Capitolul XII · Numele împrumutat

Mesajul veni la unu și un sfert.

aici

Krista îl citi de două ori, deși avea doar patru litere. Apoi ecranul se aprinse din nou.

scuze că e târziu. mulțumesc mult că ai așteptat

Se uită mai mult la al doilea mesaj. Soles scria „mulțumesc” așa cum închidea o ușă, repede și fără să se uite înapoi. Nu adăugase niciodată „mult”. În alte seri venea cu o glumă lipită de el. În noaptea aceea veni singur, după miezul nopții, cu o scuză.

Krista știa să citească o fotografie după ceea ce lipsea din ea. Lipsea gluma. Așadar, ceva durea.

Scrise știu, șterse, scrise dormi și trimise asta. Apoi rămase cu telefonul în mână și își dădu seama că stătuse trează doar ca să primească mesajul lui. Nu-i plăcea cât de ușor recunoștea asta.

Nu mai adormi. Pe la cinci se ridică, făcu ceai și scoase foaia de sub dicționare.

Petrecuse zile întregi în buzunarul paltonului ei, împăturită în patru lângă cheia casei lui Soles. Cu o seară înainte o presase între foi de sugativă, sub trei dicționare și un atlas, așa cum ar fi făcut Alden cu orice document ud adus la arhivă. Acum stătea întinsă sub lampă, cu marginile încrețite de apă și o pată brună în colțul din stânga jos, acolo unde o ținuse lipită de piept în tunel.

Pe primul rând erau semnele din templu pe care le descifrase în albie în zori, cu apa încă picurându-i din păr: Ce s-a deschis nu mai poate fi închis. Nu era sigură că le citise corect. Era sigură doar că le citise.

Din ce era dedesubt nu înțelegea nimic. Și totuși știa ce era.

Un registru. Oricine petrecuse ani în arhive l-ar fi recunoscut după formă. O coloană îngustă în stânga, cuvinte scurte, poate nume. Două coloane de semne repetate, prea regulate ca să fie altceva decât cifre. Jos, o linie trasă de două ori și, sub ea, ceva scris mai apăsat decât restul: totalul.

Luă o lupă din sertar. Scrisul era frumos. Mâna cuiva plătit să scrie frumos fără să-i pese ce scrie: aceeași înclinare de sus până jos, aceleași bucle, aceeași presiune, ca un rând de soldați la apel.

Aproape aceeași.

Se aplecă mai aproape. După un timp, lumina nu mai părea să vină din lampă. Venea dintr-o parte, oblic, ca lumina după-amiezii printr-o fereastră înaltă. Krista simți mirosul înainte să-l recunoască: ceară topită și hârtie veche, mirosul cu care se trezise în noaptea de după prima coborâre și pe care îl întâlnise din nou la ușa de lemn de sub pământ.

Nu avu timp să ridice capul. Copacul era deasupra ei, frunzele palide luminate de-a lungul nervurilor. Lângă ele stătea omul cu degetele întunecate de cerneală, cel care îi întinsese hârtia dincolo de ușa aceea. Nu ridică privirea. Mirosul de ceară era mai puternic. Krista atinse frunzele palide.

— Frunza I —

Timp de treizeci și unu de ani, Anselm scrisese ceea ce i se spusese.

Începuse la doisprezece ani, când preotul satului îl adusese la conac fiindcă mâna dreaptă îi era sigură și nu punea întrebări. La douăzeci era copist la biroul dijmelor. În fiecare toamnă, când căruțele intrau pe poarta de jos, trecea în registru ceea ce îi dictau administratorii. Primăvara copia registrul pe curat pentru stăpân, într-o carte legată în piele, cu cele mai frumoase litere de care era în stare.

Nu citea ceea ce scria. Asta era meseria. Un copist bun avea ochi numai pentru literă.

Biroul era o încăpere lungă sub acoperișul casei dijmelor, cu o fereastră înaltă spre apus. După-amiaza, lumina cădea oblic peste masă, iar praful plutea în ea ca în apă. Mirosea a ceară și hârtie.

Anselm găsi rândul într-o după-amiază de martie, când deschise registrul de toamnă ca să-l copieze. Al șaptelea de pe pagină.

Brădet. Grâu: douăzeci și cinci de măsuri.

Scrisul era al lui. Înclinarea lui, bucla lui, felul în care lega r de ă fără să ridice pana. Dar rândul nu îl scrisese el. O știa așa cum știi un pas pe propria scară. Timp de treizeci de ani apăsase mai tare la coborârea penelului și slăbise la urcare, încă de când preotul îl lovise peste palmă pentru că stricase penele.

Rândul acesta fusese apăsat la fel de sus până jos. Scris încet, de cineva care îi studiase mâna și desenase fiecare literă, așa cum desenezi o frunză.

Își amintea toamna aceea. Căruțele din Brădet veniseră ultimele, pe ploaie. Administratorul numărase patruzeci de saci. Anselm scrisese patruzeci. Satul avea patruzeci și două de case și un morar care nu știa să tacă.

Ușa se deschise în spatele lui. Nu se întoarse. Cunoștea și pașii aceia.

Administratorul se opri lângă masă, cu mâinile la spate, și privi peste umărul lui Anselm spre rând.

— Copiază-l pe curat, Anselm, spuse. Ca de obicei.

