Chapter XVI · Ce am păstrat

Lui Soles îi trebuiră trei încercări ca să se ridice.

Prima dată, picioarele nu-l crezură. A doua oară, Tesa îl prinse de curea înainte să ajungă pe podea. A treia oară, Krista spuse, foarte calm, că avea să numere până la trei și că el se va ridica la trei, iar el o făcu, mai ales fiindcă spusese ea.

Rămase în picioare în camera rece, cu gaura de sub claviculă și lama palidă în buzunarul interior al hainei, și se uită la ce mai rămăsese. O crăpătură în piatră acolo unde fusese despicătura, lungă cât un deget. Raftul prăbușit. Sângele Tesei pe podea. Masa, cu lanterna lui Varren încă pe ea, îndreptată spre nimic.

Varren îl privise cum se ridica.

Acum stătea în picioare, lângă masă, iar fața lui avea expresia unui om care reface o socoteală verificată de trei ori și tot nu o poate face să iasă. Se uită la pieptul lui Soles. La propriile mâini. Din nou la fața lui Soles, la orice văzuse trezindu-se acolo.

Apoi se întoarse spre scări.

— Zora, spuse. Noct.

Veniră. Noct se ridică de pe treaptă și porni primul, ținându-se pe mijloc. Zora îl urmă și se opri o dată sus, lângă lespedea închisă, ca să se uite înapoi la Soles. Halloran veni ultimul, de la grătar. Trecu pe lângă Soles fără un cuvânt. Când trecu pe lângă Tesa, îi întinse pumnul, iar după o clipă ea îl atinse cu cel bun.

Scările ieșeau pe debarcaderul topografului. Soles stătuse pe debarcaderul acela. Știa cât de aproape era strada.

Ar fi putut striga. Dincolo de stâncă, echipele erau încă acolo, destul de aproape încât să-l audă prin piatră. Un singur cuvânt, și omul în gri l-ar fi avut pe Varren înainte ca acesta să ajungă la ușă.

Aduceți-l, sau pilotul se închide.

Soles privi lespedea măcinându-se deschisă în capătul scărilor și pe cei patru urcând prin ea în întuneric și nu spuse absolut nimic.

Krista îi urmărea fața.

— Știu, spuse el.

Ea nu spuse nimic. Îl luă de braț.

❦

Drumul înapoi era același pe care veniseră, doar că mai lung. Arcadele, în genunchi, cu mâna Tesei în spatele hainei lui. Golul din treaptă, unde Krista trecu prima și se întoarse și îl așteptă cu ambele brațe întinse. Pervazul, apa neagră, frânghia.

Trecuse de trei când Bram și Maxim îl traseră afară prin trapă.

Podeaua morii era luminată de afară de farurile camioanelor. Prin ușa deschisă, zăpada de pe mal era albă și tare în lumină. Camioanele erau încă acolo, iar în jurul lor bărbați în salopete fumau cu mâinile făcute căuș în jurul flăcării, așa cum fac oamenii după o muncă lungă care a mers așa cum spuseseră că va merge.

Corvin era printre ei. Îl văzu pe Soles ieșind din moară sprijinit de umărul lui Maxim, iar țigara îi rămase la jumătatea drumului spre gură.

Oamenii erau încă pe mal, dar nu mai formau o linie. Stăteau în zăpadă câte doi și câte trei. Unii aveau pături din camioane. O femeie se legăna puțin înainte și înapoi, cu brațele în jurul genunchilor, și vorbea cu cineva care nu era acolo și nu-i răspundea. Un bărbat aflat la trei locuri distanță își punea mereu palma pe piept de parcă își pierduse portofelul.

Ăștia sunt ai mei, gândi Soles. Nu ai lui. Ai mei.

Tesa urcă pe frânghie după el și se așeză în zăpadă lângă ușă, ținându-și mâna la piept. Krista veni ultima. Se așeză pe treaptă cu carnetul deschis pe genunchi și scrise întâi ora, înainte de orice altceva, apoi continuă să scrie.

Maxim îl așeză pe o ladă întoarsă lângă ușa morii și rămase lângă el, fără să se uite chiar de tot spre mal.

— I-am trecut pe toți, spuse Maxim. Nouăsprezece. Îi întinse bilețelul. Nu pot să-ți spun care e care.

Soles se uită la el.

— Vorbesc serios, spuse Maxim. Mă uit la ei și sunt doar oameni. Ieri îi știam pe fiecare.

Împături bilețelul și îl băgă în buzunar, ținându-și mâna pe el.

Mâinile lui Soles nu se opreau din tremurat. Le puse între genunchi. Frigul îi intrase în mijloc, în locul care se golise lângă despicătură, și stătea acolo fără să se încălzească.

Bram ieși cu frânghia strânsă pe umăr. Nu se așeză. Rămase în fața lui Soles, cu frânghia și zăpada pe bocanci, și privi o vreme gaura din cămașa lui.

— Le spun ce am văzut, spuse Bram. Asta am acceptat. Tot.

— Tot s-ar putea să nu te ajute.

— Nici nu trebuie să mă ajute.

Soles dădu din cap. Nu exista nimic de spus care să nu facă lucrul acela mai mic.

Dincolo de curte se deschise portiera unei mașini. Coborî șeful. Apoi, din cealaltă parte, omul în gri, încheindu-și haina împotriva frigului și uitându-se întâi la camioane și la oamenii din jurul lor, apoi la moară, apoi la Soles pe ladă.

