Chapter XVI · Să nu fie singur

Krista conducea. Maxim stătea în spate, cu piciorul întins de-a lungul banchetei și cu fața întoarsă spre geam, iar Tesa era lângă el, ținându-și ghipsul crăpat la piept. Soles stătea în față și nu-și amintea când hotărâse asta. Ținea o mână pe coastă și privea mâinile Kristei pe volan.

Caietul îi stătea în poală. Când schimba viteza, își lua mâna de pe el, apoi o punea imediat la loc, cu grijă.

Înainte să plece de pe strada lui Varren, se opriseră lângă camionul lui Maxim. Soles îi adusese ranga ca să se sprijine în ea; acum stătea rezemată de bancheta din spate. Nimeni nu vorbi până la primul semafor.

— Ai sânge pe cămașă, spuse Tesa.

— E al meu.

— Știu că e al tău. Îți spun ca să nu fii surprins când se uită anchetatorul la tine.

Maxim scoase un sunet care ar fi putut fi un râs dacă nu l-ar fi durut piciorul.

— Tot o să fie surprins, spuse el. Eu aș fi.

Anchetatorul îi aștepta în capul scărilor, cu paltonul pe umeri ca în dimineața aceea, numai că acum nu mai arăta ca și cum s-ar pregăti să plece. Se uită la ei pe rând: la ghipsul Tesei, crăpat pe margine; la Maxim, urcând treptele cu o mână pe balustradă și cu ranga din camion folosită drept baston; la sângele uscat de pe buza lui Soles. La Krista se uită ultima, pentru că ea ținea ceva cu amândouă mâinile.

— A doua oară azi, spuse. Intrați înainte să vă vadă cineva de sus.

Biroul era la fel de rece. Foile lui Kerr se aflau încă pe masă, sub un presse-papier de sticlă, cu marginile aliniate. Krista așeză caietul lângă ele, deschis la pagina pe care o marcase Soles, apoi se dădu înapoi și nu-l mai atinse.

Anchetatorul nu se așeză. Se aplecă deasupra caietului cu mâinile la spate, fără să-l atingă.

Scrisul era mic și apăsat puternic, cu creionul. Ture, ore, greutăți. În josul paginii, pe un rând scris mai apăsat decât restul, aceeași mână notase, fără acuzație: Varren, clientul lui S., a venit să mă caute în port. A întrebat de ture. I-am spus.

Anchetatorul citi rândul de două ori. Apoi ridică presse-papierul de pe foi, trase prima pagină a lui Kerr lângă caiet și le privi o vreme una lângă alta, comparându-le.

— Să nu fie singur când îi găsește, citi el încet de pe pagina lui Kerr.

Nimeni nu spuse nimic. Soles privea biroul gol de lângă fereastră. Știa fraza pe de rost. Nu voise s-o audă a doua oară și o auzise.

— Mâine dimineață, primul lucru, cer mandat, spuse anchetatorul. Pentru casă și pentru el. Până atunci, stați acasă. Toți patru, în aceeași casă dacă se poate. Și nu mai plecați pe jos după nimeni.

— Ne-ai mai spus asta o dată, spuse Tesa.

— Și ați ascultat?

— Nu.

— Atunci o spun din nou.

Se uită la Soles. Privirea îi coborî, fără grabă, spre locul de sub haină unde se afla lama, apoi îi reveni la față. Nu întrebă nimic. Soles îi fu recunoscător și nu știa cum să arate asta.

Maxim refuză de două ori să meargă la urgențe. A treia oară, Krista îi spuse că îl duce, că durează o oră și că, dacă nu merge, îl duce oricum, cu bancheta din spate cu tot. Medicul de gardă îi înfășură glezna într-un bandaj elastic, îi spuse că era o entorsă urâtă, nu o fractură, și că nu avea voie să calce pe ea o săptămână. Maxim spuse că înțelesese. Ieși din cabinet călcând pe ea.

În seara aceea se strânseră la Soles, pentru că acolo erau câinii.

Și Lucky șchiopăta, cu atela lui din lingură, iar când văzu bandajul lui Maxim veni la el, îi mirosi mult timp piciorul și se culcă lipit de el pe canapea. Mina se așeză în fața ușii de la intrare, cu botul spre prag, și nu se mai mișcă.

Krista făcu supă din ce găsi prin dulapuri. Tesa stătea pe scaun cu spătarul la perete, cu fața spre ușă, așa cum făcea mereu. Nimeni nu porni televizorul. Nimeni nu rosti numele lui Varren. Numele era oricum în bucătărie, între ei, ca o a cincea cană pe care nimeni nu o pusese pe masă.

Pe la nouă, Soles se ridică să spele vasele. De data asta Krista îl lăsă.

Dădu drumul la apă și își ținu mâinile sub ea mai mult decât era nevoie. În fereastra de deasupra chiuvetei vedea bucătăria luminată în spatele lui: Maxim cu ochii închiși, Tesa cu ai ei deschiși, Krista ștergând aceeași farfurie pentru a treia oară. Ultimele două luni erau toate acolo, în geam, iar Varren fusese în fiecare dintre ele. Pâine ruptă cu mâna. Căni găsite din prima în dulapul altcuiva. Coaja de la capăt dată lui fără să ceară. Toate adevărate.

Asta era partea pe care nu reușea s-o pună nicăieri. Nu minciunile. Adevărurile.

Telefonul vibră pe pervaz.