Nu mai spuse nimic. Nu era nevoie. Anselm avea trei copii și o casă cu acoperiș de șindrilă în curtea moșiei, iar casa aparținea moșiei, la fel ca locul lui la masa din bucătărie de jos. Administratorul știa. Iar Anselm știa că el știa.

— Ca de obicei, repetă Anselm.

Administratorul plecă. Anselm ținu pana deasupra cărții curate până când cerneala se îngroșă la vârf.

Apoi, înainte să închidă registrul de toamnă, se aplecă peste rândul care nu era al lui. În burta primei litere, acolo unde se închidea bucla, trase o linie subțire cât un fir de păr, de la stânga la dreapta. Abia după aceea scrise copia curată: Brădet, grâu, douăzeci și cinci de măsuri.

Nu era o acuzație. Nu avea curaj pentru acuzații. Era o înregistrare: aici. Cineva a trecut pe aici. Am văzut.

❦

Krista respira cu gura deschisă.

Lampa era tot lampă. Ceaiul se răcise, cu o pojghiță formându-se la margine. Afară se lumina. Degetele îi stăteau răsfirate pe masă, departe de foaie. Pe arătătorul drept avea o pată de cerneală.

Nu avea cerneală la sticlă în casă. Scria cu pixuri de la benzinărie.

Frecă pata cu degetul mare. Nu ieși.

Nu. Am citit prea mult și am adormit peste o pagină veche. Atât.

Ridică lupa. Mâna îi tremura până când își sprijini cotul pe masă. Tot nu putea citi rândurile. Dar numără de sus în jos, așa cum număra rafturile din arhivă ca să nu se piardă. Al șaptelea rând începea cu un semn rotund, închis ca un ochi.

În interiorul semnului, acolo unde se închidea bucla, era o linie minusculă. Subțire cât un fir de păr, trasă de la stânga la dreapta.

Krista puse lupa jos foarte încet, ca și cum s-ar fi putut sparge.

Linia fusese acolo tot timpul. În buzunarul ei, prin tunel, prin apă, sub dicționare. Nimeni nu se uitase.

Se ridică, pentru că altfel ar fi rămas acolo până seara, și făcu ceea ce făcea mereu când îi era frică: o listă. Ora: șapte și douăzeci. Anchetator: nouă. Facturi: în dosarul albastru, numerotate. Foaia: în folie de protecție, nu în buzunar. Pată de cerneală: săpun, apoi alcool, apoi nimic.

Nu ieși.

La opt și jumătate puse foaia într-o folie, folia într-un plic rigid, iar plicul în dosarul albastru, deasupra facturilor. Își trase mănușile, deși nu era frig.

Anchetatorul o primi la nouă și zece într-un birou care mirosea a cafea reîncălzită de două ori. Numără facturile cu degetul mare fără să le citească, așa cum Maxim număra bancnote. Apoi o luă de la capăt și le citi.

— Numerotate, spuse.

— Și copiate. Originalele sunt în arhivă, în registrul lui Alden. Dacă dispare vreuna, o să știm de unde.

Krista nu scoase plicul.

— Mai am nevoie de ceva, spuse el. Grădina susține că noaptea e închisă. Porțile încuiate de la zece, paznic, registru. Dacă e adevărat, cine a fost în tunel n-a intrat pe acolo.

— Și dacă nu e adevărat?

— Atunci vreau registrul. Ultimele luni. Mi l-ar da în trei săptămâni, cu o adresă semnată de persoana potrivită.

— Îl aduc azi.

Se uită la ea mai mult decât era necesar.

— Nu-ți cer să-l furi.

— Nu-l fur. Îl copiez. E o diferență, și diferența e scrisă în regulamentul nostru.

Pentru prima dată în dimineața aceea, colțul gurii lui se mișcă.

Poarta de serviciu a grădinii era pe partea canalului, o ușă de fier cu o portiță mică tăiată în ea, lângă o gheretă de pază din cărămidă, cu acoperiș de tablă. Apa ajunsese și acolo. Pe zidul gheretei rămăsese o dungă brună la înălțimea genunchiului, dreaptă ca trasă cu rigla. În fața ușii stăteau trei saci de nisip, puși cu o zi prea târziu.

Paznicul de zi o recunoscu de la zece pași și ieși în ușă cu cana în mână.

— Domnișoară Krista. Am auzit că v-au luat și camera.

— Mi-au luat cheia. Camera e tot acolo.

— Tot acolo, aprobă el, de parcă era o veste bună.

Înăuntru mirosea a mucegai nou și calorifer încins. Registrele la care ajunsese apa erau deschise peste calorifer, cu paginile ondulate și cerneala înflorind albastru pe margini. Pe raftul de sus stăteau cele vechi, cu anii scriși cu markerul pe cotoare.

Krista își scoase mănușile. Dacă paznicul observă pata, nu spuse nimic.

Registrul avea cinci coloane: data, ora intrării, ora ieșirii, poarta, observații. Noaptea, între zece și șase, coloanele erau aproape goale. Tehnicianul pompei după ploaie. Grădinarul serei în nopțile cu îngheț.

Și ea.

Portița mică. 23:40–03:15. Cheia nr. 14 (domnișoara Krista, expoziție).

