Chapter X · Cine ține ușa

În a treia zi dormi toată perioada cu lumină într-o curte părăsită, pe o bancă de lemn, sub o viță crescută sălbatic. Vânătorii veneau numai noaptea. Sau numai noaptea îi putea simți.

Când se trezi, soarele era jos, iar el își pusese geaca sub cap așa cum nu o pusese niciodată până atunci: cu mânecile legate, ca să nu i-o poată lua nimeni fără să-l trezească.

Nu-și amintea să fi făcut asta. Mâinile lui o făcuseră.

Urmele de pe încheietura dreaptă se închiseseră la culoare în somn. Își mișcă degetele înainte să atingă nodul.

Se uită mult la el. Un nod bun, strâns, cu un capăt liber pe care îl putea desface dintr-o singură tragere. Nu-l învățase nimeni. Sau îl învățase cineva, demult, într-o tabără de iarnă, lângă niște ruine.

Îl desfăcu. Îl legă din nou, singur, cu ochii deschiși, ca să știe că acum era al lui. Mâinile lui îl învățară a doua oară, mai încet. A treia oară îi aparținea numai lui.

În seara aceea scrise: aici.

Krista răspunse: Maxim a sunat de pe drum. Lucky nu mănâncă. Mina mănâncă pentru amândoi. Maxim zice că n-ai voie să mori, fiindcă nu știe ce să facă cu doi câini.

Soles citi mesajul de trei ori și, pentru prima dată în trei zile, râse. Îl durură coastele. Nu-i păsă.

La capătul îndepărtat al curții, zidul vechi de piatră dinspre stradă deveni mai greu.

Apoi încă unul, zidul din dreapta.

Și al treilea, cel din spate, de care se sprijinea banca.

Soles se ridică încet. Trei. Până atunci fusese unul, care îl urmărea, îl pierdea și îl găsea din nou. Acum erau trei și nu mai încercau nimic. Așteptau.

Încercuit.

Cuvântul veni cu o oboseală pe care Soles o recunoscu din tabăra de iarnă. Numea ceea ce putea simți deja. Nu-i găsea o ieșire.

Singura latură fără zid era cea spre albia veche: o pantă de pământ, un gard de sârmă prăbușit, stuful. Iar dincolo de stuf, jos, departe, apa încă ieșea tulbure din malul rupt al grădinii.

Soles înțelese că nu-l mai urmăreau. Îl mânau.

Coborî panta pe șezut, cu rucsacul strâns la piept, prin pământul moale și sârma gardului căzut. Stuful îl primi cu un foșnet lung, iar în urma lui cele trei ziduri rămaseră grele, pline, nemișcate. Nu-l urmăriră. Știau unde se ducea.

Albia era aproape goală la ora aceea. Pe mal se vedeau gardul provizoriu al grădinii, banda anchetatorului legată între doi țăruși, o roabă uitată cu roata în aer. Din cele două arcade descoperite încă ieșea apă, mai încet acum, cenușie, mirosind a pământ vechi. Blocurile stăteau acolo unde le lăsase Kale, spinări de piatră aliniate una după alta de-a lungul malului. Deasupra lor, pe terasă, stâlpul de la capăt, cel de la care măsurase Piter.

Soles se uită la el și îl simți umplându-se.

Nu era un zid. Era un stâlp de piatră, gros cât un om, iar greutatea din el se așeză exact așa cum se așezase în pilonul de sub pod: dinăuntru, sprijinită, cu fața spre el. Apoi a doua greutate, în zidul terasei. A treia rămase în urmă, undeva în panta pe care coborâse, în pământul însuși. Soles nu știuse că puteau fi și în pământ.

Înainte.

Soles privi spre blocuri. Orice ar fi vrut Leonatus să spună, el trebuia să găsească singur o cale prin ele.

Trecuse de primele două fără să le arunce vreo privire. Acelea fuseseră măsurate; erau pe hartă. Se opri la al treilea și se mută două pasuri spre stânga, în unghiul pe care îl găsise Piter printre stufuri. Se ghemui lângă bloc și puse mâna pe piatra rece.

Dunga era acolo. Întunecată, joasă, lungă cât un braț, între marginea blocului și mal. Poate doar umbra unei crăpături, își spusese atunci. Anchetatorului îi spusese doar că încă nu-i putea spune ce era.

Acum putea. Nu cu ochii. Cu altceva.

Blocul se sprijinea pe ceva. Nu pe mal, așa cum se sprijineau celelalte două, cu toată greutatea lăsată în pământ, ci pe o curbă. Soles o simțea prin piatră. Blocul nu apăsa pe curbă. Stătea pe ea cu grijă, greutatea răspândită, ca o palmă pusă pe un umăr ca să-l sprijine, nu să-l rupă. Cineva îl coborâse acolo cu atenție. Cineva văzuse, sau i se spusese, unde să-l oprească.

Soles nu duse gândul mai departe. Nu avea timp.

Greutatea din stâlpul terasei se mișcă. Soles o simți coborând încet de-a lungul stâlpului, spre bază. Spre pământ. Iar din pământ putea ajunge oriunde.

Se lăsă cu burta în noroi și alunecă pe sub marginea blocului.

Spațiul era mai strâmt decât păruse de pe terasă. Coasta rănită lovi piatra și i se făcu alb în fața ochilor. Împinse rucsacul înainte, apoi se trase după el, cu genunchii în apă și obrazul lipit de partea inferioară a blocului, care mirosea a mâl și fier.

Dunga întunecată se lărgi. Nu era o crăpătură. Era gura unei arcade, pe jumătate înfundată cu nisip și pietriș aduse de viitură, prin care curgea un fir subțire de apă.

Dincolo, aer cald.

Îl simți pe față, cu un miros pe care îl mai simțise o dată, sub grădină, în noaptea pasarelei. Piatră veche și ceva dulceag, ca un măr uitat într-un sertar. Soles se împinse prin gura arcadei pe coate, cu apa curgându-i pe sub haine, și căzu într-o scurgere în care putea sta în genunchi.

Aprinse lanterna lui Kale.

Scurgerea cobora ușor înainte, spre inima dealului. Pereții erau din cărămidă veche, apoi, după câțiva metri, din piatră fasonată: blocuri mari, așezate fără mortar, atât de strâns încât lama unui briceag n-ar fi intrat între ele. Soles le cunoștea. Le mai atinsese o dată, sub altă arcadă.

În urma lui, la gura arcadei, pământul deveni greu.

Înaintă mai întâi în genunchi, apoi aplecat, apoi, când tavanul se înălță, în picioare. Scurgerea urca acum, lăsând apa în urmă. Sub tălpi, piatra era uscată și caldă, ca o vatră al cărei foc fusese stins cu o oră înainte. Soles ținea lanterna tremurândă cu ambele mâini.

Tunelul se termina într-o încăpere.

