Chapter XIII · Unde bea

Cu trei luni înainte ca Soles să ajungă la Vatra, Varren stătea în pragul căminului marinarilor în timp ce vatmanul pensionar își împacheta cămășile.

Patul era făcut. Lângă el stătea felinarul pe care bărbatul îl purtase în plimbările lor de-a lungul râului, cu mânerul încă înfășurat într-o cârpă, ca să-i protejeze palmele fierbinți.

— A venit soția ta?

— Ieri. Cât ai fost plecat.

— Puteai să-mi spui.

— Îți spun acum.

Bărbatul îndesă o cămașă în geantă. Mâinile îi erau încă prea calde. Acasă avea să trebuiască să doarmă cu fereastra deschisă, iar soția lui avea să se plângă, și aveau să se înțeleagă între ei.

— E în regulă cu asta? întrebă Varren.

— Mi-a adus papucii. A zis că, dacă nu mă întorc acasă, vrea jumătatea mea de șifonier.

Zâmbi, așteptând. Varren găsi și el un zâmbet pentru el.

Săptămâni întregi bărbatul îi întinsese mâna în fiecare dimineață. Avusese nevoie de cineva care s-o țină fără să tresară. Acum își trase singur mănușile și închise geanta. Varren căută ezitarea care i-ar fi spus unde să ajute. Bărbatul voia doar să ajungă acasă înainte ca soția lui să plece la piață.

— Azi trebuia să încercăm debarcaderul de jos, spuse Varren.

Vatmanul se uită la felinar.

— Pot veni mâine.

Varren fu aproape să accepte. Cu cineva sus care să țină lumina, putea cerceta malul fără să-și lase drumul de întoarcere în întuneric. Mâine i-ar fi dat încă o seară aici, încă un mic dejun, timp să întrebe dacă acasă chiar era pregătit pentru el.

— Nu. Du-te acasă.

— Ești sigur?

— Ia felinarul. Strada aia a ta e prost luminată.

Bărbatul ezită, apoi îl luă. În prag îi prinse mâna lui Varren între ale lui. Căldura îi era familiară. Varren o ținu până când bărbatul începu să se întoarcă, apoi îi dădu drumul.

Ceilalți erau la brutărie. Varren rămase lângă patul gol, ascultând cum se închide ușa de la intrare.

Ar fi putut s-o roage pe Zora să vadă ce face soția bărbatului. O întrebare atentă despre cum aveau să doarmă ar fi fost de ajuns. Soția putea să se îngrijoreze iar; bărbatul putea să se întoarcă. Varren știa cum să facă întrebarea să sune grijuliu.

În schimb, se așeză.

Își aminti de o femeie care stătea printre paturi goale, încercând să găsească pe cineva care avea nevoie de ea. Mai simțise frigul acelei camere. Acum înțelegea de ce rămăsese pe scaun. Fără o nevoie la care să răspundă, nu avea niciun motiv să se ridice.

Impulsul de a-l urma pe vatman îi apăsa pieptul. Așteptă până se domoli, apoi închise ochii.

În Grădină, bătrâna stătea lângă planta ei. Privea locul gol de lângă Varren, de parcă acolo ar fi trebuit să mai stea cineva. El se așeză fără să-i aducă pe nimeni.

După o vreme, ea întinse mâna spre el. Varren o luă.

Continuă.

Ea continuă să privească locul gol. Varren putea suporta asta fără să-l umple.

Când plecă, își luă propria lanternă.

De-a lungul râului, treptele care coborau spre debarcaderul de jos erau ude de stropi. Dincolo de apă, ferestrele căminului prindeau lumina după-amiezii. Varren încă se putea întoarce după companie.

Petrecuse zile întregi urmărind unde se duceau bărbații din duba întunecată. O ușă dusese la o pescărie. Alta aparținuse unei femei care îl pusese să-i plătească lada pe care o răsturnase. Ieri, un bărbat într-un palton bun coborâse aici și rămăsese sub mal mult după plecarea ultimei bărci.

Varren coborî să vadă.

Debarcaderul se termina într-un zid de piatră, sub terasament. Râul trecea peste marginea lui exterioară. Lângă zid, urme umede de pași traversau mâlul și se opreau la o lespede mai înaltă decât el.

Apropie lanterna. Rostul lespezii era curat, deși noroiul se strânsese de-a lungul restului zidului. Cineva trecuse pe acolo de curând.

Prezența răbdătoare din el se mișcă. O simțise când ajunsese în Vatra, când auzise pentru prima dată râul curgând prin îngheț. Aici îi trase atenția spre piatră înainte s-o atingă.

Își puse palma pe lespede și o voi deschisă.

Lespedea se retrase din calea mâinii lui. Prin deschizătură veni aer cald, mirosind a piatră udă. Dincolo coborau trepte suficient de late pentru doi oameni alături. Îndreptă lumina până la baza lor, apoi privi înapoi peste râu.

La fereastra căminului nu stătea nimeni.

Intră.

Scara cobora spre râu și se termina într-o încăpere lungă. Varren se opri pe ultima treaptă. Deasupra se auzea apa, o greutate joasă și continuă de zgomot. În spatele lui, deschiderea rămasă liberă era un dreptunghi palid în capătul de sus al scării.

Lumina lui ajunse la stâlpi îngropați în ziduri și la rădăcini cioplite de-a lungul tavanului. Unele fuseseră tocite aproape neted. Sub ele se afla o masă lată de piatră, suficient de joasă încât să poți îngenunchea lângă ea. Într-o adâncitură de pe suprafața ei zăcea ceva palid.

Se apropie, păstrând scara în spatele lui.

O lamă. Îngustă, cu tăiș curbat și cu o gaură lângă bază. Mai văzuse una asemănătoare în mâna lui Soles, întunecată acolo unde aceasta prindea lumina.

Recunoașterea îl străfulgeră atât de tare, încât nu mai respiră.

Pentru o clipă, mâna lui se așteptă la o greutate pe care nu o ținuse niciodată. Apoi veni nevoia de a face un pas înapoi, urgentă și grețoasă. Se prinse de marginea mesei. Piatra era caldă sub degete.

Departe.

Varren se îndreptă. Urmase această prezență pe străzi și de-a lungul râului, avusese încredere în răbdarea care îl adusese aici. Acum îl voia departe de lucrul pe care îl găsise.

— O cunoști.

Vocea lui ajunse până la zidul din capăt.

Departe.

Așteptă mai mult. Senzația doar se înrăutăți, o neliniște veche, fără vreo explicație la care să poată ajunge. Voia un nume, un loc, orice i-ar fi spus ce se întâmplase. Prezența se trase din nou dinspre lamă.

Varren își scoase batista și o întinse lângă adâncitură. Putea aduce pe cineva înapoi să se uite la sculpturi. Putea pune întrebări. Dacă lăsa lama aici, oamenii care cunoșteau intrarea puteau s-o ia înainte să se întoarcă.

O ridică de bază.

Degetele îi tremurau în timp ce împăturea pânza în jurul tăișului. Așteptă, ținând-o departe de corp. Nimic din încăpere nu se mișcă.

Neliniștea îl urmă până sus pe scări. În prag se opri și privi înapoi. Voise ca vocea veche să recunoască ceva.

Acum recunoscuse, iar el îl ducea acasă.

În după-amiaza următoare, Varren îi duse pe Zora, Halloran și Noct la debarcaderul de jos din Vatra.

Zora își purta termometrul și caietul pe care nimeni de la biroul regional nu părea dispus să-l citească. Halloran adusese o lanternă de rezervă de la brutărie. Noct, puțin mai tânăr decât Varren și nebărbierit, se opri pe ultima treaptă și privi apa care se spăla peste debarcader.

— Cât de mult coboară?

— Un rând de trepte, spuse Varren. Apoi o încăpere.

— Asta descrie fiecare pivniță în care am regretat că am intrat.

Zora trecu pe lângă el ca să cerceteze rostul curat din jurul lespezii. Fiecare venise pentru ceva. Zora voia mai mult decât niște cifre de pus într-un raport. Halloran, care spusese destulor oameni că Zora știa să citească un termometru, voia să vadă locul care continua să-i facă instrumentele să pară defecte. Noct întrebase dacă încăperea putea avea vreo legătură cu bărbatul din capul lui, iar Varren spusese că era posibil.

— Ce ți s-a întâmplat când ai intrat? întrebă Zora.

— Am găsit lama.

— Ție.

Încă mai simțea vocea veche retrăgându-se de lângă masa de piatră.

— Mi-a fost frică, spuse. Am ieșit bine.

Ea îl privi o clipă, apoi își vârî caietul sub braț.

Varren deschise lespedea și rămase lângă ea cât trecură ceilalți. Coborâră scara până în încăpere. Halloran se opri la baza ei, plimbând lumina lanternei peste rădăcinile cioplite. Noct rămase aproape de el. Zora se duse la masa de piatră, unde Varren puse jos lama învelită.

— Nu pune mâna pe ea încă, spuse el.

Ea dădu din cap și își puse caietul lângă ea.

Râul se auzea deasupra lor. Varren își amintea încăperea mai mică. Cu oameni înăuntru, putea judeca înălțimea tavanului și distanța dintre stâlpi. Zora părea foarte firavă lângă masă.

Luă măsurători de-a lungul zidului, așteptă și le repetă. Halloran ținu lumina oriunde îi ceru.

