Chapter I · Oamenii lui

Varren se așeză în fâșia de lumină după numărătoarea de la șase, așa cum făcea în fiecare dimineață. Era singurul lucru din celulă pe care nu i-l dăduse nimeni. Se afla puțin mai la stânga decât în ziua dinainte. Își încrucișă picioarele și închise ochii. În spatele lui, vizeta se deschise și se închise. Nu se întoarse.

Grădina era mai mică decât fusese odinioară. Pământul cenușiu se termina acum mai repede, iar contururile palide ale plantelor stăteau mai aproape unele de altele, ca o mulțime după ce jumătate dintre oameni au plecat acasă. Două plante încă străluceau. Una era joasă, cu inima roșie.

Comandantul stătea lângă ea. Odinioară vorbea, nopți întregi. Acum avea câte un cuvânt și îl cheltuia cu grijă. Se uită la Varren, iar sfoara de la încheietura lui stângă se mișcă sub degetul mare.

Stai.

Varren se așeză.

Era liniște. Grădina nu fusese niciodată liniștită. Cineva din Grădină împinsese mereu înainte, un râs prea tare, o foame care nu era a lui. Al cincilea dispăruse. Cât fusese acolo, se hrănise din ceilalți și din ceea ce își amintea despre ei. Varren nu știa cât. Asta era problema cu lucrurile luate. Nu le puteai număra.

— Îți amintești dormitorul?

Frig.

— S-a stins soba. Erau unsprezece paturi.

Degetul mare se opri pe un nod.

Douăsprezece.

Era adevărat. Patul de lângă ușă fusese gol în noaptea aceea. Băiatul care dormea în el fusese dus sus cu febră, iar Varren rămăsese treaz numărând respirațiile celorlalți, unsprezece, iar și iar, fiindcă numărătoarea era greșită. Avea cinci ani. Nimeni nu-i spusese încă faptul că aveai voie să te oprești.

Intrase în Grădină ca să scape de număr. O plantă strălucea mai puternic decât celelalte, roșie în inimă, ca un cărbune peste care suflase cineva. La rădăcina ei zăcea o piatră plată, cu un nume săpat în ea. Încă nu știa literele. Învățase în schimb formele, una câte una, iar mai târziu acelea fuseseră primul cuvânt pe care îl citise singur. Nu-l rostise niciodată cu voce tare. Nu-l rosti nici acum.

Atinsese frunzele fiindcă îi era frig, iar ele erau calde. În noaptea aceea visase mai întâi sfârșitul: zăpadă, un deal, un om așezându-se cu spatele la un zid. Restul venise în iernile următoare, câte o noapte pe rând, iar el îl pusese singur în ordine.

— Au mai fost nopți după aceea. Pe unele încă le am. Pe celelalte nu le mai găsesc.

Acolo unde ar fi trebuit să fie nu rămăsese decât un loc neted, ca o piatră pe care râul o poartă de mult.

— Dar dealul l-am păstrat.

Spune.

Așa că îl povesti de la început, cum povestești ceva de care ți-e teamă că s-ar putea pierde. Pe podeaua celulei, lumina se mișca. El nu se mișcă odată cu ea.

— Vocile I —

Pietrele de pe deal fuseseră așezate fără mortar. Fiecare stătea pe cele de dedesubt de parcă ar fi crescut acolo, iar în trei zile de asediu comandantul nu găsise nicio crăpătură destul de largă cât să intre lama unui cuțit. Erau prea mari și prea netede pentru orice mâini cunoscute de el, mai vechi decât drumul și mai vechi decât numele pe care ciobanii le dădeau dealurilor.

Ciobanii nu-și urcau niciodată oile aici. Spuneau că locul bea. Toarnă o găleată de apă pe lespezi, spuneau, și dispare înainte să apuci să pui găleata jos. Comandantul o luase drept o poveste pentru copii. Apoi, în prima noapte, privise zăpada căzând peste ruine și așezându-se peste tot, mai puțin pe o singură lespede de lângă zidul de răsărit. Lespedea era crăpată pe mijloc, iar zăpada se topea de cum atingea piatra.

