Chapter XIV · Aduceți-l

Soles citea condițiile pilotului lângă desenul Kristei când telefonul i se aprinse. Era duminică seara. Mâine aveau să-și ducă propriile funii la moară, iar el voia să știe dacă detașamentul îi putea opri.

Mesajul venea de la numărul pe care îl sunase înainte să accepte Vatra.

Vino la detașament. Întreabă de mine.

Krista îl citi peste umărul lui. Trase condițiile de pe desen și îi întinse copia.

— Ia-le.

— El le-a scris.

— Atunci n-o să-i ia mult.

Soles împături foile. De cealaltă parte a mesei, Tesa îl privea.

— Vă spun ce zice, le spuse.

Coborî terasamentul până la vechea clădire a vămii. Prin ferestre îi vedea pe Curățători mâncând la masa lungă. Șeful se ridică atunci când intră Soles, apoi se dădu la o parte din dreptul ușii biroului lui.

— Înăuntru.

Omul în gri stătea la biroul șefului, cu un dosar deschis. Ridică ochii, îi arătă scaunul și așteptă ca șeful să închidă ușa din afară.

Soles se așeză cu urechea bună spre birou. Condițiile împăturite îi stăteau pe genunchi.

— Avem nevoie de acces ca să inspectăm breșa, spuse. Șeful dumneavoastră a pus bandă peste ea. Și v-a trimis un raport în care spune că noi am făcut-o mai rău.

— Ați făcut-o mai rău.

— Folosind putere ca să scoatem o femeie. Raportul nostru explică ce s-a întâmplat.

— Îl am.

Bărbatul întoarse o foaie din dosar. Soles își recunoscu propriul raport după numărul de dosar.

— Ieri îl numeai în analiză.

— Încă este.

— Celălalt pare că și-a terminat analiza.

Bărbatul împinse o pagină peste birou.

Echipa-pilot a lărgit breșa fără asistență.

Dedesubt erau rânduri despre bandă, avertisment și ordinul pe care Soles îl ignorase. Citi suficient cât să găsească recomandarea: suspendarea pilotului până la finalizarea anchetei. Numele șefului era jos.

Soles puse foaia la loc.

— Omul care a scris asta era pe partea rece. Curățătorul lui stătea în stradă, așteptând să moară.

— Iar voi l-ați scos.

— Da.

— Bine.

Cuvântul îl înfurie pe Soles mai tare decât acuzația. Își apăsă degetul mare pe foile împăturite până când marginea hârtiei îl duru.

— Atunci citiți-l pe al nostru.

— L-am citit. Nu face să dispară asta.

Bărbatul puse un deget pe recomandarea șefului.

Soles putea descrie funia, cererea falsă, semnătura care nu avea ce căuta acolo. Fiecare fapt avea să ajungă în dosar. Văzuse ce se întâmpla după aceea.

În schimb, desfăcu condițiile.

— O închidem sau le dăm cercetătorilor dumneavoastră o explicație pe care o pot verifica. Fiecare constatare în raport. Asta am stabilit.

— N-ați închis-o.

— Încă lucrăm. Mai sunt nouă zile pe ușa noastră.

— Perioada de evacuare aparține orașului. Nu este o garanție că unitatea dumneavoastră mai are nouă zile.

Soles privi copia. Condițiile le dăduseră o cale de a eșua fără ca ei înșiși să devină eșecul: să arate ce făcea închiderea imposibilă și să lase pe cineva să verifice. Îi făcuse pe ceilalți să audă partea asta înainte să accepte să vină.

— Puteți trimite cercetători să verifice ce am găsit, spuse.

— Pot. Mai întâi poți face ceva pentru mine.

Bărbatul trase recomandarea înapoi spre el.

— Avem informații că Varren vine la râu.

Pentru o clipă, Soles îi auzi pe bărbații de afară mâncând. O lingură lovi marginea unui castron. Se uitase la raport, iar acum în încăpere era cu totul altcineva: Varren stând într-un prag, cerându-i ceva ce Soles nu putea suporta să dea.

— Aici?

— Asta e informația.

— Când?

— Va trebui să-l găsești.

Soles se lăsă pe spate. Mișcarea trase de tăietura de sub mâneca stângă.

Canalul trecea pe sub case. Aveau o intrare, funii de testat, un om dispus să țină capătul. Venise să se certe pentru munca asta. Dincolo de birou, omul în gri aștepta ca el s-o abandoneze.

— Aduceți-l viu, spuse.

— Ne-ați trimis să închidem o breșă.

— Iar eu îți spun ce ține pilotul deschis.

Ridică recomandarea de un colț.

— Fără pilot, asta merge mai departe. Echipa ta va răspunde pentru ce s-a întâmplat aici. Nu doar tu. Și ceilalți au făcut parte din intervenție.

Iată-l. Toate numele lor și răspunsul meu.

Vechiul târg se ridică ușor: să accepte acum, să ia pericolul asupra lui, să facă totul sigur înainte să afle ceilalți. Pentru câteva secunde aproape putea crede că de data asta avea să se descurce mai bine.

Întinse condițiile pe genunchi.

— Puneți noua condiție în scris.

— Ca domnișoara Krista s-o poată pune pe un perete?

— Ca să poată citi ce îi cereți să plătească.

Bărbatul îl privi. Apoi trase o foaie curată de lângă dosar și începu să scrie. Soles așteptă în scrâșnetul pixului.

— Șeful meu îți poate da oameni, spuse bărbatul. Echipament. Transport.

— Aceiași oameni care au dat funia?

— O să vrei ajutor dacă îl găsești.

Soles își ținu mâinile pe vechile condiții. Voia să ducă oferta suficient de departe cât să afle ce știau. Știa și cât de ușor o întrebare putea deveni acord în raportul altcuiva.

