Chapter XVII · Aici

Sirenele se opriră la poarta de serviciu. Uși de mașină, două, patru. Pași pe pietriș, grăbiți la început, apoi mai încet, ca ai unor oameni care nu știau pe ce calcă.

Anchetatorul veni primul pe aleea dintre sere, cu o lanternă în mână. În spatele lui, doi polițiști în uniformă se opriră acolo unde se termina pietrișul și începea malul și nu merseră mai departe. Fasciculul tăia aburul în fâșii albe și subțiri.

Se uită întâi la ei. Nu la Varren. La ei. Soles îl văzu numărându-i așa cum îi numărase pe scările biroului: Tesa, cu apa încă șiroind din haine, ținând ghipsul rupt la piept. Krista, îngenuncheată lângă Soles, cu urma veche de pe gât violetă în lumina lanternei. Maxim, întins pe spate, cu glezna umflată cât un pumn, ridicând o mână ca să arate că era bine. Soles, cu mâna stângă plină de sânge și cealaltă sub haină.

Apoi lumina se mută peste mal spre scaunul pliant.

Varren stătea acolo cu mâinile pe genunchi, calm, cu fața încă udă. Nu se ridică. Privi în lanternă fără să clipească.

— Bună seara, spuse.

Anchetatorul nu răspunse. Lumina coborî fără grabă spre mâinile lui Varren, spre șnurul cu două noduri de la încheietura stângă, și se opri acolo.

— V-am spus să stați acasă, spuse anchetatorul fără să se întoarcă spre ei.

— Ne-a chemat, spuse Krista.

— Și ați venit.

— Am venit toți, spuse Soles.

Abia atunci se întoarse anchetatorul. Se uită la Soles așa cum se uitase în birou, cu ochii coborând încet spre locul de sub haină și ridicându-se din nou. Nici de data asta nu întrebă nimic.

Lanterna se mută mai departe de-a lungul malului de piatră și se opri pe mâna înmănușată care ieșea din mal.

Anchetatorul rămase nemișcat. Soles îl auzi respirând încet pe nas, așa cum respiră un om când se oprește să facă un pas înapoi. Apoi făcu totuși un pas. Înainte.

Umărul și brațul ieșeau din piatră ca dintr-o apă înghețată dintr-odată. Steaua de crăpături avea margini netede, de parcă piatra crescuse în jurul brațului. Mănușa neagră lucea umed în lumină.

Anchetatorul se apropie până la un pas și se aplecă. Nu atinse mâna. Atinse cu vârful degetelor piatra de lângă ea.

— E caldă, spuse încet, aproape pentru sine.

— Și apa, spuse Soles.

Anchetatorul își retrase mâna și o ținu o clipă în aer, cu degetele desfăcute. Apoi o șterse de palton.

— Ce e asta?

Soles se gândi sincer, cu tot ce avea, și nu găsi nimic ce putea spune cu voce tare fără să sune ca un om care avea nevoie de spital pentru altceva decât o coastă.

— Nu știu, spuse.

Era adevărat. Anchetatorul se uită la el și văzu că era adevărat, iar Soles îl văzu văzând și simți, pentru prima dată de când îl cunoștea, ceva asemănător milei pentru omul acela. Venise cu o lanternă să caute o persoană și găsise un mal pentru care niciun regulament nu spunea ce trebuia făcut.

— Chemați pompierii, spuse anchetatorul peste umăr. Dimineață, nu acum. Să aducă o daltă, o bormașină, ce au. Și până dimineață nu scrie nimeni nimic. Nici în caiet, nici în telefon.

Unul dintre polițiști porni spre poartă aproape în fugă, iar Soles înțelese că nu alerga numai ca să ajungă mai repede.

Varren se ridică de pe scaun.

Se ridică încet, cu o mână pe genunchi, iar polițistul rămas își duse o mână la șold. Varren traversă pietrele ude până la anchetator, se opri la doi pași și își întinse mâinile, cu încheieturile împreunate și palmele în sus.

— Eu l-am plătit pe Kerr, spuse. Ai citit deja. Acum ai auzit și de la mine.

Anchetatorul se uită la încheieturile întinse, la șnurul cu cele două noduri.

— Știi ce înseamnă asta? spuse.

— Mai bine decât tine.

Anchetatorul scoase cătușele din buzunarul din spate. Nu se grăbi. Prinse întâi încheietura dreaptă, apoi pe cea stângă peste șnur, și le strânse până la al doilea clic, nu mai mult. Varren se uită la ele așa cum se uita la o piesă bine făcută.

Soles se ridică. Krista îi ținu mâneca o clipă, apoi îi dădu drumul.

Se duse la ei și se opri în fața lui Varren, destul de aproape cât să-i vadă ochii fără lanternă. Anchetatorul făcu un pas în lateral și nu spuse nimic.

Varren se uită la cătușe. Apoi la Soles, iar colțul gurii i se ridică într-un fel de zâmbet ca în diminețile din atelier, când venea cu pâine caldă și cu o întrebare la care știa deja răspunsul.

— Aș putea pleca, spuse încet, numai pentru Soles. Chiar și cu astea. Chiar și după ce se închide ușa. Știi asta.

