și privind pe lângă Soles, de-a lungul holului, spre bucătăria unde gardianul stătea cu mâinile pe masă.

— E încă aici, spuse anchetatorul.

— Ai spus să nu-l las să plece.

— Am spus multe. Nu credeam că o să mă asculte cineva.

Intră. Nu-și scoase haina. Merse pe hol și se opri în ușa bucătăriei, se uită la gardian, iar gardianul se ridică din nouăsprezece ani de obișnuință, apoi nu mai știu ce să facă stând în picioare și se așeză la loc.

— Stai jos, spuse anchetatorul, inutil. Toată lumea stă jos. Bine.

Luă scaunul pe care Maxim îl împinse spre el cu piciorul, puse un carnețel pe masă și un pix lângă el, drept la margine, apoi nu ridică niciunul. Se uită mult la gardian, cu privirea aceea plată și fără grabă pe care Soles o văzuse pentru prima dată lângă apa din grădina veche, în noaptea când anchetatorul pliase scaunul lui Varren.

— Ți-am spus pe ce stradă să nu vii.

— Da, domnule.

— De două ori.

— Da, domnule. Așa am găsit-o.

Tesa tuși în umăr. Anchetatorul nu se uită la ea. Un colț al gurii i se mișcă foarte puțin și fu adus la loc sub control.

— Bine, spuse. Povestește-mi.

Gardianul îi povesti.

O făcu în ordine, cum povestește un om care a avut toate nopțile acelea nedormite ca să pună lucrurile în ordine. Numărătoarea de la miezul nopții. Țipătul din aripa de est. Luminile. Aburul urcând pe casa scării, mirosind a piatră udă și a nimic altceva. Ușa celulei nouă bombându-se în afară ca lutul și omul în șosete uitându-se la propriile mâini. Tavanul. Brațul care îl scosese de sub el. Scaunul din magazie și cheia de la propria centură și vocea care i-o ceruse ca și cum ar fi fost cel mai rezonabil lucru din lume.

— I l-am dat, spuse. L-am trecut în fișa de bunuri, apoi i l-am dat, iar el a ieșit prin locul unde fusese peretele, cu scaunul sub braț. Iar omul în haina gri a tăiat rândul și a scris că fusese distrus în incendiu, apoi a făcut un raport în numele meu, cu gaz în el, iar eu l-am semnat.

— De ce l-ai semnat?

Gardianul se gândi cinstit la asta. Soles îl privi.

— Pentru că era mai simplu, spuse. A zis că era mai simplu pentru toată lumea. Inclusiv pentru mine.

Anchetatorul încă nu scrise nimic. Se uita la mâinile gardianului de pe masă.

— Și de atunci?

Gardianul îi povesti despre concediu, scrisoare și salariul întreg până la clarificarea situației. Îi povesti despre doctor și circulație. Și apoi, fiindcă hotărâse să spună tot, îi povesti despre miezul nopții.

— Mă trezesc la numărătoare. În fiecare noapte. Cu cinci minute înainte. Stau întins și număr ușile din apartament. Intrare, bucătărie, baie, dormitor. Nu durează mult. Nu știu ce să fac cu restul nopții după aceea.

Mâna dreaptă a anchetatorului era în buzunarul pardesiului. Soles o văzu închizându-se încet în jurul nimicului și rămânând închisă.

Mai văzuse asta o dată. În dimineața pietrelor, lângă o ambulanță, privind un gardian bătrân numărând ușile mașinilor. Și știa ce-i spusese anchetatorul o dată, pe o potecă din grădina veche, cu o pungă de pâine în mână, ca pe ceva despre somn prost și nimic mai mult. Trei uși. Aceeași oră în fiecare noapte.

Anchetatorul nu spuse nimic din toate astea. Își scoase mâna din buzunar și luă pixul.

— Intrare, bucătărie, baie, dormitor, spuse. Continuă.

Scrise cât timp gardianul vorbi, cu un scris mic, drept și rapid, iar când acesta termină îi citi înapoi, fără inflexiune, totul, aburul și ușa de lut și scaunul, și îl întrebă dacă asta spusese, iar gardianul spuse da, iar anchetatorul întoarse carnețelul și îi întinse pixul.

— Asta nu e o declarație, spuse. O declarație trece pe la un birou la care eu nu stau. Asta e o notă făcută de un polițist în cursul unei anchete, care consemnează că un martor a contrazis un raport pe care l-a semnat anterior. Intră în dosarul meu. Nu scoate nimic din al altcuiva. Nu schimbă gazul. Înțelegi?

— Da.

— Înseamnă că data viitoare când deschide cineva cazul ăsta, raportul cu numele tău nu e singurul lucru din el.

— Da.

Gardianul semnă. O făcu încet, cum semnează un om pentru ceva greu care a fost livrat la adresa greșită și pe care, până la urmă, a hotărât să-l păstreze.

Anchetatorul semnă dedesubt, cu același scris mic și drept. Lazar.

