Chapter XI · Partea pe care am ales-o

Lama era sub pieptul Vânătorului când o văzu Soles. Avu timp să recunoască vârful, apoi avu mai mult timp decât ar fi trebuit.

Ploaia stătea luminoasă pe fereastră. Cuțitul continua să coboare.

Soles se întoarse spre despărțitura de piatră. Vârful îi rată pieptul și îi deschise cămașa de-a lungul coastelor drepte. Căldura îl urmă. Palma stângă îi prinse încheietura Vânătorului înainte ca omul să-și poată retrage mâna.

Clipa întinsă se termină.

Cunoștea întoarcerea asta. Femeia în jachetă de antrenament îl făcuse s-o rateze până când picioarele încetaseră să încerce să rămână în urmă.

Doar că era pe un pat.

Își înfipse călcâiul în saltea, își aduse umărul sub brațul întins și se întoarse odată cu el. Phenom găsi deschiderea. Liniștea pădurarului îi ținu ochii pe mână, nu pe față. Mișcarea însăși trebuia să fie a lui. Antebrațul bandajat trase destul de tare cât să-i slăbească priza.

Vânătorul se împiedică de pat. Soles îl urmă înainte ca încheietura să-i scape, folosindu-și greutatea ca să-l ducă peste margine. Loviră podeaua împreună, Soles deasupra lui, cu brațul înarmat forțat lateral, lângă scaun.

Îl durea coasta. Vânătorul era mai puternic pe podea decât fusese în întoarcere. Soles îi puse un genunchi peste braț și întinse mâna dreaptă după propriul cuțit.

Celălalt bărbat își ridică un picior.

Soles văzu mâna stângă coborând spre gleznă. O formă scurtă și întunecată ieși de sub manșeta pantalonului.

Se mișcă înainte să-i știe numele.

Antebrațul stâng lovi mâna care urca în timp ce își întorcea capul din calea ei.

Împușcătura umplu spațiul de lângă capul lui.

Ceva lovi peretele dincolo de urechea dreaptă. Granule albe îi izbiră obrazul. Camera se răsturnă când încercă să urmărească pistolul; genunchiul îi alunecă de pe braț, iar mâna pe care o ținuse se smulse liberă.

Îl vedea pe Vânător mișcându-se. Nu putea face mișcarea și sunetul ei să aparțină aceluiași loc.

Propria lamă urcă între ei. Omul se trase brusc din calea vârfului. Pistolul lovi cadrul patului și căzu; Soles nu auzi nimic. Prinse salteaua cu mâna stângă și încercă să se ridice.

Fereastra explodă spre afară.

Apoi dincolo de ea nu mai fu decât ploaia.

Rămase într-un genunchi. Cineva zgâlțâia ușa. O gură striga de partea cealaltă, dar urechea dreaptă îi ținea o singură notă lungă, imposibilă, iar cuvintele din stânga păreau să vină printr-un perete.

Încercă să spună stai.

Gura i se mișcase. Atât simțea.

Femeia de la recepție intră cu o lampă. Se opri la fereastră, privi gaura din tencuială și puse lampa jos cu atâta grijă încât Soles vru să-i spună că putea s-o scape dacă avea nevoie.

Se urcă pe pat înainte ca ea să încerce să-l ajute.

Timp de câteva minute, toate gândurile reveniră deodată. Bull pe podea. Pistolul. Omul de la lațul din pădure. Krista dormind undeva unde el nu și-o mai putea imagina fără fereastra spărgându-se deasupra ei. Cuțitul care aproape îi intrase în piept.

Continua să caute clipa în care fusese mai rapid. Nu revenea. Nimic din el nu răspundea într-un fel pe care să-l poată folosi.

Așa că se uită la lampă.

O flacără. Un scaun sub telefonul lui. Apa trecând peste pervaz și întunecând scândurile.

Aerul rece îi ajunse la față prin fereastra spartă. Îl trase încet cât să simtă unde îi opunea rezistență coasta, expiră și privi flacăra înclinându-se. La următoarea respirație putea auzi ploaia în urechea stângă.

Rămase cu asta.

Femeia îl întreba dacă trebuia să cheme pe cineva. De data asta o înțelese.

— Mai întâi o cârpă, spuse el. Vă rog.

Trebuia s-o repete mai încet.

Ea îi aduse una. O apăsă sub cămașa ruptă și așteptă până se putu ridica fără să se încline camera. Phenom îi oferise întoarcerea. Liniștea lui Haya venise când trebuia să vadă. Niciunul nu-i numărase respirațiile astea.

Pistolul zăcea lângă piciorul patului. Cuțitul Vânătorului dispăruse. Soles nu ridică încă pistolul. Se uită la el cum s-ar fi uitat la o unealtă pe care altcineva o lăsase pornită.

Soles se lăsă pe vine lângă scaun. Nicio urmă udă de bocanc nu venea de la ușă. Pe despărțitura de piatră de la capul patului era umezeală, o pată în formă de mână care deja își pierdea marginile. El simțise după cineva din afara camerei. Se culcase lângă zid.

Își puse telefonul în buzunar. Ecranul era stins. Nu-l trezi; nu exista nimeni pe care să-l poată suna la ora asta fără să-i audă ceva în voce.

Prin fereastră vedea curtea și acoperișul jos de dedesubt. Sticla strălucea pe țigle. Coborî pe acoperiș, ținându-și partea dreaptă departe de pervaz, apoi sări în curte.

Jgheabul se vărsa lângă bocancii lui. Fiecare petic de pământ primea urme noi și le pierdea. La poartă, ulița se despărțea spre drum și spre pădure. Găsi sânge pe un ciob de sticlă și nimic ce putea urmări dincolo de el.

Ascultă. Ploaia umplea locurile în care ar fi fost un pas. Undeva spre pădure un câine începu să latre și se opri, cum fac câinii când trece cineva pe care îl cunosc, sau cineva pe care nu-l cunosc trece cu grijă.

Putea intra în pădure și să-i dea omului încă o oră de întuneric în care să lucreze. Soles rămase la poartă până putu admite că asta ar însemna să meargă după el.

Se întoarse înăuntru.

Scările durară mai mult decât ar fi trebuit. La fiecare treaptă partea dreaptă a lumii rămânea tăcută, iar de două ori își întoarse capul spre un sunet care era deja în spatele lui.

Femeia acoperise fereastra spartă cu o pătură și plecase fără să-l mai întrebe nimic. Pătura se ridica și se așeza în vânt. Înfășură pistolul și îl puse lângă dosarul agenției, apoi se așeză de unde putea vedea și ușa, și peretele.

De două ori înainte de zori, casa se așeză în jurul lui, o grindă trosnind în frig, o ușă undeva jos, și de ambele dăți mâna îi era pe cuțit înainte să hotărască ceva. De ambele dăți se obligă s-o ia iar de acolo, deget cu deget, și să privească ce era cu adevărat acolo: pătura respirând în fereastră, lampa, peretele. Peretele era doar un perete. Tot îl privea.

Încercă să-și amintească fața din fulger.

O suprafață palidă. Ochi care se uitaseră la gâtul lui. De fiecare dată când fixa o trăsătură, alta îi scăpa. Era ca și cum ar fi încercat să-și amintească un om prin masca altcuiva.

Până la zori, renunțase să mai transforme asta într-o descriere.

În schimb, întinse harta pe scaun. Mâinile îi erau stabile. Observă și nu avu încredere în asta.

Dimineața, Soles marcă locurile din care un om putea supraveghea drumul de cărbunari fără să se arate pe el.

La primul semn mâna i se opri. O adâncitură deschisă pe trei laturi. Nu putea explica de ce îl deranja până când își imagină că așteaptă acolo după întuneric, cu cineva capabil să vină printre copaci în spatele lui.

Îl tăie de pe hartă.

La intrarea într-o peșteră terenul urca abrupt în spatele stâncii. Din alta, poteca se vedea din interior. Două cabane silvice vechi stăteau acolo unde râpa se îngusta, fiecare cu o cale de apropiere pe care un om o putea supraveghea dintr-o fereastră.

Le încercui.

Preferințele pădurarului îi ajungeau ca mici refuzuri: prea expus; nicăieri de unde să auzi apropierea; apă care ar acoperi orice alt sunet. Soles le verifica pe fiecare după curbele de nivel. Una dintre culmile care păreau utile nu avea nicio potecă până la ea. O lăsă pentru mai târziu.

Dormise mai puțin de o oră. Cârpa de pe coaste fusese înlocuită cu un pansament; întoarcerea încă trăgea. Urechea dreaptă începuse să lase din nou sunetul să intre, subțire, pe sub țiuit. La scări ratase pe cineva care îl strigase din partea aceea.

Întoarse harta astfel încât drumul de cărbunari să se îndepărteze de el.

Nu aud cum trebuie. N-am voie să uit asta doar pentru că sunt furios.

Ieși pe ușa din față și privi fereastra de sus până când drumul i-o scoase din vedere.

Prima peșteră avea apă, excremente vechi și o găleată ruginită. Rămase în afara gurii ei. Un om l-ar fi putut urmări îngenunchind acolo din copacii de deasupra, iar atenția lui Phenom continua să se întoarcă spre copacii aceia.

La următorul cot găsi o sfoară întinsă peste potecă. Văzu unde intra în frunze și se retrase fără s-o atingă. Ca s-o ocolească, coborî în noroi sub mal; îl încercă cu o creangă înainte să-și lase greutatea pe el.

Nimeni nu-l grăbea. Era încă un lucru pe care furia tot încerca să i-l ascundă.

Până la prânz verificase cabana de jos. Cenușă rece, o ușă legănându-se în vânt, nicio urmă sub marginea noroioasă a izvorului. Cabana de sus era dincolo de râpă. Poteca ei ajungea la un podeț din două grinzi groase și scânduri vechi, destul de îngust încât să fie trecut în șir indian.