— N-am spus da.

Pixul se opri.

— N-ai spus nici nu.

— Ai cerut un răspuns de la o unitate. Îl vei primi.

Bărbatul termină rândul și împinse foaia spre el. Ordinul scris îl numea pe Varren și cerea capturarea lui. Soles căută amenințarea cu ancheta. Nu era acolo. Împături ordinul separat de condițiile pe care le acceptaseră.

În afara biroului, șeful mânca împreună cu Curățătorii. Își mută castronul ca să-i facă loc lui Soles să treacă.

Pe drumul spre casă, Soles merse pe partea de sus a străzii, departe de grătarele calde. Un nouă stătea sub crucea de pe ușa lor. Prin fereastra bucătăriei vedea desenul Kristei încă întins pe masă, ținut plat de mâinile lui Maxim.

Băgă mâna în palton.

Vechile condiții și noua condiție încăpuseră în același buzunar. Înainte să intre, le scoase și le separă.

Krista își dădu desenul deoparte când Soles intră în bucătărie. El puse vechile condiții pe lemnul eliberat și noul ordin lângă ele.

Ea întinse mâna după foaia nouă. Maxim își aduse scaunul în stânga lui Soles, unde îl putea auzi. Tesa rămase lângă fereastră, cu brațele încrucișate.

— Ce a spus? întrebă Krista.

Soles le povesti despre recomandarea de suspendare a pilotului, apoi despre Varren. Păstră cuvintele cât mai aproape de cum și le amintea. Când ajunse la amenințarea cu acuzațiile, Maxim încetă să mai învârtă cheia de tachelaj în mâini.

— Noi toți?

— A spus echipa.

— E pe hârtie?

Krista își trecu degetul pe ordin și îl întoarse.

— Nu e, spuse. Asta îl cere pe Varren. Viu. Nimic despre ce se întâmplă dacă refuzăm.

— Partea aia mi-a spus-o.

Ea își aduse caietul. Soles o privi scriind ora și numele lui deasupra unui spațiu curat.

— Din nou, te rog. Ce a spus despre noi.

Îi dădu propoziția. Era mai greu s-o rostească aici. La birou fusese destul de furios ca să răspundă; aici trebuia să-i privească în timp ce o auzeau.

Krista termină, îi citi înapoi și așteptă ca el să confirme. Apoi puse pixul jos.

— La ce ai fost de acord?

— La nimic. Am spus că va primi un răspuns de la unitate.

Tesa se desprinse de fereastră.

— Vrei să-l prinzi?

Se așteptase la o întrebare despre omul în gri. Se uită la scaunul gol de lângă ea.

— Vreau să-l găsesc.

— Am întrebat dacă vrei să-l prinzi.

— Dacă asta v-ar scoate pe voi din asta, da.

Maxim puse cheia de tachelaj peste ordin.

— Asta e partea care nu-mi place.

— Care parte?

— Stăm aici și tu deja socotești ce ar trebui să faci pentru noi.

Soles își scoase paltonul. Manșeta se prinse de bandaj și o desprinse cu grijă înainte să atârne paltonul peste scaun.

— M-am întors înainte să răspund.

— Știu, spuse Maxim. Continuă să faci asta.

Tesa se așeză în fața lui Soles.

— Și când îl găsim? Să zicem că vine de bunăvoie. Îl predai și devine problema altcuiva?

— Este o problemă.

— Știi ce vreau să spun.

Soles știa. Un bărbat într-o cabană devenise cândva lucrul dintre el și casă. Îl ascultase, crezuse suficient din ce îi spusese și îl omorâse oricum. Ceilalți știau asta. Pentru o clipă, inutil, își dori să nu fi știut.

— Nu promit să-l predau doar fiindcă ei v-au pus numele în spatele meu, spuse.

Krista își trase scaunul mai aproape.

— Bine. Pentru că eu nu ți-am dat voie să mă răscumperi din nimic.

Vocea ei era egală. Voia să-i spună că nu asta intenționase. Era suficient de aproape de adevăr încât tăcu.

Maxim își împinse scaunul înapoi.

— Am putea pleca. Împachetăm în seara asta, luăm câinii. Eu conduc.

— Și ancheta? întrebă Krista.

— Am spus să plecăm. N-am spus să dispărem.

Lucky își ridică capul la sunetul lui Maxim ridicându-se. Mina dormi mai departe, cu botul lipit de calorifer.

Soles putea vedea duba încărcată, drumul de plecare înainte de zori. Apoi bucătăria pe care ar fi lăsat-o în urmă, apa curgând în țeavă. Oricine ar fi venit după ei avea să folosească aceleași robinete.

— Vreau să terminăm ce am venit să facem, spuse. Dar nu știu dacă putem. Vă cer să rămâneți fără să vă pot promite asta.

Maxim se uită la desen. Scaunul lui rămase tras înapoi.

— Nu vreau să-mi petrec ziua de mâine prefăcându-mă că testez funie pentru o partidă de pescuit, spuse. Dacă rămânem, spune-mi acum pentru ce e funia.

Soles își întinse mâna lângă linia pe care Krista o desenase sub moară.

— Pentru același lucru. Ne uităm mâine noapte la canal. Înainte de asta, aflăm dacă Varren e aici.

— Și îl prindem? întrebă Tesa.

— Îl găsim. Vedem ce face. Apoi hotărâm ce putem face.

Ea apăsă un deget pe moară.

— Dacă ceva merge prost acolo jos, nu-l vreau între noi și ieșire.

— Nici eu.

— Atunci îl căutăm împreună.

Krista dădu din cap.

— Fără Curățători. Fără ajutor aranjat prin șef.