Era mai mică decât prima, rotundă, cu bolta construită fără cheie de boltă. Soles putea simți sarcina răspândită prin pietrele îmbinate. Nu exista un singur reazem pe care să-l poată rupe. Cine o construise se gândise la cineva ca el.

Pereții erau sculptați.

În două șiruri, unul deasupra celuilalt, de jur împrejur. Rândul de jos începea în dreapta intrării prin care venise. Un puiet, un singur copac tânăr, cu trei frunze. Apoi o dumbravă, câțiva copaci înghesuiți, cu rădăcinile încâlcite. O pădure deasă, trunchiurile atât de apropiate încât nu lăsau loc de trecere.

Apoi, la capăt, o pădure nordică, cu brazi negri și drepți sub zăpadă, atât de vastă încât piatra nu-i mai putea cuprinde marginile și dispărea în bolta de deasupra.

Rândul de sus era alcătuit din chipuri.

Primul avea ochii închiși și gura închisă. Nu dormea. Asculta. Al doilea avea gura deschisă, de parcă urma să spună ceva. Al treilea ținea o mască în fața chipului, cu ambele mâini, iar masca semăna cu el, dar nu era el. Al patrulea nu mai avea chip. În locul lui avea un alt chip, apăsat peste al său, nemișcat, cu ochii deschiși.

Soles se uită mult la al patrulea. Apoi nu mai putu.

În peretele opus, chiar în mijloc, era o placă.

O cunoștea. Nu pe aceasta, ci pe sora ei, cea pe care o ținuse deschisă cu palma cât timp Krista trecuse dincolo și apa îi urcase până la genunchi. Aceasta era mai mică, mai simplă, fără niciun semn pe ea. De sub ea venea aer cald, în pulsații lente, ca o respirație.

Soles făcu un pas spre ea și încăperea se deschise.

Nu placa. Încăperea. Sau poate el. Nici mai târziu nu știu cum să spună care dintre ele. Știa doar că, într-o clipă, putea simți bolta, pereții și piatra de sub picioare, iar în următoarea putea simți totul.

Dealul. Întreaga greutate a dealului, așezată pe încăpere, pe scurgeri și pe arcadele de sub blocuri. Grădina de deasupra, cu serele, aleile, terasa și stâlpul ei. Strada. Casele de pe stradă, fiecare cu fundația, pereții și grinzile ei care țineau, cedau, se sprijineau pe altele. Țevile de sub asfalt.

Departe, pilonii căii ferate erau goi. Oamenii plecaseră din ei ca să vină aici. Sarcina orașului se revărsa în el, dincolo de orice casă pe care ar fi putut-o vedea, ca apa într-un vas prea mic.

Căzu în genunchi. Lanterna se rostogoli pe piatră și lumină tavanul, apoi un perete, apoi chipul acela cu un alt chip peste el.

Sângele îi izbucni din nas și îi curgea pe bărbie, cald, fără durere. Durerea veni după, în spatele ochilor, în tâmple, în oasele feței. Nu era durerea unei răni. Era durerea unui lucru care se lărgește și nu mai încape.

Își putea simți și propriul corp. Asta era cel mai rău. Nu așa cum îl simțise întotdeauna, dinăuntru, ca pe ceva de la sine înțeles, ci așa cum simțea acum grinzile unei case: oasele care purtau greutatea mușchilor, coastele care țineau plămânii, coasta crăpată din dreapta care nu mai purta cât trebuia. Genunchii pe piatră, două puncte de sprijin, prea puține. Capul, greu, pe o coloană care se îndoia.

Nu mai era un om care simțea lucrurile. Era încă un lucru printre ele.

Respiră.

Cuvântul lui Leonatus ajunse la el prin presiune. Soles trase aer încet. Sângele de pe bărbie era tot al lui; nimic din calmul împrumutat nu putea face asta inofensiv.

Soles respiră. O dată. De două ori. Vocea soldatului nu mai era singură.

Mai erau și alții. Îi simțea la margine, așa cum îi simțise pe Vânători în ziduri, dar altfel. Nu apăsau. Așteptau. Trei prezențe, pe lângă cea care vorbise. Una dreaptă și rece, cu o răbdare care nu era a unui om obișnuit să aștepte, ci a unui om obișnuit să fie așteptat.

Una rapidă și obosită, care număra, care număra mereu, chiar și acum, grinzi, distanțe, greutăți, cu graba unui om care știe că mai are puțin timp. Și una despre care nu putea spune nimic, fiindcă stătea cel mai departe și cel mai liniștit, cu ceva în mână, ceva ascuțit, ținut nepăsător, așa cum ții un lucru pe care l-ai cunoscut toată viața.

Pentru o clipă, încăperea lăsă loc Grădinii lui. Trunchiul central se ridica printr-o boltă de lumină; mult sub straturile cu flori, copacii se înghesuiau mai des decât înainte. Siluetele așteptau lângă plantele lor. Niciuna nu căpătase un chip nou în care el să poată avea încredere.

Se surprinse aplecându-se spre piatră și deschise ochii. Așteptau mai mult decât o vizită.

Soles rămase în genunchi, cu sângele picurând pe piatra caldă, și înțelese, fără să știe cum, că putea s-o facă. Ar fi fost ușor. Ar fi fost ca și cum ai deschide o ușă pe care ai ținut-o închisă cu umărul atât de mult timp încât nu mai știi de ce.

Nu o deschise.

Ridică lanterna. Mâna îi tremura, iar lumina se zbătea pe pereți, peste copaci și chipuri, peste pădurea neagră sub zăpadă. Se ridică, sprijinindu-se de zid, și rămase în picioare. Orașul era încă acolo, revărsat în el. Nu se mai scurgea afară. Poate se obișnuia cu el. Sau poate el se obișnuia cu orașul.

Și mai era ceva, sub tremur. În oase, în călcâiele palmelor, în umărul bun, stătea strânsă o greutate care nu tremura deloc. Nu era a lui. Aparținea pădurii dese de pe perete, cu trunchiurile prea apropiate ca să poți trece printre ele, și stătea în el cum stă pulberea într-un proiectil pe care nu l-a aprins nimeni încă.

Soles o simțea în mâini și se temea de ea mai mult decât de pașii din tunel. Un om cu o coastă crăpată nu trebuia să aibă în palme ceva care putea spulbera un zid. Un om cu o coastă crăpată, observă o parte din el, destul de calmă încât să-l sperie, nici măcar n-ar fi trebuit să stea în picioare.

Din scurgerea prin care venise se auzi apă.

Nu apă curgând. Apă împinsă la o parte. Pași în apă, lenți, grei, pe fundul tunelului unde el mersese în genunchi.

Soles îndreptă lanterna spre gura tunelului și așteptă să simtă greutatea din ziduri. Nu simți nimic. Pereții încăperii rămaseră pereți, plini doar de ei înșiși, așa cum fuseseră de când îi așezase cineva acolo.

Pașii se apropiară.