Soles se opri înainte să se termine copacii.

Dincolo de gol, poteca intra iar între brazi. Sub capătul apropiat al podului, o poliță de stâncă dispărea sub o surplombă. Nu-i putea vedea nici fundul, nici ce stătea înăuntru.

O respirație palidă se ridică de sub stâncă.

Vântul o destrămă. Nimic nu se ridica din podul ud sau din apa întunecată de dedesubt.

Așteptă.

Încă un puf mic, în același loc.

Se așeză după copac în loc să facă următorul pas.

Podul îi dădea unui om un singur loc pe unde să treacă. Polița de dedesubt putea pune un cuțit lângă gleznele unui călător. Soles se uită la scânduri, apoi la muchia îngustă mai jos pe peretele apropiat. Putea ajunge la acea cornișă de jos dacă se retrăgea până unde malul cobora în râpă. Trecerea mergea pe sub surplombă.

Ar fi trebuit să se întoarcă pe sub omul care îl aștepta.

Coasta i se strânse când își imagină coborârea.

Deasupra podului, o pasăre mică răscolea frunzele de lângă potecă. Aruncă una într-o parte, sări după ceva de dedesubt și se întoarse. Soles privi destul cât să vadă ce făcea cu o pietricică slăbită.

Scoase fructele uscate din pachetul cu mâncare.

Le așeză în afara vederii dinspre poliță, lângă o bucată răsucită de scoarță care abia ținea câteva pietricele. O atingere le-ar fi vărsat pe stânca de deasupra podului. Apoi se retrase printre copaci și aruncă o pietricică mai sus pe potecă.

Aburul încetă să mai vină din mijlocul surplombei. Un scrâșnet slab îi ajunse la urechea bună din marginea mai apropiată.

Ieși dintre copaci pe unde venise.

La pantă coborî pe călcâie și într-o mână, ținând partea rănită spre deal. Cornișa de jos era destul de lată pentru bocancii lui. O urmă înapoi spre pod până când surplomba îi ascunse cerul.

Deasupra lui, un bocanc scrâșni o dată pe piatră.

Se opri sub el. Cuțitul era liber în mâna dreaptă, lanțul strâns scurt. Nu mai vedea pasărea. Poate nu se mai întorcea niciodată.

Așteptă cu fruntea lipită de stânca rece, respirând prin partea pieptului care nu trăgea de pansament.

❦

Sub surplombă, Vânătorul asculta poteca de deasupra podului.

Băiatul auzise ceva. Prima pauză fusese prea lungă. Apoi o piatră se mișcase mai sus pe potecă, iar pașii se retrăseseră.

Ocolise ca să cerceteze trecerea din alt unghi. Rațional. Tot avea să fie nevoit s-o folosească dacă voia cabana de sus.

Vânătorul se mută spre marginea apropiată a poliței. De aici putea ajunge la spatele unui bocanc când proprietarul lui pășea pe pod. Tăia tendonul, lăsa piciorul să cedeze. Restul avea să fie muncă la sol, unde cuțitul acela negru nu trebuia lăsat să aibă loc.

Încheietura stângă încă îl durea din dormitor. O îndoi o dată și își închise iar mâna.

Deasupra lui se auzi un clic sec.

Apoi încă unul, urmat de scurtul scrâșnet al unor pietricele căzând împreună. Aproape de pod. Un picior găsindu-și locul.

Dacă aștepta ca scândurile să primească greutatea omului, primul pas avea deja să ducă glezna dincolo de el. Se ridică pe scrâșnet, cuțitul jos, întorcându-se spre piciorul care trebuia să fie acolo.

Nu era nicio gleznă.

O pasăre țâșni de pe potecă. Fructele desprinse se rostogoliră după pietre.

Încercă să se întoarcă spre surplombă.

O greutate îl lovi de jos și din spate. Văzu vârful întunecat lângă haină și se răsuci din calea lui. Întoarcerea îi salvă centrul corpului; lama îi intră în coastă în schimb.

Frigul trecu prin el înaintea durerii.

Ceva care răspunsese întotdeauna când întindea mâna dispăruse. Întinse iar, orbește, și nu găsi nicio prezență, nicio viață la capătul îndepărtat. Nu avea unde să se fi retras. Absența cobora până la capăt.

Se auzi scoțând un sunet.

Băiatul era destul de aproape pentru încă o împunsătură.

Vânătorul împinse un cot înapoi, lovi partea rănită a băiatului și se smulse liber. Lama ieși. Se clătină peste pod, între brazii de pe malul celălalt, cu o mână apăsată tare sub haină.

Nu se uită înapoi. Sângele îi cădea printre degete pe potecă.

Soles ajunse pe partea cealaltă a podului cu o mână pe coaste. Vânătorul dispăruse printre brazi. Sângele marca prima piatră palidă de dincolo de ei.

Se opri acolo.

Lovitura deschisese ceva sub pansament. Respira totuși mai ușor decât pe cornișă, iar ușurința aceea era mai rea decât durerea. Simțise ce luase cuțitul. Undeva în omul din față, o viață întreagă încetase să existe, iar Soles folosea ce revenise prin lamă ca să stea mai drept.

Se obligă să-și ia ochii de la cuțit și să se uite la piatră.

Următoarea picătură era sub o ferigă.

O urmă fără să alerge. La prima bifurcație, urmele mai luminoase se terminau în stânga. Era aproape să le urmeze când văzu locul unde omul își apăsase palma însângerată pe un trunchi înainte să traverseze poteca. O pată strălucea pe partea de jos a unei crengi din dreapta.

Soles o luă la dreapta.

Terenul urca. În pământul moale dintre rădăcini, călcâiul pătrat pe care îl văzuse la izvor se imprimă curat; proprietarul începea să scurteze un pas.

Știa cât de tare voia o urmă neîntreruptă. Urmărise o căprioară douăzeci de minute din aceeași dorință. Răbdarea lui Haya reveni în pauză, în nevoia de a vedea unde se dusese cu adevărat greutatea.

Găsi următoarea urmă la vale.

Trecu o oră în bucăți mici de dovadă: sânge pe o rădăcină, o creangă mișcându-se după ce vântul se oprise, o zgârietură pe care o prinse doar cu urechea bună întoarsă spre pantă. Omul din față încetase să mai încerce să ascundă fiecare pas; alegea terenul care îl lăsa să-i mai facă.

La un pârâu, urma se termină.

Soles rămase pe mal. Apa curgea repede și puțin adânc peste pietre rotunde, tare în urechea stângă; în dreapta nu era decât țiuitul. Instinctul lui Phenom îl voia privind dincolo de apă, spre pietrele după care s-ar putea ascunde un om. Asta făcu mai întâi.

Nicio mișcare. Verifică în amonte, apoi începu să traverseze. O amprentă de palmă întuneca fața udă a unei pietre joase din mijlocul pârâului. Pe malul celălalt, mușchiul zdrobit ținea câteva mărgele roșii de apă.

Se opri lângă amprentă. Era prea îngrijită: o palmă întreagă pusă plat, degetele răsfirate, exact unde orice om care traversa trebuia s-o vadă.

Momeală. Ochii mei pe piatră, iar apa acoperă restul.

Se uită la dreapta, spre partea pe care nu o putea auzi.

Vânătorul ieșise deja de sub malul tăiat mai jos, urcând prin albia pârâului cu pași lungi și tăcuți, o mână apăsată pe coastă, cuțitul în cealaltă.

Soles lăsă lanțul să fugă și aruncă. Lanțul se prinse de piatra joasă, de amprenta pe care fusese făcut s-o privească, iar lama căzu în apă prea scurt. Apoi Vânătorul era deja în interiorul lungimii ei.

Prima tăietură veni spre gât. Soles își ridică antebrațul bandajat; muchia alunecă de pe pansament și îi deschise gulerul. A doua veni jos, spre coaste. Se răsuci, iar bocancul îi fugi de sub el.

Căzu pe spate în pârâu. Vânătorul coborî peste el cu un genunchi pe piept, iar cuțitul veni după.

Soles îi prinse încheietura cu ambele mâini.

Gura îi era uscată, în toată apa aceea. O picătură de sânge se formă pe manșeta omului și îi căzu pe obraz. Vârful atârna la o palmă de gât. Vânătorul nu mai era puternic acum; nici nu trebuia. Toată greutatea îi cobora pe el, iar încheietura stângă a lui Soles, cea din dormitor, începuse să cedeze.

Cu un deget mai aproape. Încă unul.

În interiorul paltonului, lipit de piept, ordinul de eliberare împăturit se înmuia în apă. Se gândi, absurd, că semnătura avea să curgă.

Coasta lui. Ce mi-a făcut pe pod.

Îi dădu drumul cu mâna stângă și, fiindcă se întoarse spre cuțit ca s-o elibereze, vârful îi intră în partea de sus a umărului în loc de gât și se opri în os, iar pumnul stâng îi urca deja sub haina omului în rana făcută de cuțitul negru.

Vânătorul strigă, iar greutatea îi căzu lateral în apă.

Soles se ridică tușind în genunchi. Vânătorul îngenunchea la un pas, pliat peste coastă. Pentru o clipă niciunul nu se putu mișca. Apoi omul se ridică și porni în aval, pe jumătate căzând.

Soles trase lanțul înapoi. Brațul nu-i ridica lama pentru încă o aruncare. Traversă ultimele pietre în genunchi și se așeză pe mal până putu respira. Umărul sângera într-o linie subțire și constantă în cămașă.

În apă de-o palmă. Cu o mână pe propria rană.

Când se putu ridica, urmă din nou sângele. Acum mergea drept, fără bifurcații sau amprente. Omul nu-și mai alegea terenul.