— Și dacă rănește oameni? întrebă Maxim.

Soles se gândi la forța pe care Varren o ținuse în frâu împotriva lui. Dacă ceilalți trebuiau să stea în fața ei, voia să le ofere ceva mai bun decât un ordin al statului.

— Oprim ce putem. Nu pot să vă spun cum înainte să-l găsim.

Maxim se așeză din nou. Luă cheia de tachelaj de pe ordin și o puse lângă desen.

— Bine. Mâine testez funia. După aceea vin și eu.

Tesa întinse mâna spre ibric, apoi se opri cu ea deasupra mânerului.

— Încă un lucru.

Se uită la Soles.

— Azi, la grătar, știam că trebuie să mă mișc. Tot a fost nevoie să mă atingi tu.

Ochii lui se duseră spre mâna ei dreaptă. Ea o închise și o lăsă pe masă.

— Dacă mâine spun că sunt bine, uită-te oricum.

— O să mă uit.

Krista întoarse desenul spre ea.

— Începem cu Bram. Oamenii încă locuiesc sub drum. Cineva le cumpără mâncare, le-o duce. Dacă Varren vine la râu, poate îl vede cineva. Și încă n-am găsit bărbatul care a urcat pe treptele alea.

Soles se uită la călcâiul tocit pe care îl desenase. Voise un loc de unde să înceapă; aveau deja unul.

Telefonul lui stătea lângă noul ordin. Îl ridică și deschise mesajul care îl chemase la detașament.

— Ar trebui să confirmăm primirea, spuse Krista. Doar atât.

Tastă, apoi puse telefonul între ei.

Ordin primit. Echipa nu a acceptat modificarea condițiilor.

Maxim se aplecă să citească. Tesa citi după el, apoi Krista.

— O să-l enerveze, spuse Maxim.

— Da, spuse Krista.

Soles își ținu degetul departe de ecran până când ea termină de citit. Apoi îl trimise.

O clipă așteptă să sune telefonul. Tesa duse ibricul la robinetul cu apă rece. Maxim se ridică să-i facă loc, iar Krista trase desenul din nou sub lampă.

Soles lăsă telefonul unde puteau ajunge cu toții la el.

Până luni după-amiază, Maxim testase și ultima lungime de funie. O încolăci într-un colac în curte. Un opt înlocuise nouă de pe ușa lor.

Duseră colacii înăuntru, lăsară câinii cu apă și merseră împreună la magazinul lui Bram.

Bram îi ascultă din spatele tejghelei.

— Mâncare? Brutarul o duce. Încă livrează jos, spre moară.

— Unde îl găsim? întrebă Krista.

— Dincolo de pod. Urmăriți oamenii care cară sacoșe goale.

Găsiră o coadă scurtă în fața brutăriei. Lângă ușa din față, o poartă deschisă dădea într-o curte de livrare, cu încă o poartă la capătul opus. Între ele stătea un cărucior. Brutarul ridica pâini în coșul lui, un bărbat lat, cu făină în cutele mânecilor.

Soles îl privi tăind o fâșie înnegrită de pe latura unei pâini. Pe aceea o puse sub celelalte.

— Scuzați-mă, spuse Krista.

Bărbatul de lângă cărucior se întoarse.

Pentru o clipă, Soles îl cunoscu doar ca pe cineva care stătuse în propria lui bucătărie. Apoi văzu mâna lui Varren pe coș, degetul mare frecându-se peste articulații, și își aminti toate lucrurile care veniseră după.

Și fața lui Varren se schimbă. Mâna îi rămase pe coș.

— Soles.

Soles trecu pe lângă Krista.

— Trebuie să vorbesc cu tine.

Brutarul se uită de la unul la altul. Varren își luă mâna de pe coș și se retrase în curte.

Soles îl urmă. În spatele lui, Tesa îi spuse numele, suficient de ascuțit încât să-l audă peste umărul stâng.

Ridică o mână goală fără să se întoarcă.

Varren se duse spre poarta din capăt. Soles își lungi pasul. Voia să ajungă între el și ieșire înainte ca discuția să devină încă o promisiune de la distanță.

Maxim se mișca deja de-a lungul străzii spre celălalt capăt al curții. Varren îl auzi și se opri cu mâna pe poartă.

Soles ajunse la el.

Mâna dreaptă i se închise în jurul încheieturii lui Varren. Se apropie, încercând să răsucească brațul înapoi pe lângă stâlpul porții înainte ca Varren să poată scăpa.

Pentru o clipă avu greutatea unde voia.

Varren își puse cealaltă mână pe cotul lui Soles.

— Nu aici.

Presiunea îi împături brațul lui Soles spre piept. Încercă să-și țină picioarele sub el, dar călcâiul îi alunecă pe zăpada bătătorită. Varren își întoarse încheietura prin golul de lângă degetul mare al lui Soles și se eliberă.

Poarta se legănă între ei. Soles îi prinse marginea înainte să-l lovească în față.

Dincolo de ea, o alee îngustă ducea înapoi spre stradă. Maxim apăru după colț exact când Varren o lua în sens opus, printre oamenii care cărau saci din casele marcate.

Soles porni după el.

Strada era plină de evacuare: saci, așternuturi, un băiat trăgând o sanie cu o mașină de cusut legată de ea, o bătrână în două paltoane cu o colivie acoperită cu o pânză. Varren nu alerga. Nici nu trebuia. Fiecare persoană dintre ei era încă un motiv ca Soles să nu o facă.

Îl prinse de guler lângă o ușă.

Varren se întoarse în priză, nu în afara ei, suficient de aproape încât umărul să-i apese pieptul lui Soles, și își puse palma întinsă pe sternul lui. Nu împinse. Îl lăsă pe Soles să simtă cât de ușor ar fi putut.