Corvin ieși dintre camioane să-l întâmpine pe șef la jumătatea drumului. Soles nu auzea ce spunea. Nici nu avea nevoie. Șeful dădu de două ori din cap și păru mulțumit, iar omul în gri nu părea deloc mulțumit. Număra oamenii din zăpadă. În fiecare dimineață, timp de zece zile, îi pusese lui Soles aceeași întrebare. Soles îl vedea pregătindu-se s-o pună din nou.

Apoi porni prin curte spre moară.

Topograful se ridică înainte ca el să ajungă la ei. Stătuse puțin deoparte, cu o pătură pe umeri și pantalonii rupți înghețați la genunchi. Șchiopătă până în mijlocul curții și se opri acolo, în calea omului în gri, legănându-se puțin.

— O să vreți să știți ce s-a întâmplat, spuse topograful. Eram dedesubt când și-au detonat încărcătura. Chiar lângă ea. Cu mâna pe ea.

Omul în gri se opri.

— Nu s-a răcit, spuse topograful. S-a făcut mai tare. Întrebați-mă.

Lespedea îl scoase pe Varren pe debarcaderul topografului puțin după două dimineața, în miros de sobă rece și de haină lăsată în cuier.

Își lăsase propria haină pe podeaua camerei. Își dădu seama pe scările care coborau spre stradă, când frigul îi ajunse la cămașă, și nu se întoarse după ea.

Noct merse înaintea lui prin zăpadă, pe mijlocul străzii, cât mai departe de fațadele caselor. Zora mergea lângă Varren fără să-l atingă. Halloran venea ultimul și trase ușa străzii după ei, încet, așa cum închizi o ușă peste cineva care doarme.

Strada era goală. Fiecare ușă avea un unu tăiat. Dincolo de râu, camioanele luminau moara cu farurile, iar în lumină erau oameni așezați pe mal. Nu le putea vedea fețele de aici. Nici nu avea nevoie. Numărase șapte acolo jos, cu fața ridicată spre piatră, fir după fir stingându-se. Șapte, și apoi se oprise, fiindcă următorul ar fi fost cineva pe care îl putea numi.

Merseră spre pod.

Aici. Poți s-o iei.

Spusese asta. Se întoarse asupra cuvintelor așa cum se întorcea asupra unui zid pe care îl escaladase, verificând fiecare priză.

Soles pe spate. Genunchiul pe piept. Amândouă mâinile lui Varren pe mâner și mâna lui Soles peste ele, ținând, nu destul de puternică. El alesese locul. Sub claviculă, apoi în jos și înăuntru. Făcuse asta înainte, în alte vieți, în alte camere reci. Știa cum se simțea când nimereai bine.

Se simțise bine.

Privise ochii lui Soles și văzuse clipa în care lama ajunsese la inimă.

Și apoi Soles se ridicase.

Varren se opri la piciorul podului cu mâna pe balustradă. Fierul era atât de rece încât ardea.

Mâna ți s-a întors.

Asta era. În ultima clipă, când greutatea intrase, mâna i se întorsese cât lățimea unui deget, așa cum se întoarce o mână de la un câine pe care l-a crescut. Nu simțise că se întoarce. Așa era cu oamenii de care te lăsaseși să te apropii. Nu simțeai mâna întorcându-se. Aflai după.

Frânghia de pe treaptă, cotul din mulțime, felul în care Soles își deschisese mâna când câștigase. Stătuse în brutărie și construise un caz împotriva lui din lucruri adevărate, iar mâna nu-i crezuse cazul.

De asta.

Era un motiv mai bun decât celălalt. Celălalt nu avea niciun motiv.

Vocea bătrână nu mai vorbise de când mânerul îi împinsese mâinile înapoi. O căută pe pod și o găsi mult în urmă, foarte nemișcată, așa cum devenea lângă lama palidă. Credea că îi era rușine. Nu știa de cine.

— Varren, spuse Zora. Ești rănit?

— Nu. Vin.

Traversară. Sub ei, râul curgea negru și zgomotos printre bucățile de gheață. Pentru o clipă, în farurile de pe celălalt mal, i se păru că aburea. Apoi vântul luă ce fusese acolo și rămase doar apa.

La jumătatea podului, își îngădui să se uite la celălalt lucru.

După ce intrase lama, ceva se trezise în Soles. Varren îl văzuse ridicându-se în spatele ochilor lui ca un om care intră într-o cameră luminată dintr-una întunecată. Nu era nimic din ce coborâse Soles cu el. Un străin. Nou. Pus acolo.

De lamă.

Nu știa cum. Nu știa ce era sau al cui. Știa că lama palidă fusese în geanta lui luni întregi și că nu o ținuse niciodată deasupra unui om ca să afle ce făcea.

Zora avea o viață în ea, la Ecou, abia trează. Noct avea una și îl înspăimânta. Halloran avea una. Șapte oameni de pe mal aveau cu una mai puțin decât avuseseră la miezul nopții.

Dacă lama putea pune una înăuntru—

Luă gândul și îl așeză foarte atent, așa cum pui jos ceva care ar putea exploda, și continuă să meargă.

Și restul.

Îl văzuse pe Soles stând la despicătură cu ambele jumătăți și încercând. Încercând cu adevărat, sângerând, cu Krista și Tesa ținându-l în picioare. Văzuse firele sărind. Simțise șapte dintre ale lui plecând.

Dacă mâinile lui ar fi fost pe ambele lame, ar fi tăiat el însuși firele acelea. Nu din greșeală. Ar fi ales pe care. Ar fi ales repede și bine și ar fi numit asta milă, apoi s-ar fi dus să vadă familiile.

Soles o făcuse orb, încercând să nu o facă.

