Capitolul XI · După sunet

Maxim îi duse pe toți la casa lui Soles înainte de zori. Soles și Krista încăpură în cabină, cu Lucky și Mina la picioare. Tesa urcă fără să întrebe pe nimeni în bena goală și se așeză cu spatele la cabină, privind spre drumul rămas în urmă. Vântul de dinainte de zori îi intra pe sub geaca udă. Nu-i păsa. De acolo vedea orice venea după ei, iar după ei nu venea nimic.

Se lumina când opriră. Strada lui Soles era cenușie și goală, cu ferestre încă oarbe. Maxim lăsă motorul pornit și dădu drumul câinilor. Lucky intră pe poartă înaintea tuturor și așteptă la ușa bucătăriei, dând din coadă, de parcă abia acum fusese pornită din nou casa. Mina rămase lângă camion, uitându-se în sus la Maxim.

El coborî geamul și se uită la Soles, care pusese deja picioarele pe asfalt și se sprijinea de ușa deschisă, cu pachetul învelit în piele strâns sub un braț.

— Am o livrare la șapte, spuse. Marfa e în camion de ieri. N-o mut.

— Bine, spuse Soles.

— „Bine” e al meu. Găsește-ți altul.

Îl mai privi o clipă, lung și apăsat, cu lampa frontală moartă încă prinsă pe frunte.

— Hrănește-l pe ăla mare. Dacă mănâncă pentru tine, sunteți amândoi vii. Dacă mori până la prânz, sună-mă. Dacă nu mori, sună-mă oricum, că altfel de unde să știu?

Krista deschise ușa cu cheia pe care Soles i-o lăsase luni, îl duse înăuntru și îl lăsă în dormitor cu ușa pe jumătate închisă. Tesa auzi apa curgând în baie, un lighean așezat pe gresie și vocea Kristei spunând lucruri mărunte: ridică bărbia, stai nemișcat, nu, nu te ridica. Vocea aceea politicoasă și ordonată pe care Krista o folosea numai când îi era frică. Tesa o învățase în trei săptămâni.

Rămase în bucătărie. Își scoase geaca, apoi scoase din buzunarul interior copiile fratelui ei. Noroiul de sub bloc trecuse prin căptușeală. Foile erau umede și lipite între ele, cu marginile ondulate, iar o pată brună se întindea dintr-un colț spre mijloc. Le desprinse una câte una cu vârful unghiei și le întinse pe calorifer ca pe niște rufe mici. Scrisul lăbărțat al fratelui ei supraviețuise. Urmele pixului apăsat supraviețuiau la orice.

În hol, un scaun de bucătărie stătea cu fața spre perete, în fața unei pete de tencuială pe care nu o zugrăvise nimeni. Tesa știa al cui post de pază era. Luă alt scaun, îl puse cu spătarul la peretele bucătăriei și se așeză cu fața spre ușă. După un timp, Mina intră din curte și se culcă peste picioarele ei.

Știa că ușa nu însemna nimic. Oamenii care voiau ceea ce purta Soles sub braț treceau prin cărămidă ca prin fum. Totuși, Tesa privea ușa. În ring nu te uitai la mănuși, deși mănușile te loveau. Te uitai la umeri, de unde începea mișcarea.

Pe la opt, Krista ieși din dormitor, își luă cheile de pe masă și spuse că merge acasă după dosar și se întoarce într-o oră. La ușă, se opri.

— Dacă se trezește…

— Îl pun să numere până la zece, spuse Tesa. Dacă ajunge acolo, e bine.

Krista nu râse, dar colțul gurii i se mișcă. Pentru Krista, în dimineața aceea, era mult.

Soles se trezi înainte să se întoarcă.

Tesa îi auzi mai întâi pașii pe hol, lenți și despărțiți, cu o pauză la jumătate, acolo unde podeaua scârțâia. Apoi apăru în ușa bucătăriei, desculț și în tricou, cu sângele spălat de pe bărbie și o vânătaie gălbuie urcând de sub guler spre ureche. Ținea pachetul lipit de coaste, sub tricou, prins cu o curea peste umăr. Tesa înțelese că nu se despărțise de el nici în baie.

Trecuse pe lângă ea fără să se uite și se duse la chiuvetă. Deschise robinetul. Își spălă mult mâna dreaptă cu săpun, apoi degetele care ieșeau din bandajul proaspăt al mâinii stângi. Frecă de parcă lucrase cu ulei, deși nu mai avea nimic de spălat.

Apoi se opri.

Apa curgea în continuare. Soles stătea aplecat peste chiuvetă, cu mâinile ude deasupra ei, capul puțin într-o parte, și nu se mișca. Stătea ca un om care intrase într-o cameră și uitase de ce. Tesa cunoștea poziția. O văzuse la bătrânii din sala de așteptare a policlinicii și la oamenii care se opreau în mijlocul trotuarului cu o pungă de cumpărături în mână. Nu o văzuse niciodată la un bărbat de vârsta lui.

Nu-l strigă. Așteptă.

Soles închise robinetul. Își șterse mâinile cu prosopul atârnat de ușa dulapului, încet, deget cu deget, și rămase cu el în mână, privind chiuveta ca pe o piesă pe care nu reușea s-o potrivească nicăieri.

Apoi deschise sertarul de lângă aragaz, scoase un caiet cu spirală și un pix și se așeză la capătul celălalt al mesei, departe de foile de pe calorifer.

Scrise încet. Tesa nu se prefăcu că nu se uită. De unde stătea, putea vedea rândurile cu capul în jos: două cuvinte scurte, subliniate, unul sus și unul pe la jumătatea paginii. Nu trebuia să le citească.

Sub primul cuvânt, Soles scrise câteva rânduri, scurte și drepte, cu literele mici și uniforme ale cuiva care învățase să scrie pe planșe tehnice. Apoi se opri, cu pixul deasupra hârtiei, și lăsă un rând gol. Nu din greșeală. Tesa îl văzu mișcând mâna cu grijă, lăsând rândul necompletat, trăgând o liniuță mică la marginea lui ca pe un reper pe hartă și continuând dedesubt.