Se uită la rând cum se uitase Anselm la al lui, cu registrul deschis sub fereastră. Scrisul nu era al ei. Era al vreunui paznic de noapte, rotund și îngrijit, cu un K mare și sigur, ca și cum scria un nume cunoscut.

Întoarse pagina. Încă unul, patru nopți mai târziu. Încă unul. 00:10–04:40. 22:55–02:30.

— Spune-mi, zise, cu voce prea calmă. Noaptea, când se deschide portița, cine vede?

— N-o vede nimeni. Se aprinde becul ăla. Arătă spre un bec roșu deasupra ferestrei, legat la cadrul portiței. — Paznicul de noapte verifică pe listă ce cheie a fost folosită pe partea aceea și notează. Noi nu ieșim afară noaptea. E în regulament.

— Și cheia numărul paisprezece?

Bărbatul își puse ochelarii și se uită la o foaie lipită pe interiorul ușii dulapului.

— A dumneavoastră. Emisă pe numele dumneavoastră, scrie aici. De administrație.

Krista nu avusese niciodată cheia numărul paisprezece. Avusese cheia camerei mici, pe care o predase luni până la prânz, și cheia casei lui Soles, care acum îi stătea în buzunar ca o piatră. Atât.

— Unde e cererea?

— La administrație, la dosar. Noi n-avem voie să vedem dosarul.

Krista se urcă pe scaunul de lângă dulap fără să ceară voie și coborî registrele de pe raftul de sus, unul câte unul. Paznicul o lăsă.

Le fotografié pagină cu pagină, așa cum fotografiase rafturile camerei înainte să predea cheia. Apoi, ca să nu mai fie nevoită să se uite încă o dată, numără.

Prima intrare era de acum patru ani, dintr-o noapte de octombrie. Ultima, cu cinci nopți înainte de inundație. Între ele, uneori o dată pe lună, alteori de trei ori pe săptămână, portița mică se deschisese în numele ei de o sută nouăzeci și șapte de ori. Niciodată înainte de zece și jumătate. Niciodată după cinci. Ca cineva atent să nu întâlnească pe nimeni.

O sută nouăzeci și șapte de nopți în care ea dormise, muncise, făcuse liste și tăiase lucruri de pe ele. În care se purtase corect cu toată lumea: comitetul, sponsorii, Alden, paznicul de la poartă, care îi zâmbea în fiecare dimineață fiindcă domnișoara Krista nu uita niciodată să spună bună dimineața. Crezuse că era suficient. Că o persoană care nu datora nimic nimănui nu putea fi folosită.

Cineva făcuse o cheie din numele ei. Și noapte de noapte intrase cu ea în locul pe care îl iubea cel mai mult, în timp ce ea nu știa nimic.

— Sunteți bine? întrebă paznicul.

— Da.

Puse registrele la loc și coborî. Mâinile îi tremurau când deschise o notiță goală pe telefon.

Pentru o clipă, era o foaie întinsă lângă frunzele palide din Grădina ei. Anselm se uita la ea, așteptând. Degetele lui le atinseră pe ale ei când întinse mâna.

Scrie.

Stația paznicului pârâi. Krista coborî privirea spre telefon. El nu-i dăduse niciun nume de acuzat. Își scrise singură întrebarea.

Cine știe cum mă numesc la poartă?

Tesa o aștepta pe banca din fața gheretei, cu mâna proaspăt pusă în ghips ținută la piept ca un colet pe care nu voia să-l scape.

Krista se opri în prag. Tesa își dăduse declarația înaintea ei, la nouă fără un sfert, și ieșise din birou chiar când Krista intra, doar cu o înclinare a capului. Nu spusese unde se ducea.

— M-ai urmărit.

— Ai ieșit ținând geanta prea strâns, spuse Tesa. Oamenii țin o geantă așa când au înăuntru ceva despre care n-au vorbit. Apoi ai trecut de stația de autobuz fără să te uiți la ea.

Krista se așeză lângă ea. Banca era udă. Nu se ridică.

Îi întinse telefonul fără un cuvânt. Tesa îl luă în mâna bună și derulă încet cu degetul mare, ca și cum ar fi citit un contract. La a treia fotografie se opri și o mări.

— Cheia paisprezece, citi.

— Nu e a mea. N-am avut-o niciodată. De patru ani cineva îmi folosește numele ca să intre noaptea pe portița asta. O sută nouăzeci și șapte de nopți.

— Le-ai numărat.

— Le-am numărat.

Tesa îi dădu telefonul înapoi și se uită la dunga brună de pe peretele gheretei. Krista o privi din profil, ca pe o fotografie, și căută ce lipsea. Lipsea surpriza. Tesa avea chipul cuiva care auzise în sfârșit zgomotul pe care îl așteptase toată noaptea.

— Nu ești surprinsă.

— Sunt, spuse Tesa. Doar că nu de asta.

Un camion trecu pe drumul canalului, stropind cu apă de baltă până la sacii de nisip. Tesa așteptă să treacă.

— În noaptea de la templu, spuse. La placă. Prima dată nu eu am ținut-o.

Krista nu întrebă cine. Tesa nu-i dădu ocazia.

— Varren a ținut-o. Și-a pus palma pe ea și a spus: „Du-te. O țin eu.” Și a ținut-o, cât timp Soles te-a scos. Soles crede că eu am fost. Azi-noapte, pe stradă, mi-a mulțumit că l-am scos de două ori.