Primul Vânător ieși din tunel în picioare, așa cum ieșise Soles. Nu veni prin zid. Veni pe drumul pe care venise Soles, prin apă și gura arcadei, aplecat sub tavanul jos, și își îndreptă spatele abia în încăpere. Era înalt, îmbrăcat în negru, fără niciun însemn, ud, cu hainele lipite de trup.

Fasciculul lanternei îi căzu drept pe față, iar Soles n-ar fi putut spune, nici atunci, nici mai târziu, cum arăta. Nu era nimic de ținut minte în acel chip. Nicio expresie. Nemişcarea unei pietre de râu după o mie de ani de apă.

În spatele lui, în tunel, se auzeau alți pași.

Vânătorul nu se uită nici la sculpturi, nici la placă, nici la Soles, și totuși Soles simți limpede unde îi ajunsese atenția: sub geaca lui, în locul de sub braț unde pielea unsă stătea apăsată de coaste.

Vânătorul făcu un pas.

Nu se grăbea. N-avea motiv. În spatele lui, al doilea ieși din tunel, se îndreptă și se opri la o lungime de braț în urma primului. Al treilea rămase în gura tunelului, cu umerii aplecați sub tavanul jos, închizând drumul pe care venise Soles.

Ține.

Cuvântul lui Leonatus îi era aproape de ureche. Soles își păstră picioarele sub el. Soldatul îi putea împrumuta stabilitate; mâna, coasta și oamenii care închideau tunelul erau încă acolo.

Soles știa. Simțea în oase cât îl mai puteau purta: genunchii îi tremurau, coasta crăpată ducea o treime din cât trebuia, capul abia îi mai stătea pe gât sub toată greutatea orașului revărsată în el. Nu era un om care putea lupta. Era un om care abia putea sta în picioare.

Iar la margine, cei trei așteptau.

Nu-l împingeau. Asta era partea cea mai ciudată, iar Soles o înțelese abia atunci, cu lanterna tremurând și sângele uscându-i-se pe bărbie. De data aceasta nu aveau să intre fără să fie lăsați. Până atunci veniseră singuri, ca ecou, ca reflex, ca un nod legat în somn, când voiau ei.

Îi văzuse despărțiți în Grădină: un soldat care nu-l socotea instruit, un rege care aștepta ascultare, un om obosit, absorbit de munca lui. Niciunul nu trăise clipa asta pentru el. Le-ar fi cerut să se miște printr-un corp pe care nu trebuiau să-l repare după.

Își dori vocea lui Maxim în spatele lui. Ceva prostesc despre lanternă, ceva la care să poată răspunde fără să gândească. Tunelul îi dădu doar scrâșnetul bocancului celui de-al treilea om.

Îi îndepărtase de casă. Acesta fusese planul. Iată-l acum, departe de casă, iar planul nu mai avea nimic după punctul acela.

Dacă îi las să intre, cine ține lama?

Încheietura dreaptă încă îl durea acolo unde omul de sub pod îl prinsese. Strânse degetele pe lanternă până când tremurul se înrăutăți, apoi se opri. Simțea puterea așteptându-i în oase. Nu-și putea face mâna să-l asculte nici cu o lumină în ea.

Vânătorul din față îi urmări mâna. Soles știa ce îi arătase.

Trase aer pe gură. Sângele i se uscase pe dinți. Orice ar fi ales în clipa următoare, trebuia să trăiască cu alegerea, dacă mai rămânea destul din el.

Ei îi așteptau hotărârea.

Vânătorul mai făcu un pas. Apoi încă unul. Mai erau cam cinci pași între ei.

Soles lăsă ușa deschisă.

Nu putea spune cum. Doar că, într-o clipă, se ținea de marginea lui însuși cu ambele mâini, iar în următoarea nu se mai ținea. Și ei intrară.

Soldatul primul. Trupul lui Soles coborî, cu picioarele depărtate, greutatea pe călcâie și umărul bun înainte, în poziția unui om care a stat într-un zid de scuturi și știe că primul lucru pe care trebuie să-l faci este să nu cazi. Coasta urlă. Soldatul nu-l lăsă s-o asculte.

Apoi cel drept și rece. Nu-i mișcă trupul. Îi mișcă privirea. Soles se uită la cei trei Vânători și nu mai văzu trei. Văzu o ordine. Cel din față hotăra. Al doilea aștepta să vadă ce hotărăște primul. Cel din tunel păzea, și nimic mai mult. Nu erau trei vânători.

Erau un singur vânător cu două mâini în plus, iar mâinile acelea nu știau să se miște singure. Cel rece văzuse asta la oameni îmbrăcați în mătase, în săli cu tavane înalte, și nici atunci nu fusese surprins.

Apoi cel grăbit, care număra. Doi pași înapoi până la placă. Patru înainte până la Vânătorul din față. Raza lui de acțiune era cu un braț și jumătate mai mare decât a lui Soles. Mâinile erau în mănuși negre, dar brațul se îndoia din cot ca al oricărui om. Asta însemna că putea fi blocat în cot. Cel grăbit mai văzuse oameni care vânau așa.

Altundeva, sub altă lumină, și nu scăpase. Acum număra cu o furie rece, ca să nu se mai întâmple.

Ultimul veni Phenom, cu lucrul ascuțit ținut liniștit în mână.

Mâna lui Soles intră sub geacă, desfăcu nodul curelei de piele unsă și scoase lama.

Nu o ținuse niciodată așa. O ridicase din cufăr, o împachetase, o purtase zile întregi apăsată de coaste, dar nu o scosese niciodată împotriva cuiva. Acum stătea în palmă ca și cum ar fi stat acolo o viață întreagă: prinsă de jos, strâns, lama întoarsă înapoi de-a lungul încheieturii, degetul mare pe gardă. Nu era priza unui om care tăia pâine. Era priza cuiva care știa că lucrul acela nu fusese făcut pentru pâine.

Vânătorul din față se opri.

Și al doilea se opri, o clipă mai târziu.

Soles îi privi prin patru perechi de ochi deodată și simți chipul pe care îl purta. Nu era al lui. Nici al vreunuia dintre ei. Era un chip făcut din toți, ținut în fața propriului chip cu ambele mâini, așa cum al treilea chip de pe perete își ținea masca. Dedesubt era tot el. Doar că, pentru moment, nu mai era el cel care privea în afară.

Iar ca să le facă loc, ceva trebuia să plece.

Simți asta ca pe o cărămidă scoasă dintr-un zid ca să treacă o grindă. Nu duru. Era mai rău decât durerea: se desprindea. Undeva adânc, în locul unde se păstrau lucrurile de acasă, ceva mic se clătină și începu să alunece. O chiuvetă. Mâinile lui Mary, ude, scoțând din buzunarul unei salopete ceva mic, cu coperți de plastic, paginile lipite de apă.

Vocea ei, iritată, nu tare, obosită: iar l-ai lăsat în buzunar. Iar Kale râzând în ușă, cu mâinile negre de ulei.