Numele de pe ecran era primul în lista de apeluri, așa cum fusese de luni întregi. Soles închise robinetul. În spatele lui, Tesa se ridicase deja, fără niciun zgomot.

Răspunse.

— Ai lăsat poarta deschisă, spuse Varren.

Era vocea lui. Caldă, fără grabă, cu zâmbetul acela pe care îl auzeai chiar și la telefon. Soles apucă marginea chiuvetei cu mâna liberă și nu spuse nimic.

— Și banca ridicată. Ai făcut-o să se ridice ușor, cu un deget. Mi-am amintit asta. N-am crezut niciodată că tu o să fii cel care o ridică.

— Unde ești?

— Unde e liniște. Știi locul.

Soles îl știa. Apa caldă de la capătul vechii grădini, lângă albia râului, unde ieșea din pământ fără să ceară voie nimănui.

— Adu-o, spuse Varren. Nu pentru mine. Pentru ce vine după ea. Ai văzut azi că nu se opresc. Nu se vor opri la casa ta, nici la a lui Maxim, nici la a ei. Tu știi asta mai bine decât mine.

Soles se uită la fereastră. În bucătăria reflectată în sticlă, Krista pusese farfuria jos.

— Anchetatorul are caietul, spuse Soles.

Tăcerea de la celălalt capăt dură o clipă. Nu mai mult decât trebuia. Apoi Varren trase adânc aer pe nas. Părea ușurat.

— Atunci avem o noapte, spuse el. Nu mai mult. Vino. Și adu-i și pe ei.

— De ce?

— Pentru că nu vreau să fii singur.

Legătura se întrerupse.

Soles rămase cu telefonul la ureche. Fraza intrase în el pe același drum ca prima dată, în birou, de pe pagina lui Kerr, și se așezase în același loc de sub coaste. Varren o spusese blând. O spusese așa cum spunea totul, de parcă era ceva de la sine înțeles, ca bucata de coajă de la capătul pâinii.

Se întoarse. Tesa stătea în pragul bucătăriei. Auzise tot. Krista era lângă masă, cu mâinile ude. Maxim deschisese ochii și încerca să se ridice de pe canapea fără să-l trezească pe Lucky.

— Rămâneți aici, spuse Soles.

— Nu, spuse Tesa.

— Tesa.

— Ți-am spus o dată să mă suni la trei dimineața. N-ai făcut-o. Ți-am spus și că o să întreb unde ești înainte să vin.

Făcu un semn scurt din bărbie spre telefonul din mâna lui.

— Acum știu unde ești. Nu mai am nimic de întrebat.

Maxim era deja în picioare. Căută ranga, o găsi rezemată de perete și și-o băgă sub braț ca pe o cârjă, cu o demnitate care nu se potrivea deloc cu bandajul de la gleznă.

— Oricum n-am voie să merg o săptămână, spuse el. Deci nu contează unde merg.

— Ai o entorsă.

— Ți-ai fisurat aceeași coastă de trei ori și ți-ai cusut palma de două ori. Nu-mi da mie lecții de medicină.

Krista își uscă mâinile pe prosop. Nu se grăbi. Și le uscă deget cu deget, așa cum și le usca Soles după ce se spăla, și abia când termină se uită la el.

— Te-a chemat acolo cu noi, spuse. Asta înseamnă că ne vrea acolo. Așa că mergem ca să-i arătăm că am venit, nu pentru că ne-a chemat.

— Și anchetatorul?

Krista își scoase telefonul. Tastase ceva scurt și ținea degetul deasupra ecranului fără să trimită.

— Îl trimit când ajungem, spuse ea. Dacă vine înainte, Varren pleacă. Dacă nu vine niciodată, nimeni nu știe unde suntem.

Soles se uită la toți trei în bucătăria lui, sub becul pe care Kale promisese ani întregi că avea să-l schimbe. Voia să le spună nu. Avea cuvântul în gură așa cum avusese Rămâi în subsolul arhivei. Nu-l spuse.

— Câinii rămân, fu tot ce zise.

Mina se ridică de lângă ușă, se uită la ei, apoi se culcă din nou, cu botul pe prag. Lucky nu se mișcă.

Merseră cu mașina Kristei până la gardul provizoriu de pe partea canalului. De acolo continuară pe jos. Poarta de serviciu era încuiată. Și poarta mică. Krista scoase Cheia Paisprezece din buzunar, cea pe care Varren i-o pusese în palmă, o răsuci și deschise portița numai pe jumătate, exact cum o sfătuise el. Nu scârțâi. Krista o privi mult timp înainte să treacă.

Grădina era neagră și udă. Aleile prăbușite miroseau a pământ răscolit, iar serele stăteau goale în întuneric. Tesa mergea prima. Nu aprinse lanterna. Asculta. Din când în când ridica mâna bună și se opreau cu toții, iar ea asculta mai departe, cu capul ușor înclinat, până când cobora din nou mâna.

Spre capătul îndepărtat al grădinii, aerul se schimbă.

Se făcu mai cald. Nu cu mult. Doar cât să simți pe obraz că, undeva înainte, pământul respira. Apoi văzură aburul, alb și jos, deasupra unei întinderi de apă care nu îngheța niciodată, la marginea vechii albii, între pietrele vechi ale malului.

Un scaun pliant stătea deschis lângă apă.

Varren ședea în el cu spatele la ei și cu fața spre apă, cu mâinile împreunate între genunchi. Pe piatra de lângă unul dintre picioarele scaunului era o cană. Aburul se ridica în jurul lui și aluneca încet în întuneric, fără să-l atingă.