— Și tu?

— I-am spus să-mi plătească atunci când o să aibă mâini bune.

Krista se uită la propriile mâini. Pata de cerneală era încă acolo. Tesa o văzu și ea.

— Cerneală?

— De pe o pagină veche, spuse Krista. Atât.

Tesa o lăsă să treacă, așa cum lăsa un pumn să treacă, urmărind unde se termina.

— De ce nu i-ai spus?

— Pentru că eu văd oameni vinovați, spuse Tesa simplu. Asta fac. Șase ani i-am văzut în oricine se uita la mine de două ori. În portar, în vecinul de vizavi, în omul care vinde covrigi la colț, lângă sală. Azi-noapte l-am văzut într-un anchetator, pentru jumătate de minut. Știam că, dacă spun ceva, o să spun ceea ce vreau să fie adevărat.

Dădu din cap spre telefonul din mâna Kristei.

— Asta nu vine de la mine.

— Nu știm că e el. Pot vedea fiecare pagină pe care am fotografiat-o. Orele, K-ul rotund al paznicului, becul roșu deasupra ferestrei. Aș putea să le copiez pentru tine din memorie. Nimic de pe paginile alea nu spune cine a stat la biroul administrației și a cerut cheia. Sau de ce.

— Nu știm, aprobă Tesa. Mai e ceva. Când am ținut-o a doua oară, sub bloc, palmele îmi curgeau. Piatra scoate ceva din tine ca un burete. Când și-a luat el mâna de pe placă prima dată, am văzut-o în lumina lanternei. Era uscată. De parcă ținuse ușa unui dulap.

Krista simți în stomac ceva care nu era frică, încă nu. Era gestul de a îndrepta fără să gândești o carte strâmbă pe raft.

Se gândi la Varren la masa lungă din arhivă, mutându-și paharul ca să le facă loc, ascultând atent. La felul în care găsise bani pentru expoziția ei în toamna aceea, cu patru ani în urmă, când sponsorul se retrăsese peste noapte, cu un zâmbet și două telefoane. La faptul că nu întrebase niciodată ce se afla în fundul grădinii, deși ea îi povestise o seară întreagă despre apă.

Se opri. Nu voia să pună lucrurile acelea unul lângă altul. De obicei, când pui lucruri unul lângă altul, încep să semene.

— Avem două lucruri alături, spuse. Atât. Un registru și o mână uscată. Nu poți construi un om din asta.

— Atunci îl întrebăm.

— Soles?

Tesa clătină din cap înainte ca Krista să termine.

— Nu pe Soles. El nu-și citește oamenii. Ai văzut. Se poate uita la cineva pe stradă și îți spune ce a mâncat la prânz și de cine îi e frică, dar pe Varren nu-l vede. Nu vrea. Dacă ne înșelăm, îi luăm singurul om despre care credea că nu trebuie să stea în gardă.

— Și dacă nu ne înșelăm?

Tesa se ridică. Greu, așa cum se ridica după o rundă lungă, întâi cu umerii.

— Atunci îl întrebăm pe Varren, spuse. Și ne uităm la el când răspunde.

Krista mai rămase o clipă pe bancă, cu telefonul în poală. Frica era încă acolo, dar peste ea se așezase ceva mai puternic, ceva ce nu mai simțise de mult. Cineva îi luase numele și intrase cu el în locul acela, noapte de noapte, în timp ce ea dormea. Voia să audă asta spus cu voce tare, din gura unei persoane.

— Știu unde locuiește, spuse și se ridică.

Merseră. Tesa voia să audă, iar Krista nu voia să ajungă prea repede. Casa lui Varren era pe o stradă liniștită din partea de sus a orașului, în spatele unui gard viu tuns drept și al unei porți de lemn proaspăt vopsite. Krista mai fusese acolo o dată, să-i ducă un album. Își amintea o curte îngustă și un bazin gol acoperit cu o prelată.

La poartă, Tesa se opri și ridică mâna bună.

Krista ascultă și ea, dar nu auzi decât strada.

— Pompa, spuse Tesa. Merge. Și un scaun, pe piatră. Tocmai s-a așezat lângă apă.

Krista se gândi la instalația de sub terasă pe care o proiectase Soles, ascunsă așa cum ceruse clientul, fără cutii la vedere. Se gândi la el și la coasta crăpată, dormind, sau poate nedormind, și la cele patru litere pe care le trimisese la unu și un sfert.

Apăsă soneria. De data asta nu făcu nicio listă.

Varren deschise poarta înainte să se termine soneria.

Era desculț, în cămașă cu mânecile suflecate până la coate și cu un prosop mic pe umăr. Se uită de la Krista la Tesa, apoi la ghipsul nou, iar ceva i se așeză în față, cum se liniștește apa după ce arunci o piatră.

— Mâna, spuse. V-au lăsat să plecați așa?

— M-au lăsat să plec, spuse Tesa.

— Intrați. Tocmai am făcut cafea.

Bazinul nu mai era gol. Apa era limpede și nemișcată, de un albastru cum nu mai era nimic în oraș, iar de undeva de sub terasă venea un zumzet constant, ca respirația unui animal mare care doarme. Un scaun de lemn stătea lângă margine, cu spatele spre casă. Pe piatra de lângă unul dintre picioare era o cană din care nu băuse nimeni.