Acolo îi așezaseră pe muribunzi. Mai rămăsese unul singur. Lespedea era singurul loc cald de pe deal.

La nord, dealul se termina într-un abrupt. Jos, focurile se strânseseră într-un inel. Comandantul le număra în fiecare noapte, fără greș. Patruzeci și două. În prima noapte fuseseră treizeci, în a doua treizeci și opt. Acum inelul nu mai avea goluri. Printre focuri, oameni cu torțe mergeau încolo și încoace, încet. Nu aveau nevoie să se grăbească.

Îi mai rămăseseră treizeci și unu de oameni.

Îi număra și pe ei. Degetul mare îi trecea peste sfoara legată la încheietura stângă, nod cu nod. O făcea ori de câte ori număra ceva. Învățase asta de la un om la care nu voia să se gândească, iar nodurile nu fuseseră făcute niciodată pentru număratul celor vii, dar degetul lui mare nu mai știa diferența.

Cei mai mulți dormeau rezemați de ziduri, înveliți în tot ce le mai rămăsese. Nimeni nu mai stătea de pază. Când avea să vină dușmanul, avea să vină în zori, din toate părțile.

Băiatul zăcea pe lespedea crăpată, cu o curea strânsă deasupra genunchiului. O suliță îi străpunsese coapsa în prima zi, în timpul urcușului, iar cureaua fusese singurul lucru care îl împiedicase să se scurgă de sânge. Nu avea să-l mai țină mult. Comandantul văzuse destule picioare ca acela. Mirosul începuse din noaptea trecută.

Se lăsă pe vine lângă el. Băiatul deschise ochii.

— Mai vin?

— În zori.

Băiatul dădu din cap. Nu părea surprins. Avea poate șaptesprezece ani. Se alăturase coloanei cu două sate în urmă, cu sulița veche a tatălui său și cu niște cizme prea mari pentru el, iar comandantul îl lăsase să rămână fiindcă nu avusese inimă să-l trimită acasă pe un drum plin de dușmani. Acum se întreba dacă aceea fusese milă.

— E cald? întrebă comandantul.

— Piatra e. Restul din mine nu.

Comandantul îi trase mantaua mai sus și i-o îndesă sub umăr. Băiatul închise iar ochii. După o vreme, buzele începură să i se miște, iar comandantul își dădu seama că o striga pe mama lui. Încet, ca să nu-l audă ceilalți. Comandantul rămase până când băiatul adormi, apoi încă puțin.

Secundul său, Crux, îl găsi lângă zidul de răsărit. Era un bărbat lat în umeri, cu barba albită de brumă și un bandaj înfășurat peste coaste, sub haină. Fusese mâna dreaptă a comandantului timp de unsprezece ani. Avea o soție în dealurile de la nord și o fiică al cărei nume comandantul îl știa la fel de bine ca pe al lui, fiindcă în serile rele îl punea pe secund să vorbească despre ea în loc de război.

— Nu mai ținem încă o noapte, spuse secundul.

— Știu.

— Mai sunt douăsprezece săgeți. Pâine pentru nimeni. Dacă vin în zori, omorâm câțiva, apoi ne omoară ei. Dacă coborâm noi la ei, ne omoară mai repede.

Se uită o vreme la focuri.

— Aș prefera mai repede.

— Nu încă.

Crux îl cercetă din priviri. Nu întrebă ce aștepta comandantul. Asta era firea lui: nu punea niciodată o întrebare când credea că răspunsul ar face lucrurile mai rele. Se întoarse la zid și în câteva minute dormea, cu bărbia în piept.

Comandantul așteptă până când tot dealul se liniști. Apoi se așeză pe marginea lespezii calde, lângă băiat, și scoase lucrul pe care îl purta.