M-ar putea arunca prin ușa aia. N-o să facă asta. Nu cât îi privesc oamenii.

Mâna dreaptă a lui Soles era deja pumn. O aduse scurt spre coaste, iar băiatul cu sania trecu între ei la nivelul genunchilor, și Soles opri lovitura atât de brusc încât cotul îi pocni. Durerea îi urcă în umăr.

Își aminti o cană desfăcându-se în mâna lui.

Nu aici. Orice lovesc aici, rup.

Îi agăță în schimb glezna lui Varren, ușor, fără greutate, așa cum îl învățase antrenoarea. Varren trecu peste cârlig ca peste o bordură, iar propriul călcâi al lui Soles alunecă pe zăpada bătătorită. O mână îi prinse paltonul și îl ținu în picioare. Mâna lui Varren.

O clipă rămaseră așa în mulțime, Varren ținându-l drept, cu fața aproape și imposibil de citit.

— Uită-te unde ești, spuse Varren.

Îi dădu drumul.

O femeie se împiedică de căruciorul pe care îl trăgea. Varren îi prinse mânerul, îl stabiliză și trecu mai departe.

Soles alergă până la colț. Erau cărucioare, umeri, un bărbat ridicând o saltea peste trotuar.

Se opri înainte ca salteaua să-l lovească. Până trecu, putea vedea în ambele sensuri ale străzii.

Varren dispăruse.

Tesa ajunse la el. Soles încă își ținea brațul drept peste piept.

— Îl poți mișca?

Îl întinse, apoi îl îndoi din nou. Cotul îl durea. Mâna o putea folosi.

Maxim se întoarse din celălalt capăt al aleii și clătină din cap.

— Îl găsim. Vedem ce face, spuse Tesa încet. Asta ai spus aseară.

— Știu.

Soles voia să alerge spre terasament. Varren putea să se fi dus acolo. Putea să fi intrat în oricare dintre casele pe lângă care tocmai trecuseră.

— Știa că venim aici, spuse.

— Nu știm asta, spuse Krista.

Ea rămăsese la poarta brutăriei. Brutarul era încă acolo, strângând mânerul căruciorului.

Soles se întoarse la el.

— De cât timp îl cunoașteți?

— De suficient cât să știu că ajută oameni.

— Asta face.

Fața brutarului se întări.

Soles putea să-i spună despre părinții lui. Putea scoate ordinul și să-l lase să citească ce li se întâmpla oamenilor care îl adăposteau pe Varren. Simți cât de ușor se legau cele două în mintea lui.

Păstră hârtia în buzunar.

— Mai căutăm pe cineva, spuse Krista. Un topograf. A ieșit prin canalul morii. Detașamentul spune că nu s-a întors.

Brutarul ridică coșul pe cărucior.

— Atunci întrebați detașamentul.

Îl împinse prin poarta din față, printre ei. Lângă pod, se opri la o ușă și dădu o pâine. La casa următoare, cineva lăsase o farfurie sub un castron întors. El puse pâinea și acoperi iar farfuria cu castronul.

Îl priviră intrând pe o alee deasupra terasamentului.

Soles își aminti pâinea de la fundul coșului.

— Haideți.

Îl urmară la pas. Auzea roțile înaintea lor. La primul colț, brutarul se opri și așteptă.

— Livrez pâine.

— Vedem, spuse Krista.

— Atunci lăsați-mă.

Ea se dădu la o parte. Soles se mișcă odată cu ea.

Bărbatul duse căruciorul la o casă cu fereastra de sus deschisă și bătu. Scoase pâinea de pe care tăiase fâșia înnegrită.

Soles se opri la câțiva pași. Prin ușa deschisă vedea un bărbat pe scaun, ținând o cană cu ambele mâini. Un bocanc stătea pe prag. Călcâiul era tocit pe marginea din afară.

Degetele Kristei se strânseră pentru o clipă pe mâneca lui Soles.

Brutarul îi spuse ceva încet bărbatului. Soles nu auzi cuvintele. Apoi bărbatul se aplecă suficient cât să-i vadă.

— De la detașament? întrebă.

Soles se apropie, ținându-și mâinile la vedere.

— Am lucrat cu ei. Noi suntem cei care am coborât joi.

Bărbatul își puse cana pe podea.

— Tot coboară?

— Încercăm să găsim o cale.

Privi pe lângă Soles, spre râu.

Krista își deschise caietul la desenul urmei de bocanc.

— Ai urcat pe treptele astea?

El se uită fix la desen, apoi își puse piciorul plat pe prag.

— Am ieșit pe acolo. De mai multe ori.

Privi din nou pe lângă Soles, spre râu.

— Am vrut să continui. Să merg acasă. Dar tot mă întorceam.

Brutarul stătea lângă ușă cu pâinea încă în mâini.

— Vrei să plece? îl întrebă pe bărbat.

Soles așteptă.

După o vreme, bărbatul clătină din cap.

Krista îi ceru numele. El îl spuse, iar ea îl verifică față de numele de pe copiile foilor de măsurători.

Închise caietul.

Brutarul îi întinse pâinea. Bărbatul o luă cu ambele mâini și o ținu la piept.

— Putem intra? întrebă Soles.

Bărbatul își retrase piciorul de pe prag și le făcu loc.

Topograful își ținu cana între genunchi cât Krista întinse copiile foilor pe masa din bucătărie.

Soles luă scaunul de lângă ușă. Maxim rămase în picioare în spatele lui; Tesa se așeză lângă masă, cu fața spre ușă. Brutarul puse pâinea jos.

Krista acoperi datele cu degetele.

— Sunt semnăturile dumneavoastră?

Topograful arătă spre prima.