Soles încercă să se țină de amintire. Se agăță de ea cu tot ce îi mai rămăsese. Lucrul acela mic, cu coperți de plastic, pe care îl căutase. De ce îl căutase? Îl căutase în cutie, pe podea, pe gresie, printre mănuși. Îl căutase pentru că…

Vânătorul din față se aruncă asupra lui Soles.

Soldatul coborî trupul lui Soles și îl duse într-o parte, pe sub brațul întins. Lanterna îi căzu din mâna liberă. Cel care număra știa deja unde avea să fie cotul. Mâna bandajată a lui Soles lovi acolo, cu podul palmei, iar greutatea din oase ieși odată cu lovitura. Nu toată.

Cel care număra o prinse din mers, cum prinzi o unealtă scăpată înainte să lovească podeaua, și lăsă să treacă doar o parte. Partea aceea fu de ajuns: cotul se îndoi în direcția greșită cu un sunet de lemn ud, iar în zidul de lângă placă, acolo unde nu-l atinsese nimeni, se deschise o crăpătură de sus până jos. Șocul urcă înapoi prin brațul lui Soles până în coasta crăpată.

Vânătorul nu scoase niciun sunet. Nici chipul nu i se schimbă. Dar cealaltă mână îi prinse încheietura lui Soles, cea cu lama, și strânse.

Strângea ca o menghină. Degetele lui Soles se deschiseră singure. Lama alunecă în priză o lățime de deget, apoi două. Mâna înmănușată urcă pe încheietură, spre palmă, spre mâner, spre lucrul pentru care veniseră.

Păstreaz-o.

Cuvintele lui Phenom fură scurte și apropiate. Soles își aminti încheietura pe care o atinsese în Grădină. Omul care îi urmărise poziția picioarelor voia acum ca degetele lui să rămână închise. Faptul că voia asta nu făcea strânsoarea mai puțin dureroasă.

Soles își închise degetele pe mâner și trase. Vânătorul îl lăsă să consume efortul, apoi îi răsuci încheietura prinsă în afară. Durerea urcă prin brațul deja învinețit sub pod. Lama se înclină departe de pieptul lui Soles.

Își strânse mâna stângă peste propriile degete drepte ca să le țină închise. Bandajul se întinse; ceva cedă sub el. Sângele încălzi spațiul dintre degetul mare și arătător. Simțea fiecare fir al suturii trăgând când Vânătorul răsuci din nou.

Îmi deschide mâna. Dacă trag, îl ajut.

Soles încetă să tragă. Împinse mânerul spre propriul șold, cu cotul lipit de corp, până când Vânătorul trebui să se aplece peste brațul lui rupt ca să-și păstreze priza. Presiunea slăbi suficient cât Soles să poată respira.

Încercă să se rotească pe lângă el. Al treilea Vânător părăsise tunelul. Păși în spațiul acela, împingându-l pe Soles înapoi spre placă. Soles îl trase pe primul între ei; al treilea opri un pumn lângă capul camaradului și întinse brațul pe lângă el în schimb.

Cei trei se înghesuiră în fasciculul lanternei de pe podea. Soles vedea sângele curgându-i peste degete. Cotul rupt îi cumpărase loc pentru o singură mișcare. Îl cheltuise ca să păstreze lama.

Lupta îl împinsese pe Soles înapoi până când călcâiul îi atinse baza plăcii. Atunci veni al doilea Vânător.

Soles nu-l văzu. Cel rece îl văzu pentru el, cu o fracțiune de clipă prea târziu, pentru că până și cel rece se uitase la lamă. Al doilea Vânător veni din stânga, cu palma întinsă și dreaptă, muchia spre gâtul lui Soles, lovind din umăr, cu toată greutatea unui trup care nu știa ce înseamnă oboseala. Cel grăbit calculă distanța, timpul și unghiul și ajunse la o singură cifră.

Ar fi trebuit să moară.

Nu muri.

Nici el, nici cei patru nu știură atunci ce se întâmplase. Știa doar că lovitura menită să-i rupă gâtul trecu pe lângă el la o lățime de deget. Nu o evitase. Era ca și cum lumea evitase în locul lui. Piatra de sub călcâiul stâng, care ținuse o mie de ani fără să se miște, se lăsă cât un fir de păr, exact cât să-i încline trupul înapoi.

Lovitura trecu pe sub bărbie, îi atinse pielea gâtului ca o răsuflare rece și izbi zidul de lângă placă, acolo unde Soles nu mai era.

Căzu pe spate. Vânătorul din față, cu cotul rupt și mâna încă prinsă de încheietura lui Soles, căzu odată cu el, se răsuci și îi dădu drumul ca să nu cadă pe lama pe care o voia. Umerii lui Soles loviră baza plăcii; capul i se izbi de ea. Palma stângă întinsă plesni piatra lângă șold, aproape de podea.

Palma îi ateriză pe placă.

Placa se deschise.

Nu cu un sunet. Nu se mișcă. Doar că, sub palma lui, piatra încetă să mai fie zid, iar Soles căzu prin ea, pe spate, în întuneric și aer cald, cu lama strânsă la piept. Mâna îi alunecă de pe marginea plăcii.

Placa se închise.

Din cealaltă parte veni o lovitură. Una singură, surdă, ca un pumn izbit într-un zid gros. Apoi nimic.

Soles zăcea pe spate, pe piatră caldă, în întuneric deplin. Piatra îi ținea trupul, dar sub ea nu simțea nimic care s-o țină. Pentru prima dată, nimic nu se sprijinea pe nimic. Lanterna rămăsese de partea cealaltă. Sângele se prelingea prin bandajul mâinii stângi. O strânse la geacă. Respira. Nu știa dacă mai putea face altceva. Se gândi limpede că aici avea să rămână.

Cei patru erau încă acolo. Masca era încă acolo. O simțea pe obraz ca pe chipul unui străin apăsat peste al lui, cald, potrivit bine. Ar fi putut rămâne așa. Ar fi fost ușor. Nimic nu durea când privea prin ea.

— Soles, spuse el cu voce tare, în întuneric.

Nu era vocea lui. Era mai joasă, cu un accent pe care nu-l avea nimeni în orașul acela.

— Soles, spuse din nou.

Tot nu era a lui, dar se apropiase.

A treia oară era aproape vocea lui.

Cei patru se retraseră. Nu deodată. Mai întâi Phenom, fără grabă, ca un om care părăsește o încăpere în care nu vrusese niciodată să intre.

Cel grăbit, încă numărând, tot mai încet, până ieși.

Cel rece, care plecă fără să se uite în urmă. Soldatul rămase ultimul. Mai stătu puțin lângă el, în întuneric, așa cum cineva rămâne lângă un camarad rănit până vine targa.

Bine.

Cuvântul fu rostit fără generozitate. Leonatus rămăsese suficient cât să-l vadă pe Soles încercând să-și găsească iar propria voce. Mâna lui îi stabiliză umărul o clipă, apoi și greutatea ei dispăru.