Nu se întoarse.

— Ați venit toți, spuse. Bine.

Soles se opri la trei pași de scaun. Tesa rămase în stânga lui, puțin în urmă, de unde putea auzi totul. Maxim se sprijinea în rangă în dreapta lui Soles, la marginea pietrelor. Krista se opri ultima, cu telefonul în mână, și trimise mesajul fără să privească ecranul.

Varren nu se întoarse nici atunci. Ridică cana de lângă scaun, bău și o puse la loc exact pe cercul umed pe care îl lăsase pe piatră.

— Aici nu mai aud nimic, spuse el. Nu știu dacă ți-am spus vreodată cum e. Ți-am spus că e liniște. Liniște e un cuvânt prost. Acasă, în capul meu, sunt oameni în jurul unui copac. Nu vorbesc toți odată. Vorbesc pe rând și fiecare dintre ei are dreptate. Aici tac cu toții și se dau înapoi. Stau pe scaunul ăsta și rămân singurul de sub copac.

În cele din urmă se întoarse. Fața îi era obosită și limpede, iar ochii erau aceia în care Soles avusese încredere încă de la bazinul gol. Asta era partea cea mai grea. Se așteptase la altă față. Omul din scaunul pliant era același care îi adusese pâine caldă, care stătuse lângă patul lui de spital când plânsese, care golise un dulap din port ca Soles să nu fie nevoit s-o facă singur.

Cum vrea omul ăsta să-l văd?

Întrebarea veni singură, așa cum venea în fața străinilor. Soles nu și-o pusese niciodată în legătură cu Varren. Acum o făcu și nu veni niciun răspuns. Varren nu voia să fie văzut într-un fel anume. Stătea în fața lui cu palmele deschise pe genunchi și lăsa totul la vedere.

— De ce? întrebă Soles.

Nu întrebă ce. Nu întrebă cum. Paginile lui Kerr îi spuseseră cum, iar caietul lui Kale îi spusese când. Lipsea un singur cuvânt.

Varren se uită la apă înainte să răspundă.

— Tu n-ai avut nevoie de nimeni, spuse el. Știi asta? Aveai un tată care repara tot, o mamă care știa ce mâncaseși la prânz după felul în care intrai pe ușă și o casă în care nimic nu rămânea stricat mai mult de o zi. Eu am venit în atelierul tău cu un plan împăturit și câteva fotografii cu un bazin gol. Te-ai uitat la ele și mi-ai spus unde va ține apa și unde nu. Nu m-ai întrebat nimic. N-aveai nevoie să mă întrebi nimic. Eram cel mai bun client al tău și atât.

Își deschise mâinile și se uită la ele.

— Eu am fost mereu omul pe care-l sunau ceilalți după ce se întâmplase deja ceva. La centru, în unitate, peste tot. Când nu se întâmplă nimic, nu mă sună nimeni. Voiam un loc unde să rămân. Lângă tine. Voiam să ai nevoie de mine o dată, doar o dată, atât de tare încât să nu mai poți înceta niciodată să ai nevoie de mine.

— Așa că i-ai omorât.

— Am plătit un om să-i omoare. Știu că nu e o diferență. Îți spun ca să nu crezi că mă ascund în spatele ei.

Krista scoase un sunet mic, fără cuvinte. Maxim nu se mișcă. Nici Tesa.

— Tu trebuia să ajungi după aceea, spuse Varren. Să intri în curte și să-i găsești. Iar eu trebuia să fiu acolo. Ca să nu fii singur când îi găsești. Ăsta era tot planul. Numai că Kerr a întârziat. Ai intrat pe poartă cât el era încă în curte, a intrat în panică și a tras în tine, deși i se spusese de o sută de ori să nu se atingă de tine. Eu nu eram acolo. Maxim m-a sunat din atelier. Trei zile am stat în fața salonului ăluia și n-am știut dacă făcusem totul degeaba. Și tot s-a întâmplat așa cum voiam. Când ți-au spus de părinții tăi, eu eram lângă tine.

Soles putea simți apa din spatele lui Varren. Nu cu ochii. Simțea cum apăsa în pietrele malului, grea și caldă, cum împingea neîncetat în ele. Simțea pietrele ținând. Mai jos, simțea locul unde piatra se sprijinea pe altceva decât piatră.

Furia veni încet. Nu ca la arhivă, dintr-odată, ca o cameră prefăcută într-o curte. Urcă din oase și i se așeză în palme. Soles o simți adunându-se acolo, așa cum strânsese țigla în curtea lui Maxim până se făcuse pulbere, și știa exact cât putea lăsa să iasă. Simțea întreg malul sub ei, pietre așezate una peste alta de oameni morți de mult, și locul de dedesubt unde o singură împingere ar fi prăbușit totul, cu Varren, scaunul lui și toți patru odată. Așa cum prăbușise templul.

Sfârșește.

Vocea lui Phenom, mai joasă și mai rece decât a lui. Soles și-l imagină pe bărbat lângă planta joasă, fără să mai privească dincolo de el. Atenția aceea îl ajutase să urmărească o pistă; acum se așezase pe locul vulnerabil de sub Varren. Răspunsul pe care îl voia era același.

— De ce acum? întrebă Soles. De ce m-ai chemat aici? Ai fi putut să pleci. Poți trece prin ziduri, nu? Sau ei pot. Până dimineață ai putea fi în altă țară.

Varren zâmbi. Zâmbetul lui vechi, cald și puțin strâmb, cel pe care îl avea când îi spunea lui Soles că o sudură ieșise bine.