Varren aduse încă două căni la masa de sub streașină. Nu întrebă de ce veniseră. Turnă, împinse zahărul spre Tesa fiindcă Tesa punea zahăr, și se așeză în fața lor cu spatele la apă.

Krista deschise fotografia și puse telefonul pe masă între ei, cu ecranul în sus.

Varren citi de unde stătea, iar Krista, care își petrecuse viața privind oameni citind documente, văzu exact unde îi mergeau ochii: cheia, numărul, numele ei. Nu se mișcă nimic în fața lui. Doar degetul mare drept se opri din mișcarea de-a lungul marginii cănii.

Apoi băgă o mână în buzunarul pantalonilor și scoase o cheie.

Era lungă și veche, din fier, cu o etichetă de tablă ștanțată legată cu sârmă de inel. O puse lângă telefon și o împinse cu vârful degetelor până ajunse în fața Kristei.

— Paisprezece, spuse.

Krista știuse de pe bancă. Nu schimba nimic. Abia acum devenea real.

— Patru ani, spuse.

— Patru ani.

— O sută nouăzeci și șapte de nopți.

Varren ridică privirea.

— Le-ai numărat.

— M-a întrebat toată lumea asta azi. Da. Le-am numărat.

— Nu știam că sunt atât de multe, spuse încet. Credeam că sunt mai puține.

Tesa nu spuse nimic. Ochii nu i se desprindeau de mâinile lui Varren.

— Cum? întrebă Krista.

— Am cerut frumos. La administrație. În numele tău. Știam că n-o să te întrebe nimeni, fiindcă pe tine nu te întreabă nimeni nimic. Tu ești cea căreia i se permite.

Krista simți propoziția intrând în ea ca o așchie. Ani întregi fusese corectă cu toată lumea, iar asta îi transformase numele într-o cheie.

— Mi-ai luat numele.

— Da.

Nu-și ceru scuze și nu îndulci cuvântul. Îl lăsă gol pe masă, lângă cheie.

— Pentru ce? întrebă Tesa.

Varren se întoarse puțin spre apă, spre scaunul gol de la marginea ei.

— La capătul grădinii, spuse, acolo unde se strânge apa caldă, la marginea albiei vechi. Știți locul.

— Îl știm, spuse Krista.

— Acolo e liniște.

Rosti cuvântul așa cum altcineva ar fi vorbit despre o persoană iubită. Krista nu înțelese la început. Toată grădina era liniștită noaptea.

— Nu așa, spuse Varren, de parcă o văzuse gândind. Liniște aici.

Își atinse tâmpla o dată cu două degete.

— Ce i se întâmplă lui Soles de când a fost împușcat mi se întâmplă mie de când mă știu. Nu la fel. Dar suficient de asemănător încât să-l recunosc când l-am văzut. Am trăit cu asta toată viața și sunt puține locuri unde se oprește. Aici, lângă apa mea, nu se oprește. Acolo, da. O oră, poate două. Stăteam pe piatră lângă apă și nu făceam nimic. N-am intrat prin sera ta. N-am atins expoziția. Ușa, templul, nimic din astea. N-am știut până când l-ați găsit voi.

Krista se gândi la frunze palide și la mirosul de ceară și nu spuse nimic. Lângă ea, mâna bună a Tesei se închise încet pe genunchi.

Bazinul zumzăia în spatele lui.

— Ai ținut placa, spuse Tesa.

— Da.

— Și palmele tale erau uscate. Când am ținut-o eu, am crezut că-mi scoate sufletul prin mâini. Tu ți-ai luat mâna de pe placă de parcă era ușa unui dulap.

Varren se uită la palmele lui.

— Nu știu de ce, spuse. Tu ai simțit că te trage. Eu nu. Asta m-a speriat mai mult decât ușa. Am pus mâna acolo pentru că trebuia s-o țină cineva și eu eram cel mai aproape. Apoi am văzut că pot. Și am tăcut, fiindcă nu știam cum să spun asta fără să spun și restul.

— Restul fiind asta, spuse Krista, atingând cheia cu unghia.

— Restul fiind asta.

Krista îl privi așa cum ar fi privit o fotografie veche. Căută locul unde povestea nu se potrivea. Nu-l găsi. Găsi un bărbat obosit, desculț, cu o cheie pe masă și cu spatele la singurul lucru din curte care nu făcea niciun sunet. Nu putea spune dacă nu găsea nimic fiindcă nu exista nimic de găsit sau fiindcă nu știa unde să se uite. Nu-i plăcea să nu știe.

— De ce nu i-ai spus lui Soles? întrebă Tesa.

Abia atunci Varren nu răspunse imediat.

— Fiindcă de când îl cunosc e singura persoană căreia n-a trebuit să-i explic cine sunt, spuse. El vede tot. Nu m-a întrebat niciodată nimic. Am vrut să mai păstrez asta puțin.

— Îi spun eu, continuă Varren. Eu. Nu vreau să audă de la voi, și nu pentru că mi-ar fi rușine. Îmi e rușine, dar nu de asta. Vreau să audă de la omul care a făcut-o. Doar nu acum. Are aceeași coastă crăpată de două ori și un anchetator care abia a început să-l creadă. Lăsați-mă să-i spun când e mai puternic.

