Chapter XII · Condițiile de pe perete

Luni dimineață, Maxim îl duse dincolo de ultima stație de tramvai de pe centura de nord, în spatele fabricii de ciment, și parcă acolo unde drumul rămânea fără nume.

Nu fusese doar ideea lui. La poarta cimitirului, Tesa îl așteptase cu mâinile în buzunare.

— Foaia aia a ta, spusese. Trei nume și un număr.

— Da.

— Întreabă.

Nu mai spusese nimic. Nici nu fusese nevoie.

În seara aceea, la masa Kristei, îi întrebase înainte să hotărască. Krista întoarse pe telefon fotografia paginii Vânătorului și citi numărul cu voce tare de două ori.

— O să știe că o ai, spuse Maxim.

— O să știe că am întrebat. E altceva.

— Atunci întreabă pe hârtie, spuse Krista. Dacă nu răspund, măcar întrebarea există.

Maxim opri motorul.

— O oră, spuse. Apoi intru cu scara.

— Au lift.

— Aveau lift și la soră-sa.

Soles coborî.

Cărămidă brună. Nouă ferestre pe etaj, toate închise. În cabina de la poartă era același bărbat, citind. De data asta ridică privirea. Soles își ținu permisul agenției la geam, iar bariera se ridică înainte să termine de-l arătat.

Se așteptau la cineva. Poate nu la mine.

Acum era cineva la recepție. O femeie în cardigan, cu ficusul de cauciuc lângă cot și pliantul despre spălatul pe mâini încă prins pe panoul din spate. Se uită la permis, apoi la fața lui, și își ținu ochii pe fața lui.

— Domnule Soles.

— Sunt încă în serviciu, spuse el. Aș vrea să văd un registru de transfer.

— Care?

— Unul care a precedat o misiune de-a mea deja încheiată. Vânătorul. Vreau să-l verific.

Își formulase replica în tramvai, în minte, și din nou în dubă. Fiecare cuvânt adevărat. Învățase asta de la un șofer și o căsuță pe care scria Loc sigur.

Ea îi dădu un formular. Motivul solicitării. El scrise Verificarea unei misiuni finalizate și numărul dedesubt, din memorie, cifră cu cifră, cum îl citise Krista.

Ea îl introduse. Ecranul era întors de la el. Soles îi urmări mâinile în schimb. Stânga pluti. Dreapta apăsă de două ori. Apoi amândouă rămaseră plate pe birou o clipă, ca și cum tastele deveniseră fierbinți.

Îi spusese Kristei că avea să înceteze să se uite la oameni ca să găsească ceva ce putea folosi. Tot se uită. Ăsta era un birou, își spuse, nu o bucătărie.

— Așteptați aici, vă rog.

Ea duse formularul printr-o ușă din spatele biroului.

Așteptă lângă ficus. Liftul rămase închis. Camerele se roteau încet în colțurile tavanului.

Lăsă să vină puțin din liniștea pădurarului, cum îl învățase antrenoarea: nu ca să se ascundă, doar ca să vadă. Panoul de anunțuri. Un program cu un nume tăiat. Ceasul deasupra liftului, nouă și unsprezece. O umbrelă udă într-un suport, deși nimeni nu intrase din ploaie de când venise el.

La nouă și nouăsprezece, femeia se întoarse cu o singură foaie.

— O puteți citi aici.

Nu-i dădu drumul colțului ei până când Soles nu avu ambele mâini pe cealaltă parte.

Număr de transfer. Dată. Trei rânduri, trei nume, aceleași pe care le fotografiase într-o cabană cu sângele curgând printre scânduri. Origine: un cod pe care nu-l cunoștea.

Destinație: încă necunoscută.

Primit de:

Spațiul era gol.

Stare: Închis.

O citi o dată, încet, cum ar fi citit o foaie de încărcare pe care urma să o semneze. Apoi din nou, ca să nu fie nevoie s-o citească a treia oară.

Închis înseamnă că nimeni nu mai scrie în el.

Tarn spusese asta într-o bucătărie din spatele depoului de tramvaie, despre gardian.

— Pot primi o copie?

— Registrele nu părăsesc clădirea.

— Atunci cine știe unde au ajuns?

— Dacă nu se știe, nu se știe.

Întinse mâna.

Pentru o clipă, Soles o măsură. Foaia dintre degetele lui. Ușa la unsprezece pași în spate, bariera, cabina, duba cu motorul pornit. Un bărbat care trecea prin ziduri plecase odată din clădirea asta cu o pagină ca asta în haină.

Ia-o.

Cunoștea vocea. Suna rezonabil, cum suna mereu. Ar fi fost rapid, iar după aceea pe birou nu mai rămânea decât mâna ei goală și câte o fotografie cu el făcând asta în fiecare colț al tavanului.

Puse el însuși foaia pe birou, aliniată cu marginea. Numărul îl păstră unde îl voia Krista, în cap, în ordinea corectă.

Ea își puse palma pe pagină.

— Mai este ceva, domnule Soles?

Vânătorul îi spusese ce să urmărească: la ce clădire îl trimiteau și dacă îl lăsau să plece cu o copie.

— Nu. Asta venisem să aflu.

Bariera se ridică și la ieșire. Bărbatul din cabină nu mai ridică privirea de data asta.

Ajunsese la jumătatea drumului spre dubă când telefonul agenției vibră în haină.

Breșă puternică în Vatra. Prezentați-vă în paisprezece zile, atașat Curățătorilor locali. Confirmați primirea.

Se opri pe marginea drumului. Vântul veni peste peluza goală și îi trecu prin palton ca și cum n-ar fi fost acolo.

Nouă și douăzeci și șase. Scrisese numărul la zece minute peste nouă.

Se întoarse și privi clădirea. Nouă ferestre pe etaj și niciuna deschisă. Nu putea spune din care fusese văzut. Poate din toate.

Maxim avea geamul coborât.

— Ai o față, spuse. Ce ți-au dat?

— O repartizare.

— Pentru că ai întrebat?

— Pentru că am întrebat.

Maxim se uită mult la clădire, apoi la telefonul din mâna lui Soles.

— Bun, spuse. Acum știm că biroul funcționează.

Soles se gândi la pietrele din spatele cimitirului. Numere, și nimic sub ele. Cineva hotărâse pe care dintre acelea avea voie să le citească.

Scrise confirmarea. Se uită la ea și o șterse.

— La Krista, spuse. Înainte să răspund la ceva.

Maxim porni motorul.

În seara aceea, telefonul agenției stătea cu fața în sus pe masa Kristei, între sare și carnețelul ei.

Maxim citi mesajul de două ori. Soles îl citise de mai multe ori de atât, pe marginea drumului din fața Anexei și încă de două ori în dubă. Omul în gri nu avusese niciodată nevoie de multe cuvinte.

— Vatra. Munți. Frig, mic, toată lumea știe ce faci.

— Ai fost?

— Am dus un frigider acolo o dată. Îmi știau treaba înainte să parchez.

Tesa citi peste umărul lui.

— Atașat Curățătorilor locali. Aceeași gașcă care a stat și a privit.

Soles se gândi la banca de pe peretele sălii de antrenament și la cei doi bărbați din ușa biroului, care așteptaseră să vadă ce urma.

— Unii dintre ei. Omul care a trimis asta stătea în ușă.

— Și tu vrei să mergi.

— Oricum merg. E ordin.

Își mută cana cu doi centimetri într-o parte.

— Nu vreau să merg singur. Nu printre ei.

Asta era tot. Îi luase toată ziua să poată spune într-o singură respirație. Mersese până la capătul străzii Kristei și înapoi de două ori în după-amiaza aceea, exersând, și de fiecare dată propoziția ieșise cu un motiv în fața ei.

Krista avea pixul în mână.

— Scrie atașat, spuse. Nu spune atașat ca ce.

— Adică? întrebă Maxim.

— Adică ar putea veni cu oamenii lui.

— Noi, spuse Tesa.

— Noi ca ce? Am o dubă și o scară.

— Ai un telefon care funcționează sub pământ, spuse Krista, și găsești locuri spre care nimeni nu dă indicații.

Bătu cu degetul coperta carnețelului.

— Topografii lor scriu cum arată un loc. Curățătorii intră mai târziu și îl găsesc schimbat. Nimeni nu stă la mijloc și ține socoteala. Eu fac asta de luni întregi gratis.

— Și eu? întrebă Tesa.

— Tu lovești ce trebuie lovit, spuse Maxim. În ordinea corectă.

— Vrea să spună că lupți mai bine decât mine, spuse Soles.

— Știu ce vrea să spună.

Soles își petrecuse ziua adunând motive să-i țină în afara poveștii: ușa, râsetele de lângă bancă, trei nume fără semnătură sub ele. Fiecare era un motiv să nu întrebe. Fiecare era și motivul pentru care trebuia.

— Dacă spun da, spuse, vor deține o parte din ce faceți. Orice găsiți intră în rapoartele lor.

— O parte din ce scriem, spuse Krista. Nu tot din noi.

— Sunt înăuntru, spuse Maxim. Am cursele acoperite.

Tesa se lăsă pe spate.

— Eu nu merg pentru stat.

— Știu.

— Data trecută când ai plecat, am aflat după.

Lăsă asta între ei.

— Sunt înăuntru. Am terminat ce aveam de făcut aici.

Soles știa ce terminase. N-o obligă să spună. Numele fratelui ei era acum pe o piatră, în creion, acolo unde ploaia avea să-l ia. Îl scrisese singură.

— Am dat expoziția, spuse Krista. Se pare că sunt liberă. Sunt înăuntru.

O spuse ușor. Mâna nu i se mișcase de pe carnețel.

Trei răspunsuri, și niciunul nu era al lui de dat. Găsi numărul de la care venise mesajul și puse telefonul pe difuzor. Oricum urechea dreaptă ar fi stricat conversația. După trei luni, țiuitul se redusese la ceva pe care îl auzea doar în încăperi liniștite. Bucătăria Kristei era o încăpere liniștită.

Omul în gri răspunse la al doilea apel.

— Soles.

— Am primit ordinul. Înainte să-l confirm, vreau să-ți propun ceva. Trimite-mă cu trei oameni care au lucrat deja cu mine în interiorul unei breșe. Unul citește ce găsesc topografii voștri și ține evidența cât suntem înăuntru. Unul luptă mai bine decât mine. Unul ne duce înăuntru și afară și ne ține în legătură cu suprafața. Ai avea observațiile și intervenția în aceeași echipă, raportând în aceeași zi.

— Îmi ceri să deschid două ramuri civililor.

— Pentru ce are nevoie Vatra. Nimic altceva.

— Și dacă spun nu?

— Atunci mă prezint în paisprezece zile. Singur.

Tesa scrise pe colțul unui șervețel de hârtie și îl împinse spre el.

ÎN SCRIS. ÎNAINTE.

— Și am vrea condițiile în scris înainte să plecăm, spuse Soles. Inclusiv ce se întâmplă după.

La celălalt capăt se întoarse hârtie.

— Un pilot. Doar Vatra. Plată și cazare pentru patru. Acces prin detașament la orice cere misiunea. Dosarele închise rămân închise. Fiecare raport complet, fiecare constatare în el. Instruire în etape, începând cu bazele. Nimeni nu primește calificare doar pentru că s-a prezentat.

Un pilot. Ca o mașină pe care au construit-o și în care încă nu au încredere.

— Și după?

— Breșa închisă. Sau, dacă nu poate fi închisă, o explicație pe care oamenii mei o pot verifica. Îndepliniți asta și discutăm să devină permanent.

O pauză scurtă.

— Încă ceva. Notițele ei. Tot ce scrie cât e atașată intră în rapoarte. Și vreau copii după ce are deja.

Pixul Kristei se opri. Cealaltă mână îi stătea plată pe coperta îndoită a carnețelului. Undeva mai înăuntru erau trei nume cu spațiu lăsat sub fiecare.

Nici asta nu era al lui de dat. Așteptă. Și omul de la celălalt capăt așteptă.

— Copii, spuse Krista.

— Copii, fu de acord omul în gri. Primești condițiile în seara asta. Paisprezece zile.

O mică pauză, ca și cum întorcea o pagină.

— Și data viitoare când vreți un registru, domnule Soles, întrebați-mă pe mine. Recepția mea se îngrijorează.

Apelul se încheie fără rămas-bun. Lucky hotărî că ședința fusese despre mâncare și își puse bărbia pe genunchiul lui Maxim.

— Deci, spuse Maxim. Suntem angajați.

— Tu ești angajat, spuse Tesa. Noi suntem în probă.

— Ca la orice slujbă pe care am avut-o.

Tesa își luă șervețelul înapoi, îl împături o dată și îl puse în buzunar, ca și cum putea fi nevoie de el drept probă.

Krista întoarse la o pagină curată și o netezi cu palma. Scrise data sus, paisprezece zile mai jos, și trase o linie între ele.

Paisprezece zile. Se uită la linia dintre date și o găsi mai scurtă decât trei luni și mult mai ușor de acceptat, pentru că de data asta nu acceptase singur.

Soles scrise din nou confirmarea. De data asta întoarse ecranul spre ei înainte s-o trimită.

Duba lui Maxim opri în fața porții la șase și jumătate, motorul pornit, căldura la maximum.

Soles avea gențile la ușă. Lucky stătea pe una dintre ele de la cinci.

Maxim urcă aleea cu mâinile în buzunare și se uită la câini, apoi la el.

— Bun. Câinii. Cine vine să le dea de mâncare cât—

— Vin cu noi.

Maxim se opri pe treaptă.

— La Vatra.

— Da.

— Cu trenul. Plătit de stat.

— Da.

Maxim se uită la el încă o clipă. Orice fusese gata să spună, puse deoparte.

— Lucky stă la geam, spuse. Nu mă mai lupt cu el pentru loc.

Krista veni zece minute mai târziu cu Tesa și o pungă de hârtie ținută deasupra nasului lui Lucky. Înăuntru era o hăinuță matlasată, verde închis, cu o curea care trecea pe sub burtă.

— Pentru Mina. Noaptea sunt minus opt acolo sus.

— Are doisprezece ani, spuse Maxim. Nu e pensionară.

— Treisprezece, spuse Soles.

Mina stătu nemișcată în timp ce Krista îi prinse cureaua. Apoi merse de două ori prin hol în ea, rigidă, ca și cum verifica dacă fusese insultată, și se culcă pe piciorul lui Soles.

— O urăște, spuse Tesa.

— O păstrează, spuse Krista.

Soles încuie ușa. Ultima dată când plecase de la poarta asta mersese singur și îl sunase pe Maxim despre câini abia după, de pe drum. Își puse cheia în buzunar. Lucky era deja în dubă.

Controlorul de la ușa vagonului le citi ordinul de călătorie, se uită la câini și îl citi din nou.

— Patru pasageri. Așa scrie. Patru.

— Sunt cu noi, spuse Krista. Articolul nouă. Animalele însoțite sunt permise într-un compartiment rezervat integral.

— Sunt șase cușete. Voi sunteți patru.

— Atunci doi dintre noi sunt câini, spuse Tesa.

Controlorul nu găsi nimic amuzant. Maxim se uita la mâneca lui, unde câteva fire palide de păr se prinseseră pe materialul întunecat.

— Spaniel?

Controlorul se uită la propriul braț.

— Cocker. Unsprezece.

— Au început șoldurile?

— Picioarele din spate. Nu mai urcă scările acum.

Două minute mai târziu, Maxim văzuse pozele și îi dăduse numele unei creme pentru articulații. Controlorul se dădu la o parte.

— Dacă se plânge cineva, au botniță.

Unul ne duce înăuntru și afară și ne ține în legătură. Soles o spusese la telefon ca să sune a calificare. Nu știuse că avea să înceapă pe un peron.

Trenul părăsi coasta în ploaie și o luă spre interior. Krista avea condițiile pe genunchi, șapte pagini, cu o linie de creion sub fiecare propoziție care putea însemna două lucruri. Tesa avea o hartă a nordului împăturită destul de mic încât s-o țină într-o mână. Maxim citea meniul vagonului-restaurant cu aceeași atenție.

— Atașat, spuse el în cele din urmă. Atașat Curățătorilor lor. Ca o remorcă.

— Remorcile se și decuplează, spuse Tesa.

Krista întoarse o pagină.

— Plată și cazare pentru patru.

— Patru, spuse Maxim. Și Lucky mănâncă pentru doi.

Lucky ocupase locul de la geam și apoi îl cedase pentru poala lui Maxim. Stătea întins peste ambii genunchi, capul atârnând pe o parte, picioarele din spate pe cealaltă, iar Maxim stătea cu brațele ușor ridicate, cum stau oamenii când a adormit ceva pe ei.

— Sunt ostatic. Dacă nu scap, să nu lase nimeni impresia că am murit odihnindu-mă.

— Nu i-ar crede nimeni, spuse Tesa.

— Scrie oricum.

Mina dormea cu bărbia pe pantoful lui Soles. De fiecare dată când vagonul se legăna, deschidea un ochi ca să verifice dacă pantoful era încă acolo.

După prânz, marginile câmpurilor se albiră. Apoi veni zăpada cum trebuie și trenul începu să urce.

Soles se duse să stea pe coridor, unde geamul era mai rece. După o vreme, Krista ieși și se așeză lângă el. Veni pe partea lui stângă fără să-i ceară nimeni, din mers, fără să se oprească, cum ocolești un scaun despre care știi că e acolo.

Trenul intră în munte. Zgomotul se închise peste ei. Când ieșiră, valea era jos, îngustă și cenușie, cu un oraș pe ambele maluri ale unui râu. Umărul ei rămăsese lipit de brațul lui tot drumul prin tunel.

Gara Vatra avea un singur peron și o clădire cu luminile deja aprinse în după-amiaza târzie. Sub oraș, râul scotea abur. Vaporii stăteau jos pe apă și urcau printre casele de pe malul celălalt. Nimeni altcineva de pe peron nu se uita la ei.

Treptele spre stradă erau înalte și lucioase de gheață. Mina ajunse la prima și se opri, botul alb coborât, încercând gheața cu o labă. Alunecă.

Soles se aplecă și o ridică, cu hăinuță cu tot, și o duse jos treaptă cu treaptă, cu grijă. La capăt o puse pe picioare. Ea se scutură și porni mai departe.

Krista văzuse. Nu spuse nimic. La mașină îi luă geanta înainte s-o ridice și o puse ea înăuntru.

Șoferul le întinse un set de chei prin geam, spuse că detașamentul îi așteaptă la opt și îi urcă dealul în tăcere.

Casa avea două etaje din piatră cenușie, încălzirea deja pornită, curată în felul în care sunt curate camerele în care nu a locuit nimeni. Dormitoarele erau sus, fiecare ușă cu un număr de alamă.

Maxim luă camera cea mai apropiată de scări.

— Pentru bucătărie, spuse.

Tesa încercă fiecare ușă până o găsi pe cea cu o încuietoare care mergea dinăuntru și intră fără un cuvânt.

Krista își puse geanta jos în fața numărului trei. Apoi se uită la Soles, îi ridică geanta de pe palier și o puse lângă a ei.

— Economisim căldură, spuse Maxim din camera lui.

— Du-te și culcă-te, spuse Tesa prin ușă.

Jos, ghearele lui Lucky traversară gresia bucătăriei, apoi se opriră. La Lucky, tăcerea însemna de obicei mâncare.

Soles coborî.

Două boluri de oțel stăteau pe podea lângă calorifer, noi; unul avea încă eticheta de preț pe fund. Lângă ele, lipit de perete, era un sac de mâncare pentru câini, încă sigilat.

Lucky mânca din bolul din stânga.

Cel din dreapta era plin și neatins. Cineva îi scrisese pe lateral cu marker negru, cu majuscule.

MINA.

Soles rămase în ușă.

Nu spusese nimănui. Nici omului în gri. Nici detașamentului. Nici condițiilor, care spuneau patru. Nu-i spusese nici lui Maxim până în dimineața aceea, pe treaptă.

El hotărâse la șase și jumătate.

Cineva hotărâse înaintea lui.

Dimineața, Mina stătea deasupra bolului cu numele ei și se uita în sus la Soles.

Îl umpluse el, din sacul lor, apoi rămăsese acolo cu măsura în mână ca și cum mai avea ceva de hotărât.

— E mâncare, spuse Krista de la masă. Nu o mărturisire.

Mina mâncă. Lucky termină primul și veni să verifice dacă al ei fusese o afacere mai bună.

Șoferul veni la opt fără douăzeci. Soles încuie ușa în urma câinilor, încercă mânerul, apoi îl încercă din nou. Oricine avea cheia casei o folosise înaintea lui. Așteptă până ceilalți intrară în mașină.

— Cine a aprovizionat casa?

— Aprovizionarea.

— Cine e aprovizionarea?

Șoferul porni motorul.

— Oamenii care aprovizionează casele.

Vatra, pe lumină, era mai abruptă decât păruse de pe peron. Casele din piatră urcau pe ambele maluri, acoperișurile grele de zăpadă, iar râul curgea cenușiu între ele cu respirația lui albă, joasă, așezată pe apă. Detașamentul ocupa un fost punct vamal deasupra podului: două etaje, o curte, un catarg fără steag.

Șeful detașamentului îi primi în picioare. Era un bărbat lat, obosit, cu un pix după ureche, și le citi condițiile cu voce tare fără să-și ridice ochii de pe hârtie, ca și cum verifica o livrare după factura greșită.

— Pilot. Observație și intervenție. Civili atașați.

Întoarse foaia să vadă dacă mai era ceva pe spate.

— Veți avea un birou.

Biroul era pe coridor, sub o fereastră care nu se închidea, lângă un calorifer care ticăia și nu dădea căldură. Scaune, dintre care doar două se potriveau.

— Etaj executiv, spuse Maxim.

Îngenunche lângă calorifer și începu să pipăie țeava.

— Lasă-l, spuse Tesa.

— Are aer. Cineva l-a lăsat cu aer intenționat. Asta nu e neglijență, e mesaj.

— Atunci lasă mesajul.

Krista își puse carnețelul pe birou, îl aliní cu marginea și se așeză pe scaunul cel mai apropiat de fereastră, ca să ajungă curentul la ea înainte să ajungă la altcineva.

La capătul coridorului, o ușă stătea deschisă spre o încăpere lungă. O bancă mergea de-a lungul peretelui din capăt, iar Curățătorii stăteau pe ea cum stau bărbații într-un loc care le aparține: haine desfăcute, bocanci întinși, căni pe podea. Vorbele se opriseră când intraseră. Nu porniseră din nou.

Soles mai văzuse o bancă așa. Încercă să nu se uite la ea.

Apoi văzu trusa.

Îngustă, neagră, deschisă pe genunchii unui bărbat. Cuțitele erau așezate în șir în căptușeală. Omul curăța unul cu o cârpă, încet, mai întâi pe latul lamei, apoi pe muchie, și nu ridică privirea.

Soles îl cunoștea. Din curte, în prima dimineață. Din sala de antrenament, de la capătul băncii, cu trusa pe jumătate închisă în timp ce mâna lui Bull stătea pe umărul lui Soles.

Tesa îi urmărise privirea. Nu-și întoarse capul. Își mută scaunul cu jumătate de pas, ca ușa deschisă să-i rămână în colțul ochiului.

— Cine e? spuse încet.

— Era acolo. La bază.

— Acolo pentru ce?

— Pentru tot.

Șeful se întoarse cu permise pe șnururi și le aruncă pe birou. Îi întinse unul Kristei.

— Legătură cu cercetarea. Până la prânz ai fișele topografilor, toate. Orice scrii, citesc eu înainte să iasă din clădirea asta.

— Nu e în condiții, spuse Krista.

— E în clădirea mea.

Ea se uită la el o clipă, apoi scrise propoziția în carnețel, cuvânt cu cuvânt, cu ora alături.

Șeful îi urmări pixul. Se întoarse la biroul lui fără să mai spună nimic.

Fiecare raport complet. Fiecare constatare în el. Omul în gri o spusese la telefon. Nu spusese cine avea să stea între constatare și raport.

La unsprezece și jumătate, omul cu trusa se ridică.

Nu se grăbi. Traversă camera lungă, ieși pe ușă și veni de-a lungul coridorului, apoi se opri la biroul lor cu o cutie de carton sprijinită de șold. O puse în fața lui Soles.

Banda adezivă fusese tăiată și lipită la loc. Pe lateral, cu creionul, cineva scrisese un nume și îl tăiase.

Înăuntru era o căciulă de lână, o cană cu mânerul lipit la loc, o pereche de mânere de antrenament înfășurate și un carnețel mic prins cu un elastic.

— Lucrurile lui, spuse omul. Nu le-a revendicat nimeni.

Vocea îi era uniformă. O ținuse uniformă intenționat.

— De ce mi le aduci mie?

— Nimeni altcineva n-a vrut să le ia.

Se uită la cană.

— Au scris accident. Tu ai ști mai bine decât formularul.

Maxim se ridică de lângă calorifer.

— Nu vrem—

Soles își puse mâna pe cutie.

Refuz-o și până la prânz devine dușman. Apoi o să ai motivul tău. Îi spusese Kristei că avea să tot găsească motive. Nu avea să lase cana unui mort să fie primul aici.

— Le păstrez eu.

Omul se uită la mâna de pe cutie, apoi la fața lui Soles.

— Corvin, spuse, ca și cum Soles ar fi întrebat.

Se întoarse pe coridor. Pe bancă, doi dintre ceilalți își mutară bocancii ca să-i facă loc. Nimeni nu râse. Ar fi fost mai ușor dacă râdea cineva.

— Nu-i datorezi asta, spuse Tesa.

— Știu.

— Atunci de ce?

Soles întoarse cutia cu numele tăiat spre perete.

— Pentru că ar fi lăsat-o pe birou oricum.

Krista se oprise din scris. Se uita la carnețelul din cutie, la elastic, la marginile paginilor moi de la degetul mare.

— Ai de gând să-l citești?

— Nu.

— Bine.

După-amiaza trecu pe fișele topografilor. Krista le întinse peste birou și le prinse colțurile cu orice avea la îndemână: cana, un capsator, cotul Tesei.

Pe la trei, caloriferul scoase o bolboroseală lungă. Maxim stătea cu spatele la el, bând ceai, uitându-se la nimeni.

— Ai umblat la ăla? întrebă Tesa.

— N-aș interveni niciodată într-un mesaj.

Țeava începuse, fără tragere de inimă, să se încălzească.

Spre sfârșitul după-amiezii, șeful ieși din birou cu o singură foaie.

— Prima intrare joi. Instructaj mâine la opt.

Prinse foaia pe panoul de lângă biroul lor.

— Veți avea un ghid. Corvin vă duce înăuntru. A coborât acolo mai mult decât oricine de când s-a deschis.

În camera lungă, Corvin șterse ultimul cuțit, îl așeză în căptușeală și închise trusa.

De data asta termină.

La opt, sala de instructaj mirosea a haine ude și a soba pe care n-o aprinsese nimeni.

Pe peretele lung atârnau trei lucruri. O hartă a Vetrei, râul desenat pe mijloc cu creion albastru, moara veche marcată pe malul estic cu un cerc roșu dedesubt. Lângă ea, dactilografiate și îngălbenite, ordinele permanente ale detașamentului. Lângă ele, un panou împărțit în coloane: dată, nume, ora intrării, ora ieșirii.

Curățătorii ocupară rândul din spate. Corvin stătea la capăt, cu trusa închisă pe genunchi.

Șeful detașamentului nu se așeză.

— Breșa e sub malul estic, sub moară. Scară de fier până la o poliță. De pe poliță, linia topografilor merge sub mal și în jos. Urmați linia. Vă întoarceți pe linie.

Bătu o dată cercul roșu.

— A crescut din vară. Încet. Apoi nu încet.

— Cât merge linia? întrebă Soles.

— Mai departe decât s-a întors cineva.

Nimeni din rândul din spate nu râse. Soles așteptă pe cineva s-o facă.

Șeful trecu prin ordinele permanente fără să se întoarcă să le citească.

— Nimeni nu intră singur. Linia e verificată de doi înainte de fiecare intrare. Raport în maximum o oră după ieșire.

Spusese cuvintele astea destul de des încât se neteziseră.

Corvin vorbi fără să ridice mâna.

— Aburul minte distanța. Numără nodurile. Unul la fiecare doi metri.

Șeful dădu din cap ca și cum și Corvin citise asta de pe perete.

Krista avea carnețelul deschis pe genunchi.

— Sunt trei fișe topografice pentru intrare. Nu sunt de acord unde începe.

— Topografii nu sunt de acord. De asta sunt topografi.

— Două sunt semnate de același om. La o săptămână distanță.

— Atunci s-a răzgândit.

Și asta scrise.

Când șeful termină, Krista se ridică, traversă până la perete și scoase pioneze din pluta de lângă hartă. Desfăcu condițiile trimise de omul în gri, toate cele șapte pagini, și le prinse în coloană sub ordinele permanente, cu ultima pagină la nivel cu partea de jos a panoului.

Camera o privi făcând asta. Fiecare raport complet. Fiecare constatare în el. Pilot, doar Vatra.

— Ca să citim toți același lucru, spuse.

Șeful se uită mult la pagini. Nu le dădu jos.

În rândul din spate, doi dintre Curățători se aplecară să citească prima pagină. Corvin nu. Se uită la Krista în schimb, cum se uită un om la un nod făcut de altcineva, încercându-l fără să-l atingă.

— Acum e oficial, spuse Maxim încet. E pe un perete.

După-amiază merseră la moară.

Zăpada se adunase pe partea ei din aval; roata era prinsă în gheață până la butuc. O potecă cobora de la drum spre mal, iar la margine o scară de fier cobora trei metri până la o poliță de piatră lată de câțiva pași. Sub poliță, malul intra sub el însuși ca o buză peste o gură.

Aburul ieșea din gura aceea. Stătea pe râu și se mișca odată cu el, subțiindu-se spre malul celălalt.

Soles coborî ultimul pe scară. Treptele erau calde prin mănuși.

Două ancore fuseseră fixate în stâncă în spatele poliței. Linia topografilor pleca din ele printr-un inel de oțel și cobora în alb, o frânghie groasă de cânepă, înnodată la intervale, cu apă adunată în picături pe ea. Se vedeau trei noduri. Următorul era deja o umbră.

Tesa se lăsă pe vine lângă ancore. Le încercă pe fiecare cu ambele mâini, lăsându-și greutatea în spate până i se ridicară călcâiele.

— Ăsta e nou.

— Cel vechi a crăpat de la ger, spuse Corvin de pe scară.

— Când?

— Iarna.

Ea se uită la el, apoi la ancoră, și se ridică fără să mai spună nimic.

Maxim îngenunche la marginea poliței și își băgă mâna goală în râu.

— E apă de baie.

— Nu, spuse Krista.

O scoase și se uită la ea. Nu i se întâmplase nimic. Și-o șterse totuși de haină.

Soles stătea la buză, cu frânghia lângă bocanc și aburul pe față. Mirosea a piatră și a ceva mai dulce sub piatră. Așteptă ca liniștea pădurarului să-i spună ceva. Îi dădu sunetul râului, scara scârțâind în spate, respirația lui Corvin ținută o clipă prea mult și apoi eliberată.

Nimic ce putea scrie într-un raport.

— Unde se termină? întrebă.

Corvin coborî ultimele două trepte și stătu cu spatele la stâncă.

— Unde încetează să mai merite frânghia.

— Ăsta nu e un loc.

— Jos este.

Numără nodurile pe care le vedea. Trei. Joi avea să le numere pe restul.

În seara aceea casa era caldă, iar câinii dormeau pe aceeași pătură, lucru pe care nu-l făceau niciodată acasă. În carnețelul Kristei, linia dintre cele două date avea acum opt semne peste ea. Șase rămase.

Krista copiase în dimineața aceea panoul de intrare, coloană cu coloană, în timp ce vorbea șeful. Acum puse copia lângă fișele topografilor pe masa din bucătărie și trase lampa mai aproape.

— Aici, spuse.

Numele de la baza ambelor fișe era și pe panou. Cu trei săptămâni înainte. Trei nume, o singură oră de intrare.

Două ore de ieșire.

Al treilea rând din coloana de ieșire era gol.

— Nu s-a întors, spuse Tesa.

— Atunci uită-te la asta.

Krista întoarse a doua foaie cu data spre Soles. Opt zile după intrare. Aceeași mână, aceeași buclă atentă la sfârșitul numelui.

Maxim se aplecă peste umărul ei.

— Poate a ieșit mai târziu și au uitat să scrie.

— Poate.

— Nu crezi.

— Cred că cineva a uitat să scrie un lucru sau și-a amintit să-l scrie pe celălalt.

Soles se uită la spațiul gol de pe copia panoului. Mai văzuse unul ca el, pe o pagină udă sub trei nume, cu o dubă și un perete de toaletă de partea cealaltă.

Ori topograful ieșise din breșa aia și nu-l văzuse nimeni.

Ori semnase cineva pentru un om care nu fusese acolo să-i oprească.

În ziua dinaintea intrării, Krista se întoarse de la arhiva orașului cu un sul de hârtie de calc sub braț și zăpadă în păr.

Îl întinse pe masa din bucătărie înainte să-și scoată paltonul și ținu colțurile cu solnița, zaharnița și două dintre cănile lui Maxim.

— Moara, spuse ea. Înainte să fie construit drumul.

Planul era mai vechi decât oricine l-ar fi putut desena. Roata era acolo, și malul, și un canal săpat pe sub podeaua morii, care ieșea pe sub mal și cobora spre râu. Cineva îi hașurase capătul îndepărtat cu creionul și scrisese un singur cuvânt lângă el.

— Zidit, citi Krista.

— Când? întrebă Tesa.

— Nu scrie.

Soles urmări canalul cu degetul. Trecea pe sub polița unde erau ancorele, atât de aproape încât cele două linii de pe hârtie aproape se atingeau.

Se gândise toată noaptea la ancora nouă. O verificase de două ori cu Tesa și ținuse de ambele dăți, iar tocmai asta îl deranja: ținea exact la fel de bine ca cea veche. De o frânghie pe care n-o legase el, ținută de un om pe care nu-l alesese, coborând spre un loc din care omul care semnase pentru ea nu se mai întorsese.

— E o a doua cale de intrare, spuse el.

— Sau o a doua cale de ieșire, spuse Krista.

Tesa se lăsă pe spate de la masă.

— Îi spunem șefului?

— Nu până nu știm că e deschisă.

— Sunt două lucruri pe care nu le punem pe perete, spuse Krista. Fișele și asta.

Nu o spuse ca pe o plângere. O notă.

Magazinul de feronerie era la capătul podului, peste drum de detașament. În vitrină atârnau colaci de frânghie, lângă lanțuri antiderapante și un șir de lămpi. Când Maxim împinse ușa, sună un clopoțel deasupra ei, iar bărbatul din spatele tejghelei ridică privirea, apoi se uită la legitimațiile de la gâtul lor.

Avea vreo cincizeci de ani, era lat în umeri și avea antebrațe care căraseră saci înainte să care altceva. Se întoarse la cutia de șuruburi pe care o sorta.

— Detașamentul e peste drum.

— Știm, spuse Maxim. Ei nu vând chei de tachelaj.

Luase deja una de pe perete. Mișcă bolțul cu degetul mare, o ținu în lumină și o puse la loc.

— Asta e moale. Cine v-a vândut-o?

Bărbatul se uită la el cum trebuie pentru prima dată.

— Tata. Acum treizeci de ani.

— A ținut bine pentru una moale.

— Tot ce e aici a ținut.

Maxim întinse mâna peste tejghea.

— Maxim.

Bărbatul se uită la ea, apoi i-o strânse o dată.

— Bram.

Ceva din magazin se destinse. Nu mult. Soles îl lăsă pe Maxim să aibă momentul.

Krista puse calc-ul pe tejghea, întors astfel încât bărbatul să-l poată citi.

— Asta e moara familiei dumneavoastră?

Se uită mult timp la plan fără să-l atingă.

— A fost. Tata a ținut-o până când drumul ne-a luat negoțul.

Puse un deget pe capătul hașurat al canalului.

— L-am zidit când aveam doisprezece ani. Înainte de asta treceam prin el cu o lumânare și cu cureaua lui legată de mijloc, iar el ținea celălalt capăt.

— Cât de departe merge? întrebă Soles.

— Pe sub mal. Până la râu. Dacă mai merge și acum.

O spuse cum descriu oamenii un drum pe care au mers prea des ca să se mai gândească la el.

— Arcade de piatră. Joase. După a doua mergi în genunchi. E o treaptă unde cădea apa, până la brâu, apoi e drept până la grătar.

— Am vrea să ne arătați unde începe.

— De ce?

— Lucrări de măsurători. S-a schimbat ceva sub mal.

Bram puse capacul pe cutia cu șuruburi.

— Râul e cald din vară. Peștii s-au dus în aval. Gheața nu mai ține sub pod. Detașamentul a venit în toamnă, iar jumătate dintre ei nu mai intră aici fiindcă nu le place ce întreb.

Se uită la Soles.

— Nu-mi spuneți că sunt măsurători.

Soles stătuse în fața unor oameni cu cuțite și își ținuse vocea dreaptă. Asta era mai greu. Simțea condițiile prinse pe peretele de peste drum, șapte pagini, dosarele închise rămân închise. Simțea cât de mult din rest nu știa nici el.

— Ce li se întâmplă oamenilor care coboară acolo? întrebă Bram.

— Nu pot să vă spun.

— Nu puteți sau nu vreți?

Soles se gândi să mintă. Ar fi fost ușor. Ar fi fost prima minciună din orașul ăsta, iar omul ar fi intrat în întuneric sprijinit pe ea.

— Amândouă.

Cu două săptămâni înainte, la masa Kristei, le spusese celor trei totul, fiindcă jumătate ar fi fost o minciună. Acum îi dădea unui străin jumătate și îi spunea asta.

Bram încuviință încet, ca și cum Soles ar fi plătit ceva cu moneda potrivită.

— Atunci găsiți pe cineva care nu vrea să știe.

Tesa rămăsese tot timpul lângă fereastră, privind drumul. Nu se întoarse.

— E corect, spuse ea.

— Știu că e, spuse Soles.

Krista rulă calc-ul. O făcu atent, fără grabă, cum închidea o carte la care voia să se întoarcă.

— Mulțumesc pentru plan, spuse ea. Și pentru cheia de tachelaj.

— Nu v-am vândut nicio cheie de tachelaj.

— Ne-ați spus pe care să n-o cumpărăm.

Maxim ținu ușa. Clopoțelul sună din nou. Afară, frigul îi tăie respirația lui Soles, iar peste drum un Curățător din curtea detașamentului se întoarse să-i privească ieșind din magazin.

— Mi-a plăcut de el, spuse Maxim.

— Ne-a dat afară, spuse Tesa.

— Politicos. Cu sfaturi. Ăsta e cel mai bun fel de client.

Ajunseseră la jumătatea drumului când clopoțelul sună în spatele lor.

Bram stătea în ușă în mâneci de cămașă, de parcă nu hotărâse să-i urmeze până când nu se trezise deja afară.

— Au întrebat și topografii, spuse el. Trei. Înainte să coboare. Le-am spus și lor nu.

Soles așteptă.

Bram privi dincolo de el spre moara de pe malul opus, cu roata prinsă albă în gheață.

— Unul dintre ei s-a întors oricum. Noaptea. Prin canalul morii.

Intră din nou. Clopoțelul mai sună o dată și se opri.

Joi, la două, Soles și ceilalți stăteau pe polița de sub moară, cu aburul în față.

Maxim rămânea sus. Asta se hotărâse la masa din bucătărie, fără ceartă, și tocmai de aceea știa că se gândiseră cu toții la ea. Avea telefonul pe un șnur la gât și numărul Kristei deja deschis.

— Vorbiți cu mine la fiecare zece noduri, spuse el. Sau de fiecare dată când se întâmplă ceva rău. Oricare vine prima.

— O să fie a doua, spuse Tesa.

Corvin verifică ancorele împreună cu ea, așa cum cereau ordinele permanente. Două perechi de mâini, ambele ancore, inelul. Cea nouă ținea la fel de bine ca cea veche.

Apoi își înfășură frânghia o dată în jurul mănușii și coborî în alb.

Soles îl urmă. Krista veni după el. Tesa coborî ultima, pentru că așa făcea mereu.

Pasajul intra sub mal și cobora imediat. Nu mai era scară; era o pantă de piatră udă, suficient de abruptă încât coborau cu spatele, cu frânghia în ambele mâini. Aburul închise polița de deasupra lor în trei pași. După aceea nu mai rămăseseră decât frânghia, căldura pe fețe și vocea Kristei în spatele lui, numărând.

— Patru. Cinci.

Piatra era caldă sub palme. Mirosul pe care îl observase la margine devenea mai puternic, dulce și greu, ca fructele lăsate prea mult într-o cameră închisă. Undeva deasupra, foarte slab, se mișca râul.

— Zece, spuse Krista.

Panta se domoli într-o încăpere joasă. Corvin îi aștepta acolo, ghemuit cu spatele la zid, cu lampa la picioare.

— Eu mă opresc aici.

— De ce aici? întrebă Soles.

— Fiindcă topografii au mers mai departe.

Nu o spuse cu răutate. Scoase o ploscă din palton, deșurubă capacul și nu bău.

— Eu țin frânghia. Strigați dacă o vreți.

Krista vorbi în telefon. Vocea lui Maxim se auzi subțire și constantă, întrebând ce putea vedea. Îi spuse: o încăpere, un om cu o lampă, o frânghie care coboară. Maxim spuse că asta semăna cu majoritatea livrărilor lui.

Continuară fără Corvin.

Sub încăpere, pasajul se îngusta și căldura creștea. Soles număra acum în minte împreună cu Krista. Unsprezece. Doisprezece. Aburul era mai subțire aici, ca și cum venise deja din altă parte și doar trecea pe acolo.

La șaisprezece, frânghia se termina într-o ancoră în podea.

Dincolo de ea, pasajul se deschidea, iar în podeaua deschiderii era lumina.

Stătea într-un rost de-a curmezișul stâncii, lung cât un om și nu mai lat decât o palmă. Urca și cobora. De fiecare dată când urca, se ridica abur din el și mirosul dulce se întărea, iar de fiecare dată când cobora, piatra din jur pocnea mărunt pe măsură ce se răcea.

Respira. Nu găsi un cuvânt mai bun, așa că încetă să mai încerce.

Tesa veni în stânga lui fără să i se ceară și își fixă picioarele.

— Dacă face ceva, spuse ea, te trag de guler.

— Corect.

Îngenunche la marginea rostului. Manșeta era la încheietura dreaptă, cu lanțul strâns scurt. Lama întunecată îi veni în mână, iar lumina se înclină spre ea, cum se înclinase breșa din curtea fabricii.

O tăietură. Mâna înapoi. Dacă trece dincolo de cât poți ajunge, te oprești.

Așteptă ca rostul să urce. Găsi linia dinăuntru, mai fină decât un fir de păr, mai luminoasă decât restul, și înfipse vârful.

Se agăță.

În curte se simțise ca și cum ar fi tăiat un fir întins. Asta nu era un singur fir. Vârful intră și întâlni ceva care ținea, iar în spatele acelui ceva altceva, și apoi încă altele, de parcă își trecuse lama printr-o plasă și fiecare fir al ei urca în stâncă și se ducea mai departe.

Iar la celelalte capete, ceva ținea strâns.

Nu putea să-l vadă. Îl putea simți prin încheietură: greutate, multe greutăți mici, toate trăgând în direcția opusă lui. În sus. Spre oraș.

Rostul se întunecă. Aburul deasupra lui se subție până la o suflare. Undeva mult deasupra, sunetul râului se schimbă foarte puțin, cum se schimbă o voce când cel care vorbește întoarce capul.

Termină.

Știa a cui era vocea. Trase.

— Oprește-te, spuse Krista.

Mai trase puțin.

Greutățile de la celelalte capete nu dădură drumul. Se încordară. Rostul se strânse brusc spre interior pe toată lungimea, ca o mână trasă înapoi într-o mânecă, iar podeaua sări sub genunchii lui. Praful căzu din tavan. Pumnul Tesei i se închise pe guler.

Lăsă lama să iasă.

Lumina era încă acolo. Mai îngustă. Mai jos. Nu se închisese.

Soles rămase în genunchi, cu cuțitul peste coapsă, simțindu-și încheietura tremurând, fără să poată spune dacă tremurul era al lui sau al greutății căreia tocmai îi dăduse drumul.

— Ce-a fost asta? întrebă Tesa.

— Oameni, spuse el înainte să știe că avea s-o spună.

Niciuna nu-l întrebă ce voia să spună. Krista era deja în picioare, cu o mână pe frânghie.

— Urcăm. Acum.

Urcară. Șaisprezece. Cincisprezece. Căldura îi urmărea. Telefonul din buzunarul Kristei repeta numele lui Maxim cu vocea lui Maxim.

Krista prima, apoi Tesa, apoi Soles, cu spatele în susul pantei ude, mână peste mână.

— Doisprezece, spuse Krista. Unsprezece.

Întinse mâna după zece.

Frânghia sări. Undeva deasupra ei, ceva cedă cu un sunet moale, fibros, ca o mânecă ruptă, iar toată frânghia începu să fugă în jos prin mănușile lui Soles.

Bocancii Kristei se desprinseseră de piatră. Alunecă în Tesa, iar Tesa, care avea ambele picioare fixate, o prinse și fu trasă oricum, și atunci amândouă coborau panta spre el.

Soles strânse mâinile.

Frânghia continua să fugă. Căldura trecu imediat prin piele. Sub el era întunericul, și rostul pocnind în el, și orice ținea celelalte capete.

Doi metri. Nodul vine la doi. Ține până la nod.

Nodul nu veni. Un metru îi trecu prin palme, apoi încă unul, pielea mănușilor se rupse, iar frânghia continuă să fugă prin ce era dedesubt.

Krista încetase să numere. În tot zgomotul acela, era singura tăcere pe care o auzea.

Nu doi.

Nodul îi lovi în sfârșit partea de sus a pumnului. Își înfășură frânghia o dată în jurul mănușii drepte, cum făcuse Corvin sus, își înfipse bocancii în piatră și luă totul: greutatea Tesei pe umăr, a Kristei prin frânghie, în mâini care nu mai aveau piele de dat. Deasupra lor, lucrul care cedase continua să cedeze, câte un deget odată, de parcă se hotăra.

Apoi se opri.

Frânghia vibra sub încheietura lui. Respirația Tesei era încleștată lângă urechea lui. Sub ea, piatra pocnea mărunt.

Dacă pleacă iar, n-o mai pot ține a doua oară.

— Picioarele, spuse Tesa. Krista. Picioarele pe piatră. Încet.

Krista găsi panta, apoi Tesa. Greutatea se luă de pe el bucată cu bucată și abia atunci își simți mâinile.

Nu se uită la ele. Desfăcu frânghia și urcă, iar de fiecare dată când degetele i se închideau pe ea era ca și cum le-ar fi închis pe o sobă.

La zece, în încăpere, lampa lui Corvin încă ardea. Corvin nu era lângă ea.

Krista se opri cu ambele mâini pe frânghie.

— Soles.

Ținu lampa spre nod. Deasupra lui, frânghia era cenușie și moale de la folosire. Dedesubt, pe unde tocmai urcaseră, era mai palidă. Mai rigidă. Două frânghii, unite în interiorul nodului atât de îngrijit încât o mână care cobora prin întuneric n-ar fi găsit niciodată îmbinarea.

— Nu e aceeași frânghie.

Măsură următoarea porțiune cu brațele, cum măsura fotografiile. Apoi din nou.

— Trei metri. Nu doi. Dedesubt, toate sunt la trei.

Soles știa de pe pantă. Palmele lui le număraseră.

Soles privi în josul pasajului. Șaisprezece noduri, și le număraseră pe toate. Nu fuseseră unde crezuseră. Fuseseră mai adânc. Tăiaseră mai adânc.

— Cât am coborât? întrebă Tesa.

— Nu mai știu.

În spatele lor, jos în întuneric, la capătul frânghiei mai palide, piatra începu să pocnească.

Krista luă lampa lui Corvin de pe podeaua încăperii. Nimeni nu-i spuse numele.

— Sus, spuse Soles. Krista prima. Apoi Tesa. Eu ultimul.

— Fiindcă altfel ai să te cerți, spuse Tesa.

— Fiindcă sunt cel mai lent pe frânghie.

— Și asta.

Panta urca din încăpere în abur, frânghia veche, cenușie, urcând pe ea în lumina lămpii. Douăzeci de metri până la poliță. Zece noduri ale frânghiei vechi, la doi metri unul de altul. În partea asta, măcar, puteau avea încredere.

Krista își agăță lampa de curea și prinse frânghia cu ambele mâini.

— Nouă, spuse, și începu să urce.

Soles își puse palma pe zid înainte s-o urmeze. Piatra era mai caldă decât la coborâre. Sub mâna lui, foarte slab, pocnea cum pocnește o sobă după ce cineva tocmai a alimentat-o.

Prinse frânghia.

— Vorbiți cu mine, spuse Maxim din buzunarul Kristei. Orice. Liste de cumpărături.

— Opt, spuse Krista.

— E o listă scurtă.

Urcară cu spatele pe piatra udă, cu picioarele înfipte și frânghia arzându-le prin mănuși. Prin ce mai rămăsese din ale lui Soles, ardea direct în palmele jupuite. Aburul era mai gros acum. Venea din spatele lor în suflări lente, fiecare mai fierbinte decât precedenta, iar Soles simțea lama întunecată de la șold înclinându-se înapoi spre el de fiecare dată, cum se înclinase spre rost.

Nu s-a închis. Mai îngustă. Trează.

Intrase pentru o singură tăietură și trăsese de ceva care trăgea înapoi. Orice ținea celelalte capete nu dăduse drumul când o făcuse el. Doar încetase să mai aibă răbdare.

— Șapte.

Pocniturile deveniră o crăpătură.

Veni de deasupra lor, nu de dedesubt. Un sunet ca o creangă care se rupe în ger. Soles ridică privirea dincolo de bocancii Tesei.

O lespede din tavan se deschisese de-a lungul propriului rost. Lată cât o ușă. Atârna într-o singură margine peste pantă, peste frânghie, peste Krista.

Apoi se înclină.

— Krista! strigă Tesa. Jos!

Krista se lipi de pantă. Lespedea se desprinse.

Tesa nu urcă din calea ei. Urcă în ea.

Își înfipse bocancul stâng peste frânghie acolo unde trecea peste o muchie de piatră, își blocă genunchiul și își împinse pumnul drept în sus, în piatra care cădea, de la o palmă distanță.

Nu era nicio armare a loviturii. Nu era loc. Doar împingerea aceea scurtă și urâtă pe care Soles o văzuse exersând-o pe un stâlp căptușit, cea care lovea mult mai tare decât ar fi avut dreptul.

Lespedea se sparse.

Jumătate trecu pe lângă capul Kristei și căzu în întuneric. Cealaltă jumătate căzu pe umărul Tesei și îi alunecă de pe spate, iar apoi nu mai rămase decât praful și sunetul pietrei continuând să cadă dedesubt, mult timp.

Tesa nu scoase niciun sunet.

Soles era lângă ea înainte să hotărască să fie. Era încă în picioare, încă sprijinită în frânghie, cu brațul drept ținut departe de corp de parcă aparținea altcuiva.

Mâna era greșită. Articulațiile degetelor se aplatizaseră. Încheietura se îndoia într-un loc în care încheieturile nu se îndoiau.

— Tesa.

— Nu, spuse ea printre dinți. Număr.

— Ce numeri?

— Câte lucruri mai simt. Și asta e o listă scurtă.

Se uită o dată la mână, cum se uita la garda unui adversar, apoi își luă privirea de la ea.

— După, spuse. Așa facem.

O mai auzise spunând asta, atingând o mănușă care nu era acolo. Cândva îi aparținuse boxerului. Aici, jos, îi aparținea ei.

Deasupra lor, Krista își ridicase capul. Fața îi era cenușie de praf.

— E…

— Urcă, spuse Tesa. Șase. Du-te.

Krista porni.

Sub ei, la capătul pantei, încăperea începuse să lumineze. Nu era lumina lămpii. Era culoarea rostului.

— Maxim, spuse Soles. Avem nevoie de un doctor pe mal.

— Am chemat deja unul. Aveți două minute și un drum foarte prost.

Soles prinse cureaua Tesei cu o mână și frânghia cu cealaltă. Ea urca folosindu-și mâna stângă și picioarele, cu brațul drept strâns la piept, iar de fiecare dată când îi aluneca bocancul, Soles simțea prin curea înainte ca ea să spună ceva. Nu spunea niciodată nimic.

În spatele lor veni căldura. Nu o suflare acum. O presiune lentă și constantă, ca atunci când stai cu spatele la cuptorul deschis. Pocniturile se răspândiseră în zidurile de ambele părți. Când își sprijinea articulațiile degetelor de piatră pentru echilibru, era destul de fierbinte încât să-l usture.

Nu îi urmărea. Se mărea, iar ei se întâmplau să-i stea în cale.

— Patru, strigă Krista de sus. Trei. Văd inelul.

Apoi vocea lui Maxim, nu din telefon. De sus. Adevărată și foarte aproape.

— Dă-mi mâna, Tesa. Pe stânga. Nu sunt idiot.

Frânghia se întinse de sus. Maxim trăgea. Soles simți cum greutatea Tesei i se ridică de pe braț, apoi panta deveni scară, iar scara deveni fier rece sub mănuși și ieși în lumina cenușie a zilei, cu aburul curgându-i de pe palton.

Tesa stătea pe poliță cu spatele la stâncă și brațul în poală, fără să se uite la el. Krista îngenunche lângă ea, desfăcându-și deja fularul de la gât. Maxim stătea deasupra tuturor, cu frânghia încă înfășurată pe antebraț și fața de culoarea zăpezii.

Krista fixă mâna de coperta tare a carnețelului, înfășurând fularul în jurul amândurora, repede și strâns, cum lega pachetele de fotografii. Tesa o privi făcând-o.

— Data viitoare, spuse ea, tavanul primul.

Pe râu, aburul stătea mai jos pe apă decât dimineață. Soles observă și nu putu să-și dea seama ce însemna.

Nimeni nu vorbi timp de trei respirații.

Apoi Maxim se uită la gaura de sub mal, la frânghie și la Soles.

— Corvin a urcat acum douăzeci de minute, spuse el. A zis că erați chiar în spatele lui.

Soles se uită la frânghia din mâini, la mănușile sfâșiate și întunecate în jurul ei.

Acum douăzeci de minute fuseseră în genunchi lângă rost.

Doctorul reveni la opt ca să se uite la mână și se opri cu bandajul desfăcut pe jumătate.

Era același bărbat care îi întâmpinase pe mal în noaptea dinainte, cenușiu de somn atunci și cenușiu de altceva acum. Întoarse încheietura Tesei spre fereastră.

— Mișcă degetele.

Le mișcă. Nu mult. Destul.

— Aseară articulațiile astea erau pietriș, spuse el. Le-am simțit.

— Poate erați obosit.

— Eram. Acum nu sunt.

Umflătura scăzuse la jumătate. Sub vinețiu exista din nou o formă, forma unei mâini, acolo unde cu o zi înainte fusese numai distrugere. Doctorul apăsă de-a lungul oaselor cu degetul mare, încet, iar Tesa îl privi făcând asta cu maxilarul încleștat.

— Mă întorc mâine, spuse el în cele din urmă. N-o folosi. Și nu lăsa pe nimeni să-ți spună că e normal.

După ce plecă, Krista scrise ora pe interiorul copertei carnețelului și trase o linie dedesubt.

Soles știa ce putea da înapoi lama lui și ce nu putea. Nu închisese niciodată o rană, nici la el, nici la altcineva. Orice îi repara mâna Tesei nu venea de la el. Palmele lui, înfășurate în fâșii dintr-o față de pernă, se lipeau de pânză de fiecare dată când le închidea. Puse gândul acolo unde ținea lucrurile pe care încă nu le putea folosi.

— Te doare? întrebă Soles.

— Mai puțin decât ar trebui.

Se uită la mână de parcă îi aparținea cuiva în care nu avea deplină încredere.

— Asta mă deranjează.

Maxim avea bucata de frânghie palidă întinsă peste genunchi. Soles o tăiase sub îmbinare la urcare, fără să știe prea bine de ce; acum Maxim o întorcea între degete ca un om care citea un contract.

— Trei toroane. Miez gudronat. Cineva a dat bani buni pe asta.

O ținu spre lumină.

— Și e cerneală pe legătura de capăt. Număr de lot.

Tesa rămase în casă cu câinii. Doctorul spusese repaus, iar Mina hotărî chestiunea culcându-se peste picioarele ei. Ceilalți duseră frânghia la detașament.

Magazia detașamentului era într-un subsol sub vechiul post vamal, destul de rece încât să păstreze carne, mirosind a ulei și cânepă. Magazionerul stătea la o masă lângă scări, cu un registru, o lampă și aerul unui om căruia i se spusese să nu dea nimănui nimic.

Maxim merse de-a lungul rafturilor fără să întrebe. Se opri la al treilea colac, ridică eticheta și puse capătul tăiat lângă el.

Aceeași împletitură. Același gudron. Același lot.

— Frânghie frumoasă, spuse el. Cine a luat din ea?

Magazionerul puse palma pe registru.

Krista îi zâmbi. Era un zâmbet foarte bun, politicos și puțin obosit, zâmbetul cuiva care făcea o treabă pe care o găsea la fel de plictisitoare ca el.

— Șeful vrea ca intrările din magazie să fie copiate în raportul pilotului, spuse ea. Totul din toamnă încoace. A zis că dumneavoastră știți care sunt și să nu vă ținem.

Ieși din ea fără nicio cusătură. Soles o mai auzise mințind, minciuni mici și blânde pentru bătrâni, despre fotografii. Asta era altceva. Era frumoasă și nu era a ei.

Magazionerul îi privi fața, care nu-i dădea nimic de care să se agațe ca să se certe, și întoarse registrul.

— De obicei nu trimite pe nimeni, spuse el.

— E ocupat, spuse Krista. Știți cum e.

Omul știa, fără îndoială. O lăsă să citească.

Îl găsi în patru pagini. O cerere pentru treizeci de metri de frânghie nouă, pentru linia topografilor de la moară. Semnată.

Soles cunoștea numele. Îl văzuse la baza ambelor fișe de măsurători și pe panoul din sala de informare, fără oră în coloana de ieșire.

Data era la nouă zile după ce omul coborâse.

Krista puse degetul lângă semnătură fără s-o atingă.

— Aceeași buclă, spuse încet. Nu mâna de pe fișele topografilor. Cine a făcut-o pe asta apasă la baza buclei. El nu făcea asta. Ridica stiloul.

Făcu o fotografie paginii, îi mulțumi magazionerului și urcă scările înaintea lor. Pe palier se opri și își sprijini umărul de zid pentru o clipă, cu ochii închiși.

— Ești bine? întrebă Maxim.

— Sunt bine.

Deschise ochii.

— Sunt foarte bună la asta. Nu-mi place cât de bună.

Șeful era în sala de informare, sub hartă, ordinele permanente și cele șapte pagini pe care Krista le prinsese acolo. Pe rândul din spate, Curățătorii mâncau pâine din hârtie. Corvin stătea la capăt, cu trusa pe genunchi.

Soles puse frânghia pe masă. Krista își puse telefonul lângă ea, cu cererea pe ecran.

Șeful se uită la amândouă. Nu păru surprins.

— Frânghia veche a fost înlocuită după îngheț, spuse el. Reparație de rutină. Topograful a semnat cererea înainte să coboare; funcționarul a trecut data târziu. Se întâmplă. Hârțogăria din clădirea asta e o rușine, ați văzut biroul pe care vi l-am dat.

Era un răspuns bun. Fusese pregătit.

Krista îi privea mâinile. Degetul lui mare ajunsese pe capacul pixului și îl rotea: un sfert de tură, înapoi, un sfert de tură.

Soles nu se certă. Învățase totuși ceva de la omul în gri.

— Atunci o să vreți asta în raport, spuse el. Tot. Îmbinarea, distanțele, numărul de lot și data. Fiecare constatare.

Dădu din cap spre perete, spre cele șapte pagini.

Capacul pixului se opri.

— Și cine v-a dat registrul magaziei mele?

— Acces prin detașament la orice cere misiunea, spuse Krista. Pagina patru. Erați aici când am prins-o pe perete.

Șeful se uită la perete. Apoi la bancă, unde oamenii lui încetaseră să se prefacă că nu ascultă.

— Lăsați-o la mine.

— Vă lăsăm o copie, spuse Krista. Originalul pleacă în seara asta. Cu trei zile mai devreme.

Pe rândul din spate nu mai mânca nimeni.

Ieșiră pe coridor. În spatele lor, un scaun se târî. Corvin ieși cu trusa sub braț și intră în pas lângă Soles de parcă merseseră dintotdeauna împreună.

Nu se uită la el. Vorbi spre coridorul din fața lor.

— Omul al cărui nume e pe hârtia aia nu e mort, spuse el. L-am văzut săptămâna trecută. În oraș. M-a văzut și el.

Apoi coborî pe scări spre curte și dispăru înainte ca Soles să hotărască dacă să-l oprească.

Soles rămase pe coridor, cu frigul urcând din casa scării. Într-un oraș atât de mic, un om nu rămânea ascuns trei săptămâni de unul singur. Cineva îl ținea.