Ceva i se strânse sub coaste, în locul care o durea numai când se gândea la fratele ei.

Fratele ei făcea la fel. Nu putea ține minte nimic: numere de telefon, zile de naștere, dacă oprise gazul. Așa că scria. Pe bonuri, în palmă, pe spatele facturilor la curent, în caietele turelor de noapte. Iar când nu-și amintea ceva, nu inventa. Lăsa loc. Nu vreau să scriu prostii acolo unde trebuie să stea ceva adevărat, îi spusese o dată, când ea râsese de rândurile goale din agenda lui.

— Pentru ce e rândul ăla? întrebă înainte să se poată opri.

Soles nu ridică privirea.

— E al lui tata.

— Și ce scrie?

— Nimic. Încă.

Așeză pixul paralel cu marginea caietului.

— Știu că lipsește ceva de acolo, spuse. Ceva ce căutam. Nu mai știu ce. Dacă pun altceva în loc, o să-mi amintesc ce am scris, nu ce era acolo.

Tesa îl privi mult. Voia să-i spună că fratele ei obișnuia să spună aproape același lucru. Nu o făcu. Nu știa ce i s-ar întâmpla cu vocea la jumătatea propoziției.

— Atunci pe cine întrebi? spuse în schimb.

— Pe nimeni.

Închise caietul.

— Dacă întreb, cineva o să-mi spună ceva. Și o să-l cred.

Krista se întoarse puțin după nouă, cu dosarul sub braț și o pungă cu covrigi calzi, pe care o puse în mijlocul mesei fără un cuvânt, ca pe un argument. Se uită la Soles, la caiet, la foile de pe calorifer, iar Tesa o văzu așezându-le pe toate în ordine în minte înainte să se așeze și ea.

Sub masă, Lucky își terminase mâncarea și stătea întins cu bărbia peste piciorul gol al lui Soles. Krista văzu castronul gol și ceva i se lăsă din umeri.

— Cum te simți? îl întrebă.

— Ca după un meci, spuse Soles și se uită la Tesa. Unul pe care l-am pierdut.

— Le pierzi pe toate, spuse Tesa.

— Atunci, ca de obicei.

Tesa se ridică și strânse foile de pe calorifer, acum calde și tari ca hârtia de împachetat. Le puse pe masă între ei, cu pata de noroi în sus.

— Am fost ieri la Serren, spuse. Mi le-a dat. Sunt ale fratelui meu, copii din registrul turei de noapte de pe malul nordic. Și mi-a dat un nume.

Krista se îndreptă pe scaun. Mâinile i se așezară pe dosar, una peste alta.

— Nu-l spune.

— Vorbești serios.

— Foarte.

Krista rupse din punga de covrigi două bucăți cât palma și împinse una spre Tesa, împreună cu pixul lui Soles.

— Scrie-l. Îl scriu și eu pe al meu. Apoi le întoarcem. Dacă îl spui tu prima, o să citesc ce ai spus în factură.

— Și dacă îl spui tu prima?

— Tu o să auzi ce am spus eu în orice ți-a spus Serren.

Tesa pufni. Totuși, scrise, strâmb, cu mâna bună, și îndoi hârtia în două. Krista scrise al doilea nume fără grabă, cu majuscule, așa cum scria numele sub fotografii, și îl împături și ea. Le așezară una lângă alta în fața lui Soles.

Soles le desfăcu pe amândouă.

Pe amândouă era același nume.

Krista deschise dosarul și scoase factura pe care o știau cu toții, cu antetul, ștampila administrației și două semnături în colț. Transport final de materiale, șantierul de pe malul nordic. Recuperare și relocare. Puse vârful degetului sub a doua semnătură, un C mare și închis, restul numelui turtit într-o linie care urca spre dreapta.

— Mi-a luat două săptămâni, spuse. Am comparat-o cu toate procesele-verbale ale comitetului din ultimii zece ani. El semnează ceea ce nu vrea nimeni altcineva să semneze.

— Exact asta a spus și Serren, spuse Tesa. Aproape cuvânt cu cuvânt.

— Atunci a citit aceleași procese-verbale. Sau le-a scris.

Soles citi numele de pe factură, apoi pe cele două bucăți de hârtie, apoi iar pe factură, ca pe o măsurătoare pe care o verifici de trei ori înainte să tai.

— Castell, spuse.

Tesa așteptă să simtă ceva. Nu simți nimic. Ca în camera cu fotolii. Un nume pe două bucăți de hârtie era un nume pe două bucăți de hârtie.

— Asta nu e dovadă, spuse. E ceea ce vrem noi să fie.

Krista se uită la ea, surprinsă, apoi dădu încet din cap, ca cineva care aude alt om rostind propoziția pe care și-o repetase singur ani întregi.

— Nu, spuse. Nu e.

Scoase celelalte trei facturi din dosar și le așeză în rând sub prima, cu marginile aliniate. Deasupra fiecăreia încercui data cu creionul.

— Patru date, spuse. Trei facturi anterioare și transportul final. Dacă registrul fratelui tău are legătură cu ele, camionul ar trebui să apară în zilele astea. Hai să verificăm.

Soles trase copiile spre el. Tesa îl privi întorcându-le una câte una, cu grijă, ținându-le de colțuri ca să nu se rupă acolo unde noroiul înmuiase hârtia. Coloanele erau aceleași pe fiecare pagină: data, ora, numărul de înmatriculare, două cifre care arătau cât de jos stăteau osiile la intrare și la ieșire. Soles își trecu vârful degetului pe lângă coloane fără să atingă scrisul și se opri din când în când.

— Aici, spuse.

Krista se aplecă. Prima dată încercuită.

În ziua aceea, același număr de camion intrase de trei ori în mai puțin de două ore. Adâncimile de la intrare și ieșire nu aveau nicio legătură unele cu altele, iar scrisul fratelui ei se strânsese pe rândul acela ca un om care își ridică umerii.

— Și aici, spuse Soles.