Când văzu cabana, cămașa udă i se lipise de pansament și de noua tăietură din umăr. Simțea mirosul de pânză udă și mirosul ascuțit de fier de pe propria mână. Lângă treapta cabanei, același miros venea proaspăt din sângele întins pe lemn.

Era o singură ușă. Un oblon stătea deschis lângă ea; dincolo de cabană, terenul urca în stâncă goală.

Ținu copacii între el și fereastră. Prin ea văzu o bancă, marginea unei sobe stinse și un bocanc culcat lateral pe podea.

— Rămâi afară, spuse Vânătorul.

Soles se opri sub fereastră.

— Ai lăsat destul sânge încât să știm amândoi că te-am găsit.

— Intră pe ușa aia și încerc din nou.

Avertismentul părea să-l coste mai multă respirație decât intenționase.

Soles se deplasă până putu vedea mâinile omului. Una ținea o pătură împăturită pe coastă. Cuțitul era sub cealaltă. Sângele ajunsese pe podea și urmărea un rost dintre scânduri.

Se uită la piatra din spatele băncii.

— Puteai continua prin aia.

— Și să ies unde? În starea asta?

Privirea Vânătorului coborî spre cuțitul negru. Mâna i se strânse pe pătură.

— Ce mi-ai făcut?

Soles își aminti întrebarea speriată a lui Bull în timpul luptei. Ar fi putut spune că nu știa destul ca să răspundă. Ar fi fost adevărat și mult prea convenabil.

— Nu-l mai primești înapoi, spuse.

Omul îl privi fix. Pentru o clipă, fața îi rămase nemișcată în memoria lui Soles: efortul unei guri încercând să formeze o întrebare al cărei răspuns să poată supraviețui.

— Nu, spuse Vânătorul în cele din urmă. Nici eu nu credeam.

Își luă mâna liberă de pe cuțit.

Soles intră, rămânând lângă ușă. Urmărise un om până aici ca să-l omoare. Nu hotărâse ce avea să facă dacă omul înceta să încerce să-l omoare primul.

Vânătorul observă pansamentul de sub cămașa ruptă.

— Ai fost rapid în camera aia.

— Nu destul.

— Destul ca să fii aici.

Își mută pătura. Respirația i se agăță și așteptă până putu continua.

— Ce ți-au oferit?

Soles nu spuse nimic.

— Banii nu fac un om să se uite la drumul din spatele lui așa.

— Acasă.

Vânătorul închise ochii. Poate era durerea. Soles credea că era recunoașterea.

— Bineînțeles.

— De ce ai fugit?

Omul băgă mâna în haină. Soles ridică vârful întunecat.

— Încet.

Ieși o foaie împăturită, udă într-un colț. Vânătorul o puse pe bancă între ei.

— Citește jos.

Trei nume. Un număr de transfer. O declarație că nimeni nu supraviețuise pentru a fi transferat. Dedesubt, un loc pentru semnătură.

Locul era gol.

— Erau vii când i-am băgat în dubă, spuse omul. M-am întors și am găsit asta așteptându-mă. Voiau numele meu sub ea.

— Ai întrebat unde îi duseseră.

— Mai întâi. Apoi am cerut să-i văd. După asta n-am mai fost omul pe care îl voiau în birou.

Apăsă mai tare pe coastă.

— Mi-au luat cheile. Unul a așteptat la ușă. Celălalt a adus același raport înapoi cu altă dată. Am ieșit prin peretele toaletei în timp ce discutau ce să-mi spună.

Soles se uită la foaie, apoi la om.

Văzuse oameni încercând să cumpere milă cu o mărturisire. Ăsta continua să privească spațiul gol de sub nume, de parcă cel mai rău lucru care se putea întâmpla acum era ca cineva să hotărască să-l completeze în locul lui.

Soles îl credea în privința dubei.

Afară, apa începu iar să picure din streașină.

— Știu cum sună, spuse Vânătorul. Un om încolțit de ai lui, spunându-ți că ei sunt oamenii răi. Ai mai auzit asta.

— Nu de la cineva care a venit să-mi taie gâtul.

— Tu ai venit după al meu.

Soles se uită la pătura apăsată pe rană. Venise.

Vânătorul așteptă să-l contrazică, apoi păru ușurat când n-o făcu.

— Am lucrat pentru ei destul cât să știu în ce camere intrau oamenii utili. Ce uși rămâneau încuiate. Eu tot aduceam oameni și lăsam pe altcineva să hotărască ce se întâmpla după predare.

Soles își aminti o cheie fixă într-un subsol și numărul unei fiice dispărând sub o etichetă de recuperare.

— Până la cei trei?

— Până când au avut nevoie de numele meu pe ceva ce știam că era o minciună. Ar fi trebuit să întreb înainte. Asta nu schimbă răspunsul acum.

Dădu din cap spre foaie.

— Cere registrul de transfer. Același număr. Vezi la ce clădire te trimit și dacă te lasă să pleci de acolo cu o copie.

Soles își scoase telefonul și făcu o fotografie paginii. Vânătorul privi ecranul stingându-se.

— Păstrează-l pe ăsta. Ți-au dat altul?

Soles atinse prin haină telefonul agenției.

— Așa credeam.

Respirația omului se schimbase. Lăsa pauze mai lungi între cuvinte, adunându-se înainte de fiecare propoziție.

— N-or să-ți fie prieteni, spuse el. Vor folosi ce funcționează. Când încetezi să funcționezi cum au nevoie, scriu ceva și îl trimit pe următorul. Dacă oamenii pe care îi iubești sunt cea mai ușoară cale să te miște, îi vor folosi și pe ei.

Soles nu trebuia să-și imagineze fotografia potrivită pe biroul greșit. Se așezase deja în fața ei.

— Oamenii care trec prin ziduri, spuse el. Sunteți toți ai lor?

— Nu.

Răspunsul veni imediat.

— Ne antrenează. Ne angajează. Unii dintre ei cred că asta e același lucru cu a ne face.

— Atunci ce vă face?

Vânătorul se uită la piatra din spatele umărului. Mâna liberă îi stătea lipită de ea, cu degetele răsfirate, ca și cum și-ar fi putut aminti ceva prin atingere.

— Trecerea prin ea. Cine primește asta?

— Numai cei a căror Soartă a fost tăiată.

Soles așteptă restul.

Omul se uită iar la el.

— Tăiată cum?

— Vrei un răspuns mai bun decât ce mi-a mai rămas.

Nu zâmbi. Mâna se desprinse de perete și reveni la pătură.

Soles nu putea spune dacă primise o zicală, o explicație tocită de repetiție sau marginea unui lucru pe care omul îl înțelesese cândva. Îl ținu minte oricum.

— Câți? întrebă. Oameni ca tine.

— Mai mulți decât cei pe care îi trimit la ușa ta.

— Și oameni ca mine?

Ochii Vânătorului coborâră spre lamă.

— Nu știu ce ești.

O spunea sincer. Cunoașterea asta îl făcu pe Soles să se simtă mai puțin în siguranță decât l-ar fi făcut un număr.

O vreme ascultară apa de afară. Soles o auzea limpede în stânga. În dreapta, țiuitul urca și cobora pe sub orice alt sunet.

Omul nu mai ținea rana destul de ferm. Soles îi văzu mâna slăbind și strângând din nou.

Exista un drum afară din pădurile astea. O pagină semnată lipită de pieptul lui Soles spunea că îl putea urma spre casă după confirmarea misiunii. Nimic de pe ea nu-i cerea să pună întrebările astea. Nimic din camera asta nu avea să facă semnătura să dispară dacă înceta să le pună acum.

Ura cât de simplu devenise.

Vânătorul se uită spre ușă când Soles se îndepărtă de bancă.

— Ia foaia, spuse.

Soles o împături și o puse separat de ordinul de eliberare.

Cuțitul omului rămase pe bancă. Mâna liberă îi stătea deschisă lângă el.

Soles lăsă lanțul strâns să-i alunece dintre degetele drepte. Avea loc să arunce și nicio piatră de care să se agațe lanțul; omul era nemișcat, iar echilibrul familiar îi oferea aceeași certitudine pe care i-o oferise împotriva unei scânduri marcate.

Știa a cui mână folosea.

Vârful întunecat îl lovi pe Vânător între ochi. Capul îi căzu pe spate, de perete, și rămase acolo. Soles așteptă, apoi se apropie destul cât să-l verifice înainte să-și recupereze cuțitul cu mâna.

Forța reveni în brațul lui Soles înainte să se miște. Simțise aceeași întoarcere pe pod. Nu putea numi ce luase cuțitul de data asta. Știa că fusese o viață.

Folosi telefonul agenției pentru fotografie. Apoi șterse lama, adună lanțul și părăsi cabana.

Pe drumul de întoarcere încercă să-l măsoare pe Varren după omul care fusese el cu trei luni înainte. Îl pusese pe Vânător la pământ în cameră și tot aproape murise sub el. La pârâu aproape murise din nou, sub un om cu o mână pe propria rană. În râpă avusese nevoie de o pasăre, o cornișă și un om care se uita în direcția greșită. Antrenamentul îi ținuse picioarele sub el. Nu făcuse pădurea sigură.

Ai văzut ce am folosit împotriva ta. Nu ce aveam.

Varren spusese asta în ușă, cu mâna lui Soles încă pe clanță. La mal, toți stătuseră împotriva lui. Soles luase asta drept măsura omului pentru că era partea căreia îi supraviețuise.

Nu avea nicio măsură pentru restul.

Vânătorul nu știuse câți oameni puteau face ce făcea el. Sute? Mii? Soles se gândi la străzile pe care umblase fără să se uite la ziduri, la clienții care își puneau mâinile pe bancul lui de lucru și așteptau să fie serviți. Trăise printre posibilități pe care abia învățase să le recunoască.