— Pentru că ai ceva de-al meu, spuse el.

Se uită la haina lui Soles, sub braț, acolo unde se afla lama.

— Nu al meu, se corectă. Al lui. Dar e singurul lucru din lumea asta care mă poate ajuta. Dă-mi-o, Soles. Și nu mai vin. Nici după tine, nici după ei. Nu mai sfâșie tot ce le stă în cale, nu mai ies din pereți la unu noaptea. Tu nu mai dormi cu ea pe noptieră. Dă-mi-o și se termină.

Își întinse mâna. Palma în sus.

Soles privi palma aceea și o recunoscu înainte să știe de unde.

Vânătorul din holul lui, ținând-o pe Krista de gât și întinzând mâna liberă, așteptând. Ca un vameș la barieră. Cel din camera rotundă, care nu lovise, ci îi desfăcuse degetele de pe mâner unul câte unul, cu răbdarea unui meșter. Cel de mai devreme, din ziua aceea, lângă bazin, care îi dăduse drumul hainei ca să-i apuce încheietura. Și chiar mai devreme, în noaptea în care dormise cu ea lipită de coaste, casa fusese răscolită, cutia lui Kale deschisă, iar el rămăsese întreg și neatins în pat, cu lama sub braț.

Ar fi putut s-o ia oricând. N-o făcuseră niciodată.

Nu pentru că nu puteau ajunge la el. Pentru că nu puteau s-o ia.

Înțelese totul dintr-odată, întreg, așa cum înțelegea unde purta un arc greutatea. Lama nu putea fi luată. Putea doar să fie dată. Sau scăpată. De aceea îl împinseseră spre lupte, de aceea îi strânseseră încheieturile, de aceea întinseseră o palmă și așteptaseră. Iar Varren, cu toate vocile lui, cu tot ce trecea prin ziduri după lama asta, stătea acum pe un scaun pliant și cerea. Ca un om obișnuit.

Soles ținea singurul lucru pe care Varren nu i-l putea lua.

— Nu, spuse el.

Varren își coborî mâna. Nu păru surprins. Dacă era ceva, părea ușurat. Întrebase doar ca să se asigure de un răspuns pe care îl știa deja.

— Știam, spuse. Atunci fă-o tu.

Se ridică de pe scaunul pliant. Nu repede. Se ridică așa cum se ridica de la masa de seară, cu o mână pe genunchi. Acum era la doi pași de Soles, cu aburul ridicându-se din apa din spatele lui, și își deschise ușor brațele, cu palmele spre Soles.

— E singura cale, spuse. Pentru mine. Am încercat tot. Ani întregi. Apa asta îmi dă o oră, două. Apoi mă duc acasă și se îngrămădesc iar în jurul copacului. Într-o zi n-o să mai stau cu ei. O să fie doar ei, iar eu o să fiu undeva dedesubt, ca un om care cade sub gheață și vede lumina, dar nu mai găsește spărtura. Știi cum e. Ai văzut în templu. Ai simțit.

Făcu un pas.

— Nu vreau să mor oricum. Vreau să mă oprească cineva care mă cunoaște. Mă cunoaște cu adevărat. Nu un polițist, nu un străin, nu o boală. Cineva care știe ce am făcut și de ce și mă oprește oricum. Tu ești singurul om din lumea asta care mă cunoaște așa. Eu te-am făcut omul acela.

Soles asculta și simți ceva ciudat, mai rece decât furia.

Recunoștea cererea. O știa de undeva adânc, dinaintea lui însuși. Oameni stând în fața morții și refuzând-o. Refuzând-o cu tot ce aveau, ani întregi, vieți întregi, fiecare cu un motiv: un până când, ceva neterminat, cineva de apărat. Soles însuși îi spusese morții de atâtea ori, fără să știe că asta îi spunea: nu până nu aflu.

Varren stătea în fața lui cu același refuz întors pe dos. Nu voia să trăiască până termina ceva. Voia să moară înainte ca el însuși să fie terminat.

Și îi cerea lui Soles să-i dea asta.

Furia din palmele lui Soles se clătină. Nu se stinse. Pur și simplu nu mai avea unde să se ducă. Dacă o lăsa să iasă, făcea exact ce îi cerea Varren. Dacă îl omora pe omul acesta, pe malul acesta, cu lama aceasta, Varren câștiga. Primea ceea ce își dorise de la început: pe Soles lângă el la sfârșit, singurul om care venise.

Atenția lui Phenom se strânse în jurul lamei.

Ucide.

Un singur cuvânt. Soles putea adăuga singur mișcarea și toate motivele pe care le adusese până acolo.

Soles știa exact unde. Asta îl sperie mai mult decât orice altceva în noaptea aceea.

— Nu, spuse din nou.

Vocea îi ieși mai încet decât prima dată, dar mai sigură.

— Nu te omor, Varren. Nu pentru că te iert. Nu te iert. Poate n-o să te iert niciodată. Dar nu-ți dau ce vrei. Ai avut grijă să nu fiu singur când aveam să aflu. Bine. Nici acum nu sunt singur.

Nu se întoarse spre ceilalți. Nu trebuia. Îi putea simți: greutatea lui Maxim sprijinită în rangă, în piatră, în dreapta lui; respirația Tesei, lentă cum era între reprize; mâna Kristei, care nu mai ținea telefonul, ci o piatră din mal cât pumnul ei.