A doua dată. Apoi a treia. O găsiră și pe a patra, transportul final, pe o pagină ruptă în două, unde rândurile continuau sub linia de jos, înghesuite pe margine, cu pixul apăsat atât de tare încât aproape găurise hârtia.

Patru din patru.

O vreme nu vorbi nimeni. Frigiderul porni cu un zdrăngănit.

— Adâncimile astea ale osiilor nu se leagă, spuse Soles încet. Ori a greșit el, ori camioanele nu erau cele trecute aici.

— Cu cifrele nu greșea, spuse Tesa. Cu orice altceva, da.

Vocea îi ieși mai aspră decât intenționase. Soles nu se supără. Doar se uită la ea, iar Tesa își dădu seama că o privea cum privise dunga de sub al treilea bloc, de parcă ea ar fi fost ceva care ținea o greutate mare.

Krista strânse facturile în dosar, cu datele aliniate. Tesa luă copiile și le puse înapoi în buzunarul interior al gecii.

— Două documente, spuse. Unul de la administrație, unul de la un agent de pază. Nimeni nu le-a pus împreună până azi. Asta e mai mult decât ceea ce vrem noi să fie.

— Atunci ce e? întrebă Soles.

— Un început, spuse Krista. Anchetatorul trebuie să le vadă. Azi.

Tesa nu răspunse. Se uita la numele de pe bucata ruptă din punga de covrigi. Petrecuse șase ani căutând un om. Acum avea două bucăți de hârtie care spuneau același lucru și nici măcar nu știa cum arăta.

— Cum arată? întrebă.

Krista ridică ochii din dosar.

— De ce?

— Ca să știu cui să nu-i spun bună ziua.

Krista nu răspunse imediat. Soles își mută privirea de la una la alta, apoi la mâna bună a Tesei, care se strânsese singură în pumn pe masă lângă hârtie. Era doar un pumn.

— La ce oră ieși? o întrebă.

— Nu ies.

— Bine, spuse Soles. Atunci la ce oră nu ieși?

Tesa se uită la el, la vânătaia de sub ureche, la cureaua de peste umăr și la felul în care stătea cu partea rănită trasă înapoi.

— La șase, spuse.

La șase fără un sfert, ceața venea deja dinspre mare.

Nu cădea. Se ridica din canal și din albia veche, de-a lungul zidurilor grădinii, și se oprea la înălțimea genunchilor, ca apa într-un subsol inundat. Felinarele de pe chei se aprinseseră mai devreme decât trebuia și nu luminau nimic în afară de ele însele.

Tesa stătea pe banca de peste drum de poarta pavilionului, aceeași pe care așteptase două ore cu două zile înainte. De data asta nu-și trăsese gluga. Voia să audă.

Soles stătea lângă ea, drept, cu mâinile în buzunarele gecii și cureaua pe sub haină, peste umăr. Veniseră pe jos. De două ori pe drum se oprise cu o mână pe un gard și de două ori spusese că se uită la sudură.

— Dacă te doare, pleci, spuse Tesa fără să întoarcă capul.

— Nu mă doare.

— Minți foarte prost.

— Mint excelent. Tu asculți prea atent.

Poarta se deschise. Tânărul în vestă ieși cu o umbrelă mare și închisă, pe care nu o dădu nimănui, iar un bărbat în palton trecu pe lângă el.

— Bună seara, domnule.

Bărbatul ridică o mână fără să se oprească. O mașină îl aștepta la bordură, cu motorul pornit. Ușa se închise încet, așa cum se închid numai ușile scumpe, iar ceața înghiți farurile înainte ca mașina să ajungă la colț.

Tesa numără. Nu fețele, pe care oricum nu le putea vedea bine de acolo. Numele. Tânărul le rostea pe toate cu aceeași voce, ca un paracliser citind o listă de morți, iar ea nu le reținea, doar le număra. Cu unul schimbă câteva vorbe despre un fiu. Fiecare nume cobora treptele, urca într-o mașină și dispărea.

La șapte fără douăzeci, tânărul spuse:

— Bună seara, domnule Castell.

Tesa nu se mișcă. Știa din ring că prima mișcare este cea pe care o vede toată lumea.

Bărbatul care cobora treptele era înalt și ușor aplecat, ca cineva care își petrecuse viața încovoiat peste mese prea joase. Avea peste șaizeci de ani, purta un palton lung și închis la culoare și o umbrelă îngustă, pe care o ținea închisă și se sprijinea de ea ca de un baston. Nu îl aștepta nicio mașină. Tânărul în vestă făcu un gest spre stradă, punând o întrebare, iar Castell clătină din cap zâmbind, ca la o glumă veche între ei.

Porni pe jos spre canal.

— Merge pe jos de douăzeci de ani, îi spuse tânărul cuiva dinăuntru, prin ușa întredeschisă. Și de douăzeci de ani îi tot oferă mașină.

Tesa se ridică.

Soles se ridică odată cu ea, încet, cu o mână apăsată pe coaste acolo unde credea că ea nu vede.

— Tu rămâi aici.

— Ai spus „șase”, îi răspunse. N-ai spus cine.

— Soles.

— Nu mă bag. Merg în urma ta. Dacă te întorci, sunt acolo. Dacă nu te întorci, tot sunt acolo.

Tesa se uită la el. Voia să-i spună că nu avea nevoie de nimeni în spate. Că mersese singură șase ani. Nu o făcu. Castell ajunsese deja la colț, iar ceața începuse să-l ia de la picioare în sus.

— Taci și nu tuși, spuse în schimb.

— Asta pot.

Cheiul canalului cobora de sub pavilion spre oraș, pe lângă apă, între zidul de piatră al malului și un șir de felinare. Apa era neagră și nemișcată, dar se auzea. Lovea treptele care coborau spre ea, iar pe alocuri, sub arcul unui pod, sunetul se întorcea mai puternic, ca într-o sală goală.

Castell mergea încet. Tesa îl lăsă să ajungă la treizeci de pași, apoi la patruzeci. La cincizeci nu-l mai putea vedea.

Dar îl putea auzi.