Era învelit într-o pânză veche și era mai greu decât părea. Două lame lungi și înguste, prinse la mijloc, pe o parte, printr-un nit rotund, astfel încât să se poată deschide și închide una peste alta. O lamă era întunecată și mată și înghițea lumina focului. Cealaltă era palidă, aproape albă, și oricât o ținea, nu se încălzea niciodată. Le purtase ani întregi. Nu le folosise niciodată ca să taie ceva.

Nu funcționau ca o unealtă. Funcționau ca o călăuză. Uneori, când le ținea, vedea lucruri care nu erau acolo. O umbră căzând în direcția greșită. O potecă prin pădure pe care numai el o vedea limpede. Un sunet ca un cuvânt, rostit de nimeni. Învățase să citească semnele acestea. Nu cu certitudine, dar destul de bine cât să rămână în viață.

Cu trei zile în urmă, când bătălia din vale se rupsese și oamenii lui se risipiseră în toate direcțiile, lamele îi arătaseră dealul. O linie de lumină palidă urca panta, prin zăpadă, până la ruine. O urmase fiindcă nu mai avea unde să meargă, iar patruzeci de oameni îl urmaseră. Acum stătea la capătul acelei linii cu treizeci și unu dintre ei și cu un inel de focuri dedesubt, fără să știe la ce folosea dealul.

Își așeză lamele peste genunchi și așteptă.

La început, nimic. Focurile de jos. Respirația oamenilor. Frigul, strecurându-i-se în mâini. Apoi, încet, așa cum ochii se obișnuiesc cu întunericul, începu să vadă firele.

Ieșeau din oameni. Câte unul din fiecare piept, subțire ca un fir de păr, palid pe fundalul nopții. Nu atârnau libere. Trăgeau ușor, toate în aceeași direcție, peste zăpadă și peste pietre, spre lespedea pe care stătea. Se adunau la crăpătură. Le numără fără să vrea, cu degetul mare pe noduri. Treizeci și unu.

Și încă unul, care nu venea din niciun om.

Venea de jos. Din crăpătură, de undeva din adâncul dealului, se ridica un fir gros cât o rădăcină, mai întunecat decât celelalte și cald. Firele subțiri coborau în el și se încolăceau în jurul lui, cum se încolăcesc rădăcinile plantelor mici în jurul rădăcinii unui copac.

Comandantul nu se mișcă. Mai văzuse lucruri stranii prin lame, dar niciodată asta. Niciodată ceva care ieșea chiar din oamenii lui.

Apoi firele se înclinară.

Nu toate și nu mult. Dar se înclinară spre lamele de pe genunchii lui, iar acolo unde se întâlneau deasupra crăpăturii, un punct ieșea în evidență. Un nod mic de lumină, acolo unde firele subțiri atingeau firul gros. Lama palidă îi era rece sub degete. Mai degrabă simți decât văzu: locul unde se întâlneau firele era locul care trebuia tăiat.

Acolo.

Se uită la băiat. La cureaua de pe piciorul lui. La oamenii adormiți lângă ziduri, la secundul cu bărbia în piept. La focurile de jos. Patruzeci și două.

Nu știa ce avea să facă tăietura. Își spuse că lamele nu-l mințiseră niciodată. Că îl aduseseră pe deal pentru asta. Că, dacă nu făcea nimic, băiatul avea să fie mort înainte de prânz, iar ceilalți până seara, și nu avea să mai rămână nimeni care să știe ce făcuse sau ce nu făcuse.

Deschise lamele. Nitului îi scăpă un scârțâit, un sunet mic și sec, primul în toți anii aceia. Îngenunche deasupra crăpăturii, așeză lamele de o parte și de alta a nodului de lumină și le închise.

Se așteptă la rezistență. Nu fu niciuna. Lamele se închiseră de parcă ar fi tăiat aerul.

Firul nu se rupse.