— Aici, spuse ea în cele din urmă.

Baza unui stâlp era mai caldă decât piatra din jur. Varren se lăsă pe vine lângă ea. Chiar deasupra podelei, marginea fasciculului lanternei părea să se curbeze în jurul a ceva prea subțire ca să poată fi văzut direct.

Mișcă lanterna. Distorsiunea rămase în același loc.

Zora puse jos termometrul.

— Știi ce e asta?

— Cred că pot să-ți arăt.

Ea își luă creionul. Varren își puse palma pe stâlp și se propti bine. Știa ce făcuse puterea în locurile slăbite. Aici rezistența părea suficient de aproape încât să ajungă la ea.

Lăsă forța să urce prin picioare și umăr în piatră.

O linie subțire apăru în aer lângă încheietura lui. Căldura îi apăsă fața. În spate, Halloran trase aer în piept, iar creionul Zorei se opri.

Varren reduse presiunea. Linia se îngustă.

Se putea opri acolo. O văzuseră cu toții. Dar abia dacă era suficient de lată ca Zora s-o poată descrie, iar el deja își imagina un funcționar întrebând dacă nu cumva și lanterna ei fusese defectă.

— Dați-vă puțin mai în spate, spuse.

Împinse din nou, mai tare. Linia se deschise în jos, dincolo de mâna lui, și un sunet adânc umplu încăperea. Stâlpul rămase întreg sub palma lui.

Departe.

Avertismentul veni cu aceeași forță grețoasă ca în ziua dinainte. Varren ținu suficient cât să vadă că deschiderea își păstra forma.

Atunci Halloran scăpă lanterna.

Lovitura de podea îi lumină brutarului fața de jos. Avea gura deschisă. Își freca degetele între ele, privind pielea de parcă ar fi găsit ceva pe ea.

— Oprește-te, spuse Zora.

Varren își luă mâna. Deschiderea rămase. Căldura trecea prin ea în valuri lente și neregulate.

Noct se retrăsese până la scări. Își apăsă podul palmei peste ureche, apoi o trase nervos.

— E chiar aici.

— Cine? întrebă Halloran.

— Același. Vino de acolo.

Brutarul se întoarse spre zid. Varren îl prinse de umăr și îl ghidă spre scară. Halloran porni cu el, împiedicându-se pe prima treaptă.

Zora se retrăsese până la masă, cu o mână strânsă. Termometrul ei zăcea lângă stâlp, unde îl lăsase.

— Zora.

Ea ridică privirea. Pentru o clipă păru că se uită dincolo de el.

— E o funie, spuse. Prin mâna mea.

El îi privi palma. Pielea era întreagă, nici măcar înroșită.

Ea își deschise degetele și se uită la ele. Apoi își ridică caietul cu cealaltă mână. Varren voia să-i descrie ce simțise. Dacă știa cum începuse, poate ar fi putut să-l oprească. Ea privi pe lângă el, spre brutarul de pe trepte.

— Scoate-i de aici.

Varren puse lama învelită în geantă și adună lanterna căzută și termometrul ei. Noct îl ajută pe Halloran să urce. Zora îl urmă; Varren veni ultimul, ascultând sunetul din spatele lor. Încetase să-și folosească forța. Lucrul pe care îl deschisese continua să scoată propriul zgomot.

Afară, Halloran se așeză pe trepte. Noct stătea mai jos, ținând o mână aproape de cotul brutarului fără să-l atingă. Zora își apăsă palma pe balustrada rece și o ținu acolo.

— Încă e acolo? întrebă Varren.

Ea dădu din cap. El se oferi să-i ducă caietul. Zora îl strânse cu ambele mâini.

Halloran ridică privirea spre ei.

— Era o cameră. Un birou. Știam ce sertar să deschid.

— Acolo jos? întrebă Noct.

— Nu. În altă parte.

Varren se așeză lângă el. Voia să spună că avea să treacă, că aveau să doarmă și să se trezească cu vocile mai departe. Mai liniștise oameni înainte fără să știe ce avea să aducă dimineața.

Zora se opri în fața lui.

— Știai că poate face asta?

— Nu asta.

— Ce știai?

Se uită la mâna ei închisă.

— Că, folosindu-mi forța, o pot deschide. Că locuri ca acesta îi pot schimba pe oameni.

Halloran încetă să-și mai frece degetele.

— Ar fi trebuit să spui, îi zise Zora lui Varren.

— Da.

Ea rămase lângă balustradă. El așteptă fără să întindă mâna spre ea.

Când Halloran fu pregătit, ea îl ajută să se ridice. Se întoarseră împreună spre brutărie. Varren mergea puțin în urmă, până când Zora încetini și îl lăsă să ajungă lângă ea.

Degetele ei încă se mișcau pe haină, încercând să dea drumul la ceva ce el nu putea vedea.

La trei luni după ce găsise lama, într-o după-amiază de joi, Varren aștepta deasupra pontonului din Vatra cu mănușile Zorei în buzunar, în timp ce ea măsura din nou râul.

Dusese termometrul în căsuță, îl verificase și îl adusese înapoi. Acum stătea lângă balustradă, cu sfoara alunecându-i printre degetele goale. Dincolo de ea, casele ascunse dimineață în abur se vedeau limpede pe malul opus.

— Ai mâinile albastre, spuse Varren.

— Sunt meticuloasă.

Ridică ochii spre el. Varren zâmbi înainte ca ea să se întoarcă iar la apă. Fusese o vreme când Zora verifica dacă el încă mai aștepta. Acum îi lăsa lucruri în buzunare.

Ridică termometrul și îl ținu spre cerul palid.

— Iar mai jos.

— Față de dimineață?

— Față de când am intrat.

Varren privi peste râu. Mira de măsurare stătea la aceeași adâncime; apa curgea la fel ca înainte. Nu avea nicio explicație pentru schimbare. Zora urcă treptele și întinse mâinile după mănuși. El îi ținu una dintre ele între palmele lui până când ea își îndoi degetele peste ale lui.

— Te doare? întrebă.

— Nu. Dar vreau să verific citirile vechi. Vii cu mine?

Traversară podul până la brutăria lui Halloran. Își lăsase acolo caietele mai vechi când, în seara dinainte, întinseseră pe masa lui luni întregi de cifre.

În camera din spate, Noct stătea lângă ușa spre exterior, cu paltonul pe el și cu manșetele umede băgate în mâneci. Scaunul îi permitea să plece fără să roage pe nimeni să se dea la o parte. Îl alesese singur.

Varren încetase să-i mai verifice respirația când se întâlneau. Noct venea acum după pâine, rămânea să se plângă de preț și, uneori, îi căra lui Halloran câte un sac înainte să i se ceară. Sticla încă mergea cu el; începuse să uite s-o folosească. Ieri pusese deoparte o pâine pentru Varren, susținând că era prea strâmbă pentru un client plătitor. Varren nu găsise nimic în neregulă cu ea.

Halloran stătea la masa de lucru, cu o tavă sprijinită de șold. Se uită spre cuptoare, apoi la ei.

— M-ați strigat?

Zora clătină din cap. El puse tava jos și se uită iar spre cuptoare.

Noct îl urmărea. Mâna dreaptă îi dispăruse în palton.

— Nu mă întrebați pe mine. Am destui oameni care mă mint deja.

Varren se opri lângă masă.

— De când?

Noct scoase o sticluță. Dopul scârțâi în gât; mâna îi tremura prea tare ca să-l scoată.

— A început înainte să intrați, spuse Halloran. Am crezut că-i e frig.

— Îmi este frig, spuse Noct. Mă bucur că asta e tot.

Dopul ieși. Ridică sticla, se opri și se întoarse brusc spre ușă.

Nu era nimeni acolo.

Zora își puse caietele pe masă. Varren cunoștea atenția care se răspândea prin el, căutarea răbdătoare a bătrânei după lucrul care îi lipsea unui om. Noct avea nevoie de ceva stabil căruia să-i răspundă. Varren intră în câmpul lui vizual.

— Noct. Pe cine auzi?

— Pe același.

— Ce s-a schimbat?

Noct îi privi gura.

— Spune asta din nou.

Halloran ocoli masa.

— Dă-mi sticla puțin.

Întinse mâna după ea. Noct se trase înapoi în scaun, ridicând brațul între ei, cu sticla strânsă în pumn. Varren își puse palma pe antebraț înainte să ajungă la fața lui Halloran.

Brațul se opri. Forța împinse înapoi prin umărul lui Varren; își fixă picioarele și păstră contactul. Mâna liberă a lui Noct prinse marginea mesei. Scaunul scrâșni în spatele lui.

Apoi Noct nu mai era în el.

Se ridică în raza lui Varren, iar antebrațul de sub palma lui se răsuci, nu în sens opus, ci în jur, astfel încât pentru o clipă încheietura lui Varren fu cea prinsă. Mâna liberă a lui Noct veni scurt și plat în scobitura de sub coaste. Nu era lovitura unui bețiv. Era cea de pe treptele pontonului, economică, aproape plictisită, și îi scoase aerul din plămâni lui Varren.

Aș putea să strâng mâna. Oasele s-ar rupe ca grisinele.

Nu o strânse. Luă a doua lovitură pe antebraț și a treia în umăr și cedă teren numai cât îl împinse greutatea lui Noct, iar Noct îi citea fiecare pas înainte ca Varren să-l facă, cum citește un om un drum pe care l-a mers ani întregi.