Vârful umbrelei atingea piatra la fiecare al doilea pas. Tac. Și din nou. Tac. Egal, fără grabă, ca un metronom. Din când în când se auzea tusea scurtă și uscată a unui bătrân care fumase și se lăsase. Tesa urmărea sunetul cum urmărea respirația adversarului când îi intra sânge în ochi și nu mai putea vedea.

În spatele ei, Soles își așeza pașii cu grijă. Abia îl auzea. Doar respirația, prea scurtă, oprindu-se la jumătate când îl prindea durerea.

Un nume. Două hârtii. Un om singur, pe jos, în ceață.

Gândul veni simplu, fără zgomot, așa cum vin gândurile rele. Următorul pod era la două sute de pași. Sub el era întuneric. Nu putea vedea nimeni nimic acolo. Un bătrân cu umbrelă putea fi oprit acolo, dacă cineva îl apuca de guler și îl lipea de zid, iar cu fața la piatră putea spune unde fusese în ultimii șase ani un paznic de noapte de pe malul nordic.

Tesa grăbi pasul.

— Tesa, spuse Soles încet în spatele ei.

Nu se opri.

Tac. Tac. Apoi nimic.

Se opri. Soles se opri în spatele ei. Ascultară.

Apa lovea treptele. Undeva departe, un motor mergea la ralanti fără să plece. Castell nu mai făcea niciun sunet.

Apoi, tac. Mai departe decât ar fi trebuit. Și din partea opusă celei la care se aștepta. Ceața întorcea sunetele pe dos, le arunca din apă înapoi spre mal, le purta pe sub poduri și le scotea pe partea cealaltă. Tesa se duse spre el. Ceața se închise în jurul ei, mai groasă și mai rece, până când nu-și mai vedea mâna bună întinsă în fața pieptului.

Apoi ceața căpătă gust de sare.

Ceața îi luase cheiul Tesei. Pentru o clipă văzu în loc aleile de sub propriul copac. O lumină subțire străbătea o plantă pe care nu o văzuse niciodată trează. La baza ei era o piatră, iar pe ea era săpat un nume.

Arn.

Nu stătea nimeni lângă ea. Tesa atinse planta. Apoi sună clopotul și ramurile dispărură.

— Runda II —

Vâslele intrară în apă împreună, iar Arn le auzi pe toate.

Nu vedea nimic. Ceața acoperise marea de la răsărit și nu se ridicase nici când soarele ar fi trebuit să fie sus. Nu putea vedea prova corabiei, nici vela strânsă lângă catarg, nici măcar băiatul care stătea în față cu o mână pe capul dragonului de lemn, ascultând. Își vedea doar propria mână pe cârmă, lemnul negru lustruit de palmele altor cârmaci înaintea lui.

Nu-i trebuia mai mult. Arn putea auzi unde erau lucrurile.

Așa fusese de mic, de când tatăl lui îl pusese la cârmă într-o noapte fără lună și îl lăsase singur să vadă ce face. Arn nu făcuse nimic. Ascultase. Auzea unde se spărgea valul de stâncă, unde se oprea, unde apa era adâncă și unde nu. Aducese corabia acasă prin întuneric, iar tatăl lui îl privise ca pe un străin care îi purta fiul.

Acum, în ceață, auzi clopotul.

Un clopot mic de bronz atârna la pupa corabiei negre. Suna la fiecare val. Omul care îi omorâse fratele lui Arn nu îl dădea niciodată jos. Se lăuda cu el prin porturi: toată lumea îl auzea, toată lumea fugea când îl auzea. Arn nu fugise. Îl urmărise după sunet trei zile, încă din insulele de sare.

— E aproape, spuse Arn.

Nu ridică vocea. Oricum, pe corabie se auzea tot.

Cel mai bătrân dintre vâslași stătea pe a doua bancă, cu spatele la Arn, și vâslea. Nu se întoarse.

— Și stâncile, spuse.

Arn le auzea și pe acelea. În stânga, încă departe, marea se spărgea de ceva care nu se mișca. Un sunet lung și jos, cu un șuierat la capăt, ca un om care trage aer printre dinți. Colții. Așa le spuneau pescarii. Nimeni nu naviga printre Colți în ceață.

Dar clopotul intrase acolo.

— El știe drumul printre ele, spuse bătrânul. Noi nu.

— Îl aud.

— Auzi clopotul. Nu auzi ce e sub apă.

Arn nu răspunse. Băiatul din prova se întoarse spre el, iar Arn auzi mișcarea: gâtul, gluga de lână frecând umărul. Băiatul era fiul fratelui lui. Avea paisprezece ani și vâslise trei zile fără să se plângă, fiindcă știa pe cine urmăreau.

— Unchiule, spuse băiatul. Aud marea și în dreapta.

Arn o auzea și el. Colții erau acum de ambele părți. Clopotul suna între ele, drept înainte, tot mai slab, pe drumul cunoscut numai de omul de pe corabia neagră.

Se putea întoarce. O știa la fel de sigur cum știa unde era fiecare vâslă. Putea striga „Înapoi”, iar oamenii aveau să asculte, pentru că ascultaseră mereu. Aveau să iasă dintre Colți pe unde intraseră. Aveau să se întoarcă acasă. Și omul cu clopotul avea să se întoarcă și el acasă și să povestească prin porturi cum fratele omului pe care îl ucisese fugise.

— Încă zece lovituri, spuse Arn.

Vâslele intrară în apă. Una. Două. Bătrânul vâslea cu capul plecat, iar Arn îi auzi respirația schimbându-se așa cum se schimbă a unui om care se roagă fără să-și miște buzele.

La a șaptea, clopotul se opri.

Nu se îndepărtase. Se oprise. Cineva îl ținea în mână.

Arn înțelese prea târziu, cu mâna pe cârmă și toată marea în urechi. Omul de pe corabia neagră nu fugea. Îi condusese acolo. Aștepta undeva în ceață, în apă sigură, cu clopotul închis în pumn, și asculta și el.

— Înapoi! strigă Arn.

Corabia lovi Colții la a noua vâslire.