Varren privi dincolo de Soles, la fiecare pe rând. Ceva îi trecu peste față, ceva ce Soles nu mai văzuse acolo. Nu era furie. Era un fel de tristețe tăcută. Ceea ce făcuse el nu ieșise așa cum plănuise.

— Atunci o să te fac să vrei, spuse încet.

Și aburul de deasupra apei încetă să se mai ridice.

Rămase întins peste suprafață ca o pânză, nemișcat, iar în tăcerea aceea Soles auzi pentru prima dată cât de tare respira fiecare dintre ei.

Varren nu veni spre el.

Se duse spre Maxim.

Nu alergă. Făcu doi pași, iar al treilea nu se mai văzu. Soles îl simți mișcându-se prin pietrele malului, o greutate trecând dintr-un loc în altul fără să străbată aerul dintre ele, așa cum presiunea se propagă printr-o grindă când calci la un capăt. Apoi Varren era lângă Maxim, iar ranga se ridica deja să-l întâmpine.

Maxim îl simțise venind. Asta îi spuse mai târziu lui Soles, cu fața unui om care nu înțelegea cum: îl simțise pe Varren așa cum simțea navele cu o oră înainte, doar că ora durase o jumătate de secundă. Ridică ranga cu amândouă mâinile, de-a curmezișul, ca bariera podului.

Varren o prinse într-o singură mână. O îndoi.

Fierul, gros cât o încheietură, se deformă în palma lui cu un scârțâit lung, ca o ușă veche, până când capetele aproape că se atinseră. Varren nici măcar nu-și încordă fața și se opri acolo, de parcă s-o îndoaie mai mult ar fi însemnat să se dea mare. Luă ranga din mâinile lui Maxim ca și cum ar fi luat o jucărie de la un copil și o aruncă în apă.

— Îmi pare rău, îi spuse. Știu că țineai la ea.

Apoi îl împinse pe Maxim în piept cu dosul palmei. Nu tare. Doar cât să-i arunce greutatea pe glezna rănită. Maxim căzu pe pietre cu un sunet scurt și nu strigă.

— Uită-te la mine, Soles, spuse Varren fără să se întoarcă. Uită-te ce fac. Nu mă opresc.

Tesa închise ochii.

Soles o văzu și înțelese. Varren nu făcea niciun zgomot. Nici pași, nici foșnet de haine, nimic. Dar apa făcea. Apa se dădea la o parte din calea lui în bălțile de pe mal, iar aburul încremenit se mișca atunci când el trecea prin el. Tesa asculta apa.

Își izbi o dată încheietura bună de ghipsul crăpat. Durerea îi urcă prin braț până în dinți, albă și curată. Iar cel care stătuse departe de ea de la chei veni.

Varren se întoarse spre ea, iar Tesa lovi înainte ca el să termine întoarcerea. Pumnul bun îl prinse sub coaste, scurt și urcând de jos, cu toată greutatea din genunchii ei și cu toată greutatea celui din spatele ei. Soles auzi lovitura așa cum auzise zece dulapuri de fier pornind pe șine în arhivă.

Varren se îndoi. Apoi se îndreptă.

— Frumos, spuse. Cu adevărat frumos.

Prinse încheietura din ghips cu două degete. Nu strânse. Apăsă doar o dată, într-un singur punct, cu siguranța unui om care știa exact unde se rup oasele a doua oară. Tesa scoase un sunet printre dinți și căzu într-un genunchi. Nu deschise ochii. Nu se ridică, dar nici nu coborî mai mult.

Soles se mișca deja. Nu-și amintea să fi hotărât.

Nu era soldatul, care îl ținuse drept în linia de scuturi. Nici regele, nici Elias. Phenom venise lângă el, aproape ca încheietura pe care Soles o atinsese cândva în grădină. Refuzul nu-l alungase. Aștepta ca Soles să aleagă unde avea să intre lama. Trupul lui Soles coborî, lung și jos. Mânerul îi intră singur în palmă, prins strâns pe dedesubt, lama întoarsă înapoi de-a lungul încheieturii, iar picioarele găsiră o cale peste pietrele ude pe care nu mersese niciodată și pe care, cumva, o știa.

Varren îl văzu venind.

Și, pentru o clipă, fața i se schimbă. Nu de frică. De recunoaștere, ca un om care aude pe stradă o voce de acasă.

Se feri de lamă cu o mișcare pe care Soles o cunoștea. Nu din vreo luptă. Din propriul trup. Cotul lipit, umărul întors, greutatea pe călcâiul din spate. Era mișcarea pe care ar fi făcut-o Soles însuși. Mișcarea pe care tocmai o făcuse, cu o bătaie de inimă mai devreme, ca să ajungă acolo.

— Chiar tu ne-ai învățat, spuse Varren încet, uimit.

— Din stânga! strigă Krista.

Soles se aruncă spre dreapta. Își scoase capul din traiectorie. Palma lui Varren îi prinse antebrațul pe care îl ridicase lângă el.

Brațul îi izbi pieptul. Ambele picioare i se desprinseseră de piatră.

Ateriză pe șold și alunecă, cu lama lipită de încheietura dreaptă. Impactul îi scoase aerul din plămâni. Încercă să se ridice și se trezi într-un genunchi, cu brațul stâng atârnând prea greu ca să-l ajute.

Varren se oprise cu cotul loviturii încă îndoit. Ar fi putut continua. Rămase acolo și îl privi pe Soles încercând să respire.

Și-a oprit lovitura. Asta a fost el oprindu-se.