Apoi călcâiul lui Noct lovi zidul.

Varren văzu cum înțelegerea îi ajunge pe față: cărămida văruită în spate, sacii de făină la picioare, nicăieri de mers înapoi. Ochii i se lărgiră și se goliră, iar sticla se ridică din nou, nu spre Halloran acum, spre orice.

Departe de zid. I-am spus.

Varren îi dădu drumul încheieturii, îl apucă pe Noct de ambele revere și îi întoarse pe amândoi, o jumătate de cerc peste podea, cu marginea mesei mușcându-i șoldul și sticla lovindu-i urechea în treacăt, până când spatele lui se izbi de ușa cuptorului, iar fierul încă fierbinte de la coptul de dimineață îi trecu prin cămașă ca o palmă lipită, și Noct rămase în fața lui cu toată încăperea liberă în spate și ușa de afară lângă umăr.

Varren nu se desprinse de fier. Își puse din nou palma pe antebraț.

Noct găsi scaunul în spatele lui și se așeză, de parcă cineva îi tăiase sforile.

— Lăsați-i loc, îi spuse Zora lui Halloran.

Brutarul făcu un pas înapoi. Ea întinse mâna unde Noct putea s-o vadă.

— O pun lângă tine. O poți lua înapoi.

Degetele lui se slăbiră. Zora luă sticla și o puse pe masă.

— Dă-mi drumul, spuse Noct.

— Așază-te bine întâi.

— Sunt într-un scaun.

Varren își ținu mâna acolo. Sticla dispăruse; Halloran se retrăsese. Dar Noct încă tremura, iar Varren voia să fie sigur înainte să-i dea drumul.

Noct încercă să-și răsucească antebrațul. Își ridică ochii spre fața lui Varren.

— Poți să-mi dai drumul acum. Sau ne logodim. Alegerea ta.

Își puse mâna liberă pe pieptul lui Varren, împingându-se pe sine și scaunul într-o parte. Varren se deplasă ca să păstreze contactul.

Zora îi atinse mâneca.

— Te-a rugat să-i dai drumul.

Varren își ridică mâna. Noct trase brațul spre el și îl frecă. Pentru o clipă, singurul sunet fu curentul care trăgea prin cuptor.

— Am crezut că o să-l lovești, spuse Varren.

— Era cât pe ce. Apoi i-am dat ei sticla.

Zora mută sticla la îndemâna lui Noct și îi aduse și apă. El alese apa. Halloran se duse la cuptoare, verifică prin gura deschisă și se întoarse cu mâinile goale.

— Tot mi se pare că mă strigă cineva de acolo, spuse.

Varren se uită la Zora. Stătea lângă Noct, purtând încă o singură mănușă.

— S-a schimbat și la tine?

— Lângă râu. Tot pierdeam citirea.

— Ar fi trebuit să-mi spui.

— Îți spun acum.

Îi voia pe toți aici, unde putea ajunge la ei. Impulsul fu atât de imediat încât deja se uitase spre ușă înainte să observe că Zora îl privea.

Noct puse jos paharul.

— Deschizi aia, te rog?

Varren se dădu la o parte. Zora deschise ușa exterioară. Aerul rece trecu peste făina de pe masă, iar Noct își întoarse fața spre el.

Râul se răcise. Halloran auzea chemări dintr-un cuptor gol; Zora își pierdea locul într-o muncă pe care o făcea zilnic. Varren putea pune lucrurile unul lângă altul. Încă nu putea spune ce le lega.

Trase încă un scaun lângă al lui Noct, lăsând ușa liberă, și se așeză aplecat înainte, cu spatele usturându-l acolo unde îl atinsese cuptorul.

— Uită-te la mine.

Noct o făcu. Respirația i se liniști. Varren îi ceru să descrie ce auzea și așteptă prin pauze fără să le umple. Pentru o vreme, răspunsurile veniră mai ușor.

Apoi Noct se aplecă înainte.

— Continuă să vorbești.

— Despre ce?

— Orice. Încep să nu mai știu care e vocea ta.

Varren începu din nou. La jumătatea următoarei propoziții, Noct îi ceru s-o ia de la capăt.

Joi seara, bucătăria Zorei avea patru scaune și cinci oameni.

Halloran adusese ultima pâine a zilei într-un sac. Noct stătea lângă fereastră, deschisă cât o palmă spre ger; ceruse asta înainte să-și scoată paltonul. Bărbatul care ieșise prin canalul morii cu o săptămână în urmă rămase în prag, cu șapca în ambele mâini.

Lucrase la biroul de măsurători, le spusese în prima seară. După aceea încetase să le mai spună ceva. Mânca ce-i punea Zora în față și se uita spre râu ori de câte ori conversația murea.

— Nu este… începu el.

Varren scosese deja taburetul de sub chiuvetă. Îl așeză la colțul mesei, între Noct și sobă, unde nimeni nu trebuia să se strecoare pe la spate.

— Stai. Am făcut loc.

Bărbatul se așeză. Halloran tăie pâinea. O vreme nu se auzi decât cuțitul și curentul care ridica marginea perdelei.

Varren îi privi mâncând. Noct termină primul și își împinse farfuria un centimetru, cum făcea când voia ca cineva să-i mai ofere. Ochii lui Halloran se duseră de două ori spre ușa sobei. Topograful ținea ambele mâini în jurul cănii, de parcă ar fi putut pleca fără el.

Totul începuse în dimineața aceea. Râul, chemările din cuptor, vocile pe care Noct nu le mai putea deosebi. Ceva se schimbase la rădăcină, iar Varren nu vedea ce.

O spuse.

Zora puse jos ceainicul. Mâna îi rămase pe mâner.

— E ceva ce nu ți-am spus.

Halloran se uită la farfurie, de parcă știa deja ce urma.

— În ziua în care a sosit echipa nouă, spuse ea, Halloran i-a auzit pe oamenii detașamentului vorbind la livrarea de dimineață. Venea cineva cu trenul de seară, omul care omorâse pe cineva numit Bull. I-au spus numele.

Îl rosti.

Soba ticăi. Noct își întoarse capul de la fereastră.

— M-am întors cu Halloran după-amiază, când a dus pâine la casa pe care le-o pregătiseră, spuse Zora. Cât a așezat pâinile, am pus două castroane lângă calorifer și un sac cu mâncare. Am scris numele ei pe unul.

— Numele cui?

— Mina. Ai spus că întotdeauna vrea ceva doar al ei.

Îi spusese. În bucătăria asta, într-o seară în care ea îl întrebase ce îi lipsea, vorbise despre câinii lui Soles și despre cea mai tânără pe nume. Nu-i trecuse prin minte că povestea putea ieși din încăpere.

— Nu știai că vin câinii.

— Nu. Am sperat.

— I-ai spus că suntem aici.

Ieși plat. Varren o văzu cum ajunge la ea.

Îl putea vedea pe Soles într-o bucătărie străină, uitându-se la numele unui câine scris de altcineva. Soles n-ar fi numit asta bunătate. Ar fi întrebat cine avea o cheie și ar fi continuat să întrebe.

— I-am spus unui câine că e binevenită, spuse Zora. Vorbești despre el de parcă ar fi familie. Am crezut—

Se opri. Varren era în picioare. Nu hotărâse să se ridice.

Soles era în Vatra. Soles, care purta lama întunecată. De săptămâni întregi detașamentul cobora la râu și nu schimba nimic. Apoi el sosise, iar în dimineața asta apa se răcise.

Varren nu putea dovedi. Nici nu avea nevoie. Se uită la degetele lui Noct lucrând pe pervaz, la brutarul care privea ușa sobei, la topograful care își pusese cana jos și își întorsese fața spre râu.

— O închide.

— Ce închide? întrebă Halloran.

Varren ieși în hol. Geanta lui atârna lângă paltonul Zorei. Prin pânză simți forma lamei învelite înainte s-o dea jos.

Zora îl urmă.

— Unde te duci?

— Să mă uit.

— Atunci vin și eu.

— Rămâi cu ei. Noct n-ar trebui să fie singur în seara asta.

— Noct are trei oameni în bucătăria aia.

Varren își încheie paltonul. Ea stătea între el și ușă fără să-l atingă.

— La debarcader ți-am spus că ar fi trebuit să spui, zise. Așa că am spus.

— Ai spus.

— Iar acum pleci.

Își puse mâna pe clanță. În spatele ei, cineva mișcase un scaun; îl auzi pe Noct cerând ca fereastra să rămână deschisă.

— Las-o deschisă pentru el, spuse Varren, și ieși.

Treptele spre debarcaderul de jos erau acoperite cu gheață. Varren ținu o mână pe zid și lăsă lanterna stinsă până când ultima lampă stradală rămase în urmă.

Lespedea se deschise sub palma lui. Aerul cald urcă de pe scară, mai subțire decât și-l amintea.

În încăpere se duse direct la stâlp.

Deschiderea era încă acolo. Cu trei luni în urmă atârnase lângă încheietura lui și îi împinsese căldură în față. Acum trebuia să se lase pe vine ca s-o simtă. Era mai îngustă. Sunetul adânc se estompase, de parcă l-ar fi auzit printr-un zid, iar marginea nu stătea locului. Tremura ca o funie de al cărei capăt trăgea cineva.