Sunetul nu semăna cu nimic din ce auzise vreodată. Nu era o lovitură. Era un scrâșnet lung de dedesubt, din burta corabiei, de parcă marea însăși rodea lemnul cu dinții. Cârma îi fu smulsă din mâini. Puntea se ridică într-o parte. Oamenii căzură de pe bănci unii peste alții, iar vâslele se rupseră cu pocnete seci, una după alta, ca niște oase.

Apa veni rece, de pretutindeni deodată.

Arn nu se luptă cu ea. Nu avea rost. Apucă cârma, acum plutind liberă, și ascultă.

Îi auzea pe toți. Nu vedea pe nimeni, dar îi auzea. Bătrânul, la zece lungimi de braț în stânga, înjurând cu vocea lui bătrână, apoi tușind, apoi nimic. Cei doi frați de pe banca a patra strigându-se pe nume. Omul care nu știa să înoate, care nu striga, ci doar lovea apa cu palmele, repede, apoi tot mai rar.

Băiatul. La provă, sau acolo unde fusese prova. Îl strigă.

— Unchiule!

Arn auzea exact unde era. Știa cât de departe, în ce direcție, câtă apă se întindea între ei. Știa că nu putea ajunge la el. Colții erau între ei, iar marea trăgea spre ei.

— Ține-te de lemn! strigă. De orice lemn!

Băiatul îl mai strigă o dată. Apoi marea se sparse peste stâncă acolo unde fusese vocea lui, cu un sunet lung și jos și un șuierat.

Arn rămase cu cârma în brațe.

Frigul îi urcă pe picioare. Nu-l mai durea nimic. Ascultă cum marea se liniștea în jur, cum nimeni nu mai striga, cum se mai auzeau doar valurile pe Colți și, departe, iar clopotul. Suna la fiecare val și se îndepărta fără grabă spre larg, pe drumul pe care numai stăpânul lui îl cunoștea.

Arn îl urmări cu urechile până nu-l mai auzi.

Apoi nu mai auzi nici marea.

❦

— Tesa. Tesa! Uită-te la mine!

Stătea în genunchi pe piatra udă a cheiului, cu mâna bună încleștată pe ceva tare, rece și rotund. Balustrada de fier deasupra treptelor. Se mișcă puțin sub strânsoarea ei și scârțâi la bază. O ținea ca pe o cârmă. Soles era ghemuit lângă ea, cu o mână sub cotul ei și cealaltă apăsată pe coaste, fața albă în lumina înecată în ceață a felinarului.

Tesa nu se uită la el. Asculta.

Apa lovea a treia treaptă mai jos. Sub pod, un porumbel se mișcă pe o grindă. Pe malul celălalt, un lanț de barcă freca un inel de fier la fiecare val. Un motor mergea la ralanti pe strada de deasupra cheiului, la patruzeci de pași.

Iar Castell continua pe chei, tac, tac, spre oraș. Prea departe.

Tesa auzea unde era totul, așa cum auzi o cameră în care ai trăit toată viața cu ochii închiși. Și nu putea opri asta. Închise ochii și își apăsă fruntea de fierul rece. Sunetele rămaseră unde erau, fiecare la locul lui.

— Tesa, spuse Soles din nou. Ce ai auzit?

Tocmai îl auzise.

În spatele lor, pe chei, la vreo douăzeci de pași, doi bărbați se opriseră când se opriseră și ei.

Nu se întoarse. În ring nu te întorceai spre omul pe care îl auziseși. Te întorceai spre cel pe care încă nu-l auziseși.

— Doi, spuse încet. În spate. Douăzeci de pași. Unul mai greu. Celălalt târăște piciorul stâng.

Soles nu întrebă cum știa. Respirația i se încetini, ca a unui om care face calcule.

— Castell? șopti.

— Castell e departe. Ăștia sunt aproape.

Tac. Tac. Umbrela se îndepărta spre oraș, egal și fără grabă. Bătrânul nu se uitase o dată înapoi. Avea pe cineva care să se uite pentru el.

Pașii din spate porniră din nou. Nu se grăbeau. Oamenii care vin să te sperie se grăbesc. Aceștia veneau ca niște muncitori spre o treabă plătită la oră.

Tesa dădu drumul balustradei și se ridică. Mâna îi tremura din palmă până în cot și se oprea acolo, ca apa într-un pahar plin.

— Poți fugi?

— Nu.

— Atunci stai lângă zid. Și nu te băga.

— Am spus că nu mă bag.

— Ai spus multe lucruri.

Ceața se deschise în jurul felinarului cât să-i arate. Doi bărbați în haine de lucru închise la culoare, fără pălării. Unul lat și scund, cu gâtul îngropat între umeri, cu mâinile goale. Celălalt mai înalt, ușor șchiop, ținând lângă picior un baston de cauciuc, de felul celor purtate de paznicii de depozit.

Tesa le privi încheieturile din obișnuință. Fără sfoară.

Nu sunt ei. Nu știa de ce gândul o liniștea.

— Te-ai rătăcit, domnișoară? întrebă blând cel lat. Urmărești un domn în vârstă de la pavilion până aici.

Se opri la cinci pași. Celălalt se opri la șapte, puțin într-o parte, așa cum stau oamenii care au mai lucrat împreună.

— Domnul merge pe jos de douăzeci de ani. Ai crezut că merge singur?

Tesa își puse piciorul stâng înainte, cu greutatea pe pernițele tălpilor, și ridică ghipsul la bărbie, garda pe care o ținuse în jurul sacului cu o zi înainte.

Bărbatul lat se uită la ghips și zâmbi.

— Hai. Nu vreau să-ți rup și cealaltă mână.

Ceața se închise iar peste felinar, iar Tesa închise ochii. Urechile vedeau mai bine. Un pas lung, greutatea pe piciorul drept, geaca foșnind când își trăgea brațul înapoi. Șchiopul se mișca să o prindă din unghi, piciorul stâng târându-se.