— Cât de puternic? întrebă Krista.

Un colț al gurii lui Varren se ridică obosit.

— Destul cât să nu-l doară coasta când râde.

Tesa se uită la Krista. Krista se uită la cheie.

Știa ce ar fi trebuit să facă. Să se ridice, să meargă direct la Soles și să pună fotografia, cheia și acel cuvânt gol, da, pe masă în fața lui. Doar că petrecuse patru ani cu numele ei pe o cheie pe care n-o văzuse niciodată, iar acum tot ce voia era ca un singur lucru din toată povestea să rămână în mâinile ei.

— Bine, spuse Tesa prima.

Krista ridică privirea surprinsă. Tesa nu se uita la Varren. Se uita la apă.

— Bine, repetă Krista. Îi spui. Dar îi spui.

— Îi spun.

Varren se ridică. Luă cheia și, pentru o clipă, Krista crezu că o ia înapoi, dar doar îi cântări greutatea în palmă. Apoi i-o puse în mână și îi închise degetele peste ea cu ale lui, uscate și calde.

— Portița scârțâie dacă o deschizi de tot, spuse. Deschide-o doar pe jumătate.

— N-o s-o deschid deloc.

— Știu. Dar dacă o faci.

Le conduse până la poartă. În prag, Tesa se întoarse o dată spre curte, spre scaunul de lângă apă și cana de pe piatră. Varren îi urmări privirea.

— Îl mut, spuse. Nu mai are rost acum.

Pe stradă, Krista își băgă mâna în buzunarul paltonului. Cheia numărul paisprezece lovi cheia casei lui Soles, fier în fier, cu un clinchet mic și limpede pe care numai ea îl auzi.

Nu. Îl auzi și Tesa.

Merseră până la colț fără să vorbească. Acolo Tesa se opri și își trase gluga, deși nu ploua.

— I-am făcut o promisiune, spuse. Așa o să știu dacă se ține de cuvânt.

— Și dacă nu?

— Atunci o să știu și asta.

Krista strânse cheile până o duru palma. Pe drumul spre casă își dădu seama că, pentru prima dată de când îl cunoștea pe Soles, avea ceva ce nu-i putea spune. Și că, dintre toți oamenii din oraș, el era singurul care nu s-ar fi gândit niciodată să întrebe.

Soles o văzu venind de la fereastra bucătăriei, cu câte o sacoșă în fiecare mână. Mai devreme, cât fierbea apa în ceainic, îl găsise pe Leonatus așteptând lângă frunzele înguste. De data asta soldatul se dăduse la o parte și îi lăsase un loc la același nivel cu propriile picioare.

Soles stătuse acolo. Își aminti balustrada, Tesa prinsă de pieptul bărbatului, propriul pumn care voia să lovească.

Lângă mine.

Nicio laudă. Leonatus îl privise de parcă ar fi putut ține locul acela. Apoi ceainicul făcu clic și Soles se întoarse la fereastră.

Mașina era acolo de o jumătate de oră. Curată, întunecată, cu motorul oprit, parcată peste drum sub nucul vecinilor. Bărbatul dinăuntru nu citea, nu vorbea la telefon și nu dormea. Aștepta cu mâinile pe volan, ca la semafor.

Când Krista ajunse la poartă, ușa mașinii se deschise.

Soles puse cana pe pervaz și ieși. La a doua treaptă, coasta îi spuse ce părere avea despre asta. El nu-i răspunse.

Bărbatul era deja lângă Krista. Avea cam cincizeci de ani, un palton bun și pantofi care nu atinseseră niciodată pietrișul unei curți. Zâmbea. Zâmbetul era corect, bine măsurat și nu mergea nicăieri.

— Domnișoară Krista. Iertați-mă că vin aici. Am încercat la birou, dar, mă rog. Știți. Sunt de la fundație.

Krista nu lăsă sacoșele jos.

— Știu cine sunteți.

— Atunci voi fi scurt, ca să nu vă țin în frig. Întoarse privirea spre Soles, îl cântări o fracțiune de secundă și hotărî că nu conta. — Fundația vrea ca expoziția să continue. Ne-am dorit asta de la început, credeți-mă. Camera ar putea fi redeschisă mâine. Comitetul este de acord. Există o singură condiție mică. Copiile pe care le-ați dat anchetatorului aparțin arhivei, nu dumneavoastră. Lăsați arhiva să răspundă pentru ele. Retrageți-vă semnătura. Nimeni nu vă cere să mințiți. Vă cerem doar să nu mai fiți chipul acestei povești.

Soles se sprijini de stâlpul porții și îl privi.

Cum vrea omul ăsta să-l văd?

Ca pe un prieten. Ca pe cineva care venise din proprie inițiativă, în paltonul bun, să salveze ceva frumos dintr-un scandal urât, în ciuda altora care nu se deranjau. Își ținea mâinile la vedere și deschise, cu palmele ușor întoarse în sus, ca un om care nu avea nimic de ascuns și voia ca toți să vadă asta.