Se lărgi. Nodul de lumină se deschise ca o gură, iar firul gros de sub el se umflă și se ridică, și din crăpătură urcă aer cald. Nu cald ca un foc. O căldură moale, stătută. Purta un miros pe care la început nu-l putu numi, apoi îl recunoscu: un măr uitat într-un sertar. Dulce, vechi, puțin putred.

Zăpada de pe lespede se topi. Apoi cea din jurul ei. Cercul gol se întinse încet peste ruine până ajunse la ziduri, iar oamenii care dormeau acolo oftau și își desprindeau brațele strânse în jurul trupului. Firele subțiri se îngroșară. Nu mai erau fire de păr. Deveniră ață, apoi sfoară, și pulsau încet, toate împreună.

Băiatul deschise ochii.

Se ridică în capul oaselor. Se uită la picior, la curea, la comandantul îngenuncheat în fața lui cu lamele în mâini. Apoi se ridică, încet, cu o mână pe zid, și stătu în picioare. Își mută greutatea pe piciorul rănit. Nimic. Își rezemă umărul de pietre ca să se sprijine.

Umărul îi intră în zid.

Nu prin el. În el, cum intră o mână în apă. Piatra se închise în jurul lui fără sunet și fără crăpătură, iar băiatul rămase acolo, pe jumătate în zid, și se uită la comandant.

Și zâmbi.

Comandantul zâmbi și el. Pentru prima dată în trei zile, crezu că își salvase oamenii.

Jos, focurile continuau să ardă, toate patruzeci și două, de parcă nimic nu se schimbase pe deal.

Băiatul își trase umărul înapoi. Ieși curat din piatră, fără praf și fără nicio zgârietură, iar mantaua îi era încă uscată. Se uită la lespede, apoi la mână, și o așeză din nou pe zid. Mâna se afundă până la încheietură, ca într-o apă groasă.

— Nu mă mai doare, spuse el. Piciorul. Nu-l simt deloc.

Comandantul se uită la cureaua de deasupra genunchiului. Era la fel de strânsă ca la apus, iar pânza de sub ea era încă neagră de sânge. Și totuși băiatul stătea drept, cu toată greutatea pe piciorul acela, fără măcar să tresară.

Ceilalți se treziră unul câte unul, nu de la zgomot, ci de la căldură. Unul se sprijini de zid ca să-și tragă cizma, căzu pe jumătate în el și ieși râzând.

Crux fu ultimul care se ridică. Își pipăi coastele, acolo unde fusese lovit cu două zile în urmă, și îi aruncă comandantului o privire lungă.

— Ce-ai făcut?

— Ce trebuia făcut.

Nu era un răspuns și amândoi știau asta. Secundul nu mai întrebă. Se duse la crăpătură, se lăsă pe vine și ținu palma deasupra ei, ca să simtă căldura.

Comandantul nu mai trebuia să ghicească firele. Plecau din pieptul fiecărui om și coborau spre crăpătură, groase și calde acum, pulsând încet, toate împreună.

— Pe partea de nord e abruptul, spuse el. Nu-l păzesc.

— Nu-l păzesc fiindcă nimeni nu poate coborî pe acolo.

— Noi nu coborâm. Trecem prin el.

Secundul se uită la băiat, care avea acum tot antebrațul în zid, apoi la focuri.

— Căpitanii lor dorm în stâna de piatră de la poalele dealului, spuse încet. Au doi oameni la ușă.

— Căpitanii primii, spuse comandantul. Înainte să poată suna din cornuri.

Crux dădu din cap și plecă să-i trezească.

Porniră puțin înainte de miezul nopții. Comandantul îi numără în timp ce treceau unul câte unul pe lângă el, iar sfoara i se mișca printre degete cu fiecare om. Treizeci și unu. Băiatul era printre ei, cu cureaua încă strânsă pe picior, mergând mai repede decât oricare.