Apoi plecă și el.

Soles rămase singur. Cu adevărat singur, pentru prima dată de când plecase de acasă.

Nicio greutate în ziduri, nicio voce la ureche. Doar întunericul cald, piatra de sub el, lama apăsată la piept și orașul încă revărsat în el, pe care acum îl simțea ca pe o durere veche cu care avea să trebuiască să trăiască.

Și locul acela gol.

Îl găsi abia după ce se liniști. Undeva, printre lucrurile de acasă, era un loc gol. Nu știa ce fusese acolo. Știa doar că fusese ceva. Un gol cât un lucru mic, cu margini netede, ca urma lăsată de un tablou pe un perete.

Încercă să-și amintească. Casa, vocea lui Mary, geaca lui Kale în cui. Toate erau acolo, întregi. Doar că între ele lipsea ceva, iar el nu știa ce.

Îl căutase în ultimele zile. Atât știa. Căutase ceva din povestea tatălui său, în cutie, pe podea, printre mănuși. Nu mai știa ce.

Își scoase telefonul. Ecranul învinețit îi lumină fața. Semnalul era o singură liniuță, care apărea și dispărea.

Scrise aici și apăsă trimitere. Lângă cuvânt apăru un cerc mic care se învârtea, se învârtea și nu se oprea.

Își aminti că Krista promisese să vină după el dacă nu primea nimic.

Se gândi și la golul acela cu margini netede și îl pipăi în minte, așa cum limba caută locul unui dinte scos.

Știa că nu știa.

Era tot ce îi mai rămăsese din lucrul pe care îl căutase.

Tesa mai văzuse o ușă de piatră ținută deschisă o dată.

Serren o făcu să aștepte.

Luni seara, după întâlnirea din curtea lui Soles, sună la numărul de pe placa de alamă a pavilionului. Nu răspunse nimeni. Rostise cuvântul „listă” sub acoperișul șopronului și de atunci știa la a cui ușă trebuia să ajungă prima. Fratele ei păzise șantierul de pe malul nordic. Comitetul îl administrase. Singurul om din comitet care deschisese vreodată o ușă pentru vreunul dintre ei era Serren.

Marți îi răspunse printr-un tânăr în vestă, la poarta pavilionului, care îi spuse că domnul Serren era plecat din oraș. Tesa se uită la cititorul de cartele montat în locul vechii încuietori, apoi la mâna în ghips, și îi spuse că putea aștepta.

Așteptă două ore pe banca de peste drum, cu gluga trasă, până se aprinseră felinarele. Serren nu ieși. Nici nu intră nimeni care să semene cu el.

Înainte să plece, îi scrise un bilet pe spatele unui bon de benzinărie și îl strecură pe sub poartă. Șase cuvinte: Paznicul care a văzut prea mult. Dedesubt, numărul ei.

Serren o sună în aceeași seară.

— Mâine, spuse el. La unsprezece. Vino singură.

— Cum altfel?

Serren nu răspunse. Închise.

Nu dormi. De ani de zile nu dormea mai mult de trei sau patru ore pe noapte oricum, iar în noaptea aceea nici atât. Stătu pe marginea patului cu mâna în ghips pe genunchi și cu cealaltă deschizându-se și închizându-se, iar și iar, până începură să o doară degetele. În cuierul din hol, lângă ușă, atârna geaca de iarnă a fratelui ei.

Atârna acolo de șase ani. Tesa o scutura de praf primăvara și toamna, ca pe o haină pe care urma să vină cineva s-o ia.

Spre dimineață se duse la sală. Nu putea lovi nimic, dar putea să se miște. Își puse piciorul stâng înaintea celui drept, își mută greutatea pe pernițele tălpilor și dansă în jurul sacului o jumătate de oră fără să-l atingă, cu mâna în ghips ridicată la bărbie, așa cum ar fi ținut-o dacă ar fi fost întreagă. Sala era goală. Omul cu mopul încă nu venise.

La un moment dat, nu știa când, simți că nu era singură.

Nu era nimeni în sală. Atenția aparținea bărbatului pe care îl întâlnise lângă planta luminoasă din Grădina ei. Acolo putea s-o privească în ochi; aici nu existau pași, nicio umbră lângă sac. O dată, după gong, pumnul ei venise din el. De atunci învățase să-i recunoască apropierea.

Nu vorbea ca un antrenor, ci ca cineva care fusese și el lovit. Nu-i spunea ce să facă. Privea.

Umerii.

Tesa observă cât de sus îi ținea. Îi coborî și încercă pasul din nou. Mai ușor. Corecția aceea o putea folosi; impulsul de a continua până când brațul nu mai durea era altceva.

Ziua, pavilionul semăna mai puțin cu un club și mai mult cu un cămin pentru bătrâni bogați. Tânărul în vestă o conduse la etaj fără să verifice vreo listă și o lăsă în camera cu fotolii despre care îi povestise Soles, cu fereastra spre canalul care curgea încet pe sub pavilion.

Serren stătea cu fața spre lumină. Asta observă prima dată. Soles îi spusese că ultima dată stătuse cu spatele la fereastră, cu chipul în umbră. Era mai bătrân decât își imaginase. Sau poate doar nu se mai ascundea.

Pe genunchi ținea o mapă din carton cenușiu, legată cu sfoară.

— Ia loc, spuse el.

— Stau bine în picioare.

— Cum dorești.

Nu insistă. Se uită la mâna ei în ghips, apoi la fața ei, iar Tesa văzu că o recunoștea. De dinainte. Dintr-un chip asemănător cu al ei, pe care ea nu-l văzuse niciodată acolo.

— Semeni cu el, spuse Serren. În jurul ochilor.

Tesa simți cum i se strânge ceva sub coaste, acolo unde nu ajunsese niciun pumn în viața ei.

— Deci îl cunoșteai.

— L-am văzut o singură dată. A venit aici, sus, în camera asta. Era toamnă. A stat exact unde stai tu acum. Nici el n-a vrut să se așeze.

Serren desfăcu sfoara mapei, încet, cu degete care nu tremurau.

— Avea la el un caiet. Registrul turei de noapte de la șantierul de pe malul nordic. Firma i-l dăduse ca să noteze cine intra și cine ieșea. Nota tot. Ore, numere de camion, cât de jos stăteau pe osii la intrare și cât de jos la ieșire.

Asta era el. Exact el. Omul care nu-și putea aminti niciodată dacă veniseră pline sau plecaseră pline și care, tocmai de aceea, începuse să scrie.

— A venit la comitet, spuse Serren, pentru că nu știa unde altundeva să meargă. Nu la poliție. Nu avea încredere în ei. Mi-a spus că îi era frică să țină registrul acasă. Mi-a lăsat copiile. Paginile pe care le considera importante. A spus că se întoarce după ele după ce vorbește cu cineva.

— Cu cine?

— Nu mi-a spus.