Dacă se închidea, ce lua cu ea? Noct pierzându-și locul într-o propoziție. Halloran răspunzând unui cuptor gol. Zora pierzând o citire pe care o făcuse de sute de ori. Niciunul dintre ei nu ceruse să fie închis. Nu-i întrebase nimeni nimic.

Își puse palma întinsă pe piatră. Forța era acolo dacă o voia. Își aminti lanterna lui Halloran rostogolindu-se pe podea, pumnul închis al Zorei și o păstră unde era.

Puse geanta pe masa de piatră și desfăcu lama.

Zăcea palidă în lumina lanternei: corpul îngust, tăișul curbat, gaura de lângă bază unde fusese cândva prins ceva. Vocea veche se retrase de lângă ea, la fel ca prima oară.

Departe.

Varren nu plecă.

O duse la stâlp și o ținu aproape de marginea tremurătoare. Nu se întâmplă nimic. Nu avea idee ce ar fi trebuit să se întâmple. Trei luni o ținuse învelită, fiindcă o voce speriată îi spusese și fiindcă oamenii care știau intrarea s-ar fi putut întoarce după ea.

Undeva în oraș, Soles avea un castron lângă calorifer și cealaltă lamă la îndemână.

Varren îngenunche lângă deschidere, cu cea palidă în mână. Nu știa ce putea face.

Știa cine o purta pe cealaltă.

Sâmbătă doctorul se întoarse la casă la opt, cum promisese, iar de data asta nu desfăcu bandajul încet.

Tesa întinse mâna înainte să-i ceară.

— Strânge pumnul.

Reuși aproape tot. Ultimele două degete se opriră înainte de palmă și rămaseră acolo, tremurând, până când le lăsă să se deschidă.

— Mâine, spuse ea. Întreabă-mă mâine.

Doctorul nu zâmbi. Apăsă peste articulații una câte una, cum făcuse cu o zi înainte, iar Soles îi urmări buzele mișcându-se în timp ce număra. Apoi bandajă mâna din nou, deși era mai puțin de bandajat.

Își strânse geanta. Pe dosul propriei mâini, o articulație se crăpase de frig, crudă pe margini, exact cum fusese și ieri. Soles o văzu. Și Krista; pixul i se opri pe pagină.

După ce ușa se închise în urma lui, Krista se duse la geantă și se întoarse cu un caiet mai vechi, cu coperta înmuiată de atâta folosire. Îl deschise pe masă lângă cel de ieri.

Soles recunoscu paginile înainte ca ea să le întoarcă spre el. Închisoarea. Patru dimineți de ore și note scurte, cu scrisul ei îngust. T. ambele mâini pe geantă. S. cotul, extensie completă.

Puse pagina nouă lângă cea veche. Intervalele erau mai scurte.

— Același lucru, spuse. Mai repede.

— Ce lucru? întrebă Maxim.

— Orice era în aer lângă aripa aia. Cu toții ne-am simțit mai bine și nimeni n-a știut de ce. Am notat pentru că era ciudat.

Își atinse dosul mâinii, acolo unde doctorului i se crăpase articulația.

— La el nu se repară. La noi da.

— Numai la noi, spuse Tesa.

— Numai la oameni ca noi.

Soles urcă după palton. La jumătatea scărilor își dădu seama că nu-și dusese mâna la coaste. Din joi, fiecare pas îl prinsese sub brațul stâng. Acum nu era nimic. Își deschise și închise palmele. Palmele care în fiecare dimineață se lipiseră de pansamente de când se mișcase frânghia se mișcau fără să tragă.

Pe palier își întoarse capul, cum făcea de douăsprezece ori pe zi, ca să țină strada pe partea dreaptă. Urechea dreaptă nu-i dădu nimic. Nici n-avea s-o mai facă vreodată. Orice era în aer repara ceea ce deja se repara. Nu dădea înapoi ce dispăruse.

Mina dormea lipită de calorifer, lângă castronul cu numele ei pe el. Încă nu știa cine îl scrisese.

Când coborî, Tesa stătea la fereastră. Dormise cu ea deschisă, deși în cameră era frig. La capătul străzii, râul se întindea sub aburi.

— Vreau să cobor din nou, spuse.

— Nu poți ține o funie.

— Nu ca să fac ceva. Doar să văd iar polița aia. Să stau puțin acolo.

O spuse ușor, cum spunea cele mai multe lucruri, și zâmbea spre abur.

Soles își aminti camionul. Avertismentul Vânătorului, pe care el însuși li-l repetase. N-o să pară că tragi.

— Tesa.

— Știu, spuse ea fără să se întoarcă. Îți spun ca să mă oprești.

Mai jos pe stradă, un bărbat începu să strige un nume.

Nu tare. Iar și iar, aceleași două silabe, cum chemi un copil din curte.

Maxim ajunse primul la ușă. Krista își luă caietul. Soles își prinse lama la centură în timp ce cobora treptele. Tesa veni ultima, ținând mâna bandajată lipită de palton. Strigătul venea de jos, dinspre râu, și coborâră strada după el.

Strada cobora spre râu între două rânduri de case înguste. Bruma stătea albă pe pavaj, pe pervazuri, pe capacele pubelelor.

La jumătate, bruma se oprea.

Se oprea pe o linie, atât de curată de parcă cineva o trasase. Pietre albe, apoi negre, ude, cu un abur subțire ridicându-se din ele. Soles simți căldura pe față de la trei pași, cum simți o bucătărie când cineva deschide ușa.

Bărbatul care strigase stătea la linie în papuci.

— Soția mea. S-a dus după pâine. E chiar acolo. Nu vrea să vină.

Era chiar acolo. Stătea pe treapta unei case, la douăzeci de metri înăuntru, cu sacoșa pe genunchi și fața ridicată în abur.

Nu era singură. Un cărbunar stătea pe hulubele căruciorului lui, cu șapca în poală. Un băiat stătea pe bordură, cu ghiozdanul între bocanci. Niciunul nu se mișca, în afară de respirație, iar respirațiile erau lente.

La capăt, acolo unde strada dădea în terasament, aerul deasupra grătarului de scurgere avea o cusătură.

Palidă. Mai îngustă decât o ușă. Aburul care trecea peste ea se întindea în fire luminoase și se rupea.

— Asta nu e sub râu, spuse Maxim.

— Nu.

Urcase. Din apă, din piatra de care trăseseră, într-o stradă unde oamenii mergeau după pâine.

Soles coborâse pentru o singură tăietură.

— Același aer, spuse Krista. Avea caietul deschis și nu scria în el.

Tesa trecu linia.

Soles o văzu. Un pas, ușor, cum intri într-o baie caldă. Umerii i se lăsară. Mâna bandajată i se deschise pe lângă corp.

— Ah, spuse încet. Ah, ce bine e.

Soles îi prinsese cureaua înainte să-și dea seama că se mișcase. Aceeași priză ca pe pantă. Trase. Ea veni un pas înapoi, apoi încă unul, iar când călcâiul trecu din nou pe brumă se întoarse spre el cu pumnul bun pe jumătate ridicat.

Apoi îi văzu fața și îl coborî.

— Scuze, spuse. Ți-am zis să mă oprești.

— Mi-ai zis.

Lama întunecată trăgea la șold, spre cusătură, cum trăsese în aburi. Își ținu mâinile unde erau. Orice dădea locului ăstuia, el avea să bea.

— Uitați-vă la gurile lor, spuse Maxim încet.

Buzele băiatului erau cenușii. Și ale cărbunarului.

Douăzeci de metri. Trei oameni. Fără funie. Și fiecare pas făcut acolo avea să fie pasul pe care tocmai îl făcuse Tesa.

Se auziră bocanci pe pavaj în spatele lor. Patru oameni din detașament, unul cu o rolă de bandă galbenă. Curățătorii de pe rândul din spate.

Cel cu banda trecu pe lângă Soles fără să se uite la el. O întinse de-a latul străzii, de-a lungul liniei de brumă, de la un felinar la o țeavă de scurgere, la nivelul taliei, iar soțul rămase pe partea rece a ei.

— Dați-vă înapoi, domnule.

— Soția mea e acolo.

— Nu intră nimeni.

Nu se uită la treaptă sau la băiat.

— Ordinul șefului.

Legă banda. Apoi rămase cu mâna sprijinită pe ea, cu fața spre aerul cald, iar Soles îi văzu ochii închizându-se pe jumătate.

Pe treaptă, femeia puse sacoșa lângă ea. Se ridică, fără grabă, și începu să meargă spre cusătură, cum merg oamenii spre casă.

Soles ridică banda.

Banda era rece în mâna lui, apoi rămase în urmă.

După trei pași, bruma de sub bocanci deveni piatră udă. Căldura se închise peste el ca apa din baie. Umerii i se lăsară singuri. Sub coaste, un nod pe care îl purta din joi se desfăcu, iar el înțelese de ce nimeni de pe strada asta nu alerga.

O să pară că ai primit voie să te oprești.

Continuă.

Femeia era la zece metri de cusătură. Opt. Mergea cu paltonul deschis și mâinile goale. Aburul din fața ei se întindea în fire luminoase și se rupea de fața ei, iar ea îi zâmbea.

Soles n-avea s-o ajungă.

Apoi avu mai mult timp decât ar fi trebuit.

Aburul se opri. O picătură de apă atârna sub jgheabul celei mai apropiate case, mare și argintie. Piciorul femeii era ridicat într-un pas care nu mai cobora. Soles alergă prin toate.