Comandantul nu atinse piatra. Se gândise la asta de câteva ori în ultima oră și, de fiecare dată, mâna i se oprise înainte să ajungă la zid. Își spuse că cineva trebuia să rămână sus și să supravegheze focurile. Era adevărat. Nu era tot adevărul.

De la marginea abruptului privi primul om pășind în stâncă, cu un pas scurt și atent. Ceilalți îl urmară fără să se uite înapoi. Firele se întinseră după ei, în jos prin piatră, subțiindu-se, dar rezistând, apoi cotiră pe la poalele dealului spre cel mai mare foc din inel. Ardea lângă o umbră joasă, pătrată. Stâna.

Departe de crăpătură, frigul reveni de două ori mai aspru. Își băgă mâinile sub brațe și așteptă. Apoi focul de lângă stână se mișcă, de parcă cineva ar fi trecut prin el. Se auzi un singur strigăt, retezat la jumătate, urmat de o tăcere atât de lungă încât comandantul crezu că totul se terminase, într-un fel sau altul.

Firele tresăriră în același timp, trase strâns din celălalt capăt. La crăpătură, nodul de lumină pe care îl tăiase se deschidea puțin mai mult cu fiecare smucitură. Comandantul își spuse că era de la frig. Își trecu degetul mare peste noduri și începu din nou să numere, de la început.

Apoi începură cornurile.

Sunară dinspre stână, apoi de pretutindeni, fără nicio ordine. Torțe alergau printre corturi. Cineva dădu foc unui car, probabil din greșeală. Oamenii din vale strigau nume, iar numele nu răspundeau.

Îi auzi înainte să-i vadă, pe poteca dinspre sud, pe unde n-ar fi trebuit să urce nimic: cizme spărgând crusta de zăpadă, doi oameni respirând de parcă alergaseră toată panta.

Se opriră la marginea cercului gol, unde zăpada topită înghețase din nou într-o bordură de gheață cenușie. Soldați din inel, fără coifuri, unul cu suliță, unul cu un topor scurt. Fugiseră dinspre cornuri, în sus, fiindcă sus era singurul loc fără foc. Se uitară la lespezile ude, la aerul cald de deasupra crăpăturii, la singurul om de pe piatra uscată și hotărâră ce era.

— E unul de-ai lor, spuse cel cu toporul.

Doi. Sulița prima. Toporul așteaptă să mă întorc.

Mâinile nu-i mai erau mâini. Îngenunche lângă crăpătură, cum făcuse secundul la miezul nopții, și le ținu deasupra aerului cald. Îl costă distanța. Sulița traversă cercul în timp ce sângele îi revenea în degete ca niște ace.

Zidul de răsărit era la o lungime de braț în spatele lui. Văzuse umărul băiatului intrând în el ca în apă. Călcâiul i se ridicase deja spre zid. Nu făcu pasul și nu știa de ce, doar că mâna îi rămăsese la un deget de acel zid cu o oră înainte.

Își înfășură mantaua în jurul antebrațului stâng și primi sulița în ea. Vârful trecu oricum prin pânză, o linie fierbinte de-a lungul osului. Sulițașul se aplecă după armă, iar comandantul păși în interiorul razei tijei, își găsi cuțitul abia la a doua încercare și tăie peste degetele strânse pe lemn. Sulița căzu.

Toporul nu așteptase. Veni dinspre zid, pe partea lui oarbă, iar latul îl puse în genunchi pe lespedea udă. Cuțitul alunecă spre crăpătură. Toporul se ridică din nou, iar omul care îl ținea nu voia să facă niciun pas mai aproape de piatră.

Îi e frică de zid.

Comandantul se ridică spre zid, nu spre topor, cu spatele la piatra caldă, și o simți cedând în spatele lui cum cedează apa groasă, simți cât de puțin ar fi trebuit, o singură aplecare, și lama ar fi coborât peste nimic, iar el se împinse în schimb din ea, cu toată greutatea și cu ambele mâini distruse, în pieptul omului cu toporul, și îl duse dincolo de marginea de gheață.