Serren scoase din mapă un teanc subțire de foi, copii făcute la un copiator vechi, cenușii la margini, cu rânduri scrise de mână, strâmbe, pixul apăsat tare. Tesa recunoscu scrisul înainte să vadă ce spunea. Litere mari, lăbărțate, cu „a”-ul închis ca un „o”, pe care învățătoarea lui din clasa a treia încercase degeaba să i-l îndrepte.

— Nu s-a mai întors, spuse Serren.

Tesa luă foile. Nu le citi. Le ținea în mâna bună și o simțea tremurând, ea care nu tremura nici în ring, nici în afara lui.

— Și le-ai ținut aici. Șase ani.

— Da.

— În mapa asta. Cu sfoară.

— Da.

— Și n-ai făcut nimic.

Serren nu se apără. O privi cu chipul acela bătrân, fără nimic de ascuns, iar asta o înfurie mai mult decât ar fi făcut-o orice minciună.

— Mi-a fost frică, spuse el. Nu pentru mine. Sau nu numai. Am văzut ce i s-a întâmplat. Am văzut cine se ocupa de lucrurile care nu apăreau în contracte. Și m-am gândit că, dacă paginile astea nu părăsesc camera, măcar nu mai dispare nimeni din cauza lor.

— El a dispărut.

— Da.

Tesa făcu un pas spre el. Mâna în ghips i se ridică singură la bărbie, în gardă, iar sub ghips degetele încercară să se închidă în pumn și nu putură. Serren nu se retrase. Stătea în fotoliu, bătrân, cu mapa goală pe genunchi, și ar fi lăsat-o să-l lovească.

Și Tesa văzu totul, cu claritatea luminii din ring. Cum ar fi fost dacă el era omul. Dacă Serren dăduse ordinul, dacă Serren îl trimisese pe Kerr, dacă totul se oprea aici, în camera cu fotolii, cu un bătrân pe care îl putea atinge. De șase ani căuta pe cineva care să plătească, iar el stătea în fața ei și nu se apăra.

Nu, spuse cel din colțul ei.

Atât. Spuse doar nu, așa cum face un antrenor când își vede luptătorul pe punctul de a lovi sub centură.

Tesa coborî mâna.

— Nu tu l-ai trimis pe Kerr.

Nu întreba.

— Nu.

— Dar știi cine.

Serren tăcu mult timp.

— Știu cine plătea compania, spuse în cele din urmă. Nu e același lucru. Castell. E în comitet de douăzeci de ani și semnează ce nu vrea nimeni altcineva să semneze.

Tesa așteptă să simtă ceva. De șase ani căutase un nume, iar acum îl avea. Nu simți nimic. Doar o neîncredere rece, ca a unui boxer când adversarul își lasă garda prea devreme.

— Și eu ar trebui să te cred.

— Nu, spuse Serren. Nu ar trebui. Nu fără dovezi. Le ții acum în mână. Citește-le.

Tesa strânse foile la piept.

La ușă se opri. Se întoarse, cu mâna pe clanță.

— De ce acum? După șase ani.

Serren își mută privirea spre fereastră.

— Pentru că am citit ziarul, spuse. Și pentru că o fată mi-a scris despre fratele ei pe un bon de benzinărie. Nimeni nu mai făcuse asta în șase ani.

În noaptea aceea adormi peste pagini la masa din bucătărie, cu capul pe brațul în ghips și lampa aprinsă. Citise până la jumătate, până în luna în care numerele camioanelor începuseră să se repete și adâncimile osiilor nu mai aveau niciun sens, iar literele lăbărțate ale fratelui ei deveniseră mai mici și mai înghesuite, ca ale unui om care scrie cu cineva uitându-se peste umăr.

Sub copacul ei, Reil stătea lângă planta luminoasă, cu mănușile atârnând dintr-o mână. Tesa îi atinse frunzele. Apoi lumina lămpii deveni mai galbenă, mai grea, cu fum.

— Runda I —

Lămpile atârnau jos deasupra ringului și bâzâiau. Una pâlpâise de la începutul serii, iar el învățase s-o folosească: atunci când se stingea, adversarul clipea.

Sala mirosea a ulei de mașină, transpirație și tutun ieftin de la ofițerii din primele rânduri, care pariau pe ei cu tichete de rație în loc de bani. Războiul era afară, spre port. Aici era numai ringul.

În colț, antrenorul ținea prosopul pe umăr. Bătrânul nu spunea niciodată nimic între runde. Privea. Iar după ce privise destul, spunea un singur cuvânt, și cuvântul acela era întotdeauna cel potrivit.

— Șase, spuse acum.

Reil știa ce însemna. Runda a șasea. Atunci trebuia să cadă. Așa stabiliseră cu bărbatul în haină de piele care venise la el la depou, cu un plic și vocea unui om care nu cere. Cazi în a șasea, iei plicul, iar sora ta mănâncă pâine albă o lună întreagă. Refuzi, și nu mai lucrezi niciodată în orașul ăsta.

Îl măsură pe celălalt. Un băiat din regimentul de artilerie, gros în ceafă și cu ochii mici, care lovea cinstit și tare și se credea bun. Nu era. Reil îl putea pune jos în runda a treia. Îl putea pune jos acum.

Nu o făcu. Îl lăsă să lovească. Îl lăsă să creadă. Asta era partea pe care nu i-o spusese nimeni când luase plicul: trebuie să-l lași pe celălalt să creadă.

A patra.

A cincea. Buza i se sparse. Ofițerii din primul rând se ridicară și strigară numele băiatului.

Antrenorul îi șterse sângele în colț și se uită la el. Reil știu după felul în care îl privea că bătrânul văzuse tot. Plicul, bărbatul în haină de piele, pâinea albă.

— Șase, spuse antrenorul din nou.

Dar de data asta nu era numărătoare. Era întrebare.

Gongul. Reil se ridică.

Băiatul veni primul. Un croșeu larg de stânga pe care Reil îl lăsă să-i treacă de gardă și să-l prindă în tâmplă, cum conveniseră. Sala răcni. O dreaptă în coaste îl lipi de corzi și Reil simți cum i se golește pieptul. Mai luă una în bărbie și genunchii i se muiară.

Ar fi fost cel mai ușor lucru din lume să-i lase să se îndoaie până la capăt.

Nu o făcu. Ieși din corzi cu umărul și îl legă pe băiat într-un clinci, frunte în frunte. Arbitrul îi despărți.

Artileristul veni spre el cu capul jos, dreapta trasă mult în spate, ca un om care aruncă o piatră. Era pumnul la care trebuia să cadă. Toată sala aștepta. Bărbatul în haină de piele, rezemat de un stâlp în spate, știa asta.

Reil privi pumnul venind și, în ultima clipă, fără să fi hotărât vreodată, intră pe sub el și aruncă o lovitură scurtă de jos în bărbia băiatului. Acolo unde băiatul nu-și ținea garda, fiindcă nimeni nu-i spusese vreodată că trebuie.