Soles voia vârful lamei sub brațul acela. Cunoașterea veni limpede, cu promisiunea unui sfârșit al durerii și al privitului. Își strânse mai tare degetele pe mâner și ținu vârful în jos.

Krista încă striga. O auzea în dreapta. Își puse un picior sub el și se ridică înainte ca ceilalți să trebuiască să vină după el. Antebrațul îi pulsa odată cu inima. Mâna lui Varren era din nou deschisă.

Krista stătea la marginea apei cu piatra strânsă în mână și nu privea fața lui Varren. Îi privea mâinile. Le văzuse de sute de ori și nu le citise niciodată, pentru că erau ale lui Varren. Acum le citea. Înainte de fiecare lovitură, degetul mare al mâinii care urma să lovească trecea o dată peste articulațiile celeilalte, scurt, ca peste un șnur legat la încheietură.

Toată lumea ascunde ceva cu mâinile.

— Brațul drept, spuse ea, acum mai încet, sigură. Intră jos.

Tesa se ridică din genunchi, cu ochii încă închiși, și intră pe sub brațul drept al lui Varren exact când cobora. Nu-l lovi. Îl prinse într-un clinci, cu ghipsul și brațul bun în jurul lui, cu fruntea lipită de pieptul lui. Varren ar fi putut s-o arunce oricând. Pentru o clipă, rămase prins.

Maxim se ridicase într-un cot și se uita la mâneca lui Varren, trasă în sus de priza Tesei. La încheietura stângă era un șnur. Vechi, închis la culoare. Două noduri.

— Are șnurul lor, spuse Maxim răgușit, ca un om care vede în sfârșit sigiliul pe care nu-l ceruse niciodată. Ca cel de la bazin.

Varren o aruncă pe Tesa de pe el.

Și Vânătorii ieșiră.

Ieșiră din pietrele vechi ale malului, trei la număr, așa cum un om iese din apă puțin adâncă. Primul avea brațul bandajat acolo unde intrase lama lui Soles lângă bazin. Al doilea șchiopăta pe genunchiul pe care îl lovise Krista. Al treilea era întreg. Nu se uitau la nimeni. Se uitau la mâna lui Soles.

Pentru prima dată în noaptea aceea, pe fața lui Varren apăru furie.

— Nu, le spuse. Nu voi.

Îl prinse pe primul de gât și îl izbi de mal. Piatra crăpă sub om în formă de stea.

Soles simți lovitura sub propriile tălpi, mai jos decât piatra. Sub mal, sub apă, într-un loc pe care nu-l mai simțise niciodată și pe care se sprijinea totul. Ceva acolo jos cedă cât grosimea unui fir de păr.

Al doilea Vânător trecu de Varren și veni spre Soles cu palmele deschise și răbdarea unui meșter. Voia încheietura.

Soles făcu un pas înapoi, iar călcâiul îi alunecă pe piatra udă. Vânătorul închise distanța în jumătatea de pas pe care o pierduse și îi prinse încheietura dreaptă cu amândouă mâinile, cu degetele mari apăsând între oase, desfăcând.

Nu-l tăia. Nu-i da un motiv să te facă s-o faci.

Soles întoarse lama plat pe propriul antebraț drept și trase. Încercă să sprijine încheietura prinsă cu mâna stângă, dar brațul lovit de Varren cedă sub presiune. Vânătorul trase înapoi. Greutatea lor intră în mal prin patru tălpi, iar adânc, jos, Soles simți încă o grosime de fir de păr.

Apa se ridică.

Nu în valuri. Se ridică în spatele umărului Vânătorului în coloane subțiri și drepte, ca niște fire trase în sus, și rămase acolo, tremurând. Aburul se făcu auriu. Lumină de după-amiază, caldă ca mierea, veni de nicăieri în mijlocul nopții și se așternu peste mal. Mirosea a ceară și hârtie veche. Apoi a sare și gudron. Apoi a fum de pin. Apoi a zăpadă.

La marginea privirii lui, ceilalți se agățară de lucruri care nu erau acolo: Tesa de un clopot îndepărtat peste o mare, Maxim de ceva mare și arzând dincolo de apă, Krista de o pată proaspătă de cerneală între degete.

Și toate vocile se treziră.

Îi simți pe cei patru ai lui apropiindu-se: Leonatus, Decimus, Elias, Phenom. Pentru o clipă, lumina grădinii se așternu peste apă. Dincolo de ea veniră străini care nu erau ai lui: mâini înnegrite, un bărbat sub o fereastră înaltă, sunetul unei mări pe care nu o traversase niciodată. Nu intrase în grădina nimănui altcuiva. Ceva împingea prin căldură, spre toți, iar el nu mai putea despărți impresiile.

Așa se pierde un om, înțelese Soles, cu o groază fără fund. Nu moare. Devine o mulțime.

Pentru o clipă nu mai fu sigur a cui mână ținea lama.

Vânătorul simți. Un deget mare alunecă sub primul deget al lui Soles și îl ridică de pe mâner.

Soles își lăsă genunchii să cedeze. Căzu pe pietre, iar omul, ținându-i încheietura cu amândouă mâinile, coborî odată cu el, aplecat. Soles își răsuci încheietura un sfert în priză, cu tăișul spre degetele Vânătorului. Ca să continue să-l țină, omul ar fi trebuit să-și închidă palmele peste lamă.

Îi dădu drumul și făcu un pas înapoi, șchiopătând, apoi se uită la Soles cu ceva asemănător respectului.