Căzură în zăpadă. Toporul dispăru sub ea. Comandantul rămase peste om, cu antebrațul pe gâtul lui, iar ochii celuilalt erau ațintiți asupra zidului din spate, albi de jur împrejur. Degetul mare al comandantului găsise sfoara de la încheietură. El nu-l pusese acolo.

— Pleacă, spuse.

Plecară pe unde veniseră. Comandantul se așeză în zăpadă, nu pe lespedea caldă, și își legă mâneca ruptă cu dinții. Nu se mai apropie de zid în noaptea aceea.

Inelul se destrămă înainte de zori, foc cu foc. La prima lumină, valea nu mai ținea decât corturi goale și urma lată a unei armate plecate spre sud fără bagaje.

Oamenii lui urcară pe potecă, nu prin abrupt, unii râzând, alții tăcuți. Aduceau un singur prizonier, un soldat tânăr cu mâinile legate și fața albă, unul dintre cei doi de la ușa stânei. Ușa, spuse secundul, rămăsese zăvorâtă pe dinăuntru toată noaptea.

Prizonierul se uită la mâinile lor, la hainele uscate, la zidurile din spatele lor, apoi la comandant.

— Ați ieșit din ruine, spuse. Nu era o întrebare.

Comandantul îi dădu drumul în ziua aceea, cu un cal și o bucată de pâine, știind exact ce avea să le povestească oamenilor lui.

Abia la lumina zilei văzu ce le adusese.

Unul dintre oameni, care nu dormise nici măcar o dată înainte de o bătălie, se așezase lângă zidul de răsărit și se lăsase pe spate în piatră până la urechi. Când comandantul îl strigă pe nume, deschise ochii fără grabă.

— E liniște acolo, spuse. Acolo nu mă gândesc la nimic.

Băiatul stătea lângă focul pe care cineva îl aprinsese din nou și își spunea povestea. Ieșise din zidul stânei chiar lângă patul unui căpitan, cu jumătate de trup încă în piatră, iar căpitanul se trezise și încercase să hotărască, în cămașa de noapte, dacă să întindă mâna după sabie sau după cizme. Căpitanul alesese cizmele. Băiatul râse până trebui să-și șteargă ochii, iar ceilalți râseră cu el. Cu o seară înainte, același băiat plânsese după mama lui până adormise. Acum mergea pe piciorul rupt de parcă ar fi fost întreg.

Secundul îi aduse comandantului o cană cu apă caldă. Se uită la mânecă, întărită de sânge, și nu întrebă nimic. Era singurul care nu râdea. Se așezară unul lângă altul pe lespezi.

— Cum o cheamă pe fiica ta? întrebă comandantul.

Îl întrebase asta în multe seri, ca să-l țină departe de război. Știa numele. Voia să-l audă.

Secundul deschise gura și o ținu așa o vreme, cu ochii pierduți undeva în zăpadă. Apoi o închise.

— O să-mi vină, spuse.

Nu părea speriat. Asta îl sperie pe comandant mai mult decât orice văzuse în noaptea aceea. Secundul sorbi din cană și se uită la zid cu o foame pe care comandantul nu o mai văzuse la el decât în fața unei mese pline.

Comandantul se duse la crăpătură. Firele nu coborau pur și simplu spre lespede. Erau legate acolo. Când un om se îndepărta, firul lui se întindea, iar el încetinea, întorcea capul și, după o vreme, revenea. Niciunul nu părea să observe.

Ciobanii spuneau că locul bea.

Crezuse că vorbeau despre apă. De-a lungul zidurilor, bruma devenise cenușie și moale, de parcă pietrele ar fi fost golite pe dinăuntru, iar crăpătura de sub lespede era mai lată decât fusese la miezul nopții.