Băiatul căzu.

Sala amuți. Lampa pâlpâi, se stinse, se aprinse iar. Bărbatul în haină de piele se desprinse de stâlp și plecă, fără grabă.

Reil îl ajută pe băiat să se ridice. Își atinse mănușa de a lui, o dată, ușor. Așa se face. După.

❦

Tesa se trezi cu obrazul pe pagini și gust de fum în gură.

Rămase nemișcată, cu ochii deschiși, lampa bâzâind deasupra ei ca lămpile acelea deasupra unui ring pe care nu-l văzuse niciodată și pe care îl știa pe dinafară. Mâna bună îi stătea pe masă, strânsă în pumn.

Tesa își privi pumnul și își aminti, deși nu voia, cum își atingea mănușa de a celeilalte luptătoare, în ring, după fiecare meci. Așa facem noi. După. O spusese de sute de ori. Nu se întrebase niciodată de unde o avea.

Acum se întrebă.

Telefonul vibră pe masă, lângă pagini. Era aproape unu noaptea. Krista.

Spunea că scrie un cuvânt în fiecare seară. În seara asta n-a scris nimic.

Și, o clipă mai târziu:

Tesa. Nu dormi. Știu că nu dormi.

— Nu dorm, spuse Tesa când Krista răspunse de la primul apel. Ce vrei să fac?

— Nu știu, spuse Krista.

Respira repede, ca după niște scări urcate în fugă.

— L-am sunat de nouă ori. Nici măcar nu intră căsuța vocală. Sună de parcă numărul n-ar exista.

— Sau de parcă n-ar avea semnal.

— Unde nu există semnal în orașul ăsta?

Tesa privi paginile de pe masă, literele lăbărțate ale fratelui ei, cifrele care nu se potriveau. Se gândi la un bărbat care pleacă noaptea cu un rucsac și ceva sub geacă pe care alții îl vor. Care nu merge la nimeni pe care îl cunoaște. Care vrea să-i tragă după el.

Unde te duci când vrei să fii urmărit? Acolo unde tu cunoști drumul mai bine decât ei.

— Sub pământ, spuse.

Krista tăcu.

— Blocul, spuse apoi, încet. Al treilea. Era o dungă sub el. Am măsurat-o cu Piter. Anchetatorul a cerut să fie lăsat neatins.

— Cine mai știe de dungă? întrebă Tesa.

— Noi. Piter. Anchetatorul.

— Și Soles, spuse Tesa.

Krista tăcu o clipă.

— Și Soles.

Tesa se ridică. Strânse foile, le împături o dată și le puse în buzunarul interior al gecii, lângă inimă, unde nu le putea lua nimeni fără s-o lovească mai întâi.

— Sună-l pe Maxim, spuse. E pe drum, dar sună-l. Spune-i să aducă lampa aia pe care o poartă pe frunte. Și să nu aducă câinii.

Maxim adusese câinii.

Întorsese camionul galben la un cântar rutier aflat la două ore de oraș și mersese direct la albie, fără să treacă pe acasă. Nu-i lăsă să coboare. Îi lăsă pe scaunul din față, Lucky cu nasul lipit de geam și Mina ghemuită pe scaunul șoferului, și coborî cu lampa frontală pe frunte și ranga în mână, ca în dimineața pasarelei.

— Sunt cu mine de ieri dimineață, spuse înainte ca Tesa să poată zice ceva. Unde trebuia să-i las, la cântar? Și ăla mare nu mănâncă. Poate mănâncă dacă îl găsim.

— Și dacă nu-l găsim?

Maxim se uită la ea în lumina felinarului de pe drum.

— Atunci nu mănânc nici eu, spuse. Și o să fie ciudat, fiindcă eu mănânc orice.

Coborâră panta pe lângă gardul provizoriu, pe sub banda anchetatorului. Albia era neagră, iar apa care încă ieșea din cele două arcade se auzea mai bine decât se vedea. Krista mergea prima. Cunoștea locul pe de rost, cu harta în minte și toate măsurătorile lui Piter. Se opri la al treilea bloc fără ezitare și se ghemui în stânga lui, două pasuri mai încolo, acolo unde stătuse cu telefonul ridicat.

Maxim coborî lampa.

Dunga nu mai era dungă. Era o gaură neagră sub marginea blocului, destul de mare cât să treacă un om pe burtă. Pământul din fața ei era răscolit, cu o urmă lungă și adâncă prin noroi, ca de trup târât. Peste urma aceea erau alte urme. Mari. Late. Netede ca talpa unei cizme de cauciuc, fără profil, fără toc. Trei șiruri de urme care intrau în gaură și nu ieșeau.

O vreme nu spuse nimeni nimic.

— Eu nu încap acolo, spuse Maxim în cele din urmă. Nu zic că mi-e frică. Zic că nu încap.

— Știu, spuse Tesa.

— Rămân aici. Cu fața spre gaură.

— Știu.

Tesa se întinse pe burtă în noroi. Ținu mâna în ghips întinsă înainte, ca o lance, și se trase cu cealaltă. Noroiul îi intră pe sub geacă, rece, și apăsă paginile fratelui ei de piept. Nu-i păsa. În spate auzi foșnetul Kristei coborând și ea, fără întrebări.

Sub bloc era mai strâmt decât crezuse. Ghipsul lovi piatra o dată, apoi iar, iar durerea îi urcă în umăr, albă și curată, ca un pumn bun. Tesa strânse din dinți și râse încet, ca să nu înjure.

— Ce-i amuzant? șopti Krista din spate.

— Nimic. Am lovit un zid. Iar.

Dincolo de gura arcadei, aerul era cald.

Tesa se opri. Mirosea a piatră veche și ceva dulceag, ca un măr uitat într-un sertar. Simțise mirosul o dată înainte, în noaptea când își rupsese mâna într-un zid prin care mersese un bărbat fără chip.

Aici, spuse cel din colțul ei.

— Știu, spuse Tesa cu voce tare, iar Krista nu întrebă cu cine vorbea.

Scurgerea urca. După câțiva metri putură să stea în genunchi, apoi să meargă aplecate, apoi drepte. Tesa aprinse lanterna telefonului. Pereții de cărămidă deveniră piatră fasonată, blocuri îmbinate fără mortar. Urmele netede continuau pe podeaua uscată a tunelului, trei șiruri întunecate pe piatră.

Încăperea era goală.

Era rotundă, mai mică decât cealaltă, cu bolta intactă. În mijlocul podelei zăcea o lanternă veche, grea, din metal, stinsă. Tesa o ridică. Era rece. Pe mâner, cineva zgâriase un K cu vârful unui cui. Lângă ea, pe piatră, erau pete întunecate, uscate, într-o linie, ca picăturile căzute dintr-un nas.

— E a lui Kale, spuse Krista, uitându-se la lanterna din mâna Tesei. A luat-o de acasă.

Tesa se uita la perete.