— Aia.

Ea descoperi datele. El le citi, apoi împinse a doua foaie.

— Eram acolo jos. N-aveam cum să semnez asta.

— Ai cerut detașamentului o funie nouă?

Clătină din cap înainte ca ea să termine de arătat cererea.

Krista marcă exemplarele. Soles se așteptase la încă un răspuns prudent. În schimb aveau un om viu care nega actele ce ajutaseră la ascunderea lui.

— De ce n-ai raportat când ai ieșit? întrebă.

Topograful își frecă degetul mare de marginea cănii.

— Am ajuns până la pod. Apoi am auzit apa. Am crezut că uitasem ceva jos. M-am întors să caut.

Încercă să zâmbească.

— Încă nu știu ce.

Soles așteptă cât Krista îl întrebă despre drumul de ieșire. Bărbatul descrise niște trepte care se uneau cu canalul morii; creionul ei îi urmări degetul peste schiță. Le urcase de mai multe ori. Între urcări se trezise din nou jos, fără să poată spune limpede de ce se întorsese.

Brutarul îi puse o mână pe umăr și o lăsă acolo.

— Ajunge pentru acum.

Soles voia restul. Degetul mare al bărbatului sângera acolo unde rosese pielea de lângă unghie.

— Putem reveni? întrebă Soles.

Topograful dădu din cap.

O femeie intră cu un caiet sub braț. Se opri când văzu foile, apoi își puse geanta lângă sobă.

— Halloran?

Brutarul se întoarse.

— L-au întrebat. A spus da.

Deci brutarul avea un nume. Femeia păru să accepte răspunsul, deși rămase lângă topograf.

Se prezentă drept Zora. Krista recunoscu numele înainte ca Soles să-l poată plasa.

— Citirile râului. V-am citit caietul.

— Atunci v-a folosit mai mult decât detașamentului.

Soles își aminti casa, castroanele de lângă calorifer.

— Ai intrat în locul pe care ni l-au dat?

Mâna Zorei se strânse pe geantă.

— Cu Halloran. Ducea pâine.

— Castronul Minei?

Ea dădu din cap.

Mintea lui se întoarse la platformă, Mina grea în brațele lui, și la bucătăria pregătită pentru ea înainte să ajungă.

— Cum ai știut?

— N-am știut. Varren mi-a povestit despre câinii tăi. Despre ea, că e bătrână. Am sperat să-i aduci.

Căutase prin camera aceea după altă cale prin care ar fi putut intra cineva. Ea cumpărase un castron dintr-o bănuială.

— Puteai lăsa un bilet.

— Da, spuse. Ar fi trebuit.

Clanta se ridică în spatele lui.

Soles se ridică înainte ca ușa să se deschidă de tot. Varren se opri afară, cu o mână încă pe ea, de parcă nu știa dacă avea să fie lăsat să intre.

— V-am văzut urmărindu-l pe Halloran, spuse. Lăsați-mă să intru.

Maxim se mișcă lângă Soles.

— Tocmai ai încercat să-i răsucești brațul. Întreabă de acolo.

Varren dădu drumul clanței. Ochii îi trecură pe lângă ei spre topograf, apoi spre foi.

— E bine?

— Întreabă-l pe el, spuse Tesa.

Topograful dădu din cap. Varren așteptă răspunsul, deși mâna îi rămase aproape de ușă.

Soles ieși. Maxim îl urmă pe trotuarul îngust; Krista și Tesa rămaseră în pragul deschis. Varren se retrase suficient cât să le facă loc.

— Ai fugit, spuse Soles.

— M-ai apucat.

— Voiam să vorbim.

— Atunci vorbește.

Soles încă simțea cum Varren îi îndoia brațul aproape fără efort. Voia să încerce din nou, cum trebuie de data asta, cu ceilalți pregătiți. În spatele Kristei, topograful privea prin ușă.

Își lăsă mâna dreaptă deschisă.

— Detașamentul l-a radiat. Au pus o dată pe fiecare ușă de acolo. Tu ții oamenii lângă ceva care se răspândește.

— Erau aici înainte de date.

— După ele n-o să mai fie.

Varren privi spre râu.

— Joi ai încercat s-o închizi.

— Da.

— În după-amiaza aia au început să se înrăutățească. Noct nu-și mai putea ține locul într-o propoziție. Halloran auzea lucruri în cuptor.

Soles își aminti retragerea, mâna zdrobită a Tesei, funia încordându-se prin propriile palme.

— Crezi că eu am făcut asta?

— Am văzut ce rămăsese din deschidere după ce ai tras de ea. Mai mică. Tremurând.

Vorbea de parcă restul ar fi urmat automat. Soles putea crede schimbarea fără să accepte ce voia Varren să însemne.

Krista ieși pe trotuar.

— Arată-ne.

Varren o studie.

— Vă pot duce jos.

— Noi alegem ce atingem, spuse ea. Și ne spui ce ai făcut înainte să ajungem acolo.

Pentru o clipă, atenția lui se așeză doar pe Soles, familiară și așteptând. Soles se mișcă astfel încât Krista să stea lângă el.

— Toți, spuse.

— Toți.

Tesa li se alătură.

— Vin și eu. Nu te oferi să mă lași sus.

— Știu că vii, spuse Varren.

Maxim privi spre pod.

— Bram ne așteaptă la moară în seara asta. Funia noastră e pregătită.

— Ține drumul ăla deschis, spuse Krista.

Varren acceptă să se întâlnească acolo după lăsarea întunericului. Avea să coboare cu ei și să le arate încăperea de sub râu. Ceilalți aveau să rămână sus.

Soles îl privi acceptând fiecare condiție. Un loc, o oră, martori. Putea spune detașamentului unde să aștepte.