O prinse de guler și de îndoitura brațului, la un metru de cusătură, și o întoarse.

Momentul întins se sfârși.

Cusătura izbucni în lumină. Nu spre el. Spre exterior, de-a lungul pământului, cum scuipă o tigaie când cade apă în ea. În spate strigă cineva. Sub bocanci, piatra se încălzi.

Lama întunecată trăgea la șold. O simțea până în cot.

Termină.

Cusătura era chiar acolo, la o palmă de genunchiul lui. O singură tăietură. Simțea exact unde ar fi trebuit să intre.

O terminase o dată. Ieșise în stradă.

În schimb, trase femeia înapoi.

Două trepte veni grea și docilă, ca un somnambul. Apoi privi peste umăr spre lumină și se trezi.

Îi zgârie mâna cu unghiile. Se smulse dintr-o mânecă a paltonului și se aruncă înapoi spre cusătură cu toată greutatea, iar când Soles îi prinse celălalt braț îl mușcă de dosul încheieturii. Nu era puternică. Nici nu trebuia. De fiecare dată când el trăgea, ea răspundea cu tot ce avea, iar cusătura aștepta în spatele ei, aproape.

Nu strânge. Îi rupi brațul.

Se gândi la Tesa pe scări, la urmele degetelor lui trecând din alb în roșu, și deschise mâna ca să prindă mai bine, iar femeia îi scăpă.

Genunchii i se îndoiră.

Nu din cauza greutății ei. Căldura găsise în picioarele lui locul unde erau păstrate panta, funia și fiecare pas de joi încoace și se oferea să le ia. Nu venea ca o voce. Venea ca propriul corp, rezonabil. Stai jos. O clipă. Apoi continui.

Genunchiul îi atinse piatra udă.

Femeia făcu un pas spre lumină, apoi încă unul, cu paltonul atârnând de un umăr.

Nu brațul. Cureaua. Ca la Tesa.

Se ridică de pe genunchi cu dinții strânși și o prinse de curea din spate, aceeași priză cu care o adusese pe Tesa peste linie, apoi o ridică până când doar vârfurile picioarelor îi atingeau piatra, astfel încât fiecare zvâcnire a ei se descărca în antebrațul lui și nicăieri altundeva. Îl lovi cu picioarele în tibii. Îi zgârie înapoi spre față. Soles merse cu spatele prin toate și nu-și lăsă picioarele să asculte.

O trase pe lângă sacoșa ei, pe lângă cărbunar, pe lângă băiat, iar apoi bocancii lui alunecau pe brumă.

Doar că bruma nu mai era unde o lăsase.

Linia se mutase. Cinci metri mai sus pe stradă, la fel de curată ca înainte. Banda zăcea în ud. Curățătorul care o legase stătea pe bordură lângă felinar, cu mâinile moi pe genunchi și fața întoarsă spre râu.

Încă două uși se aflau acum pe partea caldă. Într-una dintre ele, un bătrân în cardigan ieșise să vadă de ce se striga. Se așeza pe treaptă.

Soles o puse pe femeie în brațele soțului. Buzele ei erau cenușii. Unghiile îi lăsaseră patru linii pe dosul mâinii. Soțul îi spuse numele, aceleași două silabe, iar pe la a cincea oară ea tuși și spuse că îi era frig.

Una scoasă. Iar strada plătise pentru ea cu încă doi.

— Tu ai făcut asta, spuse Maxim.

— Da.

Krista scria acum. Repede. Nu ridică privirea.

— Se mișcă atunci când ceva o hrănește, spuse. De fiecare dată, mai departe.

Maxim dispăruse deja. Se întoarse din curtea dintre două case cu o sfoară de rufe încolăcită pe antebraț și cu un cârlig încă prins de ea. Își legă un capăt în jurul taliei, se așeză pe brumă cu spatele la felinar și călcâiele în bordură și întinse celălalt capăt.

— Eu sunt stâlpul, spuse. Intri pe sfoară, apuci, eu trag. Nu aleargă nimeni. Nu face nimeni nimic deștept.

La ultima parte se uita la Soles.

— Nu face nimeni nimic deștept, spuse Soles, și își legă sfoara în jurul taliei.

Căldura îi lăsă din nou umerii la primul pas. O lăsă. Merse, nu alergă, și în lamă nu simți nimic în afară de greutate.

Băiatul nu ridică privirea când Soles îngenunche lângă el.

— Imediat, spuse băiatul, cum spun copiii din cadă.

Soles își trecu brațele pe sub ale lui și îl ridică. În spate, sfoara se întinse. Maxim se lăsă pe spate în felinar și trase mână peste mână, iar Soles se lăsă tras, cu ghiozdanul băiatului lovindu-i pe amândoi în genunchi.

Pe brumă, băiatul începu să tremure. Krista îi puse paltonul ei pe umeri.

Cărbunarul era prea greu ca să fie ridicat. Soles îl prinse de curea și de guler, Maxim trase înjurând, iar Krista își puse mâinile pe sfoară în spatele lui Maxim, și cărbunarul ieși pe spate, cu șapca încă în poală.

Soles rămase aplecat pe partea rece, cu mâinile pe genunchi.

De două ori înăuntru. De două ori căldura îi ceruse să se așeze. Prima dată genunchiul îi răspunsese. A doua oară fusese aproape să lase și restul corpului să-l urmeze.

Tesa îi scoase sfoara de la brâu.

— Nu poți ține o funie.

— N-o s-o țin, spuse ea. Tu o s-o ții.

Și-o legă în jurul propriei centuri și îi puse mâna lui pe nod. Aceeași priză ca pe pantă. Apoi trecu dincolo.

Soles îi văzu umerii lăsându-se. O văzu oprindu-se.

— Tesa.

Ea nu răspunse. Se uita la mâna bandajată. Încet, ca și cum ar fi testat gheața, o închise.

Până la capăt. Ultimele două degete îi atinseră palma și rămaseră acolo.

— Ah, spuse.

Soles trase nodul un centimetru spre el.

Ea se duse, fără să se întoarcă, la Curățătorul de pe bordură. Îl prinse de guler cu mâna aceea și îl trase în picioare, iar sfoara se întinse în pumnul lui Soles și, între ei, îl târâră înapoi peste linie.

Apoi se aplecă spre treapta bătrânului și făcu din nou același lucru.

Când reveni pe brumă, rămase acolo cu pumnul ridicat în fața ochilor. Nu tremura deloc.

— S-a terminat, spuse. Acolo înăuntru.

Nu zâmbea. Privea pumnul cum privești ceva primit într-un magazin și neachitat. Apoi se uită dincolo de el, în josul străzii, spre abur.

Soles își ținu mâna pe centura ei.

Curățătorul era în genunchi, tușind. Culoarea îi reveni în pete. Când putu respira, își desprinse radioul de la piept și apăsă butonul.

— Breșa s-a mutat, spuse. Cinci metri. Echipa-pilot a trecut de bandă.

Krista ridică ochii din caiet.

— Tu stăteai în ea. Noi te-am scos.

El o privi multă vreme. Apoi se uită la banda care zăcea în ud, la băiatul din paltonul Kristei și la sfoara încă legată în jurul taliei Tesei.

Radioul spuse ceva scurt.

— Da, domnule, spuse Curățătorul. Ei. Singuri.

Ordinul ajunse la detașament la patru, pe două foi de fax care încă se răsuceau când șeful le citi cu voce tare.

Le citi în picioare, sub hartă, pentru toată încăperea. În spate, ușa biroului lui era întredeschisă. Nu aprinsese lampa înăuntru. Cohorta, la masa pe care le-o dăduse. Curățătorii, pe rândul din spate. Corvin, la capăt, cu trusa pe genunchi. Omul care legase banda în dimineața aceea stătea cu o pătură pe umeri și privea podeaua dintre bocanci.

— Sectorul rezidențial de la est de terasament, de la pod până la moară, citi șeful. Toți ocupanții vor fi evacuați în termen de zece zile de la prezenta notificare. În a unsprezecea zi, detașamentul va proceda la sterilizarea zonei.

Întoarse foaia.

— Ocupanții care refuză să plece vor fi tratați ca parte a zonei.

Nimeni de pe rândul din spate nu se mișcă. Nu avuseseră nevoie s-o audă. Știau înainte să pornească faxul.

— Sterilizare, spuse Maxim. A unei străzi. Oamenii merg după pâine pe ea.

— Încă zece zile.

Soles își întoarse capul astfel încât șeful să-i fie pe partea stângă.

— Orice folosiți asupra ei, spuse, o să bea. O faceți mai mare.

Șeful îl privi pentru prima dată de când venise faxul.

— E în raportul vostru?

— De ieri, spuse Krista. Împreună cu rechiziția.

— Atunci se citește.

Împături foile în două, apoi din nou în două, și le puse în buzunarul de la piept. Degetul mare îi ajunse la capacul pixului. Un sfert de tură. Înapoi.

— Mandatul-pilot rămâne în vigoare, spuse. În așteptarea revizuirii.

Intră în birou și închise ușa.

Pe rândul din spate, cineva râse scurt, pe nas. Corvin nu. Deschise trusa de pe genunchi, se uită la ce era înăuntru și o închise iar.

Când Soles trecu pe lângă bancă, bărbatul cu pătura vorbi fără să ridice capul.

— Am spus ce mi-a zis el să spun.