— Știu.

Știa. Chiar și acum, cu Diplomatul și Doctorul plecați, cu Grădina strânsă în el până la dimensiunea unei străzi în locul unei lumi, Varren ar fi putut rupe lanțul acela ca pe un șnur. Ceva exersat destul de mult nu mai aparține vocilor. Îți aparține ție.

Lanțul se întinse între încheieturile lui Varren. Se uită în jos. Rămase așa o clipă, apoi își apropie mâinile până când zalele atârnară iar libere.

— Nu plec, spuse Varren.

— De ce?

Varren se gândi. Pentru prima dată în seara aceea, Soles îl văzu căutând un răspuns pe care nu-l avea pregătit.

— Pentru că acolo o să fie liniște, spuse în cele din urmă. Și pentru că tu știi unde sunt.

Soles îl citi pentru a doua oară în noaptea aceea și primi același răspuns: niciunul. Varren stătea în fața lui cu mâinile încătușate și lăsa totul la vedere: un om obosit, ușurat. Asta nu-l liniști deloc pe Soles.

— Pot s-o iau? întrebă Varren, privind spre scaunul pliant de pe mal.

Scaunul stătea deschis lângă apă, cu aburul trecând printre șipci.

— E un scaun, spuse Varren. Nu e o armă.

Anchetatorul tăcu mult timp. Apoi se duse singur la apă, împături scaunul cu un pocnet sec de lemn și i-l băgă lui Varren sub braț, peste cătușe.

— Până la arest, spuse. Acolo hotărăște altcineva.

— Mulțumesc.

Varren porni spre poartă între anchetator și polițist, cu scaunul pliant sub braț ca un om care pleca la pescuit. La marginea vechii grădini se opri și se întoarse. Nu spre Soles. Spre ceilalți.

Se uită la Tesa, cu ochii îngustați și ghipsul la piept. La Krista, care nu-și coborî privirea. La Maxim, care se ridică într-un cot ca să-l vadă.

— V-ați descurcat bine, spuse Varren. Toți patru. Să nu vă spună nimeni altceva.

Nimeni nu răspunse.

Varren dădu din cap ca și cum ar fi primit un răspuns și plecă. Soles privi lumina lanternei dispărând printre sere și mai ascultă o vreme pietrișul și scârțâitul scaunului. Apoi nici măcar atât.

Ambulanțele veniră o jumătate de oră mai târziu. Două, apoi o a treia pentru Maxim, fiindcă Maxim spusese de două ori că n-avea nevoie de nimic, iar a treia oară nu mai spusese nimic, după ce încercase să se ridice pe glezna aceea și se lăsase înapoi pe pietre cu fața albă.

Îl puseră pe targă. Doi brancardieri tineri care continuau să se uite spre mâna din piatră și să se prefacă că nu se uitau. Când ridicară targa, Maxim apucă marginea cu o mână. Bara metalică scârțâi între degetele lui.

— Stați, spuse. Eu nu plec.

— Nu poți sta pe glezna aia, spuse Tesa.

— Eu nu plec primul.

Soles se aplecă peste targă. Îl durea coasta. Se aplecă oricum, aproape de fața lui Maxim, așa cum se apleca peste un motor ca să audă unde bătea.

— Du-te, spuse. Rămân eu.

Maxim se uită la el. Soles îl văzu căutând cuvântul, cel gata făcut, cuvântul unei vieți. Îl văzu găsindu-l.

— Bine, spuse Maxim și îi dădu drumul marginii tărgii.

Soles văzu că, acolo unde îi fuseseră degetele, bara era puțin îndoită spre interior.

Brancardierii îl duseră. La colțul serei, Maxim ridică o mână fără să-și întoarcă capul. Soles ridică și el una.

Tesa refuză ambulanța. Se așeză pe marginea malului cu picioarele în apă, cu ghipsul rupt pe genunchi, și privi în întuneric spre gardul peste care fugiseră ceilalți doi. Soles se așeză lângă ea. Pietrele erau calde.

— Nu-i mai aud, spuse Tesa. Pe ăia doi. Au fugit pe acolo, peste gard, și după aia nimic. Înainte i-aș fi auzit până la canal. Pe fiecare. Cum respiră, unde calcă.

Își ridică mâna bună și o ținu în aer, cu degetele desfăcute.

— E liniște, spuse. Mi-a fost frică de liniște de când am ieșit de sub clădire. Acum e liniște și nu știu ce să fac cu ea.

— O să te obișnuiești.

— Tu te-ai obișnuit?

Soles se gândi la grădină și la locurile unde stătuseră ceilalți. Mâna lui Leonatus fusese solidă când îi dăduse drumul. Phenom rămăsese lângă planta lui, singur acum, privind cum se întorcea Soles.

— Nu, spuse.

Tesa dădu încet din cap. Era răspunsul la care se așteptase.

— Bine, spuse. Măcar nu mă minți.

Krista veni și se așeză de cealaltă parte a lui. Nu spuse nimic. Se uita la arătătorul drept, unde nu mai era nicio pată, și din când în când îl freca cu degetul mare.

— A plecat, spuse la un moment dat.

— Cine?