Varren păru să ajungă la același gând.

— Și când urcăm iar?

— Pleci cu noi, spuse Soles.

— În custodia cui?

— Niciuna dintre părți nu ia prizonier în excursia asta, spuse Krista. Asta întrebi?

— Da.

Soles simți ordinul împăturit în palton. Se gândi la numele pe care omul în gri le ținuse în afara foii și la Krista punându-l să repete amenințarea la masa lor.

— Atunci pleci liber, spuse. Până când suntem afară și departe de moară.

— După aceea?

— După aceea, n-am stabilit nimic.

Varren întinse mâna.

Soles o lăsă acolo.

— M-ai auzit.

— Te-am auzit.

Dinăuntru, Halloran îl întrebă pe topograf dacă voia fereastra închisă. Bărbatul spuse s-o lase deschisă.

Varren își coborî mâna.

— După lăsarea întunericului.

Porni spre pod. De data asta Soles rămase lângă ușă și îl lăsă să plece.

Varren intră în moară după lăsarea întunericului, singur, cu o geantă pe un umăr. Bram își legase deja funia lor în jurul taliei. Soles stătea lângă trapa deschisă, privind ușa.

Bram îl cercetă fără să-i întindă mâna.

— Știi drumul?

— De jos.

— Atunci le poți spune la ce să se aștepte înainte să găsească singuri.

Maxim coborî primul colac și coborâră, lăsându-l pe Bram la trapă. Jos, Soles o așteptă pe Tesa. Ea îi prinse spatele paltonului și nu-i dădu drumul până când lanterna Kristei găsi polița îngustă de lângă canal.

Înainte să meargă mai departe, Varren le spuse că găsise lama cu luni în urmă, apoi îi adusese pe Zora, Halloran și Noct să vadă încăperea. Împinsese într-un loc slab de lângă un stâlp. Deschiderea rămăsese după ce se oprise.

— Tu ai deschis-o? întrebă Soles.

— Da.

Soles voia să vadă exact unde își pusese Varren mâna.

Urmăriră canalul sub terasament.

La jumătate, canalul cobora. Apa trecea peste o treaptă de piatră înaltă cât un om și cădea într-un bazin pe care îl auzeau și nu-l vedeau, iar polița cobora pe lângă el în trei trepte ude, alunecoase de stropi. Zgomotul umplea urechea stângă a lui Soles și nu lăsa nimic pentru dreapta.

Varren coborî primul, cu funia la talie.

— A doua se mișcă, spuse peste umăr.

Soles își puse bocancul pe a doua treaptă, cu grijă, la capătul dinspre zid. Se înclină oricum.

Alunecă lateral spre cădere. Palma îi izbi zidul și găsi doar piatră udă. Fasciculul lanternei se legănă peste stropi, iar dedesubt era apă neagră, zgomotoasă și aproape.

Stomacul îi căzu înaintea corpului.

O mână i se închise pe încheietura dreaptă, peste manșetă.

Atârna de ea, cu un bocanc zgâriind treapta, celălalt în stropi. Deasupra, Varren stătea pe jumătate întins pe ultima treaptă, cu brațul liber proptit de zid și funia întinsă în spate.

În după-amiaza asta n-aș fi luat mâna asta. Dacă o deschide, nimeni n-o să știe vreodată că n-a fost treapta.

Soles își puse bocancul pe treapta slăbită și împinse. Piatra îi alunecă de sub picior și căzu în bazin, iar pentru o bătaie de inimă toată greutatea lui rămase într-o singură mână.

Mâna nu se deschise.

Își ridică mâna stângă și o închise la rândul lui pe încheietura lui Varren, cum iei o mână pe care ai hotărât s-o strângi, iar Varren se lăsă înapoi în funie și îl trase peste treaptă de parcă nu cântărea nimic, până când genunchii lui Soles găsiră treapta și pumnul Tesei i se închise pe spatele paltonului de sus.

Își dădură drumul în aceeași clipă.

Niciunul nu spuse nimic. Varren se ridică, își șterse palma de palton și continuă de-a lungul poliței. Soles îl urmă, cu apă curgându-i din mânecă.

Zidăria de cărămidă a morii se termina într-o deschidere de piatră, unde Varren se opri ca s-o lase pe Krista să lumineze încăperea de dincolo.

Tavanul urca deasupra fasciculelor lor. Rădăcini fuseseră cioplite de-a lungul lui, groase lângă stâlpi, ramificându-se în șanțuri mai fine spre ziduri. O masă joasă de piatră ocupa mijlocul podelei. Dincolo de ea, lângă un stâlp, o fantă atârna chiar deasupra solului. Lumina ei neregulată spăla piatra de dedesubt. Lângă masă, trepte urcau spre o lespede închisă din zidul opus.

Soles se opri în prag.

— Cât de departe e de locul unde am coborât? întrebă.

— Mai mult sub râu, spuse Varren.

Soles auzea apa deasupra.

Varren arătă spre trepte.

— Pe acolo ieși la debarcader.

Maxim înfășură funia lor în jurul bazei unui stâlp de lângă intrare. Krista își puse lanterna pe masă. Fasciculul ajungea la fantă; îl întoarse puțin ca să nu le bată în ochi.

— Aici am găsit-o, spuse Varren.

Își puse geanta pe masă și desfăcu o bucată de pânză.

Soles recunoscu forma înainte să apară tăișul curbat.

Lama palidă avea același corp îngust ca a lui. Lumina se prindea de o latură. Lângă bază era o gaură rotundă, cu marginea tocită neted.

Degetele lui se duseră la lama întunecată de sub palton.

Varren observă.

— A ta are cealaltă parte.