Se uită la lame. Firele nu se mai înclinau spre ele ca în timpul nopții. Doar două încă se înclinau, și nu spre aceeași lamă: al băiatului spre una, firul omului din zid spre cealaltă. Pentru prima dată, semnele nu arătau într-o singură direcție.

Închise lamele și le înfășură în pânză. Își trecu o dată degetul mare peste nit, așa cum îl trecea peste nodurile sforii. Apoi se întoarse spre oamenii lui și îi numără.

Treizeci și unu. Erau toți acolo.

Nu era sigur că mai erau tot ei.

Nouă ierni mai târziu, comandantul urcă singur dealul.

Îi luă aproape toată ziua. Acum era bătrân în felul în care frigul știe să-ți spună asta, și se oprea des, cu o mână pe genunchi. Panta nu se schimbase. Doar picioarele lui. Lumina se făcea galbenă când ajunse la ruine.

Venise să-l închidă.

Pânza de pe spatele lui ținea acum o singură lamă. Scosese nitul în primăvara de după asediu, cu un cui și o piatră, iar cele două jumătăți se desprinseseră la fel de ușor de parcă așteptaseră asta. Pe cea palidă o lăsase cu două ierni în urmă, într-un loc cu mult mai vechi decât zidurile acestea, și plecase fără să marcheze drumul. Cea întunecată putea închide ceea ce deschisese. În fiecare iarnă urcase cu pâine și coborâse iar cu lama încă învelită. În iarna asta, urcușul luase tot ce mai aveau picioarele lui. Nu avea să mai existe altul.

Ruinele se schimbaseră. Zăpada acoperea poteca și zidurile și lespezile, peste tot în afară de zidul de răsărit, unde piatra era goală și întunecată, de parcă ar fi fost udă. Lespedea de sub el nu mai era caldă. Crăpătura îi străbătea acum toată lungimea și urca în zid cum urcă o rădăcină într-un copac. Turnă puțină apă din burduf pe piatră. Dispăru înainte să apuce să pună dopul la loc.

Mai rămăsese un singur fir. Ieșea din zidul de răsărit la înălțimea pieptului unui om așezat și cobora în crăpătură, gros cât o frânghie și mai întunecat decât fusese vreodată vreunul. Restul oamenilor lui coborâseră dealul de-a lungul anilor, până într-o primăvară când firele îi lăsaseră să plece și nu se mai întorseseră. Pe câmpie, oamenii spuneau acum că există bărbați care ies din ziduri. O spuneau cum o spusese prizonierul, de parcă n-ar fi fost o întrebare.

Crux nu plecase nicăieri.

Comandantul îngenunche lângă zid. Sub suprafața întunecată și umedă se vedea o formă, cum se vede o formă sub gheață: o frunte, linia unei bărbi, ochi închiși.

— Am adus pâine, spuse comandantul.

Ochii se deschiseră. Le luă mult timp să-l găsească.

— Ai întârziat, spuse secundul. Vocea îi venea prin piatră mică și apropiată, ca o voce din camera alăturată. Sau eu am venit prea devreme. Aici e greu de spus.

— Sunt bătrân. Bătrânii întârzie.

— Erai bătrân și data trecută.

— Atunci sunt și mai întârziat.

Desfăcu lama.

Văzu nodul imediat. Acolo unde firul gros cât o frânghie intra în crăpătură, lumina se strângea într-un nod mic și tare, locul unde se termina secundul și începea dealul. Așază lama întunecată peste el, iar crăpătura se va închide. Lespedea avea să fie din nou o lespede. Zidul avea să fie doar un zid.

Cu secundul înăuntru.

Dealul avea să înceteze să bea. Orice deveneau oamenii de pe câmpie, își spuse el, locul care îi făcea astfel avea să fie închis. Iar omul care stătuse lângă el douăzeci de ani, care avea o soție în dealurile de la nord și o fiică al cărei nume el nu-l mai știa, avea să se sfârșească în întuneric, în liniștea pe care o ceruse.