Lângă placă, la înălțimea gâtului unui om, piatra era crăpată. Nu spartă. Crăpată în stea, ca un parbriz lovit de o pietricică, cu o adâncitură mică în mijloc. Tesa se apropie și puse dosul degetelor pe crăpătură. Știa ce forță trebuia ca să crapi așa o piatră cu mâna. Știa pentru că încercase.

Avea ghipsul ca dovadă. Mai încolo, pe același perete, o crăpătură dreaptă cobora de sus până jos, ca trasă cu dalta.

Lovitura aceea nu fusese pentru zid. Fusese pentru cineva care stătuse în fața lui și care, în ultima clipă, nu mai fusese acolo.

— Tesa.

Krista stătea în fața peretelui îndepărtat, cu lumina ridicată. Pereții erau acoperiți de sculpturi: copăcei, apoi păduri, apoi chipuri ascunse în spatele altor chipuri. Tesa avu grijă să nu le privească direct. Krista nu se uita la ele. Se uita la placa din mijlocul zidului, mică, fără niciun semn.

Pe marginea plăcii, la o palmă deasupra podelei, era o urmă. O palmă omenească, conturată în praful de pe piatră, cu degetele răsfirate, așa cum lasă o mână urma când cineva se sprijină de ea în cădere. Sângele marca marginea degetului mare.

De sub placă venea aer cald, încet, în pulsații, ca o respirație.

— E înăuntru, spuse Krista.

Tesa se uită la ea și văzu, pentru prima dată de când o cunoștea, că fața Kristei nu mai era politicoasă, formală sau ordonată. Era doar speriată.

Tesa puse mâna bună pe placă.

Piatra era caldă. Mai caldă decât ar fi trebuit să fie o piatră. Sub palmă, piatra se schimbă fără să se miște și fără să scârțâie. Tesa simți cum o trage. Nu de mână. De undeva mai adânc, de sub coaste, mai adânc decât colțul în care stătea cel cu prosopul pe umăr. O trăgea și o ținea, iar ea trebuia să tragă înapoi cu tot trupul, ca de o frânghie întinsă într-un curent.

Și își aminti.

Nu voia să-și amintească. Dar își aminti. Varren, cu palma pe altă placă, sub altă arcadă, în altă noapte, spunând Du-te. O țin eu cu vocea lui calmă, așa cum spunea orice.

Varren stând după aceea cu spatele la piatră, cu mâinile în buzunare, ca și cum nu ținuse nimic. Și palmele lui, pe care le văzuse în lumina lanternei. Uscate.

Pe a ei o simțea acum udă, apăsată pe piatră, iar brațul îi tremura până în cot.

Tesa strânse din dinți și nu urmă gândul mai departe. Nu-și putea permite. Știa unde o duceau asemenea gânduri. O duseseră deja o dată, cu mai puțin de o zi în urmă, într-o cameră cu fotolii, spre un bătrân care nu se apăra.

— Intră, îi spuse Kristei. O țin eu.

Krista trecu prin piatră, lumina întâi, și dispăru.

Tesa numără. Poate fiindcă așa numără arbitrul cât timp stai în genunchi și îți asculți timpul terminându-se. Unu. Doi. Trei. La șase începu să-i ardă mâna. La nouă, genunchii. La unsprezece auzi, de cealaltă parte, înăbușită, vocea Kristei spunând un nume, apoi din nou, mai tare.

La paisprezece, Soles ieși prin piatră.

Ieși aproape purtat, cu brațul peste umerii Kristei, alb la față, cu sânge uscat de la nas până pe bărbie. Strângea la piept ceva învelit în piele unsă. Bandajul mâinii stângi era roșu până la exterior. Ochii i se mișcau încet, ca ai cuiva care s-a trezit într-o altă cameră decât cea în care adormise.

Krista îi adusese cea mai mare parte din greutate prin deschidere pe un singur umăr, cu maxilarul încleștat și ochii în podea. Tesa, care știa cât costă fiecare kilogram, nu spuse nimic.

Soles se uită la Tesa, iar Tesa, cu mâna încă pe placă, se surprinse intrând în gardă.

Soles stătea altfel.

Nu știa în ce fel. Știa doar că ar fi observat asta în ring de la zece metri: picioarele depărtate, greutatea pe călcâie, partea rănită trasă înapoi și cea bună înainte. Poziția unui om care învățase să nu cadă. Și nu de la ea.

— Ai venit, spuse el.

Vocea îi era răgușită, iar Tesei i se păru că avea un accent, ceva care nu era al lor, ca un cuvânt rostit de un străin. Apoi accentul nu se mai auzi.

— Krista a venit, spuse Tesa. Eu țin ușa.

Își luă mâna de pe placă. Piatra deveni din nou piatră. Tesa își lipi palma de piept și o simți tremurând, udă, până în cot.

— Mai era ceva, spuse Soles.

Se uită la ele, pe rând, încruntat, ca un om care caută un cuvânt pe vârful limbii.

— Căutam ceva. Înainte. Nu mai știu ce.

Krista îl ținea de talie. Tesa văzu că nu înțelegea, văzu că nici Soles nu înțelegea, și nu-i plăcu deloc.

— Îți amintești mai târziu, spuse Tesa.

— Nu, spuse Soles. Nu cred.

Nu era o plângere. O spusese calm, ca pe o măsurătoare.

Ieșiră pe drumul pe care veniseră, cu Soles între ele și lanterna lui Kale în mâna Tesei, rece, moartă, grea.

În tunel, Soles se opri de două ori să se sprijine de perete și de fiecare dată Tesa îl văzu punând palma pe piatră ca pe spinarea unui animal pe care îl cunoștea, ascultând ceva ce ea nu putea auzi.

Sub bloc, Maxim îi trase afară unul câte unul, de guler, înjurând încet, cu lampa frontală orbindu-i. Îl prinse pe Soles de umeri, la lungime de braț, și îl cercetă din cap până în picioare ca pe un camion adus pe platformă.

— Ai avut noroc, spuse în cele din urmă.

După o pauză prea lungă, Soles zâmbi. Zâmbetul veni greu, ca o ușă blocată.

— Am… am mâini bune, spuse.

Maxim îi strânse umerii o dată, scurt, și îi dădu drumul.

În buzunarul Kristei, telefonul vibră.

Krista îl scoase din reflex și rămase cu el în mână, în lumina lămpii lui Maxim.

Tesa se aplecă peste umărul ei. Pe ecran era un mesaj de la Soles, trimis cu trei ore înainte și abia acum ajuns:

aici

Krista se uită la cuvânt, apoi la Soles, care stătea lângă ea, ud, cu sânge pe bărbie, sprijinit de un bloc de piatră pus acolo de macaraua tatălui său.

— Știu, îi spuse încet, cu vocea frângându-se. Știu că ești aici.

Tesa se întoarse cu spatele la ei, spre apă, ca să nu i se vadă fața. Palma încă îi tremura. O strânse în pumn cât putu de tare, până se opri.