Varren nu știa pe care dintre ei ar prefera să fie. Asta îl speria mai tare decât lama.

Ușa brutăriei avea un unu tăiat, ca celelalte. Halloran o descuie și intră direct în bucătărie și își puse mâna pe cuptor, iar acesta era rece, și rămase o vreme cu palma pe fier.

Apoi deschise focarul și începu să facă focul.

Noct luă scaunul de lângă ușa din spate. Nu deschise ușa. Zora se așeză la masă și își puse palmele pe ea.

Nimeni nu întrebă. Așteptau să spună el.

— L-am avut, spuse Varren. Pe spate. Lama înăuntru.

Noct ridică privirea.

— Și n-am putut, spuse Varren. La sfârșit. Mâna mea n-a vrut.

— Se întâmplă, spuse Noct. A mea nu ține un pahar în majoritatea dimineților.

Halloran rămase cu spatele întors. Surcelele prinseră foc.

Zora îl privi mult timp. Ea era cea care îi spunea adevărul când era greu, încet, ca să nu audă nimeni altcineva. Așteptă să o facă și acum.

— Bine, spuse Zora.

Atât.

Varren se așeză în fața ei. Focul începu să pocnească în cuptor. Afară, spre râu, cineva striga nume în întuneric, așa cum faci când numeri oameni și vrei să-ți răspundă.

Mai târziu, singur la fereastra de deasupra chiuvetei, o spuse încă o dată, către geamul rece.

— N-am putut.

Până dimineață, credea asta.

La nouă dimineața, doctorul termină cu gaura de sub clavicula lui Soles, se lăsă pe spate pe scăunel și se uită la ea.

— Am mai văzut cuțite intrând acolo, spuse. A trecut pe lângă toate. Artera, plămânul. Pe lângă toate, la lățimea unui fir de păr. Își șterse mâinile. Ar trebui să fii mort, și nici măcar nu ești prea interesant.

Fixă pansamentul cu bandă și se duse la mâna Tesei. Prin perdea, Soles îl auzi spunându-i că articulațiile degetelor se vor vindeca, din nou, și că dacă mai lovea ceva cu ele în luna următoare putea să-și găsească alt doctor.

Soles își încheie cămașa peste bandaj. Lama palidă era în buzunarul interior al hainei, atârnată pe spătarul scaunului. Nimeni nu întrebase de ea. Nimeni nu o văzuse ieșind din el în afară de oamenii care fuseseră în cameră, iar patru dintre ei erau dincolo de râu, în spatele ușii unei brutării.

La zece, șeful își citi raportul cu voce tare în sala de briefing.

Îl citi în picioare, sub hartă și ordinele permanente și cele șapte pagini ale Kristei, în fața Curățătorilor de pe ultimul rând și a oamenilor din echipele de intervenție și a omului în gri, care luase un scaun lângă ușă și nu-și dăduse haina jos. Cohorta stătea la biroul pe care îl primiseră în prima zi. Bram stătea lângă ei, fiindcă nimeni nu-i spusese unde altundeva să stea.

Raportul era scurt. La douăzeci și trei și patruzeci, echipele de intervenție coborâseră pe ruta platformei. La unu și douăsprezece fusese amplasată și detonată încărcătura de sterilizare. La unu și cincizeci și unu se observase răcirea anomaliei. Operațiune reușită. Efectele reziduale asupra locuitorilor rămași erau în curs de evaluare.

Echipa pilot, spunea raportul, intrase în sit înaintea operațiunii fără autorizare, folosind un ghid civil. Acțiunea sa anterioară în sit, spargerea unei lespezi de piatră în timpul primei coborâri, era evaluată drept cauza probabilă a creșterii anomaliei. Fugarul Varren fusese prezent. Scăpase în confuzia creată.

Șeful puse hârtia jos.

— Declarațiile ghidului și ale unui locuitor au fost consemnate, spuse, și anexate.

Maxilarul lui Bram se mișcă. Nu spuse nimic.

Corvin stătea la capătul ultimului rând, cu trusa pe genunchi. Nu se uita la Soles. Se uita la podeaua de lângă bocanci.

Apoi omul în gri se ridică.

— Soles, spuse. Unde e Varren?

Era întrebarea pe care i-o pusese în fiecare dimineață timp de zece zile. Soles îi răspunsese în fiecare dimineață cu ce știa.

— A urcat scările spre debarcaderul topografului puțin după două, spuse Soles. Cu trei dintre oamenii lui. Eu eram pe podea. Echipele erau destul de aproape încât să mă audă prin stâncă. Aș fi putut să-i strig.

În încăpere se făcuse foarte liniște.

— N-am făcut-o, spuse Soles.

O simți pe Krista lângă el fără să se miște. Tesa expiră pe nas, ceea ce ar fi putut fi un râs. Maxim își puse palma pe birou, lângă mâna lui Soles, fără s-o atingă.

Omul în gri îl privi o vreme.

— Mulțumesc, spuse. E primul răspuns complet pe care mi-l dă cineva în dimineața asta.

Se întoarse spre șef.

— Pilotul se închide, spuse. De acum. Cei patru sunt eliberați din serviciul detașamentului până la revizuire. Raportul lor vine la mine. Nu prin dumneavoastră.

Șeful deschise gura, iar omul în gri se uită la el, și șeful o închise la loc.

— Al meu nu e gata, spuse Krista. O să fie complet.

— Mă bazez pe asta, spuse omul în gri.

Bram se ridică. Încă avea zăpadă uscându-se pe bocanci.

— Îmi semnez declarația din nou, spuse. În fața dumneavoastră. Toată.