Se lăsă pe sub pumn. Îi auzi vâjâitul pe lângă ureche. Apoi intră înăuntru, acolo unde bărbații lați nu se așteaptă să vină cineva, și îl lovi în ficat cu mâna bună, scurt și jos, cu greutatea pornită din genunchi. Nu veni toată greutatea: cu mâna în ghips nu-și putea lovi încheieturile una de alta, iar fără asta cel din colț rămase departe.

Bărbatul lat scoase un sunet ca un burduf călcat.

Tesa pivotă spre celălalt, fiindcă îl auzise ridicând bastonul sus, peste umăr, într-un arc larg, ca cineva care nu lovise niciodată pe nimeni pe întuneric.

Ridică ghipsul.

Bastonul îl lovi cu un sunet sec de lemn care crapă. Durerea îi urcă prin braț până în dinți. Tesa țipă. Ghipsul se despicase la margine, iar dedesubt oasele așezate de doctor se mișcaseră din nou.

Acum, spuse cel din colț.

Pumnul bun porni spre fața șchiopului, acolo unde îi auzea respirația, și găsi ceva care cedă. Un nas. Șchiopul se clătină înapoi și își lăsă greutatea pe piciorul sănătos.

Tesa lovi genunchiul acela cu ghipsul.

Ghipsul se rupse de tot. Genunchiul nu. Dar bărbatul căzu cu fața înainte pe piatră, iar bastonul se rostogoli de pe marginea cheiului în apă cu un plescăit mic, aproape politicos.

Îl auzi pe cel lat prea târziu. Asta nu puteau rezolva urechile ei: auzeai totul deodată și, până hotărai ce conta, unul dintre lucrurile acelea era deja peste tine. Brațul lui gros i se încolăci în jurul gâtului din spate și o ridică de parcă era un sac. Dădu înapoi spre trepte, ținând-o între el și Soles.

— Ajunge, fetițo, gâfâi la urechea ei.

Tesa își aruncă capul înapoi și îi lovi umărul. Brațul se strânse. Marginile ceții se înroșiră.

Atunci veni vocea lui Soles, calmă, aproape plictisită:

— Hei. Ai scăpat ceva.

Bărbatul lat se întoarse spre voce cu Tesa în brațe, așa cum ar fi făcut oricine. Călcâiele îi erau aproape de marginea cheiului.

Soles nu era lângă zid. Stătea lângă balustradă, cu o mână pe coaste și cealaltă pe bara de sus. Tesa îl auzise pipăind fierul, tronson cu tronson, așa cum un mecanic pipăie o țeavă ca să găsească o pierdere. Și respira altfel. Toată seara respirase scurt, cruțând o coastă. Acum respira adânc și încet, cu greutatea așezată pe călcâie, ca un om care ține o linie de scuturi fără să se gândească o clipă să cadă primul.

Se oprise la ultimul tronson, cel care scârțâia.

— Șurubul de jos e ros de tot, spuse Soles, mai mult pentru el. De ani.

Și trase de bară.

Nu tare. Doar cât trebuia, în locul unde tot tronsonul se sprijinea într-un singur șurub ruginit. Balustrada se smulse din piatră cu un scrâșnet lung și se înclină spre apă. Soles o împinse cu umărul bun peste locul unde stătea bărbatul lat.

Bărbatul îi dădu drumul Tesei ca să ridice mâinile, cum face oricine când vede fier venind peste el. Tesa căzu în genunchi pe piatră, aerul năvălindu-i deodată în plămâni. Bara îl lovi pe bărbat în piept, el pierdu marginea de sub călcâie și căzu în canal cu balustradă cu tot, într-un plescăit negru care ajunse până la felinar.

O vreme singurul sunet fu bărbatul lat zbătându-se și înjurând în apa până la piept, căutând treptele.

Soles se lăsă în genunchi lângă ea. Nu de grijă. Nu mai putea sta în picioare. Respirația i se rupse din nou, scurtă, la jumătate, ca și cum cineva care îl ținuse drept tocmai îi dăduse drumul. Își ținea pumnul drept încleștat în cealaltă mână, la piept, ca pe ceva care ar fi putut scăpa. Avea sânge pe buza de jos. Și-o mușcase ca să nu strige.

— Ți-am spus să nu te bagi, gâfâi Tesa.

— Nu m-am băgat. Am reparat o balustradă.

— Ai rupt-o.

— Era deja stricată. Am terminat treaba.

— Puteai să-l lovești.

Soles se uită la pumnul pe care încă îl ținea închis cu cealaltă mână.

— Te ținea pe tine, spuse.

— Puteai să scapi.

— Cu tine tot acolo?

Tesa se uită la pumnul pe care îl ținea închis. Rămăsese, iar balustrada o trăsese în loc să lovească prin ea.

Pe strada de deasupra cheiului, motorul care mersese la ralanti toată seara se tură, întoarse fără grabă și plecă spre centru. Ceața nu lăsă să treacă nicio lumină de far.

Șchiopul se sprijinise într-un cot, cu fața plină de sânge. Tesa se duse la el. Mâna care fusese în ghips îi atârna pe lângă corp, umflată și strâmbă la încheietură, cu resturile ghipsului atârnând ca o carapace. Cu cealaltă îl apucă de guler.

Putea să-l lovească până îi spunea tot ce știa despre domnul care mergea pe jos de douăzeci de ani și despre un paznic de noapte de pe malul nordic. Bărbatul știa asta.

— Cine v-a trimis?

Scuipă sânge pe piatră lângă genunchiul ei.

— Nu trimite nimeni pe nimeni, spuse. Îl urmăm pe domnul. De ani. Nu știm de ce. Nu întrebăm.

Tac.

Tesa ridică privirea.

Departe pe chei, spre oraș, umbrela lovea iar piatra. Castell nu se oprise. Poate nu auzise nimic în ceață. Poate auzise totul și tocmai de aceea nu se oprise. Mergea mai departe, singur acum, spre un pod cu întuneric dedesubt.

Tesa îi dădu drumul șchiopului și se ridică.

Îl putea ajunge. Auzea exact unde era, câți pași, unde se termina cheiul și începea podul. Un bătrân cu umbrelă. Un pod. Întuneric dedesubt.