— Ieși, spuse comandantul. O singură dată. Stai cu mine aici.

— Afară e frig.

— E frig peste tot. Asta e iarna.

— Nu aici.

Fața se mișcă sub piatră, așa cum se mișcă o față când încearcă să-și amintească ceva și nu reușește.

— Am încercat, spuse secundul. O dată. Nu-mi mai aminteam în ce direcție e ieșirea.

Comandantul căută o altă cale, cum făcuse pe fiecare deal și în fiecare pădure din viața lui. Întotdeauna existase una, chiar și atunci când fusese doar o linie de lumină palidă prin zăpadă. Aici erau două. Una cobora dealul și îl lăsa singur pe secund în piatră. Cealaltă trecea prin el.

Ținu lama deasupra nodului. Degetul mare îi găsi sfoara de la încheietură, nodurile vechi care nu fuseseră niciodată făcute pentru număratul celor vii. Știa ce ar fi făcut omul care le legase. Omul acela îl învățase că, la sfârșit, era același gest: mâna care te ține și mâna care îți dă drumul în zăpadă. Crezuse asta cea mai mare parte a vieții și, o dată, acționase după credința aceea.

Încă un nod. Atât avea să fie.

Așeză lama jos. Nu peste nod. Lângă el, pe lespedea rece, neînvelită, metalul întunecat înghițind ce mai rămăsese din lumină. Nu mai întinse mâna după ea. Oricine avea să o găsească aici trebuia să hotărască singur. El o purtase destul.

Apoi se așeză cu spatele la zidul de răsărit, acolo unde forma umărului secundului apăsa slab în al lui prin piatră, și rupse pâinea în două.

Nu coborî. Își spuse că avea să se odihnească mai întâi. Era adevărat. Nu era tot adevărul. Fusese mereu bun la așteptat. Cea mai mare parte din vânătoare înseamnă să aștepți, să stai nemișcat până când se mișcă celălalt lucru. Secundul nu avea să se miște. Frigul da.

Lumina trecu de la galben la cenușiu. Frigul îi intră în mâini, apoi în picioare, iar după aceea încetă să mai vină de undeva și pur și simplu era acolo.

Își numără oamenii pentru secund, pe nume, cu degetul mare trecând peste noduri pentru fiecare, iar la fiecare nume spunea cine fusese omul înainte de deal. Începu cu băiatul.

Băiatul coborâse dealul în a treia primăvară, râzând, și nu mai șchiopătase niciodată, iar un an întreg comandantul își spusese că era un lucru bun. Apoi încetase să-și mai spună orice despre asta.

Băiatul nu se întorsese niciodată pe deal ca să spună unde plecase. Secundul nu știa niciunul dintre nume. Asculta oricum și, o dată sau de două ori, râdea la câte ceva ce comandantul spunea despre unul dintre ei, un râs mic prin piatră, ca al unui om care își amintește o glumă fără să-și amintească cine i-a spus-o.

La douăzeci și șase, degetul mare al comandantului se opri.

Așteptă să se miște din nou. Nu o făcu. Se gândi că ar fi trebuit să-l deranjeze mai mult decât îl deranja.

— Te-ai oprit, spuse Crux din interiorul zidului.

Apoi, încet, ca și cum l-ar fi ridicat de undeva foarte adânc, rosti singurul nume pe care îl păstrase.

— Dace.

Comandantul zâmbi. Era un schimb prost, un comandant pentru o fiică. I-ar fi plăcut să mai audă o dată celălalt nume. Dar gura îi era înceată acum, iar secundul îl înțelesese întotdeauna fără să i se spună.

Începu să ningă peste ruine. Zăpada cădea pe ziduri și pe potecă, pe lama întunecată de lângă el și pe mâinile lui, iar el nu o scutura. Cădea pe lespedea care fusese odinioară singurul loc cald de pe deal.

De data aceasta, rămase.

❦