Articulațiile îi erau încă palide. Își întoarse mâinile și se uită la palme, de parcă strada caldă ar fi putut fi încă undeva pe ele.

— Stăteam jos, spuse. Știu că stăteam jos.

Nimeni de pe bancă nu se uită la el. Soles nu știa ce să răspundă, așa că dădu din cap, iar bărbatul dădu și el din cap spre podea.

Krista era deja pe coridor, cu telefonul în mână.

Formă numărul de pe cartonașul pe care îl ținea în spatele caietului, cel fără nume pe el, doar cu un număr. Soles stătea la fereastră lângă ea. Jos, în curte, doi bărbați încărcau un camion cu role de bandă și cutii pe care nu le recunoștea.

Mai jos pe coridor, în spatele ușii șefului, începu să sune un telefon.

Krista ridică ochii de la cartonaș. Sună din nou. La al treilea apel se opri, iar vocea îi veni în ureche, fără grabă.

— Domnișoară Krista.

Înclină telefonul ca să audă și Soles. El recunoscu vocea înainte să mai spună altceva.

Krista citi referința din partea de sus a mandatului, încet, cum ai dicta un număr cuiva care îl notează.

— Raportul dumneavoastră a fost primit vineri, la optsprezece și zece, spuse omul în gri. Stare: în analiză.

— Analiza cui?

— A mea.

— A mai venit ceva din locația asta?

— Raportul detașamentului. Nouă și patruzeci, în dimineața asta. Echipa-pilot a lărgit breșa fără asistență. E atașată și o recomandare.

— Pot s-o aud?

— Nu încă.

Ochii Kristei rămaseră nemișcați asupra curții de jos.

— Omul de la bandă a transmis prin radio la nouă și douăzeci.

— Știu. Eram aici la nouă și douăzeci.

Hârtia se mișcă în spatele ușii. Soles o auzi de două ori, o dată prin telefon și o dată pe coridor.

— Și rechiziția? spuse Krista. Funia.

— Foarte bună treabă. Tot în analiză.

— Mulțumesc, spuse ea. E foarte util.

Își puse telefonul în buzunar. Ușa șefului rămase închisă.

— Douăzeci de minute, spuse. Avea textul bătut înainte să ieșim noi din stradă. Și l-a lăsat să urce.

Maxim venise în spatele lor. Nu spuse nimic isteț. Își puse o mână pe ceafa Kristei, pentru o clipă, cum făcea cu Lucky când tuna, apoi o luă.

— Iar al nostru e în analiză, spuse.

Se întoarseră acasă de-a lungul terasamentului, la amurg.

Curățătorii începuseră de la pod. Doi dintre ei, unul cu o găleată, unul cu o bucată de cretă albă groasă cât degetul mare. La fiecare ușă, cel cu creta desena o cruce pe lemn la înălțimea capului și scria un număr dedesubt.

10.

O femeie cu șorț deschise ușa cât încă scria. Citi. Se uită în susul străzii, spre abur, apoi în jos la creta de pe propria ușă și o închise fără un cuvânt.

Nu țipa nimeni. Asta observă Soles. Nimeni nu ieșea să se certe. Oamenii stăteau în uși în papuci, citeau numărul și intrau iar, iar în spatele lor se aprindeau luminile, bucătărie după bucătărie, de parcă ar fi fost o seară ca oricare alta.

Și ușa lor avea o cruce.

Krista se opri și o privi multă vreme. Apoi își scoase pixul și scrise ora în caiet, sub număr.

Înăuntru, Mina dormea lângă calorifer. Lucky se ridică să-i întâmpine și se lipi de picioarele lui Maxim până când acesta îngenunche.

Tesa era la fereastră. Nu venise la detașament. Stătea cu perdeaua trasă deoparte și, când îi auzi, ridică mâna dreaptă fără să se întoarcă și o închise. Până la capăt. O deschise.

— Tot bine, spuse. Nu mă doare nicăieri.

Nu se uita la mână. Se uita în josul străzii, la aburul deasupra râului, iar vocea ei avea aceeași ușurință luminoasă pe care o avusese la micul dejun.

Soles se duse lângă ea. Nu-i atinse centura. Stătu suficient de aproape încât s-o poată face.

Zece zile. Le trecu prin minte cum ar fi trecut printr-o încuietoare. Lama o hrănea. Încetinirea o hrănea. Orice transporta camionul din curte avea s-o hrănească și el, iar oamenii care îl încărcaseră nu știau. Rămâneau funia, picioarele și orice putea Krista să citească de pe un zid.

— Zece zile, spuse Krista în spatele lor. Apoi orice aduc ei.

Își luă caietul la cealaltă fereastră și începu să numere luminile aprinse în josul străzii. Buzele i se mișcau. Soles numără cu ea, fiindcă era ceva de făcut.

Patruzeci și unu. Patruzeci și doi. Ultima casă înainte de bandă.

Dincolo de bandă, strada era întunecată. Curățătorii o goliseră până la prânz. Fiecare ușă de acolo avea o cruce și nu mai era nimeni în spatele lor.

Krista scria numărul când se aprinse o fereastră mai jos de bandă.

Apoi, două case mai departe, încă una.

Se întoarseră la prima lumină și tăiară zecele.

Soles auzi creta înainte s-o vadă, un scârțâit sec pe lemn sub fereastră. Când privi în jos, Curățătorul cu bucata de cretă era deja la două uși distanță. Pe ușa lor, 10 avea o linie trasă peste el. Dedesubt, un 9.

Krista se trezise înaintea lui. Stătea la masa din bucătărie, iar în capul unei pagini curate scrisese două cuvinte și le subliniase de două ori.

Etapa întâi.

Sub ele, trei rânduri.

Nimeni nu se mai așază.

Trei funii. Ale noastre. Testate.

Un drum în jos care să nu fie al lor.

— Ăsta nu e un plan, spuse Maxim. E o listă de cumpărături.

— Etapa întâi este cumpărăturile.

O mai citi o dată, dădu din cap și se duse să-și caute bocancii.

Tesa era la aragaz. Ridică ibricul plin cu mâna dreaptă și turnă patru căni fără să verse, iar Soles urmă ciocul ibricului tot drumul. Nu tremură.

— Pot ține o funie, spuse ea, către nimeni anume.

Nu o contrazise nimeni.

Bătaia în ușă veni cât Maxim încă își lega șireturile. Trei bătăi, la intervale, cum bate un om care a stat o vreme pe treaptă hotărându-se dacă s-o facă.

Era Bram, de la magazinul de feronerie. Paltonul îi era încheiat greșit, de parcă și-l pusese din mers. Nu intră.

— Au pus un nouă pe ușa tatălui meu, spuse.

— Și pe a noastră, spuse Maxim.

— Voi nu sunteți de aici.

Se uită dincolo de Maxim și îl găsi pe Soles la masă.

— Cărbunarul îmi aduce cărbunii. Mi-a spus ce-ai făcut sâmbătă. Cu o sfoară de rufe. Zice că, acolo înăuntru, s-a simțit cel mai bine din ultimii treizeci de ani. O spune de parcă s-ar întoarce.

Maxim deschise gura. Bram nu-l lăsă.

— Sterilizare. Tata avea dicționar. Nimic viu.

Nimeni nu răspunse la asta.

— Săptămâna trecută te-am întrebat ce li se întâmplă oamenilor care coboară acolo. Ai spus ambele.

— Am spus.

— Întreb iar. Și de data asta am un nouă pe ușă.

Soles nu răspunse imediat. Își întoarse capul, de data asta nu spre stradă. Spre masă.

Krista pusese pixul jos. Tesa se întorsese de la aragaz cu câte o cană în fiecare mână. Maxim stătea cu un bocanc legat și cu celălalt în pumn.

Ar fi trebuit să ne lași să răspundem.

Așteptă.

— Spune-i, spuse Krista. Eu notez că ai făcut-o.

Tesa puse cănile pe masă. Maxim își trase și celălalt bocanc.

Soles se ridică, ca să nu spună asta stând jos.

— E ceva sub mal. Nu știm ce este. E cald. Lângă el, oamenii se simt mai bine decât s-au simțit de ani de zile și se așază, și nu vor să se ridice. Dacă nu-i trage nimeni afară, nu se ridică.

Bram nu se mișcă.

— Sâmbătă a ieșit în stradă. A ieșit fiindcă am coborât și am tăiat în el. Partea asta e a noastră.

— Și ziua a unsprezecea?

— Orice folosesc pe el, o să bea. O să crească. Ei încă nu cred asta.

— Tu crezi?

— Am văzut-o de două ori.

Bram privi mult timp creta de pe tocul ușii.

— Și partea care e încă ambele?

— Ce este. Unde se termină. Cine mai știe.

Krista scria fiecare cuvânt. Soles nu-i ceru să se oprească.

Bram băgă mâna în buzunarul paltonului și întinse ceva peste treaptă. O cheie de tachelaj, cenușie mată, cu bolțul lucind de ulei.

Maxim o luă. Învârti bolțul cu degetul mare și o ridică spre fereastră.

— Asta e una zdravănă.

— E cea pe care am păstrat-o.

Bram își ridică gulerul.

— Vă arăt unde începe canalul morii. Nu șefului. Vouă patru.

Merseră de-a lungul terasamentului în șir, cu Bram în față.