Soles cunoștea tiparul de pe docuri. Oricine venea să te salveze fără să-l fi chemat avea, de obicei, nevoie să fie salvat el însuși. Iar omul acesta nu se uita la Krista când vorbea despre cameră. Arunca priviri spre mașină la câteva propoziții, scurt, așa cum cineva se uită spre ușa unui birou unde așteaptă un om mai important.

Krista tăcea. Soles îi văzu mâinile strângând toartele sacoșelor.

— Oamenii din fotografii, spuse ea în cele din urmă. Știți ce scrie pe etichetele de sub ei? Personal. Treizeci de ani. Expoziția era singurul loc unde apăreau cu numele lor.

— Și pot apărea în continuare, spuse blând omul fundației. Asta vă ofer.

— Nu. Asta îmi oferiți ca să-i las iar sub personal. Doar că de data asta cu semnătura mea.

Zâmbetul îi rămase, dar ceva din spatele lui plecă.

— Vă rog să vă gândiți.

— M-am gândit, spuse Krista. Pe drum până aici, cu sacoșele. Nu retrag nimic. Spuneți-le că-mi pare rău pentru cameră.

Omul fundației mai rămase o clipă. Apoi îi făcu ei un semn politicos din cap, lui Soles unul mai puțin politicos, și traversă strada. Mașina porni la a doua încercare.

Krista rămase în poartă cu sacoșele în mâini, privind-o plecând.

— Tocmai am omorât expoziția, spuse.

— Nu tu, spuse Soles. Nu era ideea lui. Îi e frică de cineva. Nu de tine. Se tot uita la mașină să vadă dacă îl urmărește cineva.

— Ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?

— Nu. Dar înseamnă că cineva a trimis un om să te întrebe. Oamenii trimit pe altcineva să întrebe numai când le e frică să întrebe ei înșiși.

Krista îl privi mult, iar pentru o clipă Soles simți că el era cel citit, coastă cu tot, inclusiv ceea ce nu spunea. Apoi îi întinse una dintre sacoșe.

— Ține asta. Ai coaste proaste, dar mâinile sunt bune.

— Tesa a spus același lucru.

— Tesa are dreptate de obicei.

Înăuntru, Lucky îi întâmpină de parcă un soldat se întorsese din război, iar Mina doar atinse genunchiul Kristei cu botul alb și se întoarse pe pătură. Krista scoase din sacoșe supă, pâine, două borcane cu murături de la chioșcul din colț și o pungă cu mere. Soles se uită la ele.

— Mulțumesc mult, spuse.

Pentru a doua oară în ziua aceea. Krista se opri cu un borcan în mână, se uită la el și îl puse foarte încet pe masă.

Mâncară în bucătărie. Soles întrebă ce făcuse toată ziua, iar ea răspunse: „Registre.” El dădu din cap și nu întrebă nimic mai mult. Nu cerea niciodată mai mult decât i se spunea.

Când terminară supa, afară se întunecase de tot. Soles se ridică să spele vasele. Krista îi luă farfuria din mână fără un cuvânt. El se așeză iar. Coasta îi permisese atât.

— Rămâi în noaptea asta, spuse, uitându-se la masă. Maxim e pe cursa de noapte până dimineață. Canapeaua e mai bună decât pare. Doar că… nu-mi place ideea să fii afară după ce un om ca ăsta vine la poartă.

Krista se uită la mâinile ude din chiuvetă.

— Rămân.

Pe la unsprezece, luminile erau stinse în toată casa, în afară de lampa de pe hol, pe care Soles nu o mai stingea de ceva timp, ca să nu calce nimeni noaptea pe partea cu zăvorul a trapei de la pivniță.

Krista dormea pe canapea sub pătura Minei, cu genunchii strânși. Soles stătea pe spate în camera lui, cu lama în cureaua de piele pe noptieră și ochii deschiși în întuneric.

Casa își așeză greutatea cum făcea în fiecare noapte. Grinzi pe pereți, pereți pe fundație, fundație pe pământ. Soles o simțea fără să vrea, ca pe respirație.

Apoi, în bucătărie, Lucky se ridică de pe pătură. Nu lătră.

Mârâi jos, spre perete.

Soles se ridică în șezut fără să aprindă lumina.

Peretele dintre bucătărie și hol devenise mai greu. Tencuiala era aceeași, cu aceeași crăpătură subțire deasupra întrerupătorului pe care Kale promisese ani întregi s-o astupe. Dar peretele nu mai purta doar propria greutate. Cineva se sprijinea de el dinăuntru și aștepta.

Apoi al doilea. Peretele holului de lângă cuier.

Soles desfăcu nodul curelei și scoase lama. Mânerul i se așeză în palmă în priza aceea strânsă și joasă care nu era a lui și pe care nu-l învățase nimeni.

Al treilea nu veni. Sau venise și stătea undeva unde Soles încă nu-l putea simți.

— Krista, spuse, nu tare. Nu te mișca.

Canapeaua scârțâi. Krista era deja în picioare.

Peretele de lângă cuier se goli.

Soles ajunse în hol în trei pași, cu jumătate de pas prea târziu. Vânătorul ieșise din perete așa cum un om iese din apă mică, fără grabă, cu mănușile strânse pe încheieturi. O ținea pe Krista cu un braț în jurul gâtului, cu spatele lipit de pieptul lui, tălpile abia atingând podeaua.

Își întinse doar mâna liberă spre Soles, cu palma în sus.