— Anselm.

Soles îi luă mâna, cea cu degetul curat, și o ținu. Krista nu și-o retrase.

Pompierii veniră la prima lumină. Cu o daltă și o bormașină, așa cum ceruse anchetatorul, și cu un polizor unghiular care urlă o dată și apoi nu mai porni, deși încercară de trei ori. Toți trei stătură în jurul brațului din piatră și se uitară la el, iar unul își făcu cruce pe ascuns, cu mâna jos, lângă buzunar.

Soles se ridică și se duse la apă. Aburul se subțiase. Suprafața era netedă, limpede până la fund, cu pietrele de dedesubt luminate de zori. Își băgă mâna bună în apă.

Era caldă. Nici mai caldă decât în noaptea dinainte. Nici mai rece.

Lama stătea la curea sub haină, lângă coasta fisurată, și nimeni n-o mai voia. Pentru prima dată de când o purta, nimeni nu o mai căuta.

Marți, Soles urcă treptele centrului de arest pentru a-și da declarația.

Era nouă și patruzeci. Nu el alesese ora. Anchetatorul i-o dăduse la telefon cu vocea unui om care nu dormise de trei nopți, și abia în capul scărilor, cu o mână pe balustrada rece, Soles își dădu seama că era aceeași oră. Aceeași zi a săptămânii. Aceleași trepte.

Lăsase lama acasă, în sertarul noptierei. Nu intri într-o clădire plină de polițiști cu un cuțit. Toată dimineața, mâna i se dusese sub haină spre curea și găsise numai coasta.

De data asta, anchetatorul nu-l aștepta pe trepte. Îl aștepta înăuntru, la biroul de la parter, cu un teanc de foi tipărite și un pix care scria bine. Timp de o jumătate de oră îi puse întrebări scurte, ca un om care avea deja răspunsurile pe hârtie, iar Soles răspunse la fiecare cu ceea ce știa. Despre pagini. Despre caiet. Despre telefonul din seara aceea și despre ce spusese Varren pe mal, cuvânt cu cuvânt, cât își amintea.

Nimeni nu întrebă despre apa caldă. Sau despre mâna din piatră. Anchetatorul scria fără să ridice privirea, iar de fiecare dată când Soles ajungea la o parte pe care nu o putea spune fără să pară bolnav, anchetatorul scria mai încet până trecea partea aceea.

La sfârșit îi întinse foile să le semneze. Soles le citi. Pe toate. Nu era nimic despre malul de piatră.

— Pompierii au scos piatra întreagă, spuse anchetatorul fără să fie întrebat. Un bloc. Cu el înăuntru. E la morgă, tot în bloc. Medicul legist nu vrea s-o taie.

— Și ceilalți doi?

— Pe unul l-au prins ieri în gară după descrierea lui Maxim. Mi-a dat-o a doua zi, din patul de spital, cu glezna în aer: nasul, felul în care merge, cum își ține gulerul. Zice că nu și-l mai poate scoate din cap. Omul încerca să intre într-un perete în toaleta de lângă peronul trei. Avea unghiile rupte pe faianță. Striga că nu-l mai lasă. Pe celălalt nu l-a văzut nimeni.

Soles semnă. Mâna stângă, cu cusături noi făcute de un medic adevărat de data asta, îl durea când ținea foaia.

— Avocatul pleacă azi, spuse anchetatorul. Acum. Au semnat închiderea la zece.

Soles ridică privirea.

— Imunitate, spuse anchetatorul. Paginile în schimbul ei. Asta a fost înțelegerea, iar paginile alea l-au prins pe Varren. N-am cum să-l țin.

Nu era o scuză. Era un fapt, spus cu aceeași voce egală cu care citise cândva declarația lui Kerr din dosar. Soles dădu din cap.

— Tesa știe?

— Tesa e în parcare de la opt.

Soles ieși în capul scărilor și o văzu. Stătea sprijinită de capota unei mașini străine din al doilea rând, cu ghipsul nou ținut la piept, alb și curat, și privea ușa laterală a clădirii, cea de lângă locurile rezervate.

Avocatul ieși pe ușa aceea la zece și un sfert.

Era așa cum îl știa Soles din poveștile lor și din întâlnirile pe care le avusese el însuși cu el: un om ordonat, într-un palton bun, cu o servietă de piele sub un braț și cu fața unui om care nu se grăbește niciodată pentru că nu întârzie niciodată. Coborî cele trei trepte ale intrării laterale fără să se uite la nimeni. Îl aștepta o mașină neagră, cu motorul pornit. Șoferul deschise portiera din spate.

La jumătatea drumului dintre trepte și mașină, avocatul trecu pe lângă doi bărbați care stăteau lângă un stâlp de iluminat. Unul lat, în geacă de piele, cu o cicatrice proaspătă pe buză. Celălalt mai slab, într-o geacă gri, cu umărul drept puțin mai sus decât stângul, acum susținut într-o eșarfă.

Cei doi se desprinseseră de stâlp când îl văzură. Cel lat făcu un pas spre el și spuse ceva. Soles nu auzi ce.