Fiecare dintre mișcările acelea lovise și acolo jos. Fiecare lovitură, fiecare greutate mutată prin piatră, cobora în locul acela ca picăturile pe aceeași piatră, iar și iar. Și piatra care ținuse o mie de ani începea să cedeze.

Varren stătea în mijlocul tuturor și râdea.

Încet, cu fața ridicată spre lumina de după-amiază și ochii închiși. Al treilea Vânător veni din spate și îl lovi în spate cu amândoi pumnii, iar Varren nici măcar nu se întoarse. Venise aici să fie ucis, nu să ucidă, înțelese Soles, și ținea restul din el însuși împăturit înăuntru.

— O auzi? spuse el către nimeni. Nimic. Tu ai deschis-o pentru mine, Soles.

— Soles!

Krista mersese de-a lungul apei până acolo unde lumina aurie cădea cel mai gros. Stătea lângă o placă veche care ieșea înclinată din mal spre apă, o piatră pe care nimeni nu o observase sub mâl. Pe fața ei era sculptat un copac, același ca pe placa din templu. Rădăcini, trunchi, ramuri. O ramură se oprea înainte de capăt, înainte de orice rod. Tăiată, drept și curat, așa cum un grădinar taie o ramură ca pomul să crească drept. Dedesubt erau semnele din templu.

Krista privi piatra, apoi lama din mâna lui Soles. Soles o văzu făcând ceea ce făcea cu fotografiile: căutând ce lipsea. Și găsind.

— Ramura tăiată înainte de rod, citi ea încet, cu vocea pe care o folosea pentru un rând greu. Nu e o armă, Soles. Nu e pentru el. E un cuțit de grădinar.

Arătă cu piatra spre lumina care se ridica din apă.

— Nu-l tăia pe el. Taie asta.

Soles privi cu vederea pe care o folosise toată viața ca să vadă unde poartă ceva greutatea. Breșa nu era o gaură. Era un arc de lumină și voci ridicat peste apă, iar totul se sprijinea într-un singur punct, chiar dincolo de buza plăcii Kristei, acolo unde firele erau mai groase. O știa așa cum știuse cheia bolții templului în noaptea în care apăsase și prăbușise totul.

Acum nu voia să prăbușească nimic. Voia să taie.

Șase pași. Trei peste pietre până la baza plăcii, trei în sus pe fața înclinată până la margine. Între el și primul stătea Vânătorul șchiop, flexându-și degetele. Al treilea plecase de la spatele lui Varren și se întorcea spre Krista. Iar la baza plăcii, lăsându-l pe primul Vânător să alunece pe mal în spatele lui, cu brațele deja începând să se deschidă, stătea Varren.

Maxim se ridică. Nu mai avea ranga. Nu putea pune greutate pe gleznă. Se ridică oricum, într-un picior, și se puse în calea Vânătorului șchiop cu brațele întinse, așa cum își pusese camionul de-a curmezișul pe pod.

— Pe aici nu trece nimeni, spuse.

Vânătorul îl lovi. Maxim luă lovitura în piept și nu se mișcă. Îl prinse pe om de haină și rămase. Nu plecă primul.

Krista aruncă piatra pe lângă Vânătorul nevătămat, în apă, acolo unde se ridica una dintre coloanele subțiri.

— Lama! strigă. Soles, arunc-o! La mine!

Minciuna ieși perfectă, fără nicio muchie. Vânătorul nevătămat se întoarse spre ea pentru o jumătate de secundă, cum făcuse omul de la bazin. O jumătate de secundă îi fu de ajuns Tesei. Intră așa cum intra când cineva își lăsa garda jos în ring: din lateral, cu umărul și ghipsul, ducându-i pe amândoi în apa caldă.

Rămase doar Varren.

Stătea între Soles și locul acela, cu brațele deschise, cu fața udă de lumină.

— Pe mine, Soles, spuse. Sunt aici. Știi exact unde.

Știa exact unde. Și Phenom știa și îl împingea, fără cuvinte, cu toată greutatea unei vieți în care uciderea fusese mereu soluția cea mai curată. Un pas. O singură mișcare care urca de sub coaste, cea pe care o făcuse de o sută de ori într-o altă viață. Și totul s-ar fi terminat. Varren ar fi primit ce voia. Soles și-ar fi primit răzbunarea. Și amândoi ar fi rămas pentru totdeauna pe malul acela, singurul om care venise și omul pentru care venise.

Soles trecu pe lângă el.

Nu-l ocoli. Trecu atât de aproape încât li se atinseră umerii, iar Varren rămase cu brațele deschise, privind după el cu o față pe care Soles n-o văzu niciodată.

Își puse bocancul la baza plăcii și împinse în sus.

Apa curgea pe fața înclinată. Talpa îi alunecă peste o rădăcină sculptată, iar genunchiul îi izbi piatra. Se sprijini în palma stângă. Pielea ruptă arse; antebrațul lovit de Varren tremura sub greutatea lui.

Sub el, Maxim gemu sub încă o lovitură. Soles încercă să se grăbească. Bocancul îi alunecă din nou.

Șanțurile. Pune muchia, nu talpa.

Își coborî greutatea și înfipse marginea bocancului în rădăcinile sculptate. Ținu. O testă înainte să ridice genunchiul, ținând lama departe de piatră în mâna dreaptă. În spatele lui apa se împroșca; Tesa era încă înăuntru cu celălalt Vânător. O auzea luptându-se să respire.

Voia să privească. Își ținu ochii pe următorul sprijin.