Aștepta.

Soles înțelese ce i se cerea înainte să înțeleagă de ce i se cerea în felul acela. Lama era la trei pași de palma întinsă. Omul putea veni s-o ia. Nu o făcu. Își ținea mâna întinsă ca un vameș la un punct de control.

Lucky se aruncă din bucătărie.

Câinele îl apucă pe al doilea Vânător de coapsă chiar când omul ieșea din peretele bucătăriei. Vânătorul nu scoase niciun sunet. Îl ridică pe Lucky de ceafă și îl aruncă pe hol. Lucky lovi pervazul cu un zgomot surd, se rostogoli și nu se ridică imediat. Mina lătră răgușit din colț.

Al doilea Vânător veni spre Soles.

Soles nu se uită la el. Se uită la podea.

Sub picioarele celui care o ținea pe Krista era trapa pivniței. Kale o făcuse din scânduri de stejar, cu balamalele pe partea dinspre ușă. Trapa ținea orice greutate pe partea cu balamalele. Pe partea cu zăvorul ținea numai dacă stăteai drept.

— Krista, spuse. Pas la stânga.

Krista, care număra rafturi, nopți și intrări, înțelese. Își aruncă toată greutatea spre stânga dintr-o dată, ca un sac care se rupe. Vânătorul făcu exact ce ar fi făcut oricine ținând o persoană care cade: păși după ea.

Pe partea cu zăvorul.

Scândura veche se lăsă sub el cu un trosnet de os. Trapa căzu în jos, iar Vânătorul se prăbuși până la brâu în deschiderea pivniței, cu un picior prins între scânduri. Brațul din jurul gâtului Kristei îi dădu drumul. Ea se rostogoli pe podea, trăgând aer cu un șuierat ascuțit.

Al doilea Vânător ajunse la Soles.

Nu lovi. Îi prinse încheietura dreaptă cu ambele mâini, așa cum făcuse cel din încăperea rotundă, și începu să-i desprindă degetele de pe mâner unul câte unul, cu răbdarea unui meșter. Soles îl izbi cu umărul. Coasta îi explodă în piept ca un geam spart și, pentru o clipă, nu văzu decât alb. Degetul mic îi fu desprins de pe mâner. Apoi inelarul.

Cel care număra îi spuse unde avea să fie cotul. Nu era timp pentru coate. Soles își lăsă genunchii să cedeze și căzu cu omul încă agățat de el. În cădere, își strânse mâna pe mâner cu toată forța rămasă și trase lama în sus prin degetele înmănușate ale Vânătorului.

Lama tăie mănușa ca hârtia. Tăie și ce era sub ea. Și tăie palma stângă a lui Soles, care îi trecu prin drum când încercă să-și oprească căderea, de la degetul mare până la încheietură, o linie subțire și rece care abia după aceea începu să ardă.

Vânătorul îi dădu drumul.

Se ridică fără grabă, cu mâna tăiată atârnând pe lângă corp. Se uită la lamă, încă în pumnul lui Soles, udă și neagră în lumina de pe hol.

Primul Vânător dispăruse deja în întunericul pivniței. Soles simți peretele pivniței devenind greu pentru o clipă și apoi golindu-se iar.

Al doilea dădu înapoi până la perete. Își apăsă spatele de el așa cum te lipești de ușa unei camere în care vrei să intri, iar peretele îl primi. Pe tencuială rămase o pată mai deschisă la înălțimea umărului. Și o urmă de sânge în formă de degete.

Abia atunci Soles simți greutatea din al treilea perete, cel spre curte. Se goli ultimul, încet, ca o răsuflare ținută prea mult.

Casa se așeză din nou în ea însăși.

Soles rămase în genunchi, cu o durere surdă în spatele ochilor și sânge la nas, respirând în jumătăți scurte fiindcă atât îi permitea coasta. Apoi auzi un scâncet de la capătul holului și se târî spre el.

Lucky zăcea sub pervaz, cu laba din față strânsă sub el. Când Soles îl atinse, câinele îi linse încheietura tăiată și se ridică anevoie pe trei picioare.

— Știu, spuse Soles. Știu. Ai fost cel mai bun.

Krista se sprijini de perete și se ridică în șezut. O urmă roșie lată cât un braț îi traversa gâtul. Se uită la mâna lui.

— Te-ai tăiat la mână.

— M-a tăiat el.

— Te-ai tăiat singur. Cu aia. Am văzut.

Linia era dreaptă și curată, felul de tăietură pe care îl face doar o lamă bună. Încă nu durea prea tare. Avea să doară.

Krista se târî până la el și îi luă mâna, o întoarse spre lumină așa cum ar fi întors o pagină veche. Degetele ei tremurau. Și ale lui.

— De ce n-a luat-o? spuse încet. Ai ținut-o tot timpul. Era la trei pași. Și-a întins mâna ca un…

Se opri.

— Ca un vameș, spuse Soles.

Rămaseră pe podeaua holului, între trapa ruptă și câinele șchiopătând, până când Mina veni din colț și se așeză între ei, cu botul alb pe genunchiul Kristei.

— Ești bine? o întrebă Soles.

Krista se uită la el. O clipă prea mult.

— Da, spuse.

Soles o crezu. Nu-i trecu prin minte să n-o creadă.