Omul în gri îi făcu semn din cap de parcă ar fi fost singurii doi oameni din încăpere.

❦

Îi ajunse pe coridor, lângă scările care coborau spre magazie.

— Vino cu mine, îi spuse lui Soles. Doar tu.

Mâna Kristei găsi mâneca lui Soles și îi dădu drumul. Tesa îi urmă plecând, cu mâna bandajată la piept. Soles îl urmă pe omul în gri în pivniță, pe lângă masa goală a magazionerului, până la raftul unde se păstrau frânghiile.

Omul în gri luă un colac și îl întoarse în mâini până găsi locul. O matisare, veche, executată foarte curat.

— Frânghia voastră, spuse. Zece noduri, apoi trei metri între ele în loc de doi. Am registrul. Am ordinul care a venit prin șef și formularea folosită. Am declarația lui Corvin, pe care mi-a dat-o la șase dimineața fără să i-o cer și pe care o va nega dacă îl întreabă altcineva. Și am un topograf care spune că încărcătura a făcut lucrurile mai rele.

Puse frânghia la loc pe raft.

— De ce îmi arătați toate astea?

— Fiindcă ai răspuns la întrebare.

— Raportul șefului pleacă azi spre capitală, continuă el. Spune că forța răcește lucrurile astea. Peste o lună vor trimite încărcături la fiecare râu cald din țară.

Soles simți frigul pivniței intrându-i în gaura de sub claviculă. Se gândi la tracțiunea care plecase noaptea trecută prin stâncă, spre alte orașe, alte râuri. Spre oameni care aveau să vină cu încărcături și să numească asta răcire.

— Știți că nu e adevărat, spuse Soles.

— Știu foarte multe lucruri care nu apar în rapoarte, spuse omul în gri. Întrebarea e ce fac cu ele și când. Un pilot eșuat nu poate spune nimic capitalei. Un om pe care capitala trebuie să-l asculte poate.

Își încheie haina până la guler.

— Du-te acasă. Odihnește-te. Cei patru ai tăi nu mai sunt ai statului. Păstrați casa până la sfârșitul lunii. Când voi avea nevoie de voi, o să vin eu însumi la ușă.

— Și când veniți, ce o să vreți?

Omul în gri îl privi, iar ochii îi coborâră spre haina lui Soles, spre buzunarul interior, de parcă i-ar fi putut vedea forma.

— O să știu când o văd, spuse.

Maxim aduse câinii acasă la patru, cu duba de la centru.

Lucky intră primul pe ușă, se duse direct la Soles și se opri la un pas distanță, mirosind mult timp aerul din jurul pieptului lui, cu urechile lipite. Apoi se culcă peste picioarele lui Soles și nu se mai mișcă. Mina făcu un tur complet al bucătăriei, mâncă ceva de pe jos pe care Tesa îl scăpase intenționat și se urcă în poala lui Soles de parcă lipsise un an.

Nu o putea ridica. Află asta când încercă. Cântărea cât cântărise întotdeauna, iar brațelor lui nu le păsa.

Subțire, gândi. Ăsta e cuvântul. Ca un palton tocit la coate.

Avea o șaibă în buzunarul hainei. Luase una din fabrică și nu o mai pusese la loc și o purtase de atunci așa cum unii oameni poartă o monedă. O scoase acum, cât ceilalți erau ocupați, o ținu la nivelul ochilor deasupra palmei deschise și îi dădu drumul.

În fabrică, șaiba se învârtise prin aer destul de încet încât să-i vadă muchia și să-și corecteze mâna. Căută acum momentul acela în plus. Veni.

Veni târziu și scurt. Șaiba era deja la jumătatea căderii când încăperea încetini, și încăperea nu încetini prea mult. Își închise mâna, iar șaiba îi lovi podul palmei, sări pe podea și se rostogoli sub sobă.

Nu văzuse nimeni. Mina văzuse. Se duse după ea.

Rămase cu mâna goală deschisă pe genunchi și înțelese că așa avea să fie de acum. Nu dispărut. Mai subțire. Doctorul spusese săptămâni pentru gaură. Despre celălalt lucru nu spusese nimeni nimic, fiindcă nimeni nu știa că era acolo.

Krista se așeză lângă el și îi luă încheietura.

Făcuse asta din oră în oră de când ieșiseră din cameră. Două degete pe interior, ochii la ceasul de deasupra sobei, buzele mișcându-se. El o lăsă. Termină de numărat și scrise numărul pe dosul mâinii, lângă celelalte.

Apoi nu-i mai dădu drumul.

Stătea ținându-i încheietura și uitându-se la el, nu la față, la tot el, așa cum se uita la o pagină pe care intenționa s-o copieze. Mult timp. Destul de mult încât Tesa, de la chiuvetă, să se întoarcă.

— Krista, spuse Tesa.

Krista îi dădu drumul atât de repede încât scaunul scrâșni.

— Nu terminasem, spuse. Se uită la propria mână. Nu știu ce așteptam. Aveam numărul.

Se ridică și merse la fereastră și rămase acolo cu spatele la ei.

La chiuvetă, Tesa spăla aceeași cană pentru a treia oară. Nu spusese toată după-amiaza niciun cuvânt despre lucrul pe care nu i-l luase nimeni.

La ușa din spate, Maxim se lupta cu treapta. Înghețase iar după-amiaza, cea dinspre curte, unde Mina aluneca mereu. Ieși cu o scândură din șopron și o așeză peste gheață, de la prag până la dala uscată, lovi un capăt cu piciorul până o aduse la nivel și făcu un pas înapoi.

— Gata, spuse. Acum poate trece.

Apoi se opri, cu mâinile încă întinse, și se uită la scândură de parcă o pusese altcineva acolo.

— Nu m-am gândit la asta, spuse. Doar am știut unde trebuie pusă.

Nimeni nu spuse nimic. Tesa închise robinetul.

Maxim intră, se așeză și scoase din buzunar bonul de livrare și îl netezi pe masă. Nouăsprezece nume. Nouăsprezece străzi.

— Mă duc mâine pe la ei, spuse. După stradă. Bat la uși. Îl împături din nou. Dacă nu-i pot ști după fețe, o să-i știu după uși.

Soles așteptă până se întunecă și ceilalți urcară la etaj. Apoi scoase lama palidă din haină și se așeză la masa din bucătărie cu ea în mâna stângă și cu cea întunecată atârnând de încheietura dreaptă, și îi chemă jos.

Nu explică. Le ceru să se așeze. Se așezară, Krista și Maxim în fața lui, iar Tesa rămase rezemată de tocul ușii, cu mâna bandajată la piept.

Se uită la ei cu lama palidă.

Fire. Al Tesei, cel pe care îl avusese dintotdeauna, întins. Al Kristei, acolo unde cel vechi se lăsase moale și dispăruse la despicătură: unul nou, subțire, foarte întins. Al lui Maxim, la fel. Nou. Subțire. Deja funcționa.

El le pusese acolo. O vedea așa cum îți vezi propriul scris de mână pe scrisoarea altcuiva.

Iar cu lama întunecată la încheietură putea simți și altceva. Nu o tracțiune. O posibilitate. Firul era chiar acolo. Putea ajunge la el fără să-i atingă pe niciunul, fără rană. Îl putea tăia așa cum tai sfoara unui colet, iar orice pusese în ei s-ar fi întors de unde venise.

Nu știa dacă asta era milă. Nu știa dacă era același lucru pe care îl făcuse la despicătură, doar mai încet.

Puse lama palidă pe masă.

— E ceva nou în fiecare dintre voi, spuse. În voi doi. Nu în Tesa. Eu l-am pus acolo, noaptea trecută. Nu l-am ales. Nu știu al cui e.

— Îl poți scoate? întrebă Maxim.

— Cred că da.

— Și dacă l-ai scoate. L-aș primi pe Ordric înapoi?

— Nu. Acela a dispărut.

Maxim dădu încet din cap, ca și cum știuse și avusese nevoie să audă spus.

Krista se uită mult timp la lamele de pe masă.

— Nu, spuse. Nu în seara asta. Nu fiindcă ți-e frică de el.

Soles dădu din cap.

După ce urcară, luă lama palidă și o puse în sertarul cu linguri, la capătul opus al bucătăriei față de sobă, și rămase cu mâna pe sertar.

Niciodată amândouă din nou. Nu decât dacă cealaltă cale e mai rea decât orice pot vedea.

Apoi se întinse pe podea lângă sobă, unde erau câinii, și dormi.

A doua zi dimineață, sunetul începu puțin după opt, din șopronul din curte. O lovitură surdă, apoi alta, la intervale egale, ca cineva care crapă lemne și nu ratează niciodată.

Maxim plecase la șapte cu bonul de livrare în buzunarul interior și gulerul ridicat. Krista era la masa din bucătărie cu raportul pentru omul în gri, ajuns acum la nouă pagini, scriind cu brațul curbat în jurul hârtiei de parcă cineva ar fi putut să i-l copieze. Nu ridică privirea când începură loviturile.

— De la șapte, spuse. Cu ambele mâini.

Soles își puse haina peste bandaj. Îi luă mai mult decât ar fi trebuit.

Șopronul era rece și mirosea a cărbune. Tesa atârnase un sac cu cărbuni de grindă cu o bucată de frânghie și îl lucra în lumina cenușie de la ușă: stânga, stânga, dreapta, dreapta înfășurată într-un prosop de vase peste banda doctorului. De fiecare dată când lovea cu dreapta, pe prosop apărea ceva mai mult roșu.

— A spus o lună, spuse Soles.

— A spus dacă lovesc ceva.

Lovise din nou.

— Ăsta e cărbune.

Soles ocoli sacul și se opri în spatele lui, acolo unde se legăna. N-ar fi putut să-l țină nemișcat; știa asta de la Mina. Îl ținu oricum, cu mâna bună lipită de pânză, și simți următorul pumn trecând prin el în palmă.

Tesa se opri.

— Dă-te.

— Nu.

Se uită la el așa cum se uita la un bărbat din celălalt colț al ringului: la picioare, la umeri, la partea pe care o ținea retrasă. Văzuse deja tot. Îl urmărea de când ieșiseră din cameră.

— Nici măcar asta nu poți s-o ții, spuse.

— Știu.

Lovise sacul încă o dată, jos și scurt, pe partea opusă mâinii lui, astfel încât șocul să nu ajungă la el. Apoi lăsă brațele în jos.

— Al meu s-a întors, spuse.

El așteptă.

— Acolo. La sfârșit. S-a dus spre lumină. L-am simțit plecând, ca atunci când cineva te apucă de cămașă din spate. Și am tras. N-am decis nimic. Pur și simplu nu ți-am dat drumul ție și nu i-am dat drumul lui.

Își puse mâna înfășurată pe sac, ușor, de parcă sacul ar fi fost cel care avea nevoie de ea.

— Krista i-a dat drumul al ei. Pentru încheietura ta. Maxim nici măcar nu era în cameră și tot l-a pierdut pe al lui. Iar eu sunt cea care umblă cu al meu.

— N-a fost unul sau altul, spuse Soles. Dacă îi dădeai drumul, l-ai fi pierdut și pe el. Ei tot le-ar fi pierdut pe ale lor.

— Știu asta.

— Atunci—

— Știu, Soles, spuse Tesa. Nu ajută.

O cioară merse de-a lungul zidului curții, se uită la ei și plecă.

— Reil nu s-a lăsat niciodată la podea, spuse ea. Asta e el. Îl plăteau să cadă în repriza a șasea și n-a putut. Nu n-a vrut. N-a putut. Chiar și când dacă ar fi căzut ar fi fost în siguranță. Se uită la mâini. Credeam că asta e cel mai bun lucru la el.

— Și acum?

— Acum cred că pur și simplu asta e. Și eu sunt la fel.

Desfăcu prosopul. Banda de dedesubt se desprinsese la articulațiile degetelor, iar pielea de acolo se deschisese pe liniile vechi. Se uită la ea fără prea mult interes.

— Acum poți să scoți lucruri, spuse. Așa ai zis. Cu cea luminoasă.

— Ce am pus eu. Nu ce era deja acolo.

— Dar ai putea.

Soles se gândi la sertarul cu linguri și la ce era în fundul lui și la propoziția pe care și-o spusese deasupra lui în seara trecută. Se gândi să ducă lama aceea spre Tesa, care îl ținuse în picioare la marginea despicăturii și îi spusese că ea are partea grea.

Nu pentru asta. Nu ca să fac pe cineva să simtă că s-a achitat.

— Nu, spuse.

— Pentru că nu poți?

— Pentru că nu vreau. Nu mai tai nimic din nimeni. Nu săptămâna asta. Poate niciodată. Și nu din tine, ca să simți că ai plătit pentru ceva ce n-ai cumpărat.

Pentru o clipă, Tesa arătă de parcă ar fi putut să-l lovească totuși. Apoi râse, un singur lătrat scurt, așa cum râdea când cineva îi prindea o lovitură curată în ring.

— Asta a fost bună.

— O păstram.

Îi întinse pumnul bun. Ea îl privi, apoi îl atinse cu stângul, articulație în articulație. După.

❦

Maxim se întoarse la patru, cu unsprezece uși tăiate de pe bilețel. Doi dintre ei îl recunoscuseră după voce, spuse, unul după dubă, iar ceilalți îl lăsaseră să spună cine era și îl crezuseră. Mâncă în picioare și nu voia să vorbească despre asta, apoi vorbi despre asta o jumătate de oră.

Se întunecase de-a binelea când cineva bătu în poarta din spate.

Lucky ajunse primul, cu picioarele rigide și tăcut. Soles ieși după el cu lampa. Halloran stătea în alee, cu șapca trasă jos, zăpadă pe umeri și o pâine sub braț, învelită în hârtie maro, așa cum o vindeau dincolo de râu.

Nu intră. Se uită dincolo de Soles spre ușa bucătăriei, unde Tesa stătea cu mâna ținută la piept, și îi întinse pâinea peste poartă.

— A trimis-o Zora, spuse. Albă. Aveau cuptorul pornit la cinci.

Tesa coborî treapta și o luă. O ținu în ambele mâini, lipită de haină, și pentru o clipă nu păru să știe ce să facă cu ea.

— Avea și el una din astea, spuse. Sub braț, pentru sora lui. În noaptea când a câștigat. Îl așteptau afară și i-au luat-o odată cu toate celelalte.

Halloran nu știa despre cine vorbea și nu întrebă. Soles știa.

Fratele Tesei nu ajunsese deloc acasă, cu pâine sau fără.

— Spune-i mulțumesc, spuse Tesa.

— Spune-i tu. Halloran se uită înapoi pe alee, spre râu. Nu în seara asta. Nu-l lasă singur.

— Pe cine? întrebă Soles.

— E pe ponton de dimineață. Lângă placa de măsurare. Nu vrea să intre și nu mănâncă. Scaunul lui e sus, la capătul treptelor, unde e mereu, și nu s-a așezat deloc pe el.

Halloran își ridică gulerul și făcu un pas înapoi de la poartă.

— Zice că apa e greșită.

În a doua seară după cameră, Zora coborî treptele pontonului la șase cu lampa din căsuță, fredonând, și se opri din fredonat când ajunse jos, așa cum făcea când ajungea la placă.

Varren era acolo de la șapte dimineața. Nu intenționase să rămână. Coborâse să țină lampa pentru prima citire, fiindcă îl rugase, iar cifra fusese greșită, și rămăsese la balustradă așteptând ca următoarea să fie mai puțin greșită, în timp ce ziua trecea pe lângă el ca traficul.

La șapte, râul avusese un grad, așa cum avusese de trei săptămâni, cu o margine de gheață pe ambele maluri destul de groasă să țină o rață. La prânz erau trei. La patru, cinci și jumătate. Până atunci, gheața de pe malul apropiat devenise cenușie și moale, iar plăci se desprindeau și se roteau încet în curent, mergând în aval spre locul în care se duce gheața.

Zora coborî termometrul în apă, pe cordon. Numără în șoaptă cât stătea acolo. Apoi îl trase sus, îl ținu la lampă și se uită la el mai mult decât era nevoie.

— Opt, spuse.

— De la patru?

— De la patru.

Îl notă. Mâna îi era stabilă. Mâinile îi erau întotdeauna stabile când lucrurile mergeau prost; după aceea începeau să tremure.

— Râurile nu fac asta, spuse. Nu în două ore. Nu iarna. Nu când nu vine nimic din munți. Bătu cu pixul în pagină. Tot vreau să-l duc înăuntru și să-l verific. L-am verificat la prânz. E bun. Râul e cel care nu e.

Dincolo de apă, casele de pe celălalt mal începeau să se înmoaie la margini. Aburul începuse puțin după patru, subțire, așa cum fusese în dimineața în care venise el în oraș, iar acum se îngroșa odată cu întunericul. Fereastra brutăriei era încă acolo, galbenă, la piciorul podului. Halloran plecase cu o oră în urmă cu o pâine sub braț și nu spusese unde.

Zora se așeză pe treapta de jos cu carnetul pe genunchi. Nu-l deschise. Puse termometrul pe scânduri lângă ea, cu cordonul strâns, și se uită la apă, nu la Varren.

— Eram pe scări, spuse.

Știa care scări.

— Am văzut unde a intrat. Aveam lampa. Ți-am văzut mâinile, amândouă, pe mâner. O spuse încet, așa cum îi spunea lucruri despre care știa că nu avea să vrea să le audă, ca să nu audă nimeni altcineva. Nu mai era nimeni. O spuse încet oricum. Nu s-au întors.

Râul vorbea sub ponton. O placă de gheață lovi scândura și își continuă drumul.

— Erai mult mai sus, spuse Varren. În întuneric.

— Unsprezece trepte. Le-am numărat când am coborât. Întoarse creionul între degete. Nu sunt bună la multe lucruri. Sunt bună să văd ce face un lucru când spune că face altceva.

O auzi așa cum ceilalți îi auzeau citirile, cei care hotărâseră că instrumentul era de vină. Simți cuvintele ajungând și simți că nu intră.

— Știu ce am simțit, spuse.

— Știu ce am văzut.

Se uită în sfârșit la el.

— Nu-ți spun ca să te răzgândești. Am spus bine în brutărie fiindcă aveai nevoie să dormi, și ai dormit. Îți spun ca să fi fost spus. O dată. Apoi îl las acolo unde l-ai pus.

Varren se uită la mâinile ei pe carnet. Din nou albăstrite la articulații. Își scosese mănușile pentru cordon și le uitase pe balustradă.

— Bine, spuse.

Ea auzi ce era. Îl lăsă așa.

Se duse să ia mănușile de pe balustradă și i le întinse, iar când Zora întinse mâna după ele, îi păstră una, așa cum făcea, între palmele lui, până când ea își curbă degetele peste ale lui. Mâna îi era rece până în profunzime. O viață în ea, la Ecou, abia trează.

Gândul pe care îl lăsase jos pe pod reveni singur.

— Dacă ar exista o cale, spuse, să-ți dau încă una.

— Încă o mănușă?

— Încă o viață. Una a doua. Ca dacă vreodată—

Ea își retrase mâna, nu repede.

— A cui? spuse.

Nu avea răspuns, iar ea îl privi neavându-l.

— Ăsta e singurul loc de unde vin, nu? spuse. Cineva. Își trase mănușa, deget cu deget. Am una. O folosesc. Să nu îndrăznești să te duci să-mi aduci viața altcuiva. Se gândi. Oricum aș lăsa-o pe balustradă cu mănușile.

Râse de asta, scurt, pe nas, și își apăsă încheietura la gură. El nu râse. După o clipă, nici ea.

La nouă erau paisprezece.

Gheața dispăruse de pe malul apropiat până atunci, toată, iar malul îndepărtat se pierduse în spatele aburului, în afară de fereastra brutăriei, care era acolo și apoi nu era și apoi era din nou, ca cineva care clipește. Rațele începură să se întoarcă puțin înainte de zece. Le auzi întâi, afară în întuneric, un șir lung de fâlfâituri venind jos peste apă, apoi se așezară pe râul deschis în zeci, discutând despre asta, la fel de multe ca în dimineața când venise, mai multe decât ar fi trebuit să i se ceară unui singur râu să poarte.

Zora stătea la balustradă și le privea aterizând.

— Ele știu ceva, spuse.

— Știu că e cald.

— Asta vreau să spun.

Urcă la căsuță la unsprezece ca să transmită citirea la biroul din capitală și coborî din nou cu lampa, spunând că nu răspunsese nimeni și că oricum lăsase valorile pe robot, toate numerele de la șapte încoace, ca dimineață cineva să fie obligat să-i asculte vocea spunându-le.

La miezul nopții coborî din nou termometrul.

Varren o privi numărând. O privi trăgându-l sus, ținându-l la lampă și rămânând foarte nemișcată.

— Treizeci și unu, spuse.

Apoi râse, fiindcă nu era posibil, și se opri, fiindcă nimeni nu făcuse vreo glumă.

Linia roșie ajunse în vârful sticlei la unu dimineața și rămase acolo.

Zora ținu termometrul la lampă și îl întoarse, de parcă numărul s-ar fi putut ascunde pe partea cealaltă. Cincizeci era limita lui. Nimeni nu avusese vreodată nevoie de mai mult pe râul acela.

— În căsuță e unul lung, spuse. Pentru măsurătorile de vară. Ajunge la o sută.

— Atunci n-o să ai nevoie de el, spuse Varren.

Ea se uită la el. Urcă treptele să-l ia oricum.

El rămase la balustradă. Aburul se ridica acum de pe apă ca un zid compact, cenușiu în lumină și negru dincolo de ea, iar malul îndepărtat dispăruse și podul dispărea după prima arcadă. Râul avea un miros pe care nu-l cunoștea, plat și mineral, ca un ibric fiert până se usucă. Sub ponton, curentul își schimbase vocea. Vorbise toată ziua. Acum mormăia.

Rațele plecară la unu și un sfert.

Plecară toate deodată, fără vreun semnal pe care să-l poată auzi, sute ridicându-se împreună de pe apă, iar zgomotul aripilor era atât de puternic și atât de aproape încât își puse brațul peste cap. Apoi dispărură în susul râului, în întuneric, iar apa deschisă din jurul pontonului rămase goală, aburind și curgând foarte repede.

Zora coborî din nou cu termometrul lung și cu lampa și se opri pe ultima treaptă, privind locul unde fuseseră rațele.

— Ele știu ceva, spuse Varren.

Ea nu zâmbi.

El îi luă lampa și o ținu în timp ce ea cobora termometrul lung. Mâinile ei goale pe cordon. Privi aburul închizându-se în jurul lor și se gândi cât ar da ca ea să fie genul de femeie care lasă o treabă neterminată.

— Șaizeci și doi, spuse.

O apucă de braț.

— Sus.

— Încă una. La două. Am nevoie de curbă, Varren, trebuie să știu dacă—

— Sus, spuse. Poți s-o citești de sus. Poți s-o citești de pe pod. Poți s-o citești de pe lună. Nu de aici.

Ea îl lăsă s-o ducă în sus. La jumătate se întoarse și privi înapoi placa de măsurare, albă cu marcajele ei negre, stând în apă la piciorul stâlpului așa cum stătuse în fiecare dimineață de dinainte ca vreunul dintre ei să vină, iar Varren văzu că îi era frică pentru ea. Nu pentru ea însăși. Pentru placă.

În capătul treptelor, scaunul lui era încă acolo unde îl pusese dimineață. Zora se așeză pe el fără să-i ceară nimeni, cu carnetul în poală, și scrise șaizeci și doi și ora.

Se aprindeau lumini de-a lungul ambelor maluri.

Auzi întâi ferestrele. Apoi o ușă și vocea unui bărbat întrebând ce era mirosul acela și vocea unei femei spunându-i să se îndepărteze. Undeva pe celălalt mal, un câine începu să latre și continuă. Pe pod, în abur, o lanternă apăru deasupra apei și mătură suprafața, apoi se întoarse și se opri, îndreptată spre ponton. Știa cum era ținută. Halloran ținea o lanternă așa cum ținea o tavă, drept, din cot.

Vocea bătrână nu revenise de când ieșiseră din cameră. Ar fi vrut să revină. I-ar fi plăcut, măcar o dată, să fie cineva care știe.

Nu știa ce era sub râu, nu cu adevărat. Coborâse acolo de mai multe ori decât putea număra, în camera cu stâlpul și masa de piatră, iar prima dată urcase cu o lamă palidă învelită într-o pânză. Cu două nopți în urmă privise lucrul din camera aceea închizându-se printr-un om care încerca să nu-l închidă. Simțise cum trage prin stâncă asemenea unei maree care se retrage. După aceea, camera se răcise. Simțise asta pe scările spre ieșire, căldura dispărând din piatră ca dintr-o sobă lăsată peste noapte.

Rece acolo jos. Și aici sus, asta.

La două, Zora se ridică de pe scaun și se duse la treapta de sus cu termometrul lung, iar el se duse cu ea și îi ținu haina strânsă în pumn din spate, așa cum ții un copil la balustradă.

Cordonul coborî în abur. Ea numără. Îl trase sus.

— Optzeci și unu.

O spuse cu vocea ei de citire. Apoi se așeză pe treapta de sus, destul de brusc, de parcă genunchii ei aflaseră înaintea ei.

Varren se lăsă pe vine lângă ea. Aburul urca treptele spre ei, iar el se puse între ea și râu fără să se gândească.

— O să fiarbă, Zora, spuse.

— Știu.

— Nu poate. Un râu întreg. Nu poate, n-ai— Se opri. Ar trebui— nici nu știu de ce ar fi nevoie.

Nici el nu știa. Își puse brațul în jurul ei.

Acum tremura, toată, așa cum tremura după. Munca era terminată. Nu mai rămăsese nimic de citit pe care să nu-l știe deja. O ținu așa cum îi ținuse mănușile, cu o mână între palmele lui, până când degetele ei se strânseră peste ale lui, iar el simți singura viață din ea, mică și adormită, sub mâna lui, și gândi foarte limpede: Nu pe asta. Oricât ar costa. Nu pe asta.

Gândise asta despre alți oameni, în alte vieți. De fiecare dată vorbise serios.

Sub ei, la piciorul plăcii de măsurare, apa începu să se miște ciudat. La început bule mici, un șir de ele urcând de-a lungul stâlpului de care era prinsă placa. Apoi mai multe, ieșind peste tot prin suprafața neagră în lumina lămpii, fiecare cu câte un mic pocnet, ca o ploaie care cade în sus.

Un val de căldură urcă treptele. Îl lovi în spate și în ceafă și în mâna pe care o ridicase între el și fața ei, iar Varren simți pielea de pe dosul mâinii strângându-se și o ținu acolo.

Zora se uita dincolo de brațul lui la apă. Fața îi era udă de abur și nimic nu o atinsese.

— Varren, spuse. Uită-te.

Se uită.

Bulele nu mai erau doar lângă placă. Erau peste tot, de la ponton până în întuneric și sub pod, acolo unde lumina lui Halloran încetase să se miște, iar de pe apă se ridica un sunet peste ferestre și câine și strigătele de pe celălalt mal, un sunet pe care îl auzise toată viața pe fiecare sobă din fiecare bucătărie și niciodată venind de la ceva atât de mare.

Apoi râul a început să fiarbă.