Trei pași în sus pe față. Rădăcinile, apoi trunchiul. La ramura tăiată, vocile se înghesuiră atât de aproape încât aproape își puse piciorul acolo unde piatra se termina. Căută marginea cu vârful bocancului și se opri înaintea ei.

La buză nu era decât apă dedesubt, aburind auriu, și firele ridicându-se din ea destul de aproape cât să le atingă. Rămase jos până când respirația i se liniști destul cât să aibă încredere în mână.

Se ghemui pe margine și întinse mâna stângă.

Îl simțea sub palmă, în aerul de dincolo de buză, la o palmă deasupra apei: locul unde totul își purta greutatea. Nu era cald și nu era rece. Era greu, ca o ușă pe care o ții închisă cu umărul atât de mult încât nu mai știi de ce.

Ridică lama.

În grădină, Phenom încetă să-l împingă. Se uită la ceea ce voia Soles să facă, cu capul ușor înclinat. Nu folosise niciodată lama astfel. Apoi atenția lui se desprinse de mâner și lăsă mâna lui Soles singură acolo.

Soles tăie.

Nu se auzi nimic. Asta avea să-și amintească toată viața. Nu se auzi nimic, iar apoi totul se auzi deodată, altfel.

Coloanele de apă căzură toate împreună, cu un plescăit lung ca o ploaie scurtă de vară. Lumina aurie se stinse. Mirosul de ceară și sare și zăpadă dispăru. Clopotul Tesei se opri la jumătatea unei bătăi.

În grădină, figurile începură să se retragă.

Nu toate. Decimus plecă primul, drept, uitându-se o dată spre locul pe care îl lăsase lângă el pentru Soles. Atenția lui Elias urmări apa căzând până când Soles nu o mai putu atinge. Leonatus rămase ultimul.

Soldatul îi puse mâna pe umăr, așa cum făcuse în întunericul de sub placă.

Încă în picioare.

Priza îi era fermă. Soles îl cunoscuse pe omul tremurând în spatele unui car, pe băiatul care căra un prieten spre căldură, pe soldatul murind cu casa în gură. Încercă să țină de mâna aceea.

Apoi dispăru.

Phenom rămase lângă planta joasă, cu mâinile goale. Soles încă ținea lama. Bărbatul îl lăsase s-o folosească într-un fel care nu era ucidere; acum privea unde ducea asta. Soles nu știa dacă aproba.

Lumea se îngreună. Nu pietrele, nu apa. Lumea întreagă, dintr-odată, ca un palton ud. Soles simți ceea ce până atunci percepuse departe strângându-se în jurul lui — orașul, dealul, podul — și lăsând doar malul, grădina, strada de dincolo de gard. Rămânea încă foarte mult. Dar nu mai era totul.

Căzu în genunchi pe piatră și respiră. Krista ajunse prima la el și îngenunche.

— Aici, spuse Soles.

Krista nu răspunse. Îi luă mâna tăiată între ale ei și o ținu.

Maxim zăcea pe spate lângă Vânătorul șchiop, cu mâinile deschise pe pietre, iar Soles îl auzi spunând încet, uimit: „Nu mai vine nimic.” Tesa ieși din apă udă până la brâu, cu ghipsul făcut bucăți strâns la piept, și se opri să asculte, cu nedumerirea unui copil pe față. Krista îi dădu drumul mâinii lui Soles și se uită la arătătorul drept.

Pata de cerneală dispăruse.

Vânătorul nevătămat ieși din apă și încercă să treacă prin mal. Umărul îi lovi piatra ca pe piatră. Își privi mâinile cu o teamă pe care Soles nu o mai văzuse la niciunul dintre ei, îl ridică pe omul șchiop de lângă Maxim și amândoi fugiră spre gard ca niște oameni obișnuiți, cu hainele agățându-li-se în sârmă.

Primul nu fugi.

Încercase să se retragă în mal acolo unde îl izbise Varren și ajunsese la jumătate în momentul tăieturii. Umărul și brațul drept îi ieșeau din piatra crăpată în stea, cu mâna înmănușată deschisă. Restul era înăuntru. Nu se mișca.

Nimeni nu se apropie de el.

Varren stătea lângă scaunul pliant, cu brațele încă ușor deschise. Apoi le lăsă să cadă. Făcu un pas spre Soles și îi cedară genunchii. Nu mai avea un munte înăuntru. Apucă spătarul scaunului, se așeză încet și își ridică fața.

Plângea. Sau râdea. Soles nu-și putea da seama. Poate nici Varren nu putea.

— Au plecat, spuse. Doi dintre ei. Diplomatul și Doctorul. Nu mai sunt în grădina mea.

Se uită la Soles și zâmbi prin umezeala de pe față.

— Și nu mă mai doare nimic. Ți-am cerut o moarte, Soles. Tu mi-ai dat liniște. Nici măcar nu știi ce mi-ai dat.

Soles se ridică. Îl durea coasta și îl durea palma, acolo unde se rupseseră din nou cusăturile. Se uită la omul din scaunul pliant, la ochii lui obosiți și limpezi, și îl înțelese. Asta era partea cea mai rea. Îl înțelegea pe tot.

Nu-l iertă.

Sirenele se auziră dinspre canal. Krista își scoase telefonul, se uită la ecran și îl puse la loc fără să spună nimic.

Soles se aplecă și își afundă mâna în apa de la marginea malului, acolo unde se ridicase lumina. Își ținu palma sub suprafață o clipă.

Apa era încă caldă.