Avocatul nu se opri. Nu se uită la ei. Trecu pe lângă ei așa cum treci pe lângă un stâlp, urcă în mașina neagră, iar portiera se închise încet, așa cum se închid numai portierele scumpe. Mașina porni lent printre celelalte și dispăru după colțul clădirii.

Cei doi bărbați rămaseră pe loc. Cel lat se uită după mașină, cu gura încă deschisă în jurul cuvântului pe care nu-l terminase. Apoi se întoarse și ochii îi căzură pe treptele principale, pe Soles care cobora.

Soles îl văzu înțelegând. Văzu ideea așezându-se în el, simplă: stăpânul plecase, ei rămăseseră, iar omul din capul scărilor era motivul.

Tesa se desprinse de capotă.

— Soles, spuse. Nu tare.

Bărbatul lat venea deja printre mașini, cu pumnii strânși, mergând ca un om care hotărâse ceva și nu mai voia să gândească. Omul în geaca gri venea după el mai încet, cu mâna bună în buzunar.

Soles coborî ultima treaptă și se opri în parcare. Exact acolo. Își dădu seama abia după: locul din care o mașină gri cu numărul pe jumătate murdar plecase într-o dimineață, în ziua în care murise Kerr.

Bărbatul lat nu spuse nimic. Lovi.

Soles se feri pe jumătate. Jumătate nu mai era destul. Pumnul îi intră sub braț, în coasta fisurată, iar lumea se făcu albă și îngustă ca o gaură de cheie. Se îndoi.

Încercă să se retragă spre trepte. Călcâiul i se agăță de cea de jos și fu nevoit să pună piciorul din nou jos, mai aproape de om. Tesa venea printre mașini. O vedea, dar era încă prea departe.

Rămâi în picioare. Ieși de lângă trepte.

Bărbatul lat îl lovi din nou. Soles își ridică din reflex antebrațul drept. Pumnul i-l împinse în obraz. Dinții i se izbiră unul de altul, iar mâna îi căzu înainte s-o poată ține sus.

Oprise pumnul să-i ajungă curat în față. După aceea abia își mai putea ține brațul. Omul simțise și el. Se apropie în loc să-l lase pe Soles să se retragă, cu un umăr întors ca să ascundă mișcarea piciorului.

Soles încercă să se îndrepte. Coasta nu-l lăsă.

Bocancul bărbatului zgârie asfaltul când își trase piciorul înapoi pentru încă o lovitură.

Și Phenom veni aproape.

În grădină nu se mișcă de lângă planta lui; niciodată nu avusese nevoie. Atenția lui se așeză în trupul lui Soles așa cum se așază o mână într-o mănușă cunoscută, iar trupul lui Soles deveni apă. Se lăsă sub lovitură în loc s-o primească, iar bocancul îi trecu pe lângă umăr. În clipa aceea, bărbatul lat stătea într-un singur picior, cu toată greutatea pe genunchiul de dedesubt, blocat drept. Mâna dreaptă a lui Soles găsi singură genunchiul, din lateral, chiar sub rotulă, și îl împinse spre interior, scurt și tare, așa cum scoți o cală de sub o roată. Piciorul se îndoi acolo unde picioarele nu se îndoaie. Bărbatul lat căzu într-un genunchi pe asfalt cu un sunet pe care Soles nu-l mai auzise niciodată de la un om.

Omul în geacă își scoase mâna din buzunar. Ținea un cuțitaș pentru tăiat șnururi, cu lama îndoită de la folosire.

Soles îl văzu venind și știu totul. Știa unde avea să fie lama după o jumătate de pas. Știa unde era gâtul omului când își ridică brațul bun, descoperit pe partea cu eșarfa, unde nu se mai putea apăra. Știa, cu o claritate rece și liniștită, așa cum știi cât fac doi plus doi, unde avea să ajungă degetul lui mare dacă îl lăsa să ajungă. O singură mișcare. Mai scurtă decât o respirație. O făcuse de o sută de ori într-o altă viață.

Mâna i se mișcă.

Și pe drum, în jumătatea aceea de secundă în care mâna se mișca deja și gâtul omului era încă acolo, Soles căută ceea ce căutase toată viața în clipa aceea. Căută motivul. Fraza care îl ținuse în picioare pe podeaua din curte, în spital, pe treptele astea, în subsolul arhivei, în camera rotundă, sub clădire. Cea care spunea de ce nu încă. Cea care spunea până când.

Nu până nu aflu cine a făcut asta.

O căută și după ea nu mai era nimic.

Aflase. Știa cine. Știa cum. Știa chiar și ce oră arătase ceasul din bucătărie. Fraza rămânea întreagă în el, fiecare cuvânt la locul lui, și acum nu mai ducea nicăieri, ca o scară care se termină în aer. Iar acolo unde fusese capătul ei, în locul care îl ținuse în viață de pe podeaua din curte, nu mai era nimic. Nicio furie. Nicio teamă. O absență curată, albă.

Iar Phenom, care nu avusese niciodată nevoie de un până când, îi închise lui Soles degetele într-un pumn în jurul unui mâner care nu era acolo, cu degetul mare întins. Blând. Încurajator. Mâna continuă să se miște prin golul acela, pentru că nimic nu-i spunea să se oprească.