Soles îl cunoscuse mult timp după pardesiu și punga de hârtie cu pâine. Nu-i trecuse nici măcar o dată prin minte să întrebe.

Apoi Lazar se întoarse spre Soles.

— Și a ta.

Soles îi spuse ce văzuse la închisoare. Nu tot. Nu firul, lama sau lumina albă, fiindcă nimic din toate astea nu era al lui Lazar de dus și fiindcă Lazar nu întrebase. Îi spuse ce văzuse în curte: pietrele calde în dimineața de după evadare, iarba verde în ianuarie și aburul care apărea și dispărea fără nimic care să-l producă. Despre noaptea trecută fu atent. Maxim sunase și spusese că gardianul stătea rezemat de gratii, cu buzele cenușii și respirația încetinind. Soles îi văzuse scoțându-l viu. Simțise frigul întorcându-se pe coridor într-un singur minut după ce dispăruse lucrul acela din spălătorie.

— După ce dispăruse ce?

— Orice făcea să fie cald.

Lazar se uită la el o vreme. Apoi scrise exact asta. Orice făcea să fie cald. Îi citi înapoi. Soles semnă dedesubt, urât. Mâna lui, stabilă pe tot parcursul poveștii gardianului, alese tocmai clipa aceea ca să tremure.

— E mai rău decât voiam, spuse Lazar, uitându-se la semnătură. Ai un scris de om care cade pe scări.

— E pixul greșit.

— E greșit totul.

Închise carnețelul și îl puse înăuntrul pardesiului, nu într-un buzunar, înăuntru, la piept, apoi încheie haina peste el.

La ușă se opri și privi în josul străzii. Mașina gri era încă acolo, apropiată de sedanul lui, cu motorul tot oprit, iar felinarul de la colț se aprinsese și așternuse un cerc de lumină pe zăpadă care se oprea chiar înaintea ei.

— Rămâneți înăuntru, spuse. Toți. Îl conduc până la mașina mea.

— Pot să merg, spuse gardianul.

— Știu. De-asta merg cu tine.

Soles rămase în ușă cu Lucky lipit de picior și îi privi coborând cărarea, gardianul în geaca lui subțire și Lazar în pardesiul bun, nu chiar unul lângă altul.

Erau la jumătatea drumului spre sedan când se deschise ușa mașinii gri.

Omul care coborî era exact cum și-l amintea Soles din curtea închisorii. Haină gri, încheiată. O servietă sub braț, deși nu putea fi nimic într-o servietă de care un om să aibă nevoie la capătul unei străzi liniștite, la amurg. Păși atent peste zloata din rigolă ca să nu-și ude pantofii, se opri pe trotuar lângă propria mașină și așteptă să ajungă la el, plăcut, ca și cum ar fi stabilit întâlnirea.

Lazar se opri. Gardianul se opri cu o jumătate de pas în spatele lui.

Soles nu auzea ce spuneau. Putea vedea. Întotdeauna putuse vedea. Omul în gri vorbi primul, pe scurt, cu un mic gest politicos al mâinii libere spre gardian, cum arăți cuiva o haină uitată pe un scaun. Anchetatorul răspunse. Nu-și scoase mâinile din buzunare. Spuse ceva scurt, apoi ceva și mai scurt, iar omul în gri înclină capul, acceptând, și zâmbi, iar zâmbetul făcu ce făcuse și la închisoare. Ajunse până la gură și se opri acolo, ca un om care știe exact unde se termină proprietatea lui.

Nu e furios. Nici n-are nevoie. Nu încearcă să câștige în seara asta.

Asta era mai rău. Soles mai avusese de-a face cu oameni furioși. Oamenii furioși făceau greșeli în ziua respectivă. Acesta avea să se întoarcă joi, să sune și să întrebe cum se simțea toată lumea.

Lazar îl puse el însuși pe gardian pe scaunul pasagerului din sedan, cu o mână pe umărul lui, îi închise portiera și ocoli spre partea șoferului fără să se mai uite la omul în gri.

Omul în gri nu se urcă înapoi în mașină. În schimb se întoarse și privi în susul străzii spre casă. Spre ușa luminată și omul care stătea în ea cu o mână pe toc și un câine rezemat de picior.

Ridică mâna liberă. Nu un salut. Doar mâna, puțin ridicată, cu palma în afară, cum recunoști de la distanță, într-o parcare, pe cineva pe care știi sigur că îl vei revedea.

Apoi strigă în susul străzii, fără să ridice mult vocea. În frig, cuvintele ajunseră până pe treaptă.

— Bună seara, Soles. Mă bucur să văd că ești din nou pe picioare. Am auzit că noaptea trecută a fost foarte grea pentru toată lumea.

Se urcă în mașină, porni motorul și ieși din spatele sedanului lui Lazar cu mare grijă, semnalizând, deși nu avea pentru cine să semnalizeze, apoi plecă exact cu viteza legală.

Soles rămase pe treaptă până când luminile dispărură după colț.

Noaptea trecută fuseseră agenți în curte, medici și un cordon. Nu fusese nicio haină gri.

Cineva îi scrisese totul.