În spatele ei, Soles tuși. O singură dată, înfundat și adânc în corp, așa cum tușesc oamenii cu coaste rupte când nu vor.

Iar Tesa auzi, deși nu voia, altceva decât ceața. O voce bătrână înjurând în apă și apoi amuțind. Doi frați strigându-se pe nume. Un băiat strigând „Unchiule” dintr-un loc unde nimeni nu putea ajunge.

Un clopot îndepărtându-se spre marea deschisă.

Rămase pe loc.

Tac. Tac. Tot mai departe. Tesa ascultă umbrela până nu o mai auzi, așa cum asculți ceva pe care l-ai lăsat să plece și vrei să fii sigur că s-a dus.

Apoi îngenunche lângă Soles pe piatra udă, cu mâna bună sub cotul lui așa cum fusese a lui sub al ei.

— Poți să te ridici?

— Dacă mă ajuți. Dacă nu, stau aici până se ridică ceața. Nu mă grăbește nimeni.

— Te ajut.

Îl ridică. Soles se sprijini pe ea mai mult decât ar fi recunoscut vreodată, iar ea îl lăsă. În canal, bărbatul lat găsise treptele și se trăgea afară, șiroind.

— Unde mergem? întrebă Soles.

Tesa își ținu mâna ruptă la piept. Paginile fratelui ei erau în buzunarul interior, încă păstrând căldura caloriferului lui Soles.

— La anchetator, spuse. Acum.

— Bine.

— „Bine” e al lui Maxim.

— Mi l-a împrumutat. Pentru azi.

Anchetatorul nu era în birou. Era jos, în camera de serviciu, cu o cană de cafea și paltonul pe umeri, ca un om care fusese gata să plece acasă de două ore și încă nu plecase.

Îi privi intrând: mâna umflată a Tesei, rămășițele ghipsului, buza însângerată a lui Soles și brațul ținut peste coaste.

Puse cana pe tejghea.

— Dacă-mi spuneți că v-ați împiedicat, spuse, plec acasă și nu mai cred niciun cuvânt pe care îl spuneți vreodată.

— Nu ne-am împiedicat, spuse Tesa.

— Bine. Sus.

Biroul era rece. Caloriferul ticăia fără să încălzească nimic, iar dosarele de pe birou aveau marginile aliniate. Anchetatorul nu se așeză. Așteptă.

Tesa scoase paginile din buzunar, calde și curbate după forma pieptului, și le întinse pe birou cu mâna bună, cu pata de noroi în sus. Soles se lăsă în scaunul de lângă ușă.

Anchetatorul se aplecă peste ele.

Tesa îl privi citind. Nu literele. Scrisul. Ochii i se opriră pe primul rând și nu coborâră, iar mâna sprijinită de birou rămase nemișcată, ca a unui om care a pus mâna pe o sobă și încă n-a simțit căldura.

Își luă paltonul de pe umeri, îl puse pe spătarul scaunului și se așeză pentru prima dată de când intraseră.

— De unde le ai?

— De la Serren. Le-a ținut șase ani. Fratele meu i le-a lăsat în toamna în care a dispărut.

— Serren, repetă anchetatorul.

Nu întrebă nimic despre Serren. Trase sertarul de jos al biroului și scoase o mapă subțire din carton cenușiu, cu colțurile rotunjite de câte ori fusese scoasă și pusă la loc. Înăuntru era o singură fotocopie strâmbă.

O întoarse spre Tesa.

Era o declarație. Un formular de poliție, cu rubricile completate de mână în litere înclinate și ordonate, scrisul unui tânăr dornic să arate că știe să redacteze un raport. Dar jos, lângă semnătura declarantului, era semnătura fratelui ei. Mare și lăbărțată, cu „a”-ul închis ca un „o”.

Sub ea, în colțul din dreapta, o ștampilă: ÎNCHIS. Și încă o semnătură, mai mică. Aceeași mână care completase rubricile.

— Eu am luat declarația asta, spuse anchetatorul. Acum șase ani. Aveam o lună în meserie. A venit într-o marți, pe la patru. N-a vrut să se așeze.

Tesa nu se mișcă.

— Mi-a spus că un bărbat pe nume Kerr trecuse de două ori pe la postul lui de pază de pe malul nordic. Că a doua oară îl întrebase, printre altele, despre sala unde se antrena sora lui. Cum o cheamă. La ce oră termină.

Anchetatorul se uită la mâna ei ruptă, apoi în ochii ei.

— Nu voia să arestez pe nimeni. Știa că n-aveam temei. Voia doar o hârtie. Cu o dată. Cu numele lui Kerr pe ea. Mi-a spus că nu putea ține minte nimic, de asta scria tot. Și că, dacă i se întâmpla ceva surorii lui, voia să existe undeva o bucată de hârtie care să țină minte pentru el.

Tesa simți ceva strângându-se sub coaste, acolo unde nu ajunsese niciun pumn. Acolo unde o durea numai când se gândea la el.

Pentru mine. S-a dus la poliție pentru mine.

Fratele meu, care nu avea încredere în poliție. Care nu avea încredere în nimeni. Care intrase într-o marți, pe la patru, și refuzase să se așeze.

— Și ai închis-o, spuse. Vocea îi ieși plată, ca o ușă închisă.

— Am închis-o.

Anchetatorul nu-și feri privirea. Tesa îi acordă atât, deși nu intenționase. Nu-și feri privirea.

— A doua zi, un avocat s-a dus la șeful meu, spuse. Un om foarte ordonat. Costum bleumarin. A stat acolo o jumătate de oră, cu ușa închisă. După aceea, șeful m-a chemat și mi-a spus că declarația nu are substanță, că nu fusese nicio amenințare, că era doar un paznic speriat și să o închid. Și am făcut-o. Cu mâna mea.

În scaunul de lângă ușă, Soles ridică încet capul.

— Un om foarte ordonat, repetă.

Anchetatorul se uită la el.

— Da. Îl cunoști.