Banda fusese legată din nou, cu cinci metri mai sus. Linia de brumă trecea pe sub ea, pietre albe, apoi negre. Dincolo, strada era goală. Pe treapta femeii, sacoșa stătea unde o lăsase. Cele două ferestre aprinse sub bandă în noaptea trecută erau acum întunecate. Krista se uită la ele în trecere și notă ceva.

Fiecare ușă de pe partea aceea avea un nouă.

Moara se afla la capătul sectorului, cu roata înghețată alb până la ax și scara de fier urcând pe latura ei spre platforma unde prinseseră funia joi. Un Curățător stătea pe o ladă răsturnată lângă ușa casei roții, cu radioul la piept.

Se ridică atunci când îi văzu.

Era omul de la bandă. Culoarea îi revenise în față, toată. Mâna îi ajunse la radio și rămase acolo.

Soles se opri. Și ceilalți.

O singură apăsare cu degetul mare. Douăzeci de minute, și avea să fie bătut la mașină.

Bram trecu drept pe lângă Soles și se duse la ladă.

— Moara tatălui meu, spuse. Am venit după lucrurile lui înainte să le ardeți.

Curățătorul se uită la Bram. Apoi la Soles. Apoi la propriile mâini, cum se uitase la ele pe bancă.

Își luă mâna de pe radio.

— Zece minute, spuse. Eu am fost prin spate.

Luă lada după colțul casei roții și o puse cu fața spre râu.

Înăuntru, casa roții era întunecată și mirosea a făină veche și fier rece. Bram se duse în colțul îndepărtat fără să caute, împinse cu piciorul un teanc de saci putrezi și se lăsă pe vine.

O lespede de podea. Un inel de fier montat în ea, culcat în șanțul lui.

— N-a mai ridicat-o nimeni de pe vremea tatălui meu, spuse.

Maxim prinse o parte a inelului, Soles pe cealaltă. Se proptiră și traseră.

Piatra se ridică prea ușor. Se ridică precum un capac pe care cineva îl ridicase săptămâna trecută.

Aer cald le urcă pe lângă fețe.

Nu mult. O respirație. Mirosea a piatră udă și abur, iar Soles cunoștea mirosul. Îl simțise ultima dată sâmbătă, cu o sfoară de rufe în jurul taliei.

Tesa făcu un pas înapoi de la gaură fără să pară că hotărâse. Soles își puse mâna pe centura ei, iar ea îl lăsă.

Jos, trepte de piatră coborau în întuneric.

Krista aprinse un chibrit și îl ținu deasupra deschiderii.

Flacăra se înclină. Nu în sus, odată cu aerul cald. În jos. Spre întuneric, așa cum lama de la șoldul lui se apleca spre cusătură.

— Inspiră, spuse Tesa încet.

Krista îngenunche și ținu chibritul jos, deasupra primei trepte.

Treptele erau groase de praf de făină, palid și moale ca bruma de pe stradă. Bram se uită la ele și încremeni.

— Alea nu sunt ale mele.

Urme de bocanci. Ale unui singur bărbat, cu călcâiul tocit pe marginea exterioară. Krista coborî chibritul spre a doua treaptă, apoi spre a treia, cât îi ajungea brațul.

Toate urmele urcau.

Corvin apăru după colțul casei roții cât chibritul Kristei încă ardea.

Avea trusa sub braț. Se opri în prag și se uită la piatră, la gaură, la treptele care coborau. Apoi, multă vreme, la făina de pe ele.

Krista stinse chibritul.

— Verific moara duminica, spuse Corvin. Nu v-a spus nimeni asta.

— Nouă nu ne spune nimeni nimic, spuse Maxim.

Corvin puse trusa pe lespezi.

— Aia e linia mea de afară, de pe poliță. Nu coboară nimeni sub malul ăsta fără mine.

— Data trecută ai urcat fără noi, spuse Tesa.

Mâna dreaptă îi era pe lângă corp. Corvin se uită la ea, la toată mâna, articulații și tot, iar ceva îi trecu prin față și fu ascuns.

— Afară, îi spuse lui Soles. Tu și cu mine. După vedem cine coboară și unde.

— Ne-a dat zece minute, spuse Maxim. Omul de pe ladă.

— Nu durează zece.

Afară, zăpada dintre casa roții și mal fusese bătătorită de bocancii Curățătorilor și înghețase din nou. Doisprezece pași. În spate, roata, albă și înțepenită până la butuc. În față, marginea malului și, cu trei metri mai jos, polița cu bolțurile și scara. După colț, bărbatul de pe ladă stătea cu spatele la toți.

Bram rămăsese în prag cu un sac de pânză strâns la piept. Până la urmă găsise lucrurile tatălui lui.

Corvin deschise trusa pe zăpadă și scoase două cuțite, scurte, cu mânere simple, acelea pe care Soles îl văzuse curățându-le mai întâi pe lat, apoi pe tăiș. Așeză unul la jumătatea distanței dintre ei, cu mânerul spre Soles.

— Cu unul din astea s-a luptat cu tine.

— Știu.

— Atunci ridică-l.

Soles îl lăsă unde era.

— Atunci pe celălalt, spuse Corvin. Cel negru. Vreau să-l văd.

Vrea să vadă ce i-a făcut lui Bull.

Soles își ținu mâinile deschise și lanțul strâns scurt la manșetă.

— Nu.

Tesa ieșise în spatele lui. O simți oprindu-se la umărul drept, pe partea unde nu auzea nimic, și știu că o alesese intenționat.

— Stai deoparte, îi spuse. Asta e a mea.

— Atunci n-o pierde.

Krista își scosese caietul. Nu scria.

— Dacă îl tai, îi spuse lui Corvin, notez unde.

Corvin aproape zâmbi.

Veni jos și răbdător, cu cuțitul culcat de-a lungul antebrațului, iar primul lucru pe care îl făcu fu să meargă spre dreapta lui Soles.

Soles se întoarse odată cu el. Corvin continuă să se rotească. Doi pași, trei, mereu spre dreapta, iar Soles înțelese cu o clipă prea târziu ce făcea. Pe partea aceea, zăpada nu scotea niciun sunet. Picioarele le putea vedea. Nu le putea auzi.

Cuțitul veni de acolo.

Reuși să-și pună brațul stâng în cale. Lama trecu peste cicatricea veche lăsată de Bull și deschise una nouă lângă ea, scurtă și fierbinte. Soles făcu un pas înapoi și simți sângele pornind în mânecă.

Încercă să-l țină pe Corvin în stânga. Păși, iar Corvin păși mai larg, și zăpada de pe partea surdă îl înghiți din nou. Ceva îl lovi în partea dreaptă a capului, nu lama, ci mânerul ei, scurt, de nicăieri, iar lumea deveni o singură notă lungă. Căzu într-un genunchi. Țiuitul care locuia în partea aceea de la han urcă până îi umplu craniul, iar prin el văzu bocancii lui Corvin oprindu-se la un pas și așteptând.

Aștepta. Nu termina. Corvin îl voia în picioare.

Soles se ridică.

Trei luni pe o bancă, uitându-se la mine. Știe urechea. Știe că stânga vine prima.

Așa că Soles încetă să se mai întoarcă.

Îl lăsă pe Corvin să ajungă în dreapta și rămase unde era, cu fața la roată, cu soarele jos în spate, și privi gheața. Orice era în spatele lui, pe partea surdă, își arunca umbra înainte peste gheața luminoasă. Umbra lui Corvin intră la marginea câmpului lui vizual cu o bătaie de inimă înaintea lui Corvin.

Corvin îl văzu că o vede. Făcu un pas spre stânga, unde Soles putea auzi zăpada preluând greutatea, și fentă din umăr. Capul lui Soles se întoarse spre sunet, așa cum îl învățaseră trei luni de întors. În aceeași bătaie de inimă, umbra de pe gheață se duse iar spre dreapta.

Lăsă sunetul și păstră umbra.

Umbra își ridică brațul.

Soles se întoarse în el, pe sub braț, în afara cuțitului, și îi lovi brațul peste corp. Cuțitul nu căzu. Corvin ținuse cuțite prea mult timp pentru asta. Dar greutatea i se duse peste piciorul din față, coastele de pe partea aceea se deschiseră, iar Soles îi puse un croșeu scurt de stânga cu tot ce-i putea da spatele.

Aerul ieși din Corvin într-un singur nor alb.

Tăie înapoi, orb și rapid. Soles era deja înăuntru. Dreapta în maxilar. Stânga iar în coaste. Era combinația pe care antrenoarea îl făcuse s-o piardă de o sută de ori pășind lateral. Corvin păși lateral, iar călcâiul îi găsi gheața acolo unde Curățătorii o bătătoriseră neted și îi fugi.

Căzu într-un genunchi, cu spatele în roata înghețată. Cuțitul îi alunecă din mână și se opri la marginea malului, deasupra poliței.

Soles fu peste el înainte ca genunchiul să se așeze.

Mâna stângă i se închise pe ceafa lui Corvin.

Era aceeași priză. Degetele o recunoscură înaintea restului: oasele de sub guler, greutatea aplecată înainte în palmă, capul ținut acolo unde ar fi intrat o lamă. Lanțul alunecă liber pe lângă manșeta încheieturii drepte. Tot ce trebuia să facă era să-l lase. Ar fi fost repede. Nimeni de pe malul ăsta n-ar mai fi mers vreodată în dreapta lui.