În gol, fiindcă nu mai era nimic altceva acolo, intră ceea ce îl înconjura. Asfaltul parcării. Soarele dimineții pe capotele mașinilor. Durerea din coastă. Omul din fața lui, cu cuțitul ridicat și ochii mari ca ai unui copil, care încă nu știa nimic.

Aici, gândi Soles.

Nu răspundea la nimic. Nu era un motiv. Era doar un loc. Nu nu până. Doar aici.

Și mâna i se opri.

Se opri cu degetul mare la o palmă de gâtul omului, iar cuțitașul trecu pe lângă el, îi crestă haina la umăr și rămase în aer fiindcă omul care îl ținea privea mâna lui Soles oprită lângă gâtul lui și înțelesese și el, dintr-odată, cât de aproape fusese.

Soles își coborî mâna.

Tesa coborâse prin spațiul dintre al doilea rând de mașini cât timp mâna lui era încă în aer. Trecu pe lângă el ca un tren. Îl lovi din lateral pe omul în geacă cu umărul, cu toată greutatea, și îl luă de pe picioare; cuțitul sună pe asfalt și se rostogoli sub o mașină. Apoi îl lovi pe bărbatul lat, care încerca să se ridice de pe genunchiul distrus. Nu cu ghipsul. Cu mâna bună, o singură dată, sub maxilar, scurt și urcând de jos, așa cum o învățase să lovească un boxer mort de mult. Bărbatul lat se așeză pe asfalt și nu se mai ridică.

Tesa rămase în picioare între ei, respirând greu, cu pumnul bun încă strâns. Se uita spre colțul clădirii. Spre locul pe unde plecase mașina neagră.

— Aș fi putut să-l urmăresc, spuse. Înainte. L-aș fi auzit până la canal.

— Știu.

— Acum nu-l mai aud. Pleacă și eu nu-l mai aud.

Își deschise pumnul încet, deget cu deget, cum făcea când își scotea mănușile după un meci. Se uită la mână. Apoi se aplecă deasupra bărbatului lat, care stătea pe asfalt cu mâinile la maxilar, și îi atinse o dată umărul, ușor, cu mâna bună.

— Asta facem noi de unde vin eu, îi spuse. După.

Omul se uită la ea fără să înțeleagă nimic.

Polițiștii veniră în fugă de la treptele principale, trei, cu anchetatorul în spate, mergând, nu alergând. Îi ridicară pe cei doi de pe asfalt și îi duseră spre ușa laterală, cea pe care ieșise avocatul, cu mâinile la spate. Omul în geacă se uită înapoi la Soles tot drumul, până intră.

Anchetatorul se opri lângă Soles. Se uită la tăietura din haină, la umăr, apoi la mâna lui, care tremura acum, după, așa cum nu tremurase în timpul luptei.

— Te-a atins cuțitul?

— Nu.

— Tu l-ai atins pe el?

Soles se gândi la o palmă distanță.

— Nu, spuse.

Anchetatorul îl privi o vreme. Apoi făcu semn din cap spre ușa laterală.

— Hai. Îți curăț mâna. Ți s-au desfăcut iar cusăturile.

Nu i se desfăcuseră. Soles se uită la palmă și văzu că nu. Anchetatorul se uita și el și vedea același lucru, și totuși îl luă pe Soles de cot și îl conduse spre ușă, iar abia pe coridor Soles înțelese de ce.

Coridorul de la subsol mirosea a var proaspăt și a cafea reîncălzită de două ori. Ușile celulelor erau din fier, vopsite verde, fiecare cu o fereastră pătrată la nivelul ochilor. Anchetatorul merse până la ultima și se opri. Nu deschise ferestruica. Doar se dădu într-o parte și privi în altă direcție, spre scările de la capătul coridorului.

Soles se duse la ușă și privi înăuntru.

Celula era mică și albă, cu un pat de fier prins în perete și o fereastră îngustă, sus, aproape de tavan, prin care cădea o fâșie de lumină de dimineață. Varren stătea pe pat, într-o cămașă gri care nu era a lui, cu mâinile împreunate între genunchi. Lângă pat, rezemat de perete, stătea scaunul pliant din lemn.

Varren se ridică. Nu privi spre ușă. Luă scaunul, îl deschise cu un pocnet sec de lemn și îl puse în mijlocul celulei, cu fața spre peretele pe care cădea lumina. Îl mută puțin mai la stânga până când ajunse exact în fâșia de lumină. Apoi se așeză pe el cu o mână pe genunchi și rămase acolo, cu spatele la ușă, cu fața în soare, nemișcat, așa cum stătuse seara lângă apă.

Soles îl privi mult timp. Varren nu se întoarse. Poate nu știa că era privit. Poate știa.

Anchetatorul tuși încet spre scări.

Soles se îndepărtă de ușă. Cei doi merseră spre capătul coridorului fără să vorbească, iar la jumătate Soles se opri și privi o dată înapoi, spre ușa verde, spre fereastra pătrată.

Îl înțelegea. Știa de ce scaunul, de ce fâșia de lumină, de ce spatele la ușă. Știa tot.

Nu-l iertă.