Se opri la pârâu, lângă piatra joasă cu urma de palmă, și își spălă sângele de pe degete. Umărul îl ustură când se aplecă. Apa îl duse printre pietre. Priví până putu să se uite la propria mână fără să vadă imediat banca.

Apoi scoase telefonul agenției și atașă fotografia.

Misiune finalizată.

Răspunsul veni înainte să ajungă la drumul de cărbunari.

Finalizare primită. Bine lucrat. Întoarce-te la bază pentru eliberare.

Citi încă o dată cele două cuvinte din mijloc, puse telefonul deoparte și continuă să meargă.

În după-amiaza următoare, Soles era din nou în biroul bazei, cu geanta între bocanci și ordinul de eliberare semnat pe birou.

Voia drumul de întoarcere stabilit înainte să găsească alt motiv să-l țină. Omul în gri îi ceruse mai întâi relatarea.

— La o cabană silvică, spuse Soles. Singur.

— Rezistență?

— La han. Apoi la pod și la un pârâu. Până la cabană nu mai putea continua.

Bărbatul în uniformă se uită la pansamentul de sub cămașa lui Soles.

— Și după?

Cuțitul Vânătorului rămăsese pe bancă. Soles încă vedea locul unde mâna omului îl lăsase.

— L-a pus jos.

Bărbatul în uniformă se opri deasupra formularului, apoi scrise ceva sub ora morții. Lângă cotul lui era fotografia trimisă de Soles de pe drum. Niciunul nu întrebă de ce cuțitul nu mai fusese în mâna Vânătorului.

Omul în gri întoarse ordinul de eliberare și verifică semnătura pe care o pusese el însuși.

— Finalizare confirmată. Primești detaliile de călătorie în după-amiaza asta.

Soles își ținu mâna lângă pagină.

— Și Bull?

Bărbatul în uniformă deschise alt dosar. Incident fatal de antrenament. Cuvintele stăteau sub dată; dedesubt erau relatările atacului care îl începuse.

— Concluzia a fost depusă, spuse omul în gri.

Și partea asta a înțelegerii o respectaseră. Soles își luă copia ordinului de eliberare. Formularul de transfer din buzunarul Vânătorului rămânea împăturit în palton; fotografia o păstrase pe telefonul personal.

— Modalitatea de raportare o să-ți fie trimisă, spuse bărbatul în uniformă.

— Acasă.

— Da. Serviciul tău continuă.

Soles puse copia deoparte și se ridică. Antebrațul stâng trăgea sub pansament când ridică geanta; schimbarea mâinii trăgea în schimb de tăietura de pe coaste și de cea din umăr. Se mulțumi s-o țină aproape și traversă iar curtea să-și strângă hainele. La poartă, cineva îl strigă din dreapta. Trebuie să se întoarcă înainte să înțeleagă.

În cameră, biletul de întoarcere îl aștepta pe telefonul agenției. Soles verifică destinația de două ori, apoi îl puse jos și îl sună pe Maxim.

— Ești viu?

— Da.

— Bine. Spune-le și angajatorilor tăi. Se pare că ei cred că răspunsul la telefon e clasificat.

Soles se rezemă de marginea patului. Plănuise să înceapă cu ora trenului.

— Ești ocupat?

— Pentru tine? Nu. Pentru câinele care-mi roade papucul, foarte.

Din telefon se auzi o plângere înfundată, urmată de scrâșnetul unui scaun.

— Gata. Ce este?

Soles se uită la mâna lui. Raportul era terminat. Oamenii care îl voiseră erau mulțumiți și nu mai rămăsese nimic pe birou de corectat.

— N-am fost bine.

Maxim nu spuse nimic destul de mult încât Soles să verifice ecranul.

— Sunt aici, spuse.

— Tot credeam că sun când o să am ceva mai bun să-ți spun.

— Poți suna și cu ceva mai rău.

Soles își lăsă capul de perete. Continuase să lucreze ca nimeni să nu fie nevoit să-l întrebe cum era. Haya ascunsese în același fel ce îl durea, cu încă o treabă terminată și nimic spus. Să-l sune pe Maxim fusese mai greu decât să le spună celor de la birou ce voiau să audă.

— Nu știu ce pot explica la telefon.

— Atunci nu explica la telefon. Spune-mi trenul.

Citi ora cu voce tare. Maxim o repetă și întrebă ce gară. Parcurseră drumul, inclusiv o schimbare pe care Soles o ratase pe bilet. Când terminară, Maxim rămase pe linie.

Închise ochii de perete. Haya stătea lângă lumina nouă din grădina lui. Soles îl văzuse murind și continuase să întindă mâna după mâinile folositoare. Acum mâinile acelea ofereau un loc unde să stea.

Soles atinse mâneca pădurarului. Pânza aspră îi agăță degetele. Haya se uită drept la el.

Odihnește-te.

Soles deschise ochii. Rămase pe pat până când respirația i se liniști.

Își făcuse propriul omor. Amintirea nu-i oferea nicio cale să-l pună în altă parte.

— Mulțumesc, spuse.

— Cu plăcere. Acum stai acolo un minut. Am nevoie de cineva care să-i explice animalului ăstuia că am doi papuci.

După apel, Soles o găsi pe femeia în jachetă de antrenament punând echipamentul la loc. Ea se uită la geanta de pe umărul lui.

— Credeam că pleci.

— Plec. Poți să mă privești când încerc ceva? Tot ratez ce se întâmplă în jurul meu.

La capătul îndepărtat al încăperii, saltelele rulate stăteau într-un suport lângă dulapuri. Banca pe care ea o elibera era orientată oblic spre ele. Soles își puse geanta lângă ușă și îi explică ce se întâmplase lângă cazan. Îi spuse cât de puțin observase din restul încăperii.

Ea mută o greutate de pe bancă. Soles îi spuse despre ureche, iar ea veni în stânga lui înainte să răspundă.

— Arată-mi.

— Dacă te uiți la mine tot drumul, nu merge.

— Bun de știut.

Se întoarse la sortarea echipamentului. Soles se duse în spatele suportului, unde saltelele rupeau linia dintre ei. În spațiul îngust de acolo, prinse între degete o cută din mânecă, cum ținuse Haya cusătura ruptă în timp ce lucra.

Săptămâni întregi încercase să cheme omul care știa să aștepte. Acum își aminti cum Haya stătuse cu șoferul până când respirația celuilalt se liniștise. Așteptarea îi aparținuse cuiva.

Expiră și ceru puțin din liniștea aceea.

Veni cât încă era treaz.

Simți răspunsul așezându-i-se prin umeri în picioare. Marginea saltelei era aproape de obraz; dincolo de ea, femeia număra ceva într-o cutie. Se deplasă de-a lungul suportului, păstrând pânza rulată între ei, și ajunse la capăt înainte ca ea să ridice privirea.

Privirea ei trecu peste dulapuri și se opri.

— Acolo ești.

Ieșise prea mult dincolo de ultima saltea. Ea se uita acum drept la el și Soles simțea cât de inutil ar fi să continue să încerce să devină parte din încăpere.

Dădu drumul cutei din mânecă.

O greutate lovi banca. Tresări la sunet; ratase momentul în care ea o ridicase.

— Din nou? întrebă ea.

Îi spuse ce ratase.

— Același loc, spuse ea. Îți dau altceva de ascultat.

A doua oară, liniștea veni odată cu respirația. Rămase aproape de suport, dar când ea îl strigă pe nume răspunse, iar ochii ei îl găsiră imediat.

Îl puse să se oprească acolo.

Soles se așeză pe bancă în timp ce ea termina cu greutățile. Umerii îl dureau de la un efort pe care nimeni din afară nu l-ar fi văzut, iar camera părea mai zgomotoasă decât înainte.

De data asta, când îl întrebă dacă avea nevoie de un minut, îl luă.

Sâmbătă dimineață, Soles ajunse la propria poartă cu geanta lovindu-i piciorul și ambii câini așteptând de partea cealaltă.

Lucky lătră înainte să atingă zăvorul. Mina stătea lângă el, cu botul alb împins printre bare. Apoi începu să scoată un sunet mic și nerăbdător pe care Soles nu-l mai auzise de luni.

Puse geanta jos.

— Bună, copiii mei.

Lucky ieși imediat ce se deschise poarta. Labele îi loviră paltonul, iar durerea îl prinse sub pansamentul de pe coaste. Soles se aplecă cu grijă, trecând un braț în jurul lui Lucky înainte ca Mina să se împingă între ei. O cuprinse și pe ea și ținu ambele capete lipite de el.

Lucky îi linse maxilarul. Mina continua să-și împingă nasul sub palma lui, insistând să primească și ea o mână.

— Știu. Știu.

Își îngropă fața în blana lor și rămase acolo până când Lucky se liniști destul cât să-și lase greutatea pe el, până când micile plângeri ale Minei încetară.

Primăvara trecută venise acasă flămând, încă certându-se în minte cu un client. Lucky încercase să-l doboare în spatele casei, iar Mina venise să-l revendice. Râsese și le spusese că nu se întorsese dintr-un război.

Mâna i se opri pe gâtul lui Lucky.

Câinele se împinse în ea, iar Soles începu iar să-l mângâie.

Ocoli spre grădină cu ambii câini atât de aproape încât trebui să-și scurteze pașii. Masa era încă sub pergolă; dincolo de ea, sera, poteca bătătorită prin iarbă până la ușa ei. Își amintea mirosul tocăniței din bucătărie, pe mama lui printre roșii, pe tatăl lui întorcând o roșie în mână înainte s-o pună în ladă. Kale îl prinsese întinzând mâna după cele verzi și îi spusese că avea să termine școala înainte să se coacă.