Corvin nu se împotrivi mâinii. Ridică ochii spre el de sub ea.

— Hai, spuse. Așa l-ai făcut pe el.

În spatele lui Soles nu se mișcă nimeni. Prin țiuit o auzea pe Krista respirând. Auzea râul.

Într-o sală de antrenament departe de aici alesese fiecare parte din câteva secunde și le purtase pe toate până aici. Și pe acestea le putea alege.

Soles își deschise mâna.

— Ridică-te.

Corvin nu se ridică. Rămase în genunchi, rezemat de roată, cu un braț peste coaste și respirând scurt, în nori albi.

Soles ridică celălalt cuțit din zăpadă, îl puse înapoi în trusă și închise capacul.

Krista îi ridică mâneca pe treapta casei roții și îi legă antebrațul cu fularul ei. Era același fular pe care îl folosise la mâna Tesei. Îl spălase.

Maxim ținea trusa închisă cu ambele mâini, de parcă s-ar fi putut deschide singură. Corvin se așeză în zăpadă, cu spatele la roată, și vorbi spre râu.

— A existat un ordin.

Mâinile Kristei se opriră pe nod. Apoi continuară.

— Faceți să iasă prost. Nu moare nimeni. Patru oameni de pe coastă închid ce n-am putut noi cu o funie și un câine, și atunci noi la ce mai suntem? Bull ar fi spus-o cu voce tare. Bull e mort.

Trase aer atent, pe lângă coaste.

— A venit prin șef. Partea mea a fost mică. Urcă primul. Spune că eram chiar în spatele tău.

— Cine a legat îmbinarea? întrebă Tesa.

— Nu știu ale cui mâini. N-am întrebat.

Se uită la mâna ei dreaptă. Tesa o închise pentru el, până la capăt, și o deschise.

— Nu moare nimeni, spuse iar. Ăsta era ordinul.

Se ridică, se duse la marginea malului și își recuperă cuțitul. Îl șterse de mânecă, mai întâi pe lat, apoi pe tăiș, și îl puse deoparte fără să se uite la Soles.

Înăuntru, scările de sub piatră încă inspirau.

Krista termină nodul, își deschise caietul la pagina intitulată Etapa întâi. și sub al treilea rând scrise un al patrulea.

Nimic prin șef.

Corvin luă trusa înapoi de la Maxim și o puse sub braț. La colțul casei roții se opri cu spatele la ei.

— Verific moara duminica, spuse. Azi am verificat-o. Sub saci nu era nimic.

Trecu după colț. Îl auziră spunând ceva bărbatului de pe ladă, iar acesta râse o dată pe nas, apoi auziră o singură pereche de bocanci îndepărtându-se de-a lungul malului.

Maxim expiră.

— Asta înseamnă ce cred eu că înseamnă?

— Înseamnă că îți datorează ceva, îi spuse Krista lui Soles. Și plătește înainte să se răzgândească.

Înăuntru, ea îngenunche iar lângă gaură, cu un chibrit nou, și desenă călcâiul în caiet. Apoi îl desenă a doua oară, lângă primul.

— Două pe aceeași treaptă, spuse. Una peste cealaltă. Cea de sus e mai clară. A urcat de mai multe ori.

— Și a coborât? întrebă Maxim.

— Nu pe aici.

Soles se uită la treptele care coborau în întuneric și se gândi la un om care nu avea nevoie de funie.

Krista închise caietul peste pix și se întoarse spre Bram.

— Când plouă, unde se duce strada?

Bram se uită la ea de parcă întrebarea ar fi fost de copil. Apoi, încet, de parcă nu era.

— Aici. Fiecare scurgere de la pod în jos intră în canalul morii. De asta l-au săpat atât de adânc. Tata înjura la fiecare dezgheț.

— Puneți piatra la loc, spuse Krista.

O coborâră în șanțul ei. Bram împinse sacii putrezi peste ea cu piciorul, ținând geanta tatălui la piept.

Bărbatul de pe ladă nu se întoarse când trecură.

Pe terasament, Krista se opri la primul grătar de scurgere după moară, se lăsă pe vine și aprinse un chibrit. Îl ținu jos deasupra fierului.

Flacăra se aplecă în jos.

Îl stinse și merse mai departe. Zece metri, alt grătar, cu barele împâslite de frunze înghețate. Alt chibrit. În jos.

Al treilea se aplecă atât de tare încât se stinse.

Nimeni nu spuse nimic. Maxim începuse să numere în șoaptă, cum număra Krista ferestrele. La baza propriei străzi nu puteau ajunge la grătarul unde era cusătura. Nici nu trebuiau. Chiar de pe terasament, Soles vedea aerul deasupra lui ușor curbat, ca aerul deasupra unei sobe.

Krista luă aleea din spatele benzii și ieși în stradă deasupra ei.

Grătarele urcau de-a lungul rigolei de pe partea stângă, câte unul la fiecare a doua casă. Merse de la unul la altul și, la fiecare, aprinse un chibrit, iar la fiecare flacăra cobora în fier de parcă ar fi fost turnată. Fiecare ușă pe lângă care treceau avea un nouă.

În fața unei case unde o lampă era deja aprinsă, Tesa se lăsă pe vine lângă ea și își ținu mâna dreaptă deschisă deasupra grătarului.

— Cald, spuse.

— Fierul e înghețat, spuse Maxim.

— Mâna mea spune cald.

O închise. O deschise. Ceva din fața ei deveni liniștit și mulțumit, cum devenise fața femeii înainte să se ridice de pe treaptă. Soles îi puse mâna pe umăr. Tesa își retrase mâna de deasupra grătarului și o băgă în buzunar.

— Știu, spuse. Știu.

Deasupra lor, perdeaua se mișcă în fereastra luminată și apoi rămase nemișcată.

Ultimul grătar înainte de ușa lor trăgea ca toate celelalte.

Krista continuă pe lângă el, până sus, la capătul străzii, unde se întâlnea cu drumul. Aici era un grătar mai nou, pătrat, cu fierul încă negru de vopsea. Aprinse chibritul.

Flacăra stătu dreaptă.

— Ăsta se duce singur la râu, spuse Bram. Conductă nouă. Au pus-o odată cu drumul.

Krista ținu chibritul până îi arse degetele. Apoi privi înapoi în josul străzii. Ultima ușă marcată cu cretă era cu două case mai jos.

— Au trasat linia corect, spuse. Doar că nu știu de ce.

În bucătărie eliberă masa și întinse calc-ul din arhivă, iar lângă el o pagină curată. Desenă mai întâi râul, apoi malul, moara, canalul morii trecând pe sub el spre apă. Apoi strada și câte o cruciuliță pentru fiecare grătar, iar din fiecare cruce câte o linie în jos spre canal.

Întoarse pagina ca s-o poată vedea toți.

Nu era o gaură. Soles se gândise la ea ca la o gaură de la funie încoace: un loc de sub mal în care coborai și tăiai. Pe pagină era o linie groasă sub râu și canal, iar din ea urcau linii mai subțiri, câte una sub fiecare rigolă, ramificându-se spre uși.

Bram se aplecă peste desen, cu geanta încă în brațe.

— Salcie, spuse. Când eram copil, salcia de pe mal intra în scurgeri. Tata scotea rădăcinile în fiecare primăvară. Se duc unde se duce apa.

Nimeni nu-i răspunse. Krista scrise un singur cuvânt lângă desen și nu-l sublinie.

Rădăcină.

Soles se uită la liniile de sub rigole.

A urcat în stradă fiindcă am tăiat-o. Dar era deja sub stradă. Aștepta la grătare.

— Nu urcă prin pământ, spuse Krista. Urcă pe drumul apei. Iar drumul apei trece pe sub fiecare casă cu un nouă pe ușă.

— Inclusiv asta, spuse Maxim.

— Inclusiv asta.

Se întoarse la pagina intitulată Etapa întâi. și puse pixul pe al treilea rând.

— Un drum în jos care să nu fie al lor. Avem unul.

— Mâine, spuse Soles. După lăsarea întunericului. Funia noastră.

— Eu vând funie, spuse Bram.

Maxim scoase cheia de tachelaj din buzunar și o puse pe masă între ei.

— Atunci trei colaci. Testez fiecare metru în curte întâi. Nicio îmbinare făcută de altcineva.

— Mergem până la treaptă și la grătar, spuse Soles. Găsim unde se întâlnește canalul cu ea. Ne uităm. Nu tăiem.

Tesa îl privi peste masă.

— Data trecută ai tăiat și a ieșit în stradă.

— Tocmai de asta.

Krista notă în timp ce vorbea. Apoi ridică privirea spre Bram.

— Cineva trebuie să țină celălalt capăt. Sus, unde nu te putem vedea.

— Tata făcea asta pentru mine. Cureaua în jurul taliei.

— Știi ce ar putea fi acolo jos.

Bram își potrivi geanta în brațe și privi mult timp desenul.

— Ambele, spuse. Mi-ai spus.

Krista scrise sub al patrulea rând.

Luni noaptea. Canalul. Bram ține capătul.

Maxim se ridică să umple ibricul. Apa curgea în el, tare în liniște, iar ce dădea pe dinafară se scurgea în chiuvetă și gâlgâia pe țeavă.

Krista o urmări dispărând.

Scoase chibriturile din buzunar, aprinse unul și îl ținu deasupra scurgerii.

În bucătăria lor, flacăra se aplecă în jos.