Urcă scările spre lumină.

Maxim porni motorul bărcii într-o duminică de la sfârșitul lui octombrie, pe canalul din spatele curții lui, dintr-o barcă de lemn care nu era a lui și pe care o împrumutase de la un vecin care nu o mai folosea.

Stătea la pupa, cu glezna în ghips întinsă de-a lungul băncii și cu cârjele în fundul bărcii. Soles stătea la prova. Tesa și Krista stăteau pe mal, pe o pătură, cu termosul între ele, privindu-i pe cei doi bărbați așa cum privești doi copii care vor să-ți arate ceva ce au construit singuri.

— Dacă nu pornește, spuse Tesa, eu plec.

— Pornește, spuse Soles.

— Așa ai spus și despre trapă.

— Trapa a ținut.

— Pe partea cu balamalele.

Maxim trase de sfoară. Motorul tuși, se înecă și tăcu. Maxim se uită la Soles. Soles se uită la motor. Nu se aplecă să asculte. Nu mai putea auzi bulele. Omul care le auzea se retrăsese din grădină cu trei săptămâni înainte, iar acum Soles trebuia să-și amintească ce învățase de la el așa cum îți amintești o limbă străină pe care n-ai mai vorbit-o de mult.

— Șocul, spuse. E închis prea mult.

Maxim deschise șocul pe jumătate și trase din nou.

Motorul porni. Mergea neregulat, cu un nor de fum albastru și cu sunetul unei mașini de cusut stricate, dar porni și continuă să meargă, iar barca se desprinse încet de mal, peste apa verde a canalului. Tesa fluieră. Krista bătu de două ori din palme, cu termosul între genunchi.

Maxim ținea o mână pe comandă și privea drept înainte, de-a lungul canalului, cu fața pe care o avea când se uita la drum. Nu zâmbea. Soles îl cunoștea acum destul de bine ca să știe că nu zâmbea tocmai pentru că voia.

— Acum n-are nimic, spuse Soles.

— Taci, spuse Maxim.

Merseră până la primul pod și înapoi, pe sub sălciile de pe mal, cu fumul albastru întinzându-se în urma lor peste apă. Când se întoarseră, Maxim opri motorul și rămase așa o vreme în liniștea de după, cu barca legănându-se ușor lângă mal.

— Dorin a zis că mai vrea o livrare pe săptămână, spuse. Vinerea.

— Și?

— I-am spus da.

— Și?

Maxim se uită la el.

— Și am scris-o în caiet. Pe prima pagină.

Nu spuse că pe aceeași pagină, sub Vineri, scrisese Soles cu litere mai mici, ca pe un client. Soles știa. Văzuse caietul deschis pe scaunul camionului și nu se uitase mai mult. Unele lucruri trebuie văzute o singură dată. E de ajuns.

Apa de la capătul grădinii nu se răci nici după primul îngheț.

Soles o verifica o dată pe săptămână, marțea, cu palma. Nu știa de ce. Paznicul de zi spunea că era din cauza țevilor de la sere, crăpate la inundație. Anchetatorul, pe care Soles îl întâlni odată pe alee cu o pungă de pâine în mână, spuse că nu prea dormea bine în ultima vreme. Nu spuse de ce. Spuse doar că se trezea la aceeași oră în fiecare noapte și număra ușile din casă, deși avea doar trei.

Soles nu-i spuse nimic. Nu era nimic de spus.

Expoziția Kristei se redeschise în prima sâmbătă din noiembrie.

Camera mică era la fel, cu aceleași rafturi fotografiate înainte de predarea cheii și puse la loc exact cum erau în fotografie. Noul comitet, trei oameni pe care Krista încă nu-i cunoștea bine și cărora nu le datora nimic, votase redeschiderea fără dezbatere. Fundația nu trimisese pe nimeni. Castell își aștepta procesul. Numele lui nu apărea nicăieri pe pereți.

Alte nume apăreau.

Soles le citi pe toate, de la intrare până la capăt, cu Lucky șchiopătând lângă el pe laba care se vindecase strâmb. Sub vechile fotografii alb-negru — oameni în haine de lucru pe schelele serelor, femei cu mâinile în pământ, un băiat de vreo doisprezece ani ținând o roabă mai mare decât el — eticheta nu mai spunea „Personal”. Dădea un nume. Uneori două. Uneori un nume și un semn de întrebare acolo unde Krista nu fusese sigură și refuzase să mintă.

Pe unele le găsise în registrele lui Alden. Pe altele în registrul porții, în coloana de zi la care nu se uitase nimeni vreodată. Altele îi fuseseră date de oameni care veniseră cu fotografii din sertarele bătrânilor lor după ce se răspândise prin oraș vestea despre ce făcea ea.

Sub fotografia băiatului cu roaba scria: Ilion, 12 ani, fiul paznicului de noapte. Mai târziu paznic de zi.

Paznicul de zi stătea în fața fotografiei cu o cană în mână și nu se mișca. Rămase acolo toată după-amiaza. Oamenii treceau pe lângă el și se uitau la fotografie, apoi la el, iar el nu le spunea nimic, doar dădea încet din cap. Așteptase atât de mult asta încât nu mai știa ce să facă cu ea.