Nu era o întrebare. Soles nu răspunse. Din tăcerea lor, Tesa înțelese că amândoi văzuseră același chip. Același om care stătuse lângă Kerr când Kerr mărturisise ceea ce i se spusese să mărturisească. Același om care încercase ușa templului cu o daltă și un burghiu.

Același om. Cu șase ani în urmă.

Tesa se uită la anchetator și îl văzu cu claritatea luminii din ring pe care o cunoștea prea bine. Cum ar fi fost dacă el era omul. Dacă semnase nu doar o bucată de hârtie, ci totul. Dacă totul se termina aici, în biroul rece, cu un bărbat în fața ei care nu încerca deloc să se ascundă.

Era atât de simplu. Petrecuse șase ani căutând pe cineva care să plătească, iar el scosese singur mapa din sertar.

De data aceasta cel din colț nu o opri. Se opri singură.

Clopotul, se gândi. Nu clopotul.

Omul din fața ei nu sunase clopotul. Doar nu se întorsese când auzise marea în stânga. Iar acum stătea cu mapa deschisă între ei, cu semnătura lui mică sub ștampilă, și nu o mai putea lua înapoi.

— Ai păstrat-o, spuse Tesa. Copia.

— Am păstrat-o.

— De ce?

Anchetatorul închise mapa. Își ținu palma pe ea o clipă, apăsând-o de birou ca pe o carte pe care nu voia s-o mai deschidă.

— Ca să țină minte pentru mine, spuse.

— Și când l-ai arestat pe Kerr? spuse Tesa. Când stătea chiar în fața ta cu numele ăsta?

Anchetatorul nu tresări.

— Știam, spuse. În noaptea aceea am scos mapa din sertar și m-am uitat la ea până dimineață. Apoi am pus-o înapoi. Kerr mărturisise altceva, avocatul era acolo, cazul se închidea singur. Mi-am spus că o bucată de hârtie de acum șase ani nu mai putea schimba nimic.

— Și m-ai văzut pe mine. Știai al cui nume îl port.

— Știam.

Nu mai adăugă nimic. Nu ceru iertare, iar Tesa se bucură, pentru că n-ar fi știut ce să facă cu ea.

Tesa își puse mâna bună pe paginile fratelui ei. Apoi le împinse, una câte una, peste birou spre el.

— Atunci ține minte și astea, spuse. Oficial. Pune-ți semnătura pe ele. Și apoi îți spun ce e în ele, dacă nu-ți dai seama singur. Datele camioanelor cad exact în zilele facturate. Krista are facturile. Numele lui Castell e pe ele.

Anchetatorul nu atinse foile.

— Castell, spuse.

— Merge pe jos de douăzeci de ani, spuse Soles de lângă ușă. Dar nu singur. Doi oameni îl urmăresc de la distanță. Unul a făcut baie în canal. Celălalt șchiopătează mai rău decât când a venit.

Anchetatorul se uită la mâna Tesei, la coastele lui Soles, apoi din nou la pagini.

— Și un motor, spuse Tesa. Pe strada de deasupra cheiului. A mers la ralanti toată seara. A plecat când s-a terminat.

Anchetatorul tăcu mult timp. Caloriferul ticăi de câteva ori degeaba.

Apoi trase paginile spre el, le puse una peste alta cu marginile aliniate și luă un pix.

— Mâine la nouă, spuse fără să ridice privirea. Tu, cu declarația despre seara asta. Krista, cu facturile. Și de acum nimeni nu mai urmărește pe nimeni nicăieri pe jos. Acum vă duc la urgențe. Și să nu-mi spuneți că nu aveți nevoie.

— Avem nevoie, spuse Soles.

Anchetatorul se uită la el surprins.

— Ea are, preciză Soles. Eu mă simt minunat.

La urgențe, doctorița de gardă tăie rămășițele ghipsului Tesei cu o foarfecă strâmbă, îi pipăi încheietura și îi spuse, fără să ridice vocea, ce avea să-i facă dimineață și cât de tare avea să doară.

Îi făcu lui Soles o radiografie și îi spuse că coasta era încă fisurată, doar mai rău acum, iar dedesubt osul se suda mai repede decât văzuse vreodată la cineva care nu stătea în pat. El răspunse că se așteptase la o promovare.

Ieșiră după miezul nopții. Ceața se ridicase. Orașul era ud și limpede, felinarele se reflectau în bălți, iar noua mână a Tesei, albă și curată în ghips proaspăt, cântărea mai mult decât cea veche.

Aerul era rece și liniștit. Tesa auzea tot. Picături căzând de pe streșini. Un câine, la trei străzi distanță. Pașii lui Soles, mai atenți pe dreapta. Auzul nu se oprea. Știa că nu se va mai opri, iar acasă becul de pe hol avea să rămână aprins toată noaptea.

Merseră o vreme fără să vorbească.

— Tesa, spuse Soles la colțul străzii.

Se opri sub un felinar. Avea sânge uscat pe buză, iar ochii îi erau obosiți, dar limpezi, mai limpezi decât îi văzuse ea de la templu încoace.

— Mi-am amintit ceva azi, spuse. La chiuvetă, cred. Jos, lângă prima placă, înainte să se prăbușească totul, Varren a spus: „Du-te. O țin eu.” Mi-am amintit abia azi.

Se uită pe stradă spre canal și clătină din cap, ca un om care își răspunde singur.

— Ne-a acoperit. Cu lanterna, cu ce avea el. Nici măcar nu l-am întrebat.

— Mulțumesc, îi spuse Tesei. M-ai scos de două ori.

Tesa se uită la el.

Știa la care două dăți se referea. A doua fusese a ei, sub bloc, cu mâna pe placă până la paisprezece. Prima nu.

Deschise gura. O închise.

— Pune-o pe listă, spuse. Mă plătești când o să ai mâini bune.

Soles zâmbi strâmb prin buza spartă.

— Am mâini bune.

— Ai coaste proaste.

Merseră mai departe. La prima intersecție, Tesa se uită o dată înapoi spre canal, deși nu mai era nimic de auzit acolo.

Apoi nu se mai uită.