Soles o scoase, ținând tăișul spre podea. Lanțul îi stătea peste încheietură. Nit-ul ieșea dintr-o latură, părând la fel de inutil ca atunci când încercase prima dată să-l înțeleagă.

Căutase un mâner lipsă. Aici era o gaură în care nitul putea intra.

— Întoarce-o într-o parte, spuse.

Varren ridică lama palidă. Soles o ținu pe a lui lângă ea, fiecare păstrându-și mâna pe metalul care îi aparținea.

Nitul se aliniază cu gaura.

O notă joasă trecu prin degetele lui Soles.

Se opri. De cealaltă parte a mesei, mâna lui Varren se strânse. Lamele rămaseră separate, cu tăișurile întoarse în sensuri opuse.

Tesa se apropie.

— Ce-a fost asta?

— Ai auzit și tu? întrebă Soles.

Ea dădu din cap. Maxim își luase mâna de pe funie.

Krista se lăsă pe vine lângă masă, luminând cu telefonul de-a lungul bazei ei. Semne treceau sub rădăcinile cioplite de pe zidul din spate. Găsi un grup pe care îl recunoștea și își deschise caietul la copiile din templul de lângă Vineward.

— Același scris, spuse. Grupul ăsta se repetă aici.

Compară trasăturile, apoi îi dădu lumina Tesei ca să poată copia următorul rând. Soles voia să întrebe ce însemna. Creionul ei deja corecta forma unuia dintre semne.

Varren coborî lama palidă spre pânză.

Nota se estompă. În spatele lui, ceva se mișcă în fantă.

Soles luă lanterna de pe masă.

— Stai.

În deschidere apăru o linie. Era mai groasă decât cea pe care încercase s-o prindă joi, întunecată în centru, cu lumina strânsă de-a lungul marginilor. Coborî pe lângă piatră, în afara privirii.

Varren se întoarse să se uite. Lama palidă se depărtă de mâna lui Soles.

Linia dispăru.

Soles își ținu propria lamă nemișcată.

— Adu-o înapoi pe a ta.

Varren o ținu din nou lângă cea întunecată. Nota joasă reveni.

Și linia.

Krista se ridică, lăsând caietul deschis.

Fire subțiri se răspândeau din cel gros, traversau fanta și continuau dincolo de marginile ei. Unele urcau drept în tavan. Altele se înclinau prin zid spre moară. În timp ce Soles privea, încă unul deveni vizibil în spatele lor, apoi altele, până când nu le mai putea separa pe cele din apropierea centrului.

Își aminti tragerea prin încheietură. Multele greutăți mici care se ținuseră când trăsese mai tare.

Erau aici.

— Le vedeți toți? întrebă.

Maxim arătă spre zid.

— Alea se duc înapoi pe unde am venit.

Tesa se dădu într-o parte ca să urmărească un fir cu privirea. Varren privea pe lângă lama palidă din mână, cu buzele întredeschise. Soles mai văzuse expresia aceea, când o reparație se dovedea ceva mai rău decât defectul pe care venise să-l repare.

— Nu știai, spuse Soles.

— Nu.

Răspunsul veni fără pauza pe care Varren o făcea înaintea unui răspuns greu.

Krista apropie telefonul de unul dintre firele fine. Fasciculul trecu peste el fără să-i schimbe forma. Firul continua prin piatra solidă.

— Cele de sub stradă, spuse. Am urmărit scurgerile. Continuă.

Soles privi de la rădăcinile cioplite deasupra ei la forma vie dezvăluită în fantă. Joi încercase să tragă deschiderea închisă. Liniile mai mici se încordaseră împotriva lui. Varren spusese că oamenii lui se înrăutățiseră în după-amiaza aceea.

Soles nu vedea unde se terminau firele. Dar tragerea pe care o simțise spre oraș avea acum o formă. Tot nu putea spune ce le-ar lua închiderea.

Lama palidă tremura ușor în mâna lui Varren.

— Ține-o acolo, spuse Soles.

Varren își sprijini încheietura de masă. Privea firele care treceau deasupra treptelor, spre case.

Soles își întoarse propria lamă până când îi vedea tăișul în dreptul liniei groase. Acolo era lucrul pe care veniseră să-l închidă. În jur, firele mai fine se încrucișau și se răsuceau, prea aproape ca să le poată separa cu mâna.

Tesa se mișcă lângă el.

— Doar ne uităm, spuse.

Coborî tăișul.

Firele luminoase treceau peste fiecare cale pe care o putea vedea spre rădăcină.

Firele se estompară când Varren trase lama palidă înapoi la piept.

— De asta trăgeai, spuse.

Soles își ținu ochii pe fantă. Fără fire, părea aproape suficient de mică încât s-o închidă.

— Atunci ajută-mă s-o opresc din răspândit.

— Tăind prin ele?

— Găsind o cale care să nu o facă.

Varren înfășură lama. Degetele îi rată îndoitura pânzei, apoi o prinseră.

— Halloran avea o afacere înainte de asta. Noct avea serviciu. Crezi că au venit aici fiindcă le-am oferit o cameră caldă?

— Topograful voia să meargă acasă, spuse Soles.

— Și eu i-am dat unde să stea când nu putea.

Puse lama învelită lângă geantă. Fanta pulsa pe stâlp în spatele lui.

Krista își închise caietul.

— Ce se întâmplă când numărătoarea de pe uși ajunge la zero?

Mâna lui Varren se opri pe pânză.

— Va trebui să se mute.

— O vor face?

— Îi scot eu.

— Unde? întrebă Maxim.

Varren se întoarse spre el.

— Găsim undeva.

— Avem un oraș întreg care încearcă să facă asta. L-ai auzit pe topograf. Ce se întâmplă când se întoarce aici pe jos?

Soles auzea apa mișcându-se deasupra tavanului. În întunericul de după stâlp, deschiderea dădu încă o respirație de căldură.

Tesa își frecă podul palmei de palton.

— M-aș așeza aici dacă m-ai lăsa singură destul, spuse. Simt de parcă asta ar repara ceva.

— Tot oameni sunt, spuse Varren. Știu ce vor.

— Și eu știu. Îți spun ce face locul ăsta cu faptul că-l vrei.

Varren se uită la fantă.

— Când ai tras de ea, s-au înrăutățit. Ai văzut liniile alea. Nu poți hotărî tu că se pot lipsi de ele.

Soles își aminti mâna târâtă împotriva rezistenței, vocea împingându-l înainte. Pumnul Tesei i se închisese pe guler. Chiar și atunci trăsese din nou.

— Ar fi trebuit să mă opresc mai devreme, spuse.

Varren așteptă.

— Asta a fost a mea. Nu face sigur faptul că lăsăm asta deschisă.

Krista veni lângă masă.

— I-am putea întreba de ce ajutor ar avea nevoie în altă parte. Înainte să taie cineva ceva. Halloran, Zora, bărbatul cu care am vorbit.

— Zora are serviciu aici.

— Ne poate spune singură asta.

Varren îndesă un colț desprins al pânzei.

— Și dacă unul dintre ei se înrăutățește pe drum? Cine se întoarce după el?

— Noi, spuse Soles.

— Aveți o treabă de terminat.

Soles cunoștea capcana asta din interior. Avea un ordin în palton și oameni lângă el a căror siguranță fusese făcută condiționată de el.

— I-ai putea ajuta să plece, spuse Soles.

— Ți-am spus că o voi face.

— Dacă ei hotărăsc să plece înainte să fii tu pregătit.

Varren trase geanta mai aproape.

— Noct are nevoie de cineva cu el noaptea. Halloran continuă să audă un bărbat care nu e acolo. Nu-i trimit de aici doar fiindcă cineva a scris o dată pe o ușă.

— Atunci întreabă-i ce vor, spuse Krista.

— Îi cunosc.

— Asta nu înseamnă că i-ai întrebat.

Mâna lui se închise peste gura genții.

Soles îl privi punând lama înăuntru. Totul era strâns, dovada și posibilitatea de a face ceva cu ea, în timp ce ei stăteau acolo vorbind.

— Nu o ții deschisă pentru ei, spuse. O ții deschisă ca să rămână.

Varren încremeni.

Pentru o clipă, Soles vru să-și ia cuvintele înapoi. Apoi Varren se uită spre treptele care urcau la debarcader, iar Soles își aminti cum așteptase la ușa topografului ca bărbatul să-i lase să intre.

— Dă-mi-o pe cea palidă, spuse.

Atenția lui Varren reveni la el.

— Ca s-o poți închide.

— Ca să pot vedea ce fac. Am văzut ce se întâmplă când nu pot.

— Poți promite că vor trece prin asta?

Soles se uită la stâlp. Își amintea limpede linia groasă. În jurul ei, firele mai fine se încrucișaseră prea aproape ca să poată fi separate.

— Nu.

— Atunci nu.

Varren închise geanta.

Răspunsul îl lăsă pe Soles în picioare, cu propria lamă în mână. Putea argumenta până murea lanterna. Varren auzise întrebarea la care avea să refuze, iar Soles nu avea o promisiune mai bună de pus lângă ea.

Adună lanțul și băgă lama întunecată în teacă.

— Ne întoarcem.

Urmăriră funia de-a lungul canalului, pe lângă treapta unde cădea apa, ținându-se de capătul dinspre zid al fiecărei trepte. Nimeni nu vorbi până când Krista îl strigă pe Bram. El răspunse de la trapă, iar Maxim o luă înainte ca să-l ajute să tragă funia.

La ultima treaptă, Varren se întoarse și întinse mâna după Soles.

Era a doua oară în seara aceea. De data asta oferta era atât de obișnuită încât Soles îi luă mâna înainte să se gândească. Varren îl trase sus, apoi se propti de margine cât Soles își puse picioarele sub el. Mâneca încă îi era udă de la canal.

Soles îi ținea încheietura.

Lama palidă era în geanta de pe podea. Maxim stătea în spatele lui Varren cu funia în mâini, iar Tesa era lângă ușă. Brațul lui Varren zăcea peste marginea trapei, atenția lui fiind la picioarele lui Soles.

Soles putea răsuci brațul peste lemn înainte ca Varren să-l retragă. De data asta ar fi avut ajutor. Degetele i se strânseră, iar Varren ridică ochii.

O clipă nu se mișcă niciunul. Soles simțea pulsul sub degetul mare. Ordinul din palton avea un nume, iar aici era omul.

Își deschise mâna.

Varren își trase brațul înapoi încet. Soles se depărtă de trapă. Bram se uită de la unul la altul, apoi se aplecă să-și desfacă funia de la talie.

Varren își ridică geanta. Ieșiră împreună din moară. Dincolo de curte, Varren se desprinse de grup și își deschise geanta, ținând o mână înăuntru. Râul era întunecat, în afară de locurile unde ajungeau luminile străzii.

— Suntem departe, spuse Soles.

Varren își potrivi cureaua pe umăr. Păru că vrea să spună ceva, apoi se întoarse spre pod.

Soles rămase cu ceilalți până când geanta dispăru după zid.

Krista își scosese caietul.

— Ce le spunem? întrebă.

Creionul ei aștepta deasupra unei pagini curate. Puteau trimite tot ce aflaseră despre breșă și să lase afară drumul înapoi.

— Că l-am găsit, spuse Soles. Și l-am lăsat să plece.