Krista stătea într-un colț cu un pahar de vin din care nu bea și îl privea. Soles se duse să stea lângă ea.

— I-ai dat numele înapoi, spuse.

— I l-am dat pe al lui. Nu pe al meu.

Soles nu înțelese la început. Apoi înțelese și nu mai spuse nimic.

Tesa ajunse târziu, direct de la sală, cu părul ud și cu ghipsul nou pe care cineva desenase un pește cu pixul. Se uită la fiecare fotografie, una câte una, fără grabă, de la intrare până la capăt, așa cum citea un contract. Se opri mai mult în fața uneia. Un grup de paznici de noapte pe treptele cabinei de la poarta de serviciu, cu felinare în mâini. Dedesubt, Krista scrisese patru nume și un semn de întrebare.

— Nu e aici, spuse Tesa fără să se întoarcă. Fratele meu. Credeam că poate. Nu e.

— Nu, spuse Krista.

Tesa rămase o clipă în fața fotografiei. Apoi își deschise pumnul bun, pe care îl ținuse strâns fără să-și dea seama.

— Avocatul are un birou nou, spuse. Pe bulevard. L-am văzut ieri prin geam. Bea cafea.

Nimeni nu spuse nimic.

— Nu mă duc după el, spuse Tesa. Nu acum. Nu-l mai aud. Dacă mă duc acum după el, mă duc oarbă și știu unde duce asta.

Se întoarse spre ei.

— Dar știu pe ce stradă e. Și știu că își amintește numele fratelui meu.

Nu era o amenințare. Era o listă spusă cu voce tare ca să nu se piardă.

Toți patru mâncară în seara aceea la Soles. Maxim adusese covrigi. Tesa adusese o sticlă de vin pe care n-o deschise nimeni, pentru că toți beau ceai. Krista adusese pâine de la brutăria din colț, încă caldă, iar Soles se uită mult timp la pâinea aceea înainte să rupă o bucată, și toți îl văzură uitându-se, și nimeni nu spuse nimic.

Mâncară. Vorbiră despre motorul lui Maxim, despre peștele de pe ghipsul Tesei, desenat de un copil de la sală care o întrebase dacă doare, despre noul comitet, care voia o a doua expoziție în primăvară. Nu vorbiră despre mal. Nu vorbiră despre Varren. Vorbiră cu grijă în jurul lor.

La un moment dat, Soles își puse cana pe masă și se uită la ei.

La Tesa, cu ghipsul pe masă lângă covrigi. La Maxim, cu glezna întinsă pe un scaun și cârjele rezemate de frigider. La Krista, rupând pâinea în bucăți mici și mâncând încet, cu ochii la bec.

Voia să spună ceva. Nu știa ce. Nu avea discursuri. Nu avusese niciodată. Avea doar o bucătărie cu patru oameni care merseseră cu el la malul acela știind unde se duceau și care nu plecaseră nici după.

— Mulțumesc, spuse.

Tesa ridică privirea de la covrigi.

— Pentru ce?

Soles se gândi. Nu găsi un răspuns destul de mic încât să încapă în bucătărie.

— Pentru tot, spuse. Pentru că ați venit.

Maxim tuși și se uită pe fereastră. Tesa se uită la Soles cu capul puțin înclinat, așa cum asculta în ring, apoi zâmbi cu toată fața, cum făcea rar.

— Ai spus „mulțumesc”, spuse. Maxim, scrie asta. Mâine o să nege.

— Am auzit și eu, spuse Krista fără să-și ridice ochii de la pâine.

— Tăceți, spuse Soles.

Dar zâmbea și el.

După ceai, Maxim scoase din buzunarul gecii un pachet de cărți cu colțurile tocite și îl puse pe masă între covrigi ca pe o provocare.

— Nu mă pricep prea bine, spuse Krista.

Mințea. Soles auzi limpede minciuna și nu spuse nimic.

Jucară pe bețe de chibrit până aproape de miezul nopții. Krista câștigă aproape tot. Nu repede și nu elegant. Pierdea mâinile mici cu o expresie enervată pe care Soles n-o credea și le lua pe cele mari fără să-și ridice ochii din cărți.

— Ai un as, îi spuse la un moment dat lui Maxim, cu voce plictisită. Și nimic lângă el.

Maxim o privi mult timp. Apoi își aruncă mâna pe masă. Un as și nimic altceva.

— De unde știi?

— Piciorul, spuse Krista. Ăla bun. Când ai o carte mare, nu mai bați cu el sub masă.

Maxim se uită sub masă la propriul picior ca la un trădător.

Krista se întoarse spre Soles și împinse toate bețele de chibrit în mijloc.

— Am o mână proastă, spuse.

Mințea din nou. De data asta îl privi drept în ochi în timp ce mințea, iar Soles înțelese că nu încerca să-l păcălească. Îi arăta minciuna ca pe o carte întoarsă cu fața în sus, ca el să știe unde era. Era primul lucru pe care i-l arăta fără ca el să întrebe.

Soles își puse cărțile cu fața în jos pe masă. Krista le întoarse pe ale ei. Trei dame.