Mary știuse că avea ceva de spus. Continuase să lucreze până când găsise cuvintele.

Pentru o clipă, vru să strige spre seră.

Mina se așeză lipită de tibia lui. Își puse mâna pe capul ei și privi ușa goală.

— Sunt acasă, spuse încet.

Mai rămase puțin acolo. Apoi se duse la scândura slăbită, scoase cheia de rezervă și intră în casă.

Maxim spălase castroanele câinilor. Mâncarea lor era în dulapul de lângă sobă; pătura Minei fusese scuturată și împăturită într-un colț. Soles găsi zgărzile și lesele la locul lor.

Lucky începu să se învârtă în cerc. Mina îi urmărea mâinile, coada mișcându-se pe pătură.

— Încet, le spuse câinilor. Azi-dimineață nu sunt mare concurență.

Era sâmbătă. Krista avea să fie la micul dejun, lăsându-și ceaiul să se răcească în timp ce muta o sarcină înaintea alteia. Se opri la o florărie pe drum și, cu două lese într-o mână, ceru șapte trandafiri, roșii și albi.

La ușa ei mută florile la spate și bătu.

Ea deschise în hainele pe care le purta când voia să rămână în casă, cu părul încă desfăcut. Dincolo de ea putea vedea cana lângă un carnețel deschis.

— M-am întors, spuse el. Mi-a fost dor de tine.

Scoase florile.

Ochii ei coborâră la ele, apoi la fața lui. Trase aer și îl ținu.

Îi trase o palmă tare peste obraz.

Capul i se întoarse. Înainte să poată privi înapoi, ea îi prinsese paltonul cu ambele mâini și se trăsese spre el.

— Să nu mai pleci iar. Te rog.

Fruntea ei i se apăsa în piept. El ținea florile într-o parte.

— M-am gândit la tine tot timpul. Să nu mă mai lași așa. Mi-a fost atât de dor de tine. Idiot nesimțit.

Ultimele cuvinte se frânseră în paltonul lui. Pentru o clipă nu putu decât să stea acolo și s-o lase să-l țină.

Apoi își trecu brațul în jurul ei. Tăietura de pe coaste trase; ea îi simți tresărirea și își mută mâinile, dar își păstră fața lipită de pieptul lui.

Petrecuse atât de mult timp obligându-se să termine următoarea sarcină. În pădure, în cabană, la biroul de după, își ținuse vocea stabilă și găsise cuvintele care îl lăsau să plece. Repetase ce avea să spună când cineva de acasă se uita la el cum trebuie. Acum nu-și amintea nimic.

Krista plângea în paltonul lui. Frigul pe care îl adusese înapoi începu să cedeze sub mâinile ei și, odată cu el, efortul de a se ține separat de tot ce l-ar fi putut răni.

O voia mai aproape. Voia să-i spună că îi fusese frică. Îl usturau ochii și își coborî fața în părul ei.

Ea își ridică fața spre a lui.

— Ești un idiot, știi? Dar te iubesc așa cum ești.

Era prima dată când o spunea. În cuvinte era puțin din tachinarea ei veche, dar ochii îi erau umezi și încă îi ținea paltonul. El voia să-i audă răspunsul limpede.

— Și eu te iubesc.

O mai ținu o clipă înainte să-i dea drumul.

Lucky își băgă botul între ei. Krista își șterse obrazul cu podul palmei.

— I-ai adus pe toți.

În sfârșit luă florile. O petală roșie se prinsese în pliul mânecii lui. O desprinse, apoi îi atinse obrazul pe care îl lovise.

— Intră. Ai mâncat?

— Nu cum trebuie.

— Așază-te.

Se așeză unde stătea înainte. Krista puse trandafirii în apă și îi făcu cafeaua fără să-l întrebe cum o voia. Soles îi privi mâinile și își aminti dimineți în care nu fusese nimic remarcabil în faptul că știa că avea să le vadă din nou.

Ea își trase scaunul aproape de al lui și îi luă mâna. Cu cealaltă, el le scrise lui Maxim și Tesei.

Sunt acasă. La Krista, cu Mina și Lucky. Veniți când puteți. Mi-a fost dor de voi amândoi.

Trimise înainte să poată hotărî că poate erau ocupați.

Sub masă, Mina se așeză lipită de pantoful lui. Lucky se întinse de-a latul ieșirii din bucătărie.

Cafeaua era exact cum o făcuse întotdeauna. Îi lipsise și casa asta: scaunul, cana, dimineața care îi aparținea ei. Îi lipsise să fie așteptat undeva fără să trebuiască mai întâi să termine ceva.

Afară, cineva trecu pe lângă fereastră. De data asta rămase întors spre Krista.

La a doua cană, bucătăria se liniștise în felul bun. Mina dormea pe pantoful lui. Lucky renunțase la ușă și dormea de-a latul ei. Obrazul lui încă își amintea mâna ei. Restul lui încetase să fie atent pentru o oră, iar el îl lăsă.

Carnețelul Kristei era încă deschis lângă farfurie. Când se uită la el, ea îl închise cu un deget, fără grabă, cum întorci o carte cu care ai terminat.

— Muncă? întrebă.

— Catalogul.

O spuse ușor. Zâmbi puțin când o spuse, exact cât trebuia, și întinse mâna după ibric să-i mai toarne cafea pe care nu o ceruse.

Era un răspuns perfect. Asta îl prinse. Krista răspundea la cele mai multe întrebări cum își arhiva hârtiile, puțin strâmb, cu colțurile ieșite. Ăsta nu avea niciun colț.

Soles îi privi mâinile. Stânga era întinsă plat pe coperta carnețelului. Degetul mare se mișca încet pe marginea paginilor, înainte și înapoi, cum îl văzuse pe prietenul lui Varren mișcându-și degetul mare pe marginea unui pachet înainte să împartă.

Și ea se uită la el. Degetul se opri, apoi apăsă ușor pagina, cum apasă un deget o frunză.

— Frunza I —

Bărbatul în haina bună fusese la Macazul trei nopți, iar în a treia îl găsi pe băiat.

Casimir îl privise găsindu-l. Băiatul era fochist la calea ferată, avea cel mult nouăsprezece ani, cu cărbune încă în cutele de pe degete și salariul pe o lună într-un plic pe care îl tot atingea prin haină. Venise pentru un singur pahar. Rămăsese la joc fiindcă omul în haina bună îl rugase să fie al patrulea, amabil, ca o favoare.

Până la miezul nopții plicul era pe masă. Până la unu, și un ceas de argint cu capacul îndoit.

— Al tatălui meu, spuse băiatul, nimănui.

Casimir stătea la masa alăturată cu un pahar de care nu se atinsese și îl citea pe omul în haina bună cum îi citea pe toți: nu fața, care era una bună, ci mâinile. Îi plăcea să facă asta din vremea când era băiat pe Peronul Trei. Oamenii spuneau adevărul cu degetele toată ziua și nu observau niciodată.

Mâna stângă tăia pachetul cu degetul mic îndoit. De fiecare dată. O carte se așeza în curbura degetului, lipită de palmă, și revenea în pachet când omul o voia. Lucru curat. Casimir nu văzuse mai bun de ani.

Ar fi putut spune ceva. Prietenul omului stătea lângă ușă cu un cuțit sub haină și răbdarea cuiva care îl mai folosise. Dacă spunea, băiatul ajungea în șanț și Casimir lângă el.

Așa că făcu ce știa mai bine. Minți.

— Mai e loc pentru al cincilea? întrebă și se așeză cu banii deja scoși, puțin prea mulți, ca un om care băuse de la cină.

Pierdu prima mână cu o dezamăgire atât de exactă încât omul în haina bună aproape zâmbi. A doua o pierdu pentru că voia. La a treia îl lăsă pe om să-l vadă cum își îndoia propriul deget mic în jurul pachetului când tăia.

O singură dată. Exact cât trebuia.

Omul în haina bună se uită la deget. Apoi la fața lui Casimir, care era fața unui prost, și înapoi la deget, care nu era.

Acum nu știi ce am. Acum nu știi ce am văzut.

Omul în haina bună nu-și mai aduse cartea înapoi. Jucă următoarele patru mâini cinstit, fiindcă nu mai putea fi sigur că era singurul de la masă care nu o făcea, iar un om cinstit care juca împotriva lui Casimir Lenz era doar un om care juca cărți.

Casimir câștigă plicul cu două perechi. Câștigă ceasul fără nimic, un bluff atât de calm încât omul în haina bună aruncă trei dame și nu știu de ce până ajunse în stradă.

Prietenul de la ușă îl urmă afară. Niciunul nu se mai întoarse.

Casimir puse ceasul pe masă între el și băiat.

— Ultima mână, spuse. Câștigătorul îl ia. Sunt obosit.

Împărți cinstit. Băiatul avea o pereche de șeptari. Casimir avea un rege mare și o față plină de regret și își întoarse cărțile încet ca băiatul să se bucure.

Băiatul luă ceasul și plicul și ieși în noapte ca și cum le-ar fi câștigat.

Cârciumarul, ștergând tejgheaua, nu ridică privirea.

— Multă minciună, spuse, pentru ceva ce nu poți păstra.

Casimir bău paharul de care nu se atinsese. Era primul lucru adevărat pe care îl făcea în seara aceea și nu avea niciun gust.

❦

Krista își luă mâna de pe carnețel.

Stătu o clipă privind ibricul de cafea, ca și cum uitase de ce îl ridicase. Apoi îl puse jos.

— Nu e catalogul, spuse.

Soles așteptă.

— Sunt bună la asta, spuse. Să spun lucrul ușor, atât de frumos încât nimeni nu se uită sub el. Îți fac asta de luni întregi. Și Tesei, până m-a prins.

Strecură carnețelul în geantă cu coperta îndoită înainte și închise catarama.

— Nu acum. Când sunt și ceilalți aici. Vreau să spun o dată, cum trebuie, tuturor, și nu vreau s-o fac din greșeală la micul dejun doar pentru că te-ai uitat la degetul meu mare.

— Corect.

— Nu e, spuse ea. Dar asta am.

Soles se gândi la omul în gri, la biroul cu fereastra care nu se deschidea, la toate lucrurile ușoare pe care le spusese acolo ca nimeni să nu se uite sub ele. Nu-i spuse că înțelegea. Ea ar fi știut că era adevărat și ar fi fost momentul greșit.

Mina se mișcă pe pantoful lui. Afară, strada continua să fie sâmbătă. Krista întinse mâna peste masă și îi întoarse cana cum trebuie pe farfurioară, un lucru mic și cinstit de făcut cu mâinile.

Maxim intră pe ușa Kristei cu o pungă de hârtie ținută deasupra nasului lui Lucky.

— Prânzul, anunță. Înainte să înceapă cineva să-mi mulțumească, e un pui aici și sunt obosit.

Soles se ridică. Maxim puse punga jos și îl prinse într-o îmbrățișare. Presiunea trase de coastele lui Soles; se mișcă, iar Maxim își slăbi brațele.

— Puteai să pomenești găurile.

— Așteptam să văd ce-ai adus.

Maxim îl mai ținu o clipă, apoi îi dădu drumul.

Tesa intră după el. Se opri în fața lui Soles, îi luă în privire fața și pansamentul care i se vedea la manșetă, apoi își puse mâna pe umărul lui, ferită de tăieturi.

— Arăți ca dracu’.

— Și mie mi-a fost dor de tine. În fiecare zi.

Îl trase scurt spre ea, ținându-și brațul sus peste spatele lui. Când se desprinse, îi șterse o dungă de praf de pe mânecă. Peste degetele mâinii stângi avea un șir de mici cicatrici albe pe care el nu le cunoștea. Se uită la ele, apoi la Krista, și hotărî că era unul dintre lucrurile pe care le ratase.

Krista deschisese punga.

— Ai cumpărat jumătate de pui.

— Destul pentru patru oameni cu bun-simț, spuse Maxim.

Tesa își scoase haina.

— Deci tu mănânci pe drum spre casă?

Soles râse cu adevărat, pentru prima dată după luni. Coastele îl prinseră la jumătate și își puse o mână pe lateral.

— La naiba. Dă-mi și mie o șansă.

— A avut luni să se pregătească, îi spuse Maxim. Eu le-am primit singur.

Krista făcu loc pe tejghea. Soles întinse mâna după farfurii, dar Tesa era deja la dulap.

— Stai. Spune-mi unde sunt.

— Le ții în mână.

— Vezi? Util deja.

Se așeză lângă Krista. Maxim coborî puiul pe un platou în timp ce Lucky urmărea fiecare mișcare. Mina rămăsese sub scaunul lui Soles; când își mișcă piciorul, ea se lipi mai tare.

Câteva minute reuși să țină pasul. Maxim se plânse de preț, Krista verifică bonul și găsi prăjiturile pe care și le cumpărase pentru el, iar Soles îl ajută să argumenteze că un om care aduce prânzul merita plata în avans.

Tesa mâncă una dintre prăjituri în timp ce ei se certau.

Apoi Maxim întrebă de drum. Soles îi povesti despre schimbarea trenurilor și cafeaua pentru care plătise și pe care o abandonase după o gură.

— Data viitoare sună înainte să te urci, spuse Tesa.

El întinse mâna după cană.

— Am sunat.

— De data asta.

— Mi-a scris mie, spuse Krista încet. Înainte să plece. Am citit duminică, sub pod.

Maxim se opri din tras hârtia de pe pâine. Tesa își ținu atenția pe Soles.

— Tu ai hotărât că pleci. Noi am aflat după. Apoi trebuia să ne vedem de viață până când hotărai tu să răspunzi.

Își aminti camera de dinainte să plece, motivele care atunci păruseră să se potrivească atât de curat.

— Credeam că vă ține în afara poveștii.

— Eram deja în ea.

Cana era caldă între mâinile lui. Putea explica înțelegerea, ce ținuse agenția deasupra lor, cât de puțin spațiu simțise că avea. Tesa știa deja destul din asta.

— Știu. Trebuia să vorbesc cu voi.

— Trebuia să ne lași să răspundem.

Puse cana jos.

— Da.

Ea îi ținu privirea o clipă, apoi întinse mâna după pâine.

Soles rămase nemișcat până când Krista îi apropie farfuria. Luă o bucată. Tesa tăia puiul, dându-i timp să facă ceva obișnuit.

— Cum e munca? îl întrebă pe Maxim.

— Care parte? Condusul, căratul sau statul treaz noaptea făcându-le pe amândouă?

— Partea pentru care iei bani.

— A. Putea fi mai rău.

Maxim rupse pâine din franzelă. Soles așteptă.

— Am avut ajutor la curse, adăugă Maxim. Se pare că și alți oameni găsesc adrese. Unii știu chiar să dea cu spatele.

— Vești groaznice pentru afacere.

— M-am dus să verific o livrare. Am ajuns după ce descărcase. M-a întrebat dacă venisem să car chingile goale.

Tesa îi întinse platoul.

— Veniseși?

— Supravegheam.

— Din altă mașină, spuse Soles. Mod scump de a sta degeaba.

Maxim arătă spre el cu pâinea.

— S-a întors de zece minute.

Soles zâmbi, apoi îl întrebă ce voia să facă în privința asta. Maxim își luă mai mult timp pentru răspuns.

— Să păstrez munca. Să-i las pe alții să se ocupe de o parte din ea. Încerc.

Telefonul îi sună în haină. Verifică ecranul, scrise un răspuns și îl puse la loc. Când întinse iar mâna după el, Krista îi oferi puiul.

Luă platoul în schimb.

Tesa îi adusese lui Soles bucățile mai mici. Îi mulțumi și întrebă de fratele ei.

Cuțitul i se opri în farfurie.

— Mai târziu. Nu peste pui.

— Pot ajuta?

— Poți asculta. După.

Dădu din cap.

— Vorbesc serios, spuse ea. E lung. Vreau să-l spun cum trebuie.

Începu iar să taie. Soles își ținu de data asta întrebările pentru el și mâncă ce îi pusese în farfurie.

De partea cealaltă a mesei, Maxim îl lăsa pe Lucky să-i miroasă mâna goală.

— Ai luat micul dejun, îi spuse câinelui. Te-am văzut. Mina te-a văzut. Au fost martori.

Lucky își puse bărbia pe genunchiul lui Maxim.

— Asta e fața pe care o folosește când îi deschid nota, spuse Soles.

Krista râse în cană. Tesa împinse hârtia de la prăjituri mai departe de Lucky.

Soles mai voia o după-amiază din asta. Voia să audă despre un client întârziat și o zi proastă, obișnuită, la expoziție. Se întoarse spre Krista.

— Și tu? Cât am ratat?

Ea frecă cu degetul mare o pată de grăsime de pe masă.

— Destul de mult.

— Tot catalogul?

— Și asta.

Tesa puse cuțitul jos. Lângă ea, Maxim își trase scaunul mai aproape de masă.

Krista își luă geanta și scoase un al doilea carnețel. Coperta era îndoită; praful rămăsese în îmbinarea de lângă cotor. Îl așeză în spațiul dintre farfurii.

— În unele dintre zilele în care spuneam că lucrez, eram în altă parte.

Soles recunoscu grija din micile desene de pe prima pagină. Își trase farfuria înapoi ca să-i facă loc.

Tesa întinse mâna și deschise la o pagină mai departe.

— Începe aici, spuse. O să aibă nevoie mai întâi de partea asta.

Soles se rezemă iar lângă Krista și ascultă.

Desenul Kristei arăta podeaua rotundă, scările rupte și lespedea dincolo de gol. Soles urmă marginea cu degetul până ajunse la deschiderea din partea opusă intrării.

— Nu-mi amintesc deschiderea asta.

— Mecanismul a deschis-o, spuse Krista. Am crezut că poate ne dă altă ieșire.

Descrise pasajul palid de dincolo. Tesa se aplecă înainte.

— Tavan jos. Piatră brută.

— Ăla e al tău. Al meu era drept.

Soles își ridică degetul.

— Ați trecut prin aceeași deschidere?

— Separat, spuse Krista. Ne puteam auzi. Eu vedeam camera din spatele meu cât eram înăuntru, dar ea nu mă putea vedea.

— Am încercat s-o trag prin al meu, adăugă Tesa.

Krista atinse locul de deasupra sprâncenei.

— Am stabilit că nu putea.

— Mâna am adus-o înapoi.

Soles zâmbi, apoi studie cele două desene. Își amintea locul ca pe niște încăperi în care stătuseră toți împreună. Dincolo de deschidere, aceeași bucată de podea devenise un pasaj diferit pentru fiecare femeie.

Krista îi arătă cele patru intrări. Trei fuseseră piatră goală; a patra ținea fragmente din viața jucătorului de cărți. Tesa îl găsise pe boxer în a ei. Pe fiecare intrare ocupată fuseseră aprinse două semne.

— Am copiat semnele, spuse Krista. Le compar cu inscripțiile. Unele linii se potrivesc. Asta încă nu-mi dă o traducere.

— Și aici jos?

Arătă spre linia întunecată de dincolo de intrări.

Ea explică felul în care zidurile se despărțiseră mai departe, până când nu le mai putuse urmări forma.

— M-am întors.

Tesa bătu cu degetul marginea propriului desen.

— Și eu.

Maxim își mută cana departe de carnețel.

— Între timp, afară, era duminică.

Soles se întoarse spre el.

— Duminica de după ce am plecat?

— Atunci le-am găsit.

Mesajul lăsat de Maxim îi reveni în minte. Văzuse numele pe telefon și amânase apelul.

Maxim îi povesti despre căutare, carnețelul de lângă lespede și treptele lipsă. Soles ascultă cum adusese scara din camion și folosise frânghia ca să securizeze trecerea. Știa ce putea suporta o scară pliantă și cât de greu ar fi fost s-o întindă ținând o mână lipită de piatră.

— Ai ținut singur deschiderea?

— Până a trecut Krista. Apoi a luat-o ea.

Soles se întoarse spre ea. Urmărea traseul pe pagină.

— Am intrat vineri noaptea, spuse. Pentru noi au fost câteva ore. Telefoanele spuneau duminică atunci când am ieșit.

Își aminti cum intrase în templu după unsprezece și găsise zori afară.

— Prima dată am pierdut ore.

— De data asta a fost mai mult, spuse Maxim. Destul cât să încep să mă întreb unde dispăruseră amândouă.

Soles își trase mâna de pe desen.

— De câte ori fuseseți acolo?

Krista închise coperta pe jumătate, păstrând degetul între pagini.

— Fusesem la arhive. Apoi în peșteră, până la lespede. Tesa a venit cu mine în noaptea în care s-au rupt scările.

— Ai spus că lucrezi.

— Uneori lucram.

El așteptă.

— Uneori o foloseam ca scuză. Voiam să mă întorc și nu voiam să mă cert pe tema asta.

Era gata să întrebe de ce nu-i spusese. Farfuria Tesei era încă lângă a lui; își aminti ce îi ceruse ea la prânz.

— Ce căutai?

Krista deschise din nou carnețelul.

— Ceva ce puteam stabili singură. După tot ce ne-a spus Varren, voiam să știu ce părți văzuserăm noi cu adevărat.

Întinse paginile.

— Trebuia să-ți spun că mă duc.

— Aș fi încercat să te opresc.

— Știu.

Soles își ținu mâna lângă desen.

— Trebuia să ascult mai întâi.

Ar fi putut lăsa lucrurile acolo. Ea îi spusese înainte s-o oblige cineva. Cu râul, el așteptase să fie obligat.

— Știam, spuse. În noaptea înainte să plec. Aveai mortar în tivul hainei, nisipul de sub pod. Îngenuncheasem în el.

Degetul Kristei se opri pe pagină.

— N-ai spus nimic.

— Voiam să dai socoteală pentru el. Cum m-ai făcut pe mine să dau socoteală pentru râu.

— De ce n-ai făcut-o?

— Aș fi făcut iar același lucru. Mă uitam, apoi foloseam ce vedeam.

Ea îi ținu privirea. De partea cealaltă a mesei, Maxim încetase să mestece.

— Deci am păstrat amândoi ceva, spuse ea.

— Da.

— Atunci suntem chit. Să nu mai ținem scorul după asta.

Krista împinse carnețelul spre el. Soles își scoase telefonul.

— Am ceva ce trebuie să mă ajuți să verific.

Deschise fotografia foii împăturite. Krista o mări. Tesa se apropie să citească lângă ea.

Trei nume, un număr de transfer, declarația că nimeni nu supraviețuise pentru a fi transferat. Spațiul pentru semnătură era gol.

— Cine ți-a dat asta? întrebă Krista.

— Un Vânător. A spus că cei trei erau vii când i-a urcat în dubă. Asta îl aștepta când s-a întors. Voiau să semneze el.

— De asta a plecat din agenție?

— Asta mi-a spus.

Maxim citi partea de jos a paginii.

— Deci unde au ajuns oamenii?

— Nu știu. Mi-a spus să cer registrul de transfer cu numărul ăsta. Să văd unde mă trimit și dacă mă lasă să ies de acolo cu o copie.

Krista aduse din nou numărul în cadru.

— Asta ne dă de unde să începem. Nu ne spune ce li s-a întâmplat.

Soles dădu din cap.

Le spuse și restul avertismentului: agenția îi antrena și îi angaja pe Vânători, dar nu îi făcuse; oamenii pe care îi iubea puteau fi folosiți ca să-l miște. Întrebat cine putea trece prin ziduri, omul spusese că numai cei a căror Soartă fusese tăiată.

Tesa repetă ultimele cuvinte.

— Tăiată cum?

— Am întrebat. Nu mi-a putut da un răspuns mai bun.

— Convenabil.

— Era rănit. N-am putut spune cât înțelegea și cât voia să cred eu.

Maxim puse cana jos.

— Dacă întrebi agenția, o să știe că ai asta.

Soles purtase foaia până acasă. Înțelegea ce punea pe masa Kristei.

— Nu-ți cer să intri într-unul dintre birourile lor.

— Bine, spuse ea. Nici nu mă ofeream. Avem trei oameni aici. Putem începe prin a afla dacă a auzit cineva de ei.

Își trase propriul telefon mai aproape.

— Trimite-mi poza. Îmi țin notele lângă ea.

I-o trimise.

Maxim își ridică iar cana.

— Data viitoare când dispare cineva, vreau să știu unde aduc scara.

— Îți spunem înainte să plecăm, spuse Krista.

Soles fu de acord. Își lăsă telefonul pe masă în timp ce ea copia numărul de transfer și cele trei nume. Era loc pentru toate pe pagină. Lăsă spațiu sub fiecare.

Krista puse pixul lângă carnețel. Soles își ținu mâinile pe masă.

— Am omorât doi oameni cât am fost plecat.

Maxim coborî cana.

— Primul a fost la cazarmă, spuse Soles. Îi spuneau Bull.

Le povesti despre săptămânile de hărțuire, oamenii care o alimentaseră, ofițerii care priviseră. Când ajunse la sala de antrenament, descrise cuțitul lui Bull și tăietura de pe propriul braț.

Tesa se aplecă înainte.

— La sfârșit. Îl mai avea?

— Nu. Era pe podea. El se retrăgea de lângă mine.

Ea așteptă.

— Puteam ieși prin birou. Era loc. Eu i-am intrat în cale.

Soles vedea iar ușa. Petrecuse mare parte din ziua aceea explicând de ce fusese nevoie să lupte. Aici trebuia să spună ce venise după.

— L-am bătut. Apoi i-am tăiat gâtul.

Mâna Kristei rămase lângă a lui. Îi simțea căldura degetelor pe marginea propriei mâini.

— O clipă m-am simțit mai bine, spuse. Nu mai putea să se ridice. Nu mai trebuia să-l aud intrând iar în cameră. M-am bucurat.

Înghiți.

— La partea asta mă tot întorc.

Tesa își apăsă degetul mare pe mânerul furculiței.

— Și eu aș fi vrut să-l doară.

— Era deja rănit.

— Te-am auzit.

Puse furculița jos. Soles fusese gata să se certe cu o scuză pe care ea nu i-o oferise.

Maxim vorbi de partea cealaltă a mesei.

— Ce s-a întâmplat după?

— Au trecut-o ca incident de antrenament. A trebuit să fac încă o misiune înainte să pot veni acasă.

Le spuse despre ordinul semnat și Vânătorul pe care fusese trimis să-l omoare. Urmărirea încăpu în doar câteva propoziții; pansamentul de pe braț și durerea de sub cămașă spuneau destul despre cât îl costase.

— Omul care ți-a dat foaia? întrebă Krista.

— Da.

Degetele ei se îndepărtară de mâna lui. Aduse fotografia iar pe ecran și o studie.

— Încercase să mă omoare. Mai mult de o dată. Când am vorbit, stătea pe o bancă, cu o pătură apăsată pe rană. Cuțitul era lângă el.

Soles făcu o pauză.

— Mi-a dat asta. L-am ascultat. Apoi l-am omorât.

Maxim se lăsă pe spate.

— Pusese mâna pe cuțit?

— Nu.

Soles își ținu atenția pe el.

— Voiam să termin. Să iau fotografia de care aveau nevoie. Să vin acasă.

Reușise s-o spună. Cana de la micul dejun al Kristei era încă pe tejghea; dincolo de ea, cei șapte trandafiri stăteau în apă.

— Aveai altă cale? întrebă Maxim.

— Puteam să încerc să-l țin viu. Să-i întreb ce să fac cu el. N-am încercat.

Vocea îi suna mai aspră acum. Întinse mâna după cafea, o găsi rece și o puse la loc.

— Am folosit ce m-a învățat Phenom. Știam că era mâna mea. Știam ce făceam.

Tesa trase carnețelul de lângă o pată udă de sub pahar.

— Și acum ce urmează? Cu oamenii care te-au trimis?

— Sunt încă în serviciul lor. O să-mi trimită modalitatea de raportare. Asta a fost înțelegerea.

— Atunci ne spui când o fac, spuse Maxim. Înainte să pleci undeva să rezolvi tu.

Soles dădu din cap.

— O să vă spun.

Maxim își ținu ochii pe el până când Soles o spuse din nou.

— O să vă spun.

Krista își întoarse telefonul cu fața în jos și își apropie scaunul.

— De ce ți-e frică acum?

Soles crezuse că poate lăsa partea asta nespusă odată ce știau restul.

— Că o să tot găsesc motive. Era periculos. Nu mă lăsau să plec. Trebuia să ajung acasă. De fiecare dată știam ce voiam la capăt.

— Și noi? întrebă ea.

Soles trase un deget de-a lungul marginii mesei.

— Mă enervez pe voi. Pe toți. Am hotărât deja lucruri în locul vostru fiindcă am crezut că știu mai bine. Dacă vine o zi când furia se simte la fel de limpede?

Krista îi luă mâna. Simțea cât de ferm o ținea.

— Atunci spune-mi că ești furios. Lasă-mă să răspund. Poate sunt și eu furioasă.

— Și când nu sunt furios? spuse el. Mă uit la oameni. După ce îi mișcă. Era un șofer care avea nevoie de o căsuță bifată și i-am dat cuvintele înainte să hotărăsc. A fost ușor.

Degetul mare al Kristei se opri pe încheieturile lui.

— Să spui lucrul ușor.

— Da.

— Pe ăsta îl știu.

— O să încetez să mă uit la oameni ca să găsesc ceva ce pot folosi. Cu tine. Cu toți.

— Atunci o să-ți spun când o faci.

Încercă să mai spună ceva, dar gâtul i se strânsese.

— O să am grijă de tine, spuse ea. Te vreau aici. Chiar și când ai ceva îngrozitor să-mi spui.

— Nu poți să mă supraveghezi tot timpul.

— Nu pot. Trebuie să ajuți.

Își coborî capul. Ea își sprijini obrazul de umărul lui, deasupra tăieturii de la coaste, și rămase acolo.

De partea cealaltă a mesei, Maxim ridică o farfurie goală.

— Am vorbit serios la telefon. Poți suna și cu ceva mai rău.

Soles expiră încet. Tesa luă farfuriile de la Maxim și le duse la tejghea. Lăsă carnețelul deschis unde îl pusese Krista.

Când Krista își ridică capul, Soles își întoarse mâna sub a ei și o ținu.

— Nu știu ce să fac cu toate astea.

— Începe prin a rămâne, spuse ea. Avem restul după-amiezii.

Stătu cu ea până când i se slăbi nodul din gât. Maxim începuse să spele vasele. Tesa punea pâinea rămasă în punga de hârtie; mătură firimiturile de pe masă în palmă și le duse la gunoi înainte să apuce Lucky să se ridice.

Soles se ridică cu grijă și se duse la tejghea. Krista îi dădu un prosop uscat în timp ce Maxim clătea o cană.

O luă în mâna dreaptă și o șterse, trecând cârpa în jurul mânerului. Maxim așteptă să termine înainte să-i dea alta.

Când terminară de pus cănile la loc, lumina se mutase pe podeaua bucătăriei. Mina o urmărise de sub masă și se așezase lângă picioarele lui Soles. El rămase rezemat de tejghea, ascultând cum ceilalți hotărau ce fac pentru cină.

Cina fu supă din congelatorul Kristei și ce rămăsese din pâinea lui Maxim. Când Soles își puse lingura jos, ceilalți trei deja se uitau unii la alții.

— Pe a mea ați auzit-o, spuse el. Ce s-a întâmplat cât am fost plecat?

— Varianta scurtă, spuse Tesa. Sau stăm aici până marți.

— A mea e scurtă, spuse Maxim. La șase săptămâni după ce ai plecat, descarc fitinguri de irigații la Grădina Botanică și o ladă aproape îmi ia degetele. Prea grea pentru fitinguri. Fitinguri deasupra. Pistoale dedesubt.

— Ai sunat despre un nume, spuse Krista. Apoi ai deschis lada.

— Apoi am sunat iar.

— Apelul ăla a fost mai scurt, spuse Tesa.

Soles întrebase de dubă la unul dintre apelurile acelea. Maxim spusese că mergea.

Maxim desenă curtea cu pâinea și sarea. Camionul aici, biroul acolo, poliția în afara porții principale. Petrecuseră o noapte potrivindu-i livrările cu evidențele Grădinii; el își amintea fiecare față și fiecare conversație, iar Krista tot îl prinsese punând una în joia greșită. Până vineri Lazar le pregătise o operațiune în jur.

— Șeful a venit devreme, cu doi oameni. Unul a dus mâna în haină. L-am băgat în ușa camionului, iar pe celălalt în aceeași ușă după ce s-a luat de urechea mea.

Soles putea vedea galbenul lângă ea.

— Apoi șeful a început să tragă. M-am băgat după camion cu un pistol pe care îl scăpase cineva și am tras de două ori. Am nimerit tocul ușii biroului.

— De ambele ori? spuse Tesa.

— Era un toc zdravăn. Poliția a tras util. Când s-a retras să reîncarce, m-am dus după el. Aproape am ratat mâna cu pistolul. A tras, iar pistolul s-a îndoit în strânsoarea mea.

Se uită la propria mână de pe masă ca la o unealtă pe care o împrumutase și n-o returnase.

— Poliția intra în curte în spatele meu. Așa că l-am aruncat la ei.

— L-ai aruncat în polițiști? spuse Soles.

— L-am livrat. N-a semnat nimeni. Foarte supărător.

— Le-am dat fiecare notiță. Tot trebuie să răspund pentru ce a cărat camionul meu.

Tesa puse carnețelul fratelui ei lângă bolul lui Soles.

— A mea nu e scurtă. O fac scurtă.

Mama ei păstrase o chitanță de spital. În noaptea în care fostul coleg al fratelui jurase că îl urcase într-un tren, fratelui ei i se punea mâna în ghips. Krista verificase datele; Maxim cunoștea fața și găsise adresa.

— Mi-a dat data înainte să-l întreb, spuse Tesa. Șase ani de exercițiu. Apoi am pus chitanța jos. Am dus totul la Lazar. Două zile mai târziu omul dispăruse. Lazar mi-a spus de un cadavru neidentificat din balastieră și de radiografii vechi pentru comparație. O făcea cineva independent. Tot ce puteam face era să aștept.

— Veneai aproape în fiecare seară, spuse Krista.

— Știu.

În vinerea aceea, Tesa fusese la poarta laterală a Grădinii, așteptând s-o scoată pe Krista, când trei bărbați ieșiseră din casa paznicului. O țeavă, un cuțit și omul de la adresă.

— Le-am spus să-și arate mâinile. Țeava a venit spre capul meu în schimb.

O povesti în ordinea boxerului, simplu. Întoarcerea umărului în interiorul țevii. Pieptul omului cu cuțitul urcând, picioarele încrucișându-se, zidul casei paznicului. Mâini în jurul gâtului din spate, un călcâi, un cot, poarta la spatele ei. Îi arătă lui Soles mica tăietură de pe interiorul buzei.

— Dinții. La sfârșit s-a dus iar după țeavă. I-am spus s-o lase. N-a lăsat-o. După asta nu mai putea să se ridice, iar boxerul avea pregătită următoarea deschidere.

Își întoarse furculița.

— Am lăsat-o acolo.

Omul de la adresă vorbise la secție. Fratele ei refuzase să deschidă intrarea șantierului pentru ei și începuse să țină nume. Evidențele Kristei le puneau duba la balastieră la data pe care o dăduse el. Apoi venise comparația medicală.

Tesa deschise carnețelul. Sub ultima însemnare era un cuvânt scris de ea.

Găsit.

— Îi au pe oameni. Încă stabilesc cine a făcut ce. Nu le dau un nume greșit doar pentru că vreau un răspuns mai repede.

Soles așteptă până îl închise.

Krista își mută fotografiile în spațiul lăsat de boluri. O pagină din registrul de noapte al Grădinii. La jumătatea ei, semnătura ei.

— Copiată, spuse. Eu eram sub pământ cu Tesa în noaptea aia.

Se întorsese după registre cu un anunț făcut de ea însăși. Numele ei pe el. Fals.

— Funcționarul ținea degetul mare peste locul unde trebuia să autorizeze cineva. L-am mințit, iar atenția jucătorului de cărți s-a dus direct la mâinile lui. Apoi am auzit doi bărbați prin fereastră vorbind despre pistoale sub fitinguri și am îngustat totul la vocile lor. Fiecare cuvânt.

Tesa bătu o dată în masă.

— Așa, spuse Krista. Am ridicat privirea și registrul era deja pe jumătate în haina lui. Îl ratasem când se mișcase. La autogară făcusem același lucru cu omul care își recunoscuse fratele în fotografie. Auzeam tot. I-am ratat mâinile tremurând.

— Eu am cerut volumul anterior, spuse Tesa. Avea nevoie de ambele mâini.

Lazar îi potrivise fotografiile cu livrările lui Maxim; așa fusese pregătită ziua de vineri. După, îi dăduse anunțul fals împreună cu restul.

— O să răspund pentru el. Contabila de sus urma să ia totul asupra ei fiindcă era speriată și la îndemână. N-avea s-o facă.

Deschise corectura catalogului. O sută doisprezece nume verificate. Sub celelalte fotografii, aceleași cuvinte, iar și iar.

Încă necunoscut.

— Comitetul voia nume probabile. Le-am trimis înapoi de două ori. Oamenii ne pot spune pe cine recunosc, iar noi verificăm.

— Al fratelui meu e acolo, spuse Tesa.

— L-ai verificat de două ori.

— Da.

— I-am predat totul adjunctei mele luni, spuse Krista. Poate să se certe ea cu comitetul.

Soles se uită la locul lui dintre carnețel și notele de livrare.

— Puteați să-mi spuneți.

— Ți-am spus, spuse Maxim. Tu tot ziceai că suni când nu ești ocupat.

Soles își puse telefonul pe masă lângă ale lor.

În dimineața următoare se duseră la cimitir. Maxim conduse. Mormintele necunoscute erau în spate, pietre mici cu numere pe ele. Soles stătu unde îi ceru Tesa. Krista își ținu carnețelul închis.

Tesa stătu mult timp ghemuită lângă o piatră. Apoi scoase un creion și scrise numele fratelui ei sub număr, acolo unde ploaia avea să-l spele.

— Până îl cioplesc cum trebuie, spuse.

Se ridică și puse creionul în mâna Kristei. Maxim deschise poarta înainte ca ea să ajungă la ea.

Soles mai rămase o clipă, privind de-a lungul rândului. Numere, și nimic sub ele.