Chapter XV · Două ordine

Camionul bloca jumătate din poarta detașamentului când Soles și Krista ajunseră acolo în seara aceea. Bărbați descărcau scuturi lângă trepte. El așteptă să treacă unul, apoi trimise raportul pe care îl terminaseră acasă.

Krista își verifică exemplarul. Întâlnirea, deschiderea făcută de Varren, firele dezvăluite de lame. Refuzul. Întoarcerea lor fără prizonier.

Primit.

Soles puse telefonul deoparte. Mâneca încă îi era umedă de la canal. Spunerea adevărului durase mai puțin decât mersul până aici. Acum voia să știe cu ce se mai lăsaseră să lucreze.

Înăuntru, masa lungă fusese eliberată de castroane. Sub o lampă stătea o hartă a sectorului de lângă râu, cu moara la un capăt și podul la celălalt. Șeful stătea lângă ea. Un Curățător trasa linii peste străzi.

Șeful își verifică telefonul când intrară și nu-l puse jos.

— Îl aveați.

— Am stabilit să coborâm împreună și să plecăm liberi, spuse Soles. El și-a respectat partea.

— Ți-am cerut să-l aduci înăuntru.

— Ne-ați cerut să închidem breșa. Am găsit rădăcina.

Curățătorul se opri din desenat.

Soles descrise linia groasă și firele mai mici care intrau în piatră. Se ținu de ce văzuseră. Nu putea spune unde se terminau sau ce le-ar face oamenilor de sus tăierea lor. De aceea se întorseseră fără să încerce.

Șeful trase lampa mai aproape de hartă.

— Unde?

Krista puse jos schița făcută după întoarcere. Degetul ei urmă canalul morii până la încăpere.

— Sub partea asta. Firele continuă dincolo de cât am putut vedea.

— Prin fundații?

— Prin piatră. N-am putut să le urmărim mai departe.

Șeful compară desenul cu harta, apoi mută un semn de creion de pe o stradă pe alta. Soles se aplecă să citească scrisul de lângă el.

ECHIPA DE INTRARE.

— Pentru ce e asta?

— Ca să-i scoată pe ocupanții rămași.

Curățătorul puse creionul jos.

— Înainte de operațiune. Dacă acceptă să vină.

Lângă cotul lui, Soles recunoscu trusa pe care Corvin o adusese la detașament. Capacul era deschis. Cuțitele stăteau ordonate în căptușeala neagră.

— Și dacă nu acceptă? întrebă Soles.

— Ai citit ordinul, spuse șeful.

Un bărbat de la camion intră cu o planșetă de formulare. Șeful verifică livrarea față de scuturile de afară, parafă un rând și întoarse pagina. Pixul i se opri.

Împinse planșeta înapoi.

— Nu pe ăsta.

— Vor confirmarea de degajare odată cu recepția livrării.

— Atunci vor trebui s-o mai vrea o vreme.

Krista se apropie suficient cât să citească. Soles veni lângă ea.

SECTOR ELIBERAT DE OCUPANȚI.

Căsuța de lângă era deja bifată. Dedesubt, locul pentru semnătura șefului era gol.

— Sunt oameni acolo jos care își gătesc cina, spuse șeful. Adu-l înapoi când devine adevărat.

Omul de la livrare ținu planșeta încă o clipă, apoi o scoase afară.

Soles îl văzuse pe omul ăsta recomandând suspendarea lor. Raportul lui trecuse direct mai departe în timp ce al lor aștepta. Pixul încă îi era în mână, deasupra unei hărți cu case pe care se pregătea să le distrugă.

Tot mai exista ceva pe care nu voia să-și pună numele.

— Ajutați-ne să-i scoatem, spuse Soles.

— Oamenii mei încearcă de sâmbătă.

— Bărbatul pe care l-am găsit continuă să se întoarcă. Știe cum să plece. Și tot se întoarce.

Atenția șefului se așeză pe el.

— Ce spui?

— Că dacă îl mărșăluiți peste pod, treaba nu se termină.

Krista întoarse schița astfel încât s-o poată vedea amândoi.

— Avem nevoie de undeva unde să-i ducem, spuse. Oameni care să rămână cu ei. Și timp să aflăm ce se întâmplă când sunt departe de râu.

— Ați avut timp.

— L-am folosit. Asta am aflat.

Curățătorul închise trusa cu cuțite.

— Vor fi puși în transport. Asta se întâmplă când sunt departe de râu.

Soles își aminti topograful frecându-și degetul mare până la sânge de marginea cănii. Un loc într-un camion l-ar fi scos de pe stradă. Cineva trebuia să observe când avea să se ridice iar.

— Unde îi duce transportul?

Șeful numi un centru de primire din afara sectorului. Krista îl notă și întrebă cine răspundea acolo. De data asta îi dădu un număr.

Era ceva ce puteau folosi. Soles se ținu de asta cât Curățătorul redeschise harta.

— Noi tot ne pregătim, spuse șeful. Raportul vostru urcă în seara asta. Ordinul rămâne până când îl schimbă cineva.

— Mai sunt opt zile pe ușa noastră.

— Atunci folosiți-le.

Soles puse un deget lângă semnul pentru echipa de intrare.

— Dacă oamenii dumneavoastră folosesc putere acolo jos, se răspândește. Noi am tras o dată și oamenii s-au înrăutățit. Acum aveți asta în scris.

— Am relatarea voastră.

— Și confirmarea pe care n-ați vrut s-o semnați. Amintiți-vă de asta când vă cer următoarea semnătură.

Șeful puse pixul jos.

Krista îi ceru să marcheze copia lor de schiță ca primită. Soles așteptă cât scrise ora lângă încăpere. Dacă avertismentul dispărea în alt dosar, aveau să aibă o evidență a locului de unde pornise.

Curățătorul se duse spre ușă. Soles rămase lângă Krista cât ea își împăturea desenul; bărbatul le făcu loc să treacă.

Afară, camionul era aproape gol. Soles ocoli un scut rezemat de zid. De aici se vedea acoperișul morii dincolo de case. Putea urmări drumul scurt înapoi până la trapă, apoi traseul pe care îl făcuseră pe dedesubt. O echipă putea urma aceeași funie.

Krista puse numărul în telefon.

— Sun centrul când ajungem acasă.

— Întreabă dacă au luat deja pe cineva de pe strada aia. Dacă au încercat să se întoarcă.

Ea dădu din cap. La poartă, Soles se întoarse spre râu în loc de casa lor, apoi se opri. Voia să meargă direct la brutărie și să înceapă să întrebe cine ar pleca. Voia ca măcar cineva să fie în afara razei acelor cuțite în noaptea asta.

Maxim și Tesa trebuiau să audă mai întâi ce se întâmplase.

Se întoarse la Krista.

— Le spunem celorlalți. Apoi îi rugăm să ne ajute să scoatem oamenii.

— Chiar dacă Varren nu ajută?

Soles privi ultimul scut trecând prin ușă.

— Îi întrebăm pe oameni.

Până marți dimineață, Krista aranjase paturi la centrul de primire. Soles stătea la fereastra bucătăriei, cu Maxim și Tesa așteptând la masă, cât ea încheia apelul. Peste drum, un Curățător scria un șapte sub optul de ieri.

Femeia de la centru răspunsese din nou după micul dejun. Putea primi oameni din casele de lângă râu; cineva putea rămâne cu oricine era confuz sau speriat. Ceruse să fie anunțată înainte să-i aducă.

Krista puse telefonul jos.

— Putem vizita locul înainte să accepte cineva să rămână acolo.

— Bine, spuse Soles. Trebuie să vadă ce le oferim.

Maxim adusese duba. Cheile lui stăteau lângă desenul încăperii, pe locul unde stătuse Varren cu lama palidă în mână.

Soles le mută. Avea nevoie ca ceilalți să vadă problema întreagă înainte să iasă.

— Dacă îi trecem peste pod, asta nu se oprește. Trebuie s-o închidem înainte să intre oamenii ăia.

Își puse lama întunecată lângă desen. Lanțul se așeză peste hârtie.

— Doar cu asta, aș tăia din nou pe nevăzute. Cu a lui lângă ea, putem vedea firele.

— Le putem vedea, spuse Krista. Tot nu știm ce face tăierea lor.

— Știu.

Tesa trase un scaun și se așeză cu fața la el.

— Atunci care e partea pe care n-ai spus-o?

Soles își lăsă mâna lângă lamă. Noaptea trecută încercase să găsească o cale de a-l face pe Varren să înțeleagă. Fiecare variantă se termina cu aceeași întrebare, iar răspunsul îl știa deja.

— Dacă nu ajută, intenționez s-o iau.

Maxim se opri din învârtit cana.

— Ai încercat să-i iei brațul. Eram acolo. Și gulerul.

— Atunci nu construim planul pe ideea că eu sunt mai puternic decât el.

— Sau că noi toți suntem mai puternici, spuse Tesa. Nu l-ai văzut încercând cu adevărat.

Soles își aminti cât de ușor îi îndoise Varren cotul la poarta brutăriei și îi ținuse toată greutatea cu o singură mână deasupra căderii din canal, fără să pară că se străduiește. Jos, în încăpere, fanta fusese în spatele lui. O luptă acolo putea arunca pe oricare dintre ei în ea.

— Îi dăm loc să plece, spuse Soles. Cerem lama. Dacă o păstrează, trebuie să-l scoatem de lângă deschidere înainte să se apropie cineva de el.

— Poate pleca printr-un zid, spuse Krista.

— Da.

Spus cu voce tare, planul părea la fel de subțire pe cât era. Avea o armă pe care nu o putea folosi fără grijă, împotriva unui om pe care nu-l putea ține, lângă oameni pe care încerca să-i cruțe.

Tesa întinse mâna și mută lanțul de pe desen.

— Avem nevoie de o cale să scoatem de acolo pe cineva rănit. Înainte să avem nevoie de o cale să câștigăm.

Maxim atinse linia care ducea înapoi spre moară.

— Bram rămâne iar sus. Dacă acceptă. Și de data asta îi spunem pentru ce ne întoarcem.

Krista întoarse la o pagină curată. Trecură prin cine avea să țină ieșirea și ce i-ar fi făcut să abandoneze o încercare. Soles încă nu putea oferi o cale sigură de a lua lama. Lăsară spațiul acela gol.

Pentru azi puteau oferi un drum cu mașina, paturi și pe cineva care să asculte. Atât era pregătit.

Soles puse lama deoparte și îi dădu lui Maxim cheile.

❦

Mai târziu în dimineața aceea merseră împreună la brutărie. Halloran căra pâine de la cuptor; topograful stătea la masa din bucătărie din spatele lui. Soles așteptă până când tava fu jos înainte să întrebe dacă puteau vorbi.

Halloran ascultă cât Krista descrise centrul. Ochii topografului rămăseseră pe cheile din mâna lui Maxim.

— Aș putea să mă întorc? întrebă.

Soles voia să spună că tocmai asta încercau să prevină.

— Nu te închidem acolo, spuse. Poți vedea locul mai întâi.

— Varren spune că mutarea n-o să ajute.

— Nu știm cât ajută. Putem avea pe cineva care să rămână cu tine cât aflăm.

Bărbatul își frecă mâinile. Soles așteptă un răspuns. Halloran puse o pâine lângă el, iar bărbatul se aplecă peste ea și rupse o bucată de la capăt.

— E o femeie la două uși de aici, spuse Halloran. Întreabă de transport de duminică. Soțul ei nu poate coborî treptele. Oamenii cu camionul i-au spus să-l aibă afară.

Maxim se întoarse spre ușă.

— Ei bine, asta sună exact ca nivelul nostru de expertiză medicală.

— Tu conduci, spuse Tesa. Eu întreb de trepte.

Femeia îl recunoscu pe Soles înainte să se poată prezenta. Era cea care citise zecele de pe ușă și o închisese iar. Acum, lângă bocancii ei stătea o geantă îndesată atât de tare încât o mânecă ieșea pe sub curele.

Îi explicaseră unde îl puteau duce pe soțul ei. Femeia îi aduse paltonul.

Scările erau înguste, dar drepte. Maxim și Tesa cărară scaunul din dormitor până pe palier, apoi îl coborâră treaptă cu treaptă, în timp ce Soles ținea ușa liberă. Jos, bărbatul îl prinse pe Maxim de mânecă.

— Ai grijă la suportul de picioare.

Maxim se opri. Suportul se prinsese de toc. Îl eliberă cu grijă și îl scoaseră afară fără să atingă grătarul cald de lângă treaptă.

Fără putere. Soles auzea respirația bărbatului în aerul rece și pe femeie spunându-le în ce geantă erau medicamentele. Atât puteau încă face.

Krista sună centrul înainte să plece. Tesa merse cu cuplul; Maxim avea s-o aducă înapoi după ce îi ajutau să se instaleze.

Soles privi duba ajungând la pod. O gospodărie. De-a lungul străzii, șeptarii continuau dincolo de următoarea curbă.

Halloran ieși cu a doua geantă a femeii.

Soles o luă de la el.

— O aducem la următoarea cursă.

— Le spun și celorlalți, spuse Halloran. Despre paturi. Pot să mă întrebe pe mine unde sunteți.

Soles îi dădu și numărul centrului.

Propriul telefon se aprinse înainte ca Halloran să intre. Un mesaj de la omul în gri întreba când aveau să reia căutarea lui Varren.

Krista îl citi lângă el.

— Ce vrei să-i spui?

Locul încăperii era deja în raport. Și lama. Drumul lor până la ea trebuia să rămână între oamenii care aveau să coboare.

Soles puse telefonul deoparte.

— Hai să vorbim cu Bram.

Bram își ținu mâna pe tejghea cât Soles îi explică de ce voiau să se întoarcă la moară. Krista stătea lângă Soles cu desenul deschis. În afara magazinului, traficul se mișca din nou după ce duba de evacuare trecuse podul.

— Data trecută vă uitați, spuse Bram.

— De data asta vrem s-o închidem. Tot nu știm dacă putem face asta în siguranță.

Soles îi spuse despre fire și despre faptul că aveau nevoie de lama lui Varren ca să le vadă. Spuse că Varren refuzase s-o predea. Dacă se luptau pentru ea, oamenii care țineau calea de ieșire puteau fi prinși și ei în asta.

Bram își luă mâna de pe tejghea și o șterse de șorț.

— Mă vreți la celălalt capăt al funiei.

— Dacă accepți. Poți pleca dacă încetează să fie sigur.

— O să-mi spui când se întâmplă asta?

Soles se gândi la piatra ticăind deasupra lor, chiar înainte ca mâna Tesei să fie zdrobită, și la funia fugind prin palmele lui dedesubt.

— Îți spun ce observ. Nu pot promite că observ la timp.

Bram citi desenul multă vreme. Degetul îi urmă linia prin podeaua morii.

— O țin de la trapă. La asta sunt de acord.

— Asta îți cer.

— Și dacă spun cuiva după?

Condițiile de pe peretele bucătăriei lor aveau un răspuns la asta. Soles își amintea că acceptase.

— Tu hotărăști ce le spui.

— Nu poți promite asta pentru oamenii de peste drum.

— Nu. Le pot spune că ai ajutat după ce ți-am spus ce se putea întâmpla. Dacă vor o relatare, o pot avea și pe a mea.

Bram se gândi. Soles voise să-i dea ceva mai bun. Hârtiile de peste drum descriau deja o versiune a celor întâmplate la moară. Dacă își adăuga numele alteia, asta însemna să rămână și să răspundă pentru ea.

— Treceți întâi funia voastră, spuse Bram. O verific înainte să urmeze cineva.

Krista închise desenul. Bram ieși de după tejghea ca să-i ajute să aleagă încă o lampă.

❦

Până luni seara următoare, pe ușa lor era un unu.

Soles se întoarse de la centru cu geanta goală de medicamente a femeii. Soțul ei rămăsese. Alți oameni acceptaseră o cursă, văzuseră paturile și ceruseră să fie duși înapoi. Topograful ajunsese de două ori la dubă și se întorsese de două ori la masa lui Halloran.

Petrecuseră zilele cărând ce oamenii nu puteau căra, verificând cine ajunsese și întorcându-se după cei care nu ajunseseră. Între timp, strada caldă se răspândise spre pod. În fiecare dimineață, omul în gri întrebase de Varren.

Mâine se termina perioada de evacuare. Șeful confirmase operațiunea; avertismentul din raportul lor nu schimbase niciuna dintre condiții. Aveau să meargă la moară înaintea echipelor de intrare.

Maxim și Tesa verificau funiile în bucătărie. Krista îl aștepta pe Soles sus. Îi pusese cămașa curată pe pat lângă a ei, cu mânecile întoarse corect.

El puse geanta lângă ușă.

— A întrebat dacă putem aduce scaunul mâine.

— Îl putem lua la următoarea cursă.

Femeia se oferise să țină câinii lângă paturile lor cât cohorta era la moară. Maxim avea să-i ducă dimineață, împreună cu scaunul. Soles scrisese instrucțiunile de hrănire ale Minei pe spatele adresei centrului, apoi le tăiase și începuse din nou.

— O să știe ce să facă, spuse Krista. I-ai spus de două ori.

— Mina ascunde pastilele.

— Și tu.

Fu aproape să zâmbească. Krista luă geanta de lângă ușă și puse instrucțiunile înăuntru.

Soles se așeză pe pat. De zile întregi se mișcase spre seara asta. Acum voia încă o încărcătură, încă o cursă peste pod. Un defect pe care știa cum să-l repare.

Krista se așeză lângă el.

— Ai găsit o cale să i-o iei?

Soles clătină din cap.

— Dacă o apropie de a mea, putem vedea. Asta e partea pe care i-o pot cere fără să mint.

— Și dacă o retrage din nou?

— Atunci trebuie să hotărăsc dacă încerc.

Ea trase cămașa curată mai aproape și îi netezi o cută.

— Dacă se transformă într-o luptă, am nevoie să-ți amintești că suntem și noi acolo jos.

— O să-mi amintesc.

Îl privi până când încetă s-o trateze ca pe o promisiune ușor de făcut.

Își aminti ordinul pentru un om dintr-o cabană și cât de simplă devenise lumea când hotărâse să termine. Făcuse lucrul dintre el și casă. Mâine putea să-i spună altfel și tot să facă același lucru.

— S-ar putea să-l văd pe el în cale, spuse Soles. În loc să te văd pe tine.

Mâna Kristei se opri pe cămașă.

— Da. Asta te rog să urmărești.

Voia ca ea să spună că îl putea opri. Îl mai oprise, iar faptul că știa că avea să fie acolo devenise încă un lucru pe care conta. Auzi ce era greșit în asta înainte să întrebe.

— N-ar trebui să trebuiască să mă tot scoți, spuse.

— Uneori o să trebuiască. Alteori mă scoți tu pe mine. Am nevoie să ajuți când o fac.

— Cum?

— Dă-mi drumul când îți cer. Înainte să ai nevoie de încă un motiv.

Soles se gândi la caietul ei așteptând în timp ce el hotăra ce să spună detașamentului. Lăsase pagina deschisă pentru răspuns. Făcea din nou același lucru acum, îi dădea timp să aleagă în loc să aleagă pentru el.

Dădu din cap, iar ea îi luă mâna.

El întinse brațele spre ea. Krista se apropie suficient cât să-și sprijine fruntea de a lui și rămase acolo cât trecură primele respirații grăbite.

Jos, Tesa îl întrebă pe Maxim dacă intenționa să-și pună tot magazinul la centură. Ceva metalic căzu pe masă.

Krista râse o dată lângă obrazul lui Soles.

El o sărută, apoi o ținu cu ambele brațe. Ea se potrivi lângă el și îi trase cămașa liberă acolo unde se răsucise sub mâna ei.

O vreme rămaseră pe pat cu bocancii în picioare. Când Mina zgârie ușa, Soles se ridică s-o lase înăuntru.

Krista mută hainele curate înainte ca animalul să și le însușească.

Luni noaptea, ușa brutăriei avea un unu pe ea, scris cu cretă de cineva din detașament cu un scris pe care Varren nu-l cunoștea.

Rămase în fața ei mai mult decât trebuia, apoi intră prin magazin.

Bucătăria din spate încă păstra căldura după-amiezii. Zora stătea la masă, cu caietul închis sub mână. Noct avea scaunul de lângă ușa din spate, deschisă cât o palmă spre curte, și un pahar pe care încă nu-l atinsese. Topograful stătea pe sacii de făină, cu paltonul încheiat până la gât. În dimineața aceea mersese pentru a doua oară până la duba de evacuare și se întorsese pentru a doua oară, iar nimeni nu-l întrebase de ce.

Halloran intră ultimul, cărând tăvile goale de la vechea clădire a vămii.

Le puse pe tejghea. Nu-și scoase paltonul.

— Intră când se termină numerele de pe uși, spuse. Mâine noapte.

— Cine?

— Echipele de intrare. Încărcau truse în camioane. Unul dintre oameni i-a spus sterilizare. A zis cuvântul de două ori, de parcă îi plăcea.

Noct întoarse paharul un sfert de tură pe masă.

— Și prietenul tău? întrebă.

Halloran răspunse înaintea lui Varren.

— Oamenii lui coboară primii. Înaintea echipelor. Bucătarul a zis că așa a vrut șeful.

Varren își puse ambele mâini întinse pe masă.

— Ce altceva?

— Le-a dat un desen al încăperii. Cea de sub râu. E prins în hol, lângă paltoane. Bucătarul m-a întrebat dacă am fost vreodată acolo jos. I-am spus că eu coc pâine.

— Ce altceva, Halloran.

Halloran se uită la tăvi.

— E un bărbat în gri care întreabă în fiecare dimineață dacă te-au adus înăuntru. Au o hârtie cu numele tău. Iar Soles le-a spus că te-a găsit. Le-a spus că te-a lăsat să pleci.

Zora ridică privirea.

— Te-a lăsat să pleci?

Varren nu le spusese despre trapă. Le spuse acum, simplu, în ordine. Funia. Marginea scândurilor. Propriul braț peste cadru și mâna lui Soles pe încheietura lui, închisă, vărul stând în spate cu funia, bărbatul care ținea capătul de sus privindu-i pe amândoi.

— Și și-a deschis mâna, spuse Zora.

— Cu un martor la trapă.

Auzi cât de liniștită devenise bucătăria și continuă în liniștea aceea.

— În aceeași noapte, a intrat în clădirea lor și le-a spus unde fusesem. Acum are o hârtie cu numele meu, un desen al încăperii și coboară primul, înainte să poată vedea altcineva ce face acolo.

Nu răspunse nimeni. Mâinile topografului se mișcau în poală.

— A omorât un bărbat numit Bull, spuse Varren. Asta ați auzit înaintea mea. A tras o dată de rădăcină, iar voi toți v-ați înrăutățit. Asta o știți mai bine decât mine.

Se uită la saci.

— Și de două ori săptămâna asta oamenii lui te-au dus până la duba lor.

— Eu am mers, spuse topograful.

— De două ori.

Zora deschise caietul, se uită la o pagină și îl închise din nou. Varren cunoștea gestul. Îl făcea la râu când o citire ieșea la fel ca în ziua dinainte și nu avea încredere în ea.

— Fiecare dintre lucrurile astea s-a întâmplat, spuse ea.

— Da.

— Le spui astfel încât să existe un singur fel de a le auzi.

— Îți spun ce a făcut.

Ea îi ținu privirea încă o clipă. Apoi se întoarse în scaun, cu spatele spre el.

— Halloran. Tu ce vrei?

Halloran clipi la ea de parcă i-ar fi cerut să-și silabisească numele.

— Vreau ca atunci când cuptorul e gol, să fie gol.

— Noct?

— O băutură care funcționează. Dacă nu, una liniștită.

Ea se uită spre saci.

— Și tu?

Topograful își frecă degetul mare de cusătura paltonului.

— Vreau să nu mă mai cheme.

Înghiți.

— Vreau să merg acasă. Apoi ajung la dubă și vreau să mă întorc aici.

Zora dădu încet din cap.

— Niciunul dintre voi n-a spus să rămână deschisă.

— Niciunul n-a spus s-o taie, răspunse Varren.

Soba ticăi. Undeva deasupra curții, un jgheab își lăsă toată zăpada deodată.

Varren își împinse scaunul și ocoli masa până la Noct.

— Dă-mi brațul.

Noct se uită la mâna întinsă, apoi la Varren.

— Am mai trecut prin asta. Am zis că mă gândesc.

— Antebrațul. Trage când vrei. Spune-mi când să dau drumul.

Noct puse paharul jos, neatins, și își așeză brațul pe masă cu palma în sus, ca un om care îl oferă pentru o analiză de sânge.

Varren își puse degetele deasupra încheieturii și degetul mare pe interiorul antebrațului. Fără priză. Contact, și locul din el care răspundea la contact. Apoi se sprijini în locul acela.

Noct trase. Brațul rămase unde era.

Noct trase mai tare, apoi se ridică din scaun și îi împinse lui Varren umărul cu mâna liberă. Varren lăsă împingerea să-l întoarcă, păși odată cu ea, își ținu degetele unde erau. Efortul urcă prin propriul antebraț și se așeză în spate. Transpirația îi apăru la rădăcina părului.

— Acum, spuse Noct.

Varren îi dădu drumul exact la cuvânt.

O făcură din nou. Și din nou. A treia oară Noct spuse cuvântul în mijlocul unei trageri, moment de mincinos, iar Varren își deschise mâna exact atunci. Noct se duse doi pași în spate, își recăpătă echilibrul fără zid și rămase privind brațul.

Pentru o clipă, sub degetul mare al lui Varren, unghiul încheieturii fusese familiar. Vocea veche nu spuse nimic. Părea că ascultă.

— Devii mai bun la asta, spuse Noct. La dat drumul.

Zora nu se mișcase.

— Asta nu e dat drumul, spuse. E hotărât când.

Varren își șterse palmele pe o cârpă de pe bara cuptorului. Nimeni nu-l întrebase pentru ce se antrena. Zora era singura care nu avea nevoie.

Halloran începu să stivuiască tăvile. Topograful privea ușa deschisă. Afară, cineva din detașament trecu prin fața ferestrei magazinului cu o lampă, încetinind la fiecare ușă ca să citească numărul scris cu cretă.

Noct se așeză din nou și își frecă interiorul antebrațului.

— Și atunci ce este el? întrebă. Fratele tău sau lucrul de acolo jos?

Varren își ridică geanta de pe spătarul scaunului și își așeză cureaua pe umăr. Prin pânză simțea lungimea învelită a lamei palide lipită de șold.

— E cel cu cuțitul.

Marți seara, oamenii detașamentului coborâră strada cu cretă și tăiară unurile.

Soles privea de la fereastră. Un bărbat în jachetă de Curățător trase o linie peste numărul de pe ușa de vizavi, apoi traversă și trase una peste al lor. Îi luă mai puțin decât i-ar fi luat să bată.

Maxim se întorsese de la centru cu o oră înainte, cu păr de câine pe ambii genunchi și fără câini. Nu spusese multe. Verificase în schimb funiile din nou, colac cu colac, pe podeaua bucătăriei.

Își legau bocancii când bătu cineva.

Halloran stătea pe treaptă în șorț, cu făină până la coate, respirând ca și cum alergase aproape tot drumul.

— A dispărut, spuse. Topograful. De la prânz.

— Unde? întrebă Krista.

— A luat capătul de lumânare din sertarul magazinului. Paltonul lui e încă pe saci.

Se uită pe lângă ea la Soles.

— A coborât. Știu că a coborât.

— Și Varren?

— Nu s-a întors noaptea trecută. Zora stă cu Noct. Ea m-a trimis la voi.

Tesa își strânse al doilea șiret.

— Atunci e acolo jos de șase ore.

Soles luă colacul pe care Maxim i-l întinse. Șase ore de căldură în fața unui om, spunându-i să se așeze.

— Mergi cu noi până la moară, îi spuse lui Halloran.

Magazinul lui Bram, la capătul podului, era întunecat în afară de camera din spate. Ieși cu o lampă înainte să ajungă la ușă, cu paltonul deja încheiat, de parcă așteptase îmbrăcat.

Peste drum, curtea detașamentului era luminată. Două camioane stăteau acolo cu motoarele oprite. Un Curățător stătea pe treptele vechii vămi cu o țigară și îi privi trecând. Nu se ridică. Scutură cenușa în zăpadă și își întoarse capul ca să-i țină în vedere tot drumul peste pod.

Pe malul celălalt, moara era neagră pe zăpadă. Bram descuie ușa laterală. Înăuntru, podeaua încă mirosea slab a cereale, iar trapa era unde o lăsaseră, sub un sac.

Krista îi spuse lui Bram despre topograf cât Maxim trecea funia prin ancoră. O spuse simplu, fără să îndulcească orele. Bram ascultă cu lampa în mână.

— A urcat o dată prin canal, spuse.

— Deci știe drumul, spuse Soles.

— Știe drumul în jos când îl cheamă. Nu e același lucru.

Puse lampa pe podea și începu să-și desfacă centura.

Soles înțelese înainte să spună ceva.

— Ai acceptat să stai la trapă.

— Am acceptat trapa când jos nu era nimeni în afară de oameni care au ales să fie.

Bram trase centura și se uită la ea.

— Mi-ai spus ce face. Mi-ai spus că s-ar putea să ajungi să te lupți. Te-am auzit.

— Poți rămâne tot aici sus.

— Știu.

Își înfășură centura de două ori în jurul pumnului.

— După al doilea arc mergi în genunchi. Acolo o să fii lent. El nu.

Îi întinse capătul funiei lui Halloran.

— Tu ții asta. Dacă rămâne moale prea mult, tragi. Dacă trage tare, ții. Dacă intră pe ușa aia altcineva decât noi, închizi trapa și te așezi pe ea.

Halloran luă funia în ambele mâini pline de făină. Se uită la ea cum se uita topograful la cană.

— Varren e acolo jos, spuse.

— Atunci o să vrea să fie ținută la fel de mult ca noi.

Afară porni un motor.

Apoi încă unul.

Maxim ajunse primul la ușă. Soles veni în spatele lui. Dincolo de râu, luminile din curte se mișcau. Camioanele ieșiră pe poartă, virară pe drumul podului, iar farurile lor alunecară peste zăpadă spre moară.

— Asta nu e miezul nopții, spuse Maxim.

— Ne-au văzut trecând, spuse Krista.

Primul fascicul găsi zidul morii și rămase acolo. Portiere trântite. Voci de bărbați. Ceva greu pus pe pământul înghețat, apoi altceva. Cineva striga despre ancorele de pe platformă.

— Jos, spuse Soles. Acum.

Bram coborî primul, cu lampa prinsă de palton. Apoi Tesa. Apoi Krista. Apoi Maxim, care se opri cu funia în mâini și se uită în sus la Soles de parcă voia să se certe despre ordine, dar nu o făcu.

Soles coborî ultimul. Deasupra, trapa se închise. Lumina de pe podeaua morii se îngustă până la o linie, apoi dispăru, iar el simți funia mișcându-se o dată în mâinile lui Halloran.

Polița. Apa neagră alunecând lângă ea. La treaptă, căderea umplu urechea stângă și nu lăsă nimic pentru dreapta. A doua treaptă dispăruse; Bram îi făcu să treacă golul la capătul dinspre zid, unul câte unul, cu pumnul în spatele fiecărui guler până când bocancii ajungeau jos.

Apoi arcadele. Joasă, apoi mai joasă. După a doua merseră în genunchi, piatra rece prin pantalonii lui Soles și lampa legănându-se în față. Cotul pe care și-l răsucise în mulțime protesta la fiecare împingere. Bram se mișca repede acolo, cum spusese că o va face. Un om care făcuse asta la doisprezece ani, cu centura tatălui în jurul taliei.

Krista se opri.

Închise ochii. Soles îi privi fața devenind nemișcată, cum făcea când citea un rând de două ori, și știu că despărțea un sunet din apă.

— Cineva numără, spuse. În fața noastră. Cu voce tare.

— Ce numără?

— În jos. De la zece. Ajunge la unu și începe din nou.

Nimeni nu spuse nimic. Mâna Tesei găsi spatele paltonului lui Soles și rămase acolo.

Ajunseră la grătar. Aerul cald împingea prin el în fețele lor. Dincolo, încăperea era deja luminată.

Lanterna lui Varren stătea pe masa de piatră, îndreptată spre stâlp.

Topograful îngenunchease la fantă, cu o palmă întinsă în căldură. Buzele i se mișcau. Patru. Trei.

Varren stătea deasupra lui. Lama palidă era scoasă din pânză.

Se uită mai întâi la Bram și la funia legată de talia lui, apoi la ceilalți. Nu păru surprins.

Prin stânca din stânga veni un sunet pe care Soles îl cunoștea din noaptea îmbinării. Metal sunând în piatră. Oameni strigând noduri.

Echipele coborau pe celălalt drum.

Ochii lui Varren reveniră la Soles.

— I-ai adus.

— Ne-au urmărit, spuse Soles.

Era adevărat. Auzi cât de puțin ajuta.

Varren nu răspunse. Se uită la funia din jurul taliei lui Bram, la colacul de pe umărul lui Maxim, la Tesa, care deja făcuse o jumătate de pas spre omul în genunchi.

— Nu, îi spuse Varren. A coborât singur.

— Numără, spuse Tesa.

— A coborât la unu. Nu l-am trimis înapoi.

Palma topografului stătea întinsă lângă fantă, în căldură, de parcă ținea ceva cald. Deasupra lui, o poliță de stâncă ieșea din zid peste stâlp, cu marginea aspră de urme vechi de daltă. Buzele i se mișcau. Zece. Nouă.

Prin piatra din stânga, strigătele de noduri continuară, acum mai aproape. Soles cunoștea vocea care le striga. Corvin. Ultima dată când coborâseră împreună, Corvin urcase singur pe funie și le spusese oamenilor de sus că ceilalți erau chiar în spatele lui.

Krista se duse la baza scării, unde zidul era mai subțire pentru sunet, și își lipi urechea de piatră.

— Câți? întrebă Soles.

— Șase. Șapte. Doi cară ceva între ei.

În spate, în canal, apa plesni. O lumină se legănă peste grătar.

Maxim se întoarse cu funia deja ridicată în ambii pumni. Halloran trecu primul, ud până la genunchi, fără șorț. Zora veni după el. Noct veni ultimul și trecu prin grătar fără să-i atingă marginile.

— Zora l-a adus la moară, spuse Halloran. Respira greu. Apoi s-au întors camioanele. Șase dintre ei, intrând prin moară cu lămpi. Nu puteam sta pe trapă împotriva a șase.

— Funia? întrebă Bram.

— Legată. O să țină. Nu știu cine o să țină celălalt capăt.

Zora se oprise chiar în interiorul grătarului. Privi pe lângă toți spre Varren, apoi în jos la lama palidă din mâna lui.

— Varren, spuse ea. Pune-o deoparte.

El nu o făcu.

— Mi-ai spus să hotărăsc când, spuse.

Soles făcu un pas încet spre masă, cu mâinile unde Varren le putea vedea.

— Sunt oameni dincolo de zidul ăla, spuse. Orice ai venit să faci aici, fă-o împreună cu noi.

— Cu voi. Varren înclină capul spre piatră. Și cu ei. Au o hârtie cu numele meu pe ea, Soles. Și al tău e acolo. Sub al meu. Omul care m-a găsit și m-a lăsat să plec.

Noct se uită prin încăpere, la stâlp, la fantă, la fețe. Stătea în mijlocul podelei, departe de orice zid.

— Lupți cu o oroare străveche pentru câteva halbe, spuse către nimeni. Trebuia să cer mai multe halbe.

Dincolo de piatră, strigătele de noduri se opriră.

În liniște, Soles o auzi pe Krista trăgând aer în piept.

Vocea unui bărbat veni prin zid, plată și limpede, obișnuită să fie ascultată.

— Încărcătura e montată. Eliberați frontul.

Krista se desprinse de piatră.

— O să—

— Jos! strigă Soles.

Podeaua îi urcă prin genunchi și îl aruncă lateral. Fanta se deschise ca un ochi. Din ea ieși căldură într-o singură respirație lungă, iar în spatele căldurii lumină, albă și mișcătoare, și fiecare lanternă din încăpere păli în fața ei.

Deasupra stâlpului, polița de stâncă se crăpă pe toată lungimea.

Topograful nu ridică privirea.

— Unu, spuse.

Polița căzu.

Lovitura în podea, lângă stâlp, făcu un sunet pe care Soles îl simți în dinți, iar vocea topografului se opri de parcă cineva îi trântise o ușă. Praful ieși din prăbușire într-un zid cenușiu. Soles pierdu stâlpul, pierdu masa, își pierdu propria mână din fața ochilor.

Undeva, o lanternă lovi piatra și se stinse. După praf veni fum, amar, de dincolo de stâncă, acolo unde explodase încărcătura.

Aerul se mișca. Trecea pe lângă el spre fantă, constant și cald, trăgând praful în fire lungi. Îl simțea în haine. Îi cerea să se așeze.

Nu se așeză. Își puse un bocanc sub el, apoi pe celălalt, și își numără oamenii singurul fel în care putea.

— Tesa!

— Aici!

Vocea ei venea de dincolo de piatra căzută, aproape și furioasă.

— E sub ea. E viu. Îi țin mâna.

Altă voce lângă a ei, gravă și zguduită. Halloran.

— E pe picioarele lui. Dacă se rostogolește, îi vine pe piept. Nu pune mâna pe piatra aia—

— Maxim!

— Grătar. Maxim tușea. Îl am pe Bram. Bram are funia. Zora—

Vocea unei femei, mai departe pe canal, îl striga pe Noct. Nu veni niciun răspuns. Noct stătuse în mijlocul podelei. Soles nu-și putea aminti de care parte a prăbușirii fusese mijlocul.

— Krista!

Nimic.

Soles trase o gură de praf și căldură și strigă din nou. Fanta trase de sunet și îi luă jumătate.

— Krista!

Își întoarse urechea bună spre întuneric și așteptă. Când veni vocea ei, veni de mai sus decât se aștepta, subțire.

— Scările. Sunt pe scări. Nu văd jos.

Soles expiră. La doi pași de el, praful se subția, tras spre lumină în panglici cenușii lungi. Polița căzută stătea pe podea între el și ceilalți ca un zid ridicat în grabă. Pe partea asta erau doar stâlpul, fanta și căldura.

Fanta era mai lată. Nu mult. Cât o palmă. Putea vedea că era mai lată și știa a cui forță făcuse asta, iar niciunul dintre oamenii din spatele stâncii nu avea să-l creadă când le-ar fi spus. Aerul nu mai trăgea doar. La fiecare câteva respirații împingea înapoi, cald, de parcă ceva de pe partea cealaltă observase că ușa era deschisă.

Dincolo de ea, Varren se ridică.

Avea praf în păr și o tăietură deasupra unei sprâncene, cu sângele curgând spre colțul ochiului. Nu-l șterse. Lama palidă încă îi era în mână. În lumina fantei părea aproape albă.

În spatele poliței căzute, Tesa înjura fără oprire pe cineva. Maxim o striga acum pe Zora, iar Zora continua să-l strige pe Noct. Deasupra tuturor, pe scări, Krista spuse ceva ce Soles nu putu desluși.

Varren ascultă totul. Se uită la zidul de piatră, la praf, la întunericul de unde venea fiecare dintre vocile acelea.

Apoi se uită la Soles.

— Acum nu se mai uită nimeni, spuse.

Începu să ocolească stâlpul. Nu spre Soles. Spre dreapta lui, pe marginea luminii, spre partea din care Soles nu avea să-l audă venind.

Tesa ținea mâna topografului în a ei, cu marginea poliței la treizeci de centimetri de față.

Piatra îi apăsa picioarele de la genunchi în jos. Cealaltă mână încă se întindea pe lângă ea spre fantă. Praful i se așeza pe gene și el nu clipea să-l dea jos.

Tesa își mută greutatea ca să-și bage pumnul drept sub marginea joasă.

O mână i se închise pe încheietură. Nu tare. Exact cât trebuia. Brațul îi urcă la spate, iar obrazul îi ajunse pe poliță, și vocea lui Halloran coborî lângă urechea ei, foarte calmă, vocea unui om care mai făcuse asta altora și nu-i plăcuseră.

— Am zis să nu pui mâna pe ea.

— Dă-mi drumul.

— Vrei să fie ceva ce poți lovi, spuse. Atât. Ai vrut asta de când ai coborât.

Nu era vocea care ținuse funia la trapă. Tesa încetă să tragă. Reil nu se lupta niciodată cu priza. Reil aștepta ca omul care o ținea să respire.

Așteaptă. Uită-te la picioarele lui.

Greutatea lui Halloran era pe piciorul din față, șoldul lipit de spatele ei. Ochii lui erau pe piatră, nu pe ea. Expiră.

Tesa se întoarse în el și îl lovi o dată, scurt, de jos, sub coaste. Destul cât să deschidă o mână. Nimic mai mult.

Priza dispăru. Halloran se strânse peste propriul braț și se așeză în praf, cu gura deschisă, fără aer.

Tesa își puse pumnul peste al lui, articulație la articulație, cum se făcea. După.

— Stă pe marginea stângă, spuse el când putu. Lovește dreapta. Se răstoarnă dinspre el.

Avea dreptate. Acum, după ce o spusese, putea vedea.

Își fixă picioarele, își fixă mâna și lovi marginea dreaptă a poliței cu tot ce hotărâse să cheltuiască. Piatra se ridică o palmă. Își băgă umărul sub ea înainte să cadă.

Mâna vindecată i se deschise peste articulații. Se auzi scoțând un sunet.

— Acum, spuse.

Halloran îl prinse pe topograf pe sub brațe și trase.

Bărbatul țipă când îi ieșiră picioarele. Piatra scrâșni pe umărul ei, iar Tesa o ținu, și o ținu, numărând cum numărase Reil în runda a treia, până când Halloran spuse că era liber și ea lăsă polița să cadă peste nimic.

❦

Soles îl ținu pe Varren în stânga.

Îl costa stâlpul. Îl costa lumina. La fiecare pas pe care Varren îl făcea spre dreapta, Soles se întorcea să-l întâmpine, iar fiecare întoarcere îi punea fanta în spate, respirându-i pe ceafă.

Lanțul era mai lung decât brațul lui Varren. Asta era singurul lucru pe care Soles îl avea și Varren nu, și intenționa să-l țină între ei.

Apoi fanta expiră, lung și tare, și îi umplu urechea bună, iar pentru o respirație Soles nu mai auzi absolut nimic.

Varren se mișca deja. Soles văzu forma ieșind din zgomot și ridică lama întunecată, prea târziu. Două degete îi atinseră interiorul antebrațului.

Brațul se opri.

Era tot al lui. Simțea lanțul pe încheietură, mânerul în palmă. Dar nu se mișca. Atârna în fața lui ca ceva bătut în cuie în aer, iar Varren stătea suficient de aproape încât să-i ia lama din mână și nu o făcu.

— Du-te, spuse Varren.

Brațul reveni. Soles se poticni odată cu el.

Varren se depărtă și începu din nou să se rotească spre dreapta.

Ar fi putut s-o ia, se gândi Soles. N-a vrut-o. A vrut să știu că putea.

❦

Maxim îl văzu primul pe Halloran, ieșind din praf în genunchi, trăgând topograful de subsuori.

— Ia-l, spuse Halloran. Du-l sus.

Maxim îl luă. Bărbatul nu cântărea nimic. Picioarele îi sângerau prin pantaloni și nu părea să știe. Se răsuci în brațele lui Maxim spre lumină.

— E aproape— Lasă-mă—

Maxim îl puse peste umăr, cum cari un sac de furaje, și se întoarse spre grătar. Bram avea deja funia în mâini.

Zora stătea în deschidere.

Era udă până la talie și tremura și își puse ambele mâini întinse pe pieptul lui Maxim.

— Pune-l jos, spuse. Întreabă-l.

— O să spună să rămână.

— Atunci spune să rămână.

Maxim împinse.

Era ca și cum ar fi împins o ușă care hotărâse să nu se deschidă. Zora îi luă greutatea, se lăsă în ea și nu-i dădu nimic înapoi, apoi se întoarse doar puțin, iar propria împingere îl purtă lateral în zid. Topograful alunecă pe jumătate de pe umărul lui.

Ceva fierbinte urcă prin brațele lui Maxim. Cunoștea senzația. Venea când era furios și nu întreba niciodată pentru ce. O putea ridica din drum. O putea ridica și arunca în apă.

Mâna lui era strânsă în paltonul ei. Degetele topografului zgâriau peste umărul lui spre fantă.

Amândoi trăgeau de același om.

Maxim îl puse pe topograf jos pe poliță și se lăsă pe vine în fața lui, astfel încât bărbatul să fie obligat să se uite la cineva.

— Ce vrei? întrebă.

Ochii topografului se duseră spre lumină. Reveniră.

— Vreau să nu mă mai cheme.

— Atunci urcă acolo unde nu poate striga.

Mult timp. Apa curgând pe lângă bocancii lor.

— Sus, spuse topograful.

Zora își lăsă mâinile să cadă. Își puse una pe spatele topografului, pentru o clipă, și se dădu deoparte. Apoi se întoarse în întuneric, strigând numele lui Noct.

Bram conduse. Polița, arcadele, golul din treaptă. Topograful urcă pe funie cu Maxim sub el. Sus, Maxim își puse un genunchi peste marginea trapei. Podeaua morii era goală. Camioanele stăteau afară cu portierele deschise și nimeni în ele, ușa laterală era deschisă, iar frigul intra prin ea cu un sunet pe care Maxim nu-l înțelese până când ieși.

Oameni.

Douăzeci, treizeci dintre ei, de-a lungul malului, în zăpadă. Paltoane peste haine de noapte. Pantofi fără șosete. Pe unii îi cunoștea. Oameni pe care îi ajutase în săptămâna asta să urce în camioane cu valizele lor, care văzuseră paturile de la centru și ceruseră să fie duși înapoi.

Niciunul nu vorbea. Toți priveau moara.

Topograful se opri lângă ei și se întoarse și el spre ea.

Maxim rămase în zăpadă cu mâna încă în paltonul bărbatului și privi șirul de fețe. Înțelese că avea să trebuiască să-i întrebe pe fiecare.

Krista era la șase trepte în sus când praful se subție suficient încât să-i arate podeaua încăperii.

Două forme în lumina fantei. Una întorcându-se, una rotindu-se spre dreapta. Cunoștea întoarcerea. Soles îi ținea acum pe oameni în stânga, pe partea unde încă putea auzi.

Începu să coboare.

Noct era pe treapta de sub ea. Stătea exact în mijloc, mâinile moi pe lângă corp. Bineînțeles că era aici. Scara era singura ieșire din încăpere care nu era apă.

— Nu, spuse. Vocea îi era limpede. Fără urmă de lene. El vrea asta fără nimeni înăuntru.

— Eu nu sunt nimeni.

— Acolo jos ești.

Krista încercă golul din stânga lui. Mâna lui îi era pe antebraț înainte să se miște, de parcă îi văzuse intenția în umeri. Încercă dreapta. Aceeași mână, același antebraț, iar călcâiul ei pe treapta pe care tocmai o părăsise.

Rapid. Mai rapid decât ar trebui. Se uită la ce urmează să fac, nu la ce fac.

Încetă să mai încerce. Lăsă zgomotul încăperii să cadă, fanta, apa, Tesa înjurând undeva mai jos, până când îi rămase un singur sunet. Respirația lui.

Era egală. Apoi fanta expiră, iar umărul lui se deplasă un centimetru spre zid și respirația i se scurtă.

Încă o dată. Același centimetru. Aceeași oprire.

La grătar nu atinsese marginile. În încăpere stătuse în mijlocul podelei. Aici, în mijlocul treptei.

Nu e un obicei. Îi e frică de el.

Ca să-i citească mâinile, Krista trebuia să-l mintă. Așa funcționase întotdeauna.

Privi dincolo de umărul lui, spre piatra de lângă cap, și își lăsă fața nemișcată.

— Noct, spuse încet. Zidul.

Tot corpul lui se aruncă dinspre el. Mâinile sus, greutatea dusă spre partea deschisă a scării, ochii larg deschiși spre piatră. Krista trecu pe lângă el pe partea zidului, atât de aproape încât mâneca îi atinse stânca, și îi văzu fața în timp ce trecea.

În spatele ei nu o urmă. Îi auzea respirația încă scurtă și rapidă, tot exact în mijlocul treptei, de parcă scara devenise foarte îngustă.

Folosise asta. Avea să trebuiască să se gândească mai târziu.

❦

— Dă-mi-o pe cea palidă, spuse Soles.

Varren continuă să se rotească.

— Cu amândouă pot vedea care fire sunt ale tale, spuse Soles. Fără ea tai pe nevăzute. Ți-am cerut în prima noapte. Îți cer din nou.

— Te-am auzit în prima noapte.

— Atunci dă-mi-o.

— Nu.

Intră pe cuvânt.

Prima dată când Soles aruncă lanțul, acesta prinse paltonul lui Varren și ținu. Varren renunță la palton. Se strecură din el cum lași jos ceva ce purtai doar pentru altcineva, iar paltonul alunecă de pe lamă în întuneric, iar Varren era deja în raza ei.

Soles făcu un pas înapoi ca să facă loc lanțului și lovi din nou, mai repede, iar Varren nu era unde se duse lanțul. Intrase în arc, jos, cum intră un om pe o ușă pentru care a fost plătit să treacă. O palmă îi atinse genunchiul lui Soles.

Piciorul se blocă. Soles căzu pe spate, cu fanta urlând lângă cap, iar Varren coborî după el, cu un genunchi pe pieptul lui și lama palidă în mâna dreaptă.

Lumea încetini.

Soles cunoștea asta. Mai venise, când ceva era pe cale să-l omoare. Praful atârna în lumină. Lama lui Varren cobora cum cade o frunză în aer nemișcat. Iar antebrațul drept al lui Varren era gol, mâneca împinsă înapoi, la o palmă de lama întunecată din pumnul lui Soles.

O singură tăietură. Nu spre inimă. Spre braț.

Știa ce făcea lama întunecată unui om care purta alte vieți. Le lua. Nu întreba care. Orice vieți purta Varren, cele care îl țineau în picioare, lama întunecată avea să găsească una și s-o ia, sau să le ia pe toate, iar Soles n-ar fi știut care până nu vedea ce rămânea.

Pe nevăzute. Ca tăietura pe care încercam să n-o fac.

Își deschise mâna.

Timpul reveni dintr-odată. Degetul mare al lui Varren îi căzu pe încheietură, iar încheietura muri, lama întunecată zăcând inutilă în palma deschisă.

Lama palidă coborî. Soles îi prinse mâinile lui Varren pe mâner cu stânga, pe amândouă, fiindcă lama însăși l-ar fi aruncat deoparte, și ținu.

Nu era destul. Știuse că n-avea să fie. Varren avea ambele mâini și toată greutatea în spatele lor. Soles avea o singură mână și un genunchi pe piept.

Varren își lăsă greutatea pe mâner. Fața îi era foarte aproape. Avea praf în tăietura de deasupra sprâncenei.

— Aici, spuse Varren. O poți avea.

Vârful intră sub clavicula lui Soles.

Încă nu durea. Era rece, apoi foarte rece, și intră adânc. Soles îi privi ochii lui Varren și văzu momentul în care Varren crezu că găsise inima.

Apoi mânerul îi împinse mâinile lui Varren de pe el.

Nu Soles. Lama. De parcă s-ar fi întors în somn. Mâinile lui Varren se desprinseseră de ea și rămăseseră în aer, deschise, iar el se uită la ele.

Mâna stângă a lui Soles se închise pe mâner. Pe el nu-l împinse.

— Atunci răspund eu pentru ele, spuse.

Ceva se trezi.

Nu Phenom. Nu Haya. Ceva fără nume și fără chip, ridicându-se în el în întuneric de parcă fusese întotdeauna acolo și tocmai i se spusese să înceapă munca. Soles îl simți cum simți un străin intrând într-o cameră în spatele tău.

Și Varren îl văzu. Soles își dădea seama după fața lui. Orice văzuse Varren nu era lucrul pe care coborâse aici să-l vadă.

Fanta inspiră.

Podeaua se înclină sub Soles sau el alunecă pe ea, spre lumină, spre căldură, cu un cuțit în piept și o mână moartă și nimic de care să se țină. Varren întinse mâna și rată.

Cineva îi prinse încheietura.

— Unu, spuse Krista. Doi. Soles. Trei.

Krista nu-i dădu drumul. Zăcea întinsă pe piatră, cu ambele mâini în jurul încheieturii lui și bocancii proptiți de piciorul mesei, iar fanta trăgea de el și ea număra.

La opt tragerea slăbi. La zece se opri.

Soles rămase unde îl lăsase, la o lungime de braț de lumină. Căldura îi bătea în față. Lama palidă ieșea din el sub claviculă, propria mână încă închisă pe mâner.

— Nu o scoate, spuse Krista. Soles. Nu.

— Trebuie.

— Nu știi ce e sub ea.

— Nimic care contează, spuse, și nu știa de ce era atât de sigur.

O trase afară.

Ieși mai ușor decât intrase. Sângele veni după ea, cald, repede, apoi mai lent. Își apăsă mâna moartă peste gaură fără să-și poată simți propriile degete.

Ceva stătea în întunericul din spatele coastelor lui și aștepta. Nu vorbea. Nu avea un chip pe care să-l găsească. Părea un om pus la muncă într-o cameră pe care n-o văzuse niciodată și care deja începuse.

Mai târziu.

Tesa veni după capătul poliței căzute, ținând mâna dreaptă lipită de palton. Sângele îi curgea de pe articulații până la încheietură. Se uită la gaura din cămașa lui, apoi la Varren, și făcu un pas spre Varren.

— Tesa, spuse Soles.

Ea se opri.

— Sângerezi, spuse.

— Și tu.

Se uită în jos la articulațiile ei de parcă ar fi aparținut altcuiva și nu răspunse.

Varren nu se mișcase de când mâinile îi fuseseră împinse de pe mâner. Stătea lângă stâlp fără palton, cu tăietura de deasupra ochiului încă sângerând, și îl privea pe Soles cum privești o ușă prin care ai trecut toată viața și pe care o găsești încuiată.

Soles ridică lama palidă, ca s-o poată vedea Varren.

— Ți-am spus că fără ea tai pe nevăzute, spuse. Acum nu mai sunt orb.

Ochii lui Varren se duseră la lamă, apoi la fața lui Soles, căutând lucrul pe care îl văzuse trezindu-se acolo cu un minut înainte. Soles îl lăsă să se uite. Nici el nu știa ce era.

Se uită.

Nu era ca în prima noapte. Atunci cele două jumătăți arătaseră rădăcina și firele tuturor din încăpere. Asta era doar pentru el. Cu lama palidă în mână și mintea asupra ei, oamenii din jur nu mai erau doar oameni.

Din piepturile lor ieșeau fire.

Unul din Tesa, tras întins. Unul din Krista, la fel de întins. Din Varren mai multe decât putea număra Soles dintr-o privire, trase în toate direcțiile, de parcă ar fi fost legat de doisprezece ziduri deodată. Pe scări, unul singur din Noct, tremurând. Lângă el, Zora, în genunchi, un fir și o mână pe spatele lui Noct. Noct încă era în mijlocul treptei. Zora coborâse la el în loc să-i ceară să vină la ea.

În spatele pietrei, unde erau echipele, nimic. Niciunul. Oameni fără niciun fir.

Apoi Soles întoarse lama palidă spre fantă.

Rădăcina era acolo, cum fusese în prima noapte, întunecată în centru și luminată pe margini. Firele fine ieșeau din ea spre tavan și ziduri, spre moară și strada de deasupra. Erau mai multe decât înainte, mult mai multe, de parcă orașul se apropiase de rădăcină în seara asta. Unul ieșea prin grătar, spre oriunde se afla Halloran. Unul spre Noct. Unul spre Zora. Restul urcau prin piatră într-un mănunchi gros cât o funie, spre case pe care Soles nu le putea vedea.

Asta voia să spună. Să tai pe nevăzute.

— Pot să văd care sunt ale oamenilor tăi, spuse Soles. Pot tăia în jurul lor.

Varren nu spuse nimic.

— Am nevoie de două mâini. Ridică puțin lama întunecată pe lanț. Atârna de încheietură ca ceva legat de un mort. Dă-i drumul.

Mult timp, Varren nu se mișcă.

Apoi traversă podeaua, pășind peste sângele Tesei, se lăsă pe vine și puse două degete pe încheietura lui Soles, exact unde fusese degetul mare.

— Du-te, spuse.

Încheietura reveni. O duru dintr-odată, tot antebrațul, de parcă sângele așteptase afară. Soles își închise degetele pe lama întunecată și le simți închizându-se.

Varren rămase ghemuit lângă el încă o clipă.

— Dacă dispare unul dintre ele, spuse, o să știu.

Krista intră sub umărul lui bun, Tesa sub celălalt, și între ele îl ridicară în picioare la marginea fantei.

— Sprijină-te, spuse Tesa. Eu am partea grea.

Căldura îi urcă în jurul picioarelor. Avea lama întunecată în mâna dreaptă și pe cea palidă în stânga și le apropie.

Nota joasă veni. Nu liniștită de data asta. Urcă din podea și prin bocanci în dinți, iar firele din fantă se aprinseră.

Prea tare. Nu stăteau locului. Tremurau, toate, cum tremură un cablu când trece un camion peste un pod. Cele trei pe care le marcase drept ale oamenilor lui Varren traversau mănunchiul care urca spre oraș. Pierdu unul, îl găsi și îl pierdu iar.

Și ceva ieșea din el.

Nu sânge. Știa cum se simțea sângele. Asta ieșea din mijlocul lui, din locul unde trăia liniștea pădurarului și de unde venea timpul încetinit, de parcă ambele lame beau din el deodată. Genunchii i se înmuiară. Krista îi preluă mai mult din greutate fără un cuvânt.

Nu mult. Nu mai e mult din orice ar fi asta. Fă-o acum sau n-o face.

Găsi iar rădăcina. Întunecată în centru. Trei fire fine pe partea apropiată, spre scări și grătar. Mănunchiul gros pe partea îndepărtată, urcând spre oraș. Între ele, un gol lat de un deget unde nu trecea nimic.

Puse lama întunecată în gol.

Pentru o bătaie de inimă, golul rămase.

Apoi fiecare fir din fantă se mișcă deodată.

Golul se închise peste lama întunecată ca o mână.

Fiecare fir din fantă veni spre ea. Nu cele trei pe care alesese să le cruțe. Acelea rămăseseră întinse, trase dinspre tăietură, spre scări și grătar. Toate celelalte. Mănunchiul care urca spre oraș se îndoi în jos în rădăcină de parcă lama ar fi fost o scurgere, iar firele fine intrară în ea unul după altul, unele trecură și continuară, iar altele nu.

Le auzi rupându-se. Câte un sunet mic de fiecare dată, ca un fir metalic care se rupe. Undeva deasupra lor, sub zăpadă, oameni pierdeau ceva, iar el nu putea vedea cine. Numără fără să vrea și pierdu șirul la cinci.

Oprește-te. Scoate-o. Oprește-te.

Mâna nu i se deschise. Ambele lame erau în ea acum, nota în dinți, iar ceva ieșea din mijlocul lui mai repede decât înainte.

De partea cealaltă, firul Tesei zvâcni o dată, tare, spre fantă și sări înapoi. Ea înjură printre dinți și nu-i dădu drumul.

Lângă el, Krista încremeni.

Soles văzu cu lama palidă, fiindcă încă privea prin ea. Firul ei, cel care fusese întins toată noaptea, se îndoia spre fantă. Spre lama întunecată. Cum se întoarce o plantă.

Ea îl simți. Soles îi văzu fața schimbându-se.

— Krista.

Ea nu-i răspunse. Buzele i se mișcară, iar el știa ce făcea, fiindcă o văzuse făcând asta luni întregi la birouri și uși: întindea mâna după bărbatul din ea, cel care citea mâini. Îl chema să se țină.

Apoi se opri.

Îi dădu drumul umărului și îi prinse încheietura dreaptă cu ambele mâini, încheietura lamei întunecate, și o trase înapoi din fantă.

Soles își deschise mâna. Nu hotărî s-o facă. Lama întunecată căzu și se legănă pe lanț lângă picior.

Firul ei se înmuie. Apoi nu mai era deloc.

Nota căzu. Lumina lamei palide nu. Coborî pe brațul lui și intră în mâinile Kristei, încă strânse pe încheietură, iar din pieptul ei crescu ceva acolo unde fusese vechiul fir. Subțire. Nou. Tras întins din prima clipă.

Genunchii lui Soles cedaseră. Tesa îl prinse, iar Krista nu-i dădu drumul, și împreună îl coborâră pe piatră la un pas lung de lumină. Mijlocul lui se simțea gol, ca o cameră după ce mobilierul fusese scos. Auzea fanta respirând și părea mai departe decât era.

Pe scări, firul lui Noct atârna unde atârnase toată noaptea, al Zorei lângă el. Prin grătar, al lui Halloran. Trei. Pe aceștia trei îi păstrase. Nu știa câți pierduse.

Krista se uită la propriile mâini de pe încheietura lui de parcă nu știa ale cui erau.

— Te țin, spuse. Numai că o spuse încet și altfel, ca o femeie care verifică o măsurătoare.

De cealaltă parte a încăperii, Varren își ridicase fața spre piatră, spre locul unde mănunchiul intra în tavan. Stătea foarte nemișcat, ascultând cum ascultă un om uși închizându-se într-o casă pe care o credea goală.

Buzele i se mișcară.

— Șase, spuse Varren, către nimeni. Șapte.

Spusese că avea să știe. Le număra.

❦

Maxim avea numele a nouăsprezece oameni scrise pe spatele unui bon de livrare când haina topografului tresări în mâna lui.

Bram se întorsese la trapă să aducă funia. Maxim rămăsese cu oamenii. Coborâse de-a lungul șirului prin zăpadă, unul câte unul. Întrebând. Scriind numele, strada, dacă aveau să meargă până la pod dacă mergea cineva cu ei. Cei mai mulți spuneau da și nu se mișcau. El scria oricum.

— A treia casă de la pompă, îi spusese femeia de lângă topograf. Plec când pleacă el.

— Pleacă.

— Atunci plec și eu.

Nici ea nu se mișcase. Ochii i se întorseseră spre moară de îndată ce Maxim privise în jos, la bon. Ordric păzise o poartă treizeci de ani. Notai chipul, apoi trecerea.

Cunoștea fiecare chip de pe mal. Le cunoștea de când veniseră camioanele.

Topograful spuse ceva fără aer în glas și căzu într-un genunchi în zăpadă.

De-a lungul întregului mal, oamenii se mișcară. Nu împreună. O femeie își duse mâna la piept. Un bărbat aflat la trei locuri mai încolo se așeză acolo unde stătea. Bătrânul de la capătul șirului râse o dată, surprins, apoi începu să plângă.

Maxim simți cum trece prin topograf și intră în propria lui mână.

Era foarte puțin. O ușă care se închide undeva în spatele unei clădiri lungi. Nu știa ce era până nu ridică privirea.

Se uită de-a lungul șirului și nu-i cunoștea.

Avea numele lor pe bon. Avea străzile lor. Stătuse în fața fiecăruia în ultimele zece minute și întrebase. Chipurile erau acolo, roșii de frig, cu ochii umezi, și erau chipuri. Doar chipuri. Nimic nu se ridica în spatele lor. Niciun camion, nicio valiză, niciun prag cu un unu pe el.

Ordric.

Nu răspunse nimeni.

Răspunse altceva. Nu în cuvinte. În picioarele lui, care îl întorseseră deja spre pod. În mâna liberă, care prinsese deja cotul femeii de la a treia casă și o conducea, blând, cum conduci pe cineva pe o scândură așezată peste apă.

Nu știa că poate face asta. Nu știa de unde venea. Mâinile lui fuseseră mereu bune cu greutățile. Asta nu era greutate. Era să știi unde e celălalt mal, cât de departe și cine trebuie să treacă primul.

Topograful îl privea de jos. Chipul i se schimbase. Tragerea dispăruse din el cum dispare tensiunea dintr-o funie tăiată.

— S-a oprit, spuse topograful. Nu mă mai cheamă.

Începu să râdă, în genunchi în zăpadă, iar Maxim îl ținu de haină și se uită la nouăsprezece străini ale căror nume le scrisese chiar el.

Fanta era mai lată.

Soles zăcea pe piatră, cu mâinile Kristei în jurul încheieturii lui, și o privea cum respiră. Lată de o palmă după încărcătură. Două acum. Căldura ieșea din ea în împingeri lungi și se retrăgea, iar de fiecare dată când se retrăgea lua cu ea puțin mai mult din încăpere. Praf. Lumină. Sunetul apei de deasupra.

Nimic din ce făcuse nu închisese nimic. Doar zguduise rădăcina, iar rădăcina se hrănise.

Krista ridică capul.

Asculta dincolo de el, prin stâncă, cu aceeași nemișcare pe care o avusese pe scară. Orice se schimbase în ea, asta nu se schimbase.

— Pregătesc încă una, spuse ea. Doi oameni. Același loc. Se ceartă cât să pună.

Tesa spuse un cuvânt pe care Soles n-o auzise niciodată folosindu-l.

Se ridică în șezut. Gaura de sub claviculă se deschise și se închise odată cu mișcarea, iar el o simți ca pe ceva îndepărtat, care i se întâmpla unui om pe care îl cunoștea.

Încă o încărcătură. Într-o rădăcină care bea forță. De două ori mai lată. Apoi de patru ori.

Nu avea nevoie să-i spună nimeni ce venea după de patru ori.

Se uită la mâinile lui. Lama palidă în stânga. Cea întunecată atârnând de încheietura dreaptă, în lanțul ei.

Amândouă împreună, și firele aveau să sară din nou. Mai mulți oameni de pe mal aveau să piardă ceva ce nu oferiseră. Poate Noct. Poate Zora. Poate Krista, din nou.

Doar lama întunecată, și nu avea să vadă nimic. Avea s-o înfigă în rădăcină așa cum o înfipsese în rădăcina de sub Vineward, iar ea avea să se închidă, și el n-avea să știe ce luase decât după.

Se gândi la Vineward. Toți cei care stătuseră în templul acela coborâseră o treaptă în noaptea aceea. Iar după, apă caldă într-un râu din alt oraș.

Nu se închide. Se duce în altă parte.

Nu exista nicio cale să le facă pe cele două o singură unealtă. Nu în noaptea asta. Nu era timp să învețe să țină două.

Își strecură lama palidă în palton, unde n-avea ce căuta. Rămase acolo, rece, și nu-l împinse departe.

Krista încă asculta prin stâncă.

— Au scos firul, spuse ea.

Halloran trecu prin grătar în genunchi, îi văzu pe cei trei, văzu fanta și se opri unde era.

— Ajutați-mă să mă ridic, spuse Soles.

Îl ajutară. Tesa pe partea rănii, Krista pe cealaltă, iar de data asta Krista nu-i luă încheietura. Îl ținu de curea. El observă și nu știa ce să înțeleagă din asta.

La marginea fantei luă lama întunecată în mână și rămase o clipă acolo, trăgându-și răsuflarea.

Dincolo de încăpere, Varren îl privea. Nu mai număra.

— Dacă o închizi, spuse Varren, ce li se întâmplă lor?

— Nu știu.

— Ai spus că poți vedea.

— Nu cu asta.

Varren se uită la lama întunecată, apoi la chipul lui Soles și, orice ar fi căutat, nu păru să găsească.

— Atunci nu rata, spuse el.

Soles strânse totul în el.

O făcu așa cum o făcuse pe plăcile din spălătorie: tot ce avea, din picioare și mâini și din ceafa lui, tras într-un singur loc sub coaste. Doar că era mai puțin. Mult mai puțin. Adună și continuă să adune și rămase fără, ca un om care bagă mâna într-un buzunar despre care știe că dimineață fusese plin.

Căută timpul încetinit, iar el veni, subțire.

Praful încetini în aer. Nu destul. Următoarea respirație a fantei continua aproape cu viteza ei normală, iar el trebuia să bage lama înainte să vină, cât încă se retrăgea.

Călcâiul coborî. Șoldul se roti.

Înfipse lama întunecată în rădăcină.

Intră ca un cuțit într-o funie udă, apoi în nimic.

Lumina se stinse cum se stinge un filament. Alb, apoi roșu, apoi o linie de nimic atârnând în aer acolo unde fusese fanta. Căldura îi dispăru de pe față atât de repede încât pielea îl durea. Respirația rădăcinii se opri la jumătate și nu se mai termină.

Soles căzu în genunchi.

Podeaua era rece. Își puse mâna pe ea ca să fie sigur, și era rece până în adânc, așa cum trebuie să fie piatra.

Simți tragerea plecând.

Nu se opri. Plecă. O simți ieșind din încăpere prin stâncă în toate direcțiile deodată, ca apa care găsește gurile de scurgere ale unei străzi întregi când una este blocată, subțiindu-se pe măsură ce se ducea, până când ajunse prea departe ca s-o mai simtă. Spre alte orașe. Alte râuri. Oameni care încă nu aveau habar.

Din cauza mea.

O știa așa cum își știa propriile mâini. Iar sub asta, mai rău, era lucrul pe care îl știa din prima noapte petrecută aici jos și pe care nu se lăsase să-l spună. Undeva exista o cale de a face asta curat. Două jumătăți, o singură unealtă. Un om care știa cum s-o țină ar fi închis rădăcina asta și nimic n-ar fi fugit.

El nu știa cum s-o țină.

Krista îngenunche lângă el și îi luă din nou încheietura, cu două degete pe partea interioară, iar el o simți numărând în șoaptă.

— Repede, spuse ea. Dar e acolo.

Tesa stătea deasupra lor, cu sânge pe mână, privind locul unde fusese fanta de parcă s-ar fi putut răzgândi.

Varren se așezase pe marginea mesei de piatră. Mâinile îi atârnau între genunchi, mâinile pe care lama le împinsese deoparte, și se uita la ele.

Pe scară, Noct se așezase în sfârșit, în mijlocul treptei. Zora se așeză lângă el.

— Ei bine, spuse Noct. Cel mai cald mi-a fost toată iarna. S-a dus.

Nu râse nimeni. Zora își sprijini umărul de al lui, iar el o lăsă.

Prin stâncă, oamenii încetaseră să se certe. Cineva puse o mână pe piatra de cealaltă parte. Soles o auzi, un sunet mic și plat, apoi o voce pe care o cunoștea.

— S-a răcit, spuse Corvin. Spune-le că a funcționat.