— Trișezi, spuse Tesa.

— Joc, spuse Krista. E altceva.

În noaptea aceea, Krista nu plecă acasă.

Nu se hotărâse nimic. Soles spăla vasele, iar ea le ștergea, și la un moment dat, când îi întinse ultima cană, Krista nu o luă. Îi luă mâna, cu cană cu tot, și o ținu acolo deasupra chiuvetei, cu apa curgând.

— Ai spus „aici”, spuse ea. Pe mal. După.

— Da.

— Ce înseamnă?

Soles se gândi. Se gândi sincer, așa cum făcuse în fața anchetatorului, iar de data asta găsi.

— Înseamnă că nu mai am un „nu până”, spuse. Am avut unul toată viața. Acum am doar asta.

Se uită la bucătărie. La ea.

— Aici.

Krista îl privi mult timp. Soles se simțea citit, cu coastă cu tot și cu tot ce nu spunea, și nu se feri.

Ea opri robinetul. Apoi se ridică pe vârfuri și îl sărută scurt pe gură, cu o mână încă peste mâna lui de pe cană, așa cum semnezi un document pe care, de data asta, l-ai citit până la capăt.

— Bine, spuse. Atunci aici.

Dimineața, Soles se îmbrăcă pe întuneric ca să n-o trezească. Cămașă, haină. Mâna i se duse singură spre sertarul noptierei, așa cum făcuse aproape în fiecare dimineață de la mal, și se opri pe mâner.

Pe noptieră era cutiuța cu șurubul, bonul și șnurul lui Kale. În sertarul de dedesubt era lama.

Soles nu deschise sertarul.

O lăsă acolo.

Nimeni nu i-o luă. O lăsă el. Mâna i se desprinse de mânerul sertarului așa cum se desprindea dimineața de o cană de cafea. Atenția lui Phenom rămase pe mâna aceea goală. Nu veni niciun îndemn. El rămase în grădină, iar Soles se duse să facă cafeaua.

Krista dormea cu fața la perete. Soles intră în bucătărie și făcu două cafele.

La sfârșitul lui noiembrie, ziarul scrise la pagina șapte, între vreme și necrologuri, că în patru orașe aflate departe unul de altul, apa dintr-un bazin, o fântână și două canale refuza să înghețe, deși nopțile fuseseră cumplit de reci. Un profesor de la universitate spunea că era din cauza izvoarelor. Un preot spunea altceva. Ziarul nu spunea nimic despre oamenii care trăiau lângă apele acelea.

Soles citi articolul de două ori la masa din bucătărie, cu cafeaua răcindu-se lângă el. Apoi întoarse pagina. Nu-l arătă nimănui. Își spuse că nu era nimic de arătat.

Într-o dimineață de la începutul lui decembrie, cu zăpada încă subțire pe marginea trotuarului, Soles ieși pe poarta de serviciu a grădinii și porni pe strada spre canal, de-a lungul zidului vechi.

Din sens opus venea un bărbat. Un om obișnuit, de vreo cincizeci de ani, cu căciulă de lână și cu o sacoșă împletită din care ieșea o pâine lungă. Mergea încet, ca oamenii care au timp dimineața. Soles se uită la el fără să vrea, așa cum se uita la toată lumea.

Cum vrea omul ăsta să-l văd?

Răspunsul veni imediat, cum venea mereu. Ca pe un om grijuliu. Unul care își numără banii de două ori la brutărie. Care ține sacoșa aproape de corp, cu pâinea dreaptă ca să nu se strivească. Un om care nu are nimic de ascuns.

Și sub el veni altul.

Bărbatul se opri lângă zidul grădinii, exact acolo unde, dincolo de el, apa caldă stătea sub zăpadă. Se opri brusc, ca un om strigat pe nume. Pentru o clipă își sprijini mâna liberă de zidul de piatră, apoi o retrase și își întoarse repede capul spre un capăt al străzii, apoi spre celălalt, cu ochii coborâți la înălțimea la care ar fi fost fața unui copil. Mâna i se deschise în aer lângă șold, cu palma în jos, așa cum întinzi mâna ca s-o prindă cineva mic.

Cum vrea omul ăsta să-l văd?

Ca pe o mamă care și-a pierdut copilul într-o piață și încă nu s-a speriat. Dar e pe cale.

Răspunsul nu se potrivea cu omul. Nu se potrivea cu căciula de lână, cu pâinea, cu zăpada de la marginea trotuarului. Era ca și cum Soles ar fi pus mâna pe o piesă cunoscută și ar fi găsit dedesubt o a doua piesă, străină, care n-avea ce căuta acolo, prinsă în aceeași carcasă.

Mâna bărbatului mai rămase o clipă în aer. Apoi se închise încet în jurul nimicului. Omul clipi o dată, ca și cum ar fi uitat de ce se oprise, își aranjă sacoșa și trecu încet pe lângă Soles, cu pâinea dreaptă, fără să se uite la el.

Soles rămase lângă zid.

Nu strigă după el. Nu-l urmă. Privi până când bărbatul dispăru după colț, apoi se întoarse spre zid și își puse palma pe piatră exact acolo unde o pusese omul